MÂNDRIE DE VULTUR

Sleit, cu aripile frânte,

nemaiputând în zări să se avânte,
semeţul vultur contempla de jos
cerul albastru, nespus de frumos,
şi cât de mult ar fi dorit să zboare
peste câmpii, spre creste şi spre soare,
dar îşi simţea sfârşitul iminent!

O cioară croncăni atunci strident:

- Mărite Vultur, pot să te ajut,
căci sunt în clan chirurg recunoscut,
am bisturiu să tai până la os
şi aţă am, dezinfectez şi cos,
te vindec şi vei fi iarăşi semeţ,
dacă, fireşte, ne-nvoim la preţ!
- Şi care ar fi preţul, la adică?
- Să ne fii rege, care va să zică!
Pe ger, pe arşiţă, pe vânt şi ploi,
să zbori în cârd alăturea de noi,
din zori de zi şi până-n seara,
ca a mai mare şi de vază cioară!

Impertinenta blestematei cioare

pe Vultur îl răni a doua oară,
încât strigă cu voce tunătoare:
- Dispari acum din faţa mea, scârboaso,
şi rana mea aşa cum este las-o!
Decât un an în cârd cu voi să zbor,
un ceas să mai fiu vultur şi să mor!