IN MEMORIAM - MOARTEA LUI CAIUS IULIUS CAESAR

1.VENI, VIDI, VICI Vorbă atribuită lui Iulius Cezar, atît de Plutarh cât şi de Suetoniu, în versiuni diferite însă
complementare.În momentul războiului din Pont, Cezar (100–44) este în culmea gloriei sale. Cu un an înainte, la 9 august 48 î.Hr., îl
înfrânsese pe Pompei la Farsalos, în Tesalia, ceea ce îi consolidase reputaţia şi puterea. Însă curând ostilităţile reîncep în Orient, la
instigarea lui Farnaces al II-lea, regele Pontului, fiul lui Mitridate. Cezar merge împotriva lui „cu trei legiuni, îl înfruntă într-o mare
bătălie de lângă Zela, îi zdrobeşte armata şi îl alungă din Pont. „Veni, vidi, vici” sunt cuvintele prin care Cezar îl informează de
biruinţă, de iuţeala ei şi de caracterul ei hotãrîtor pe unul dintre prietenii săi de la Roma, Amantius.“ Aşa relatează Plutarh, care
adaugă: „În latină cele trei cuvinte se termină toate în i, ceea ce face şi mai frapantă concizia expresiei.“ Suetoniu nu vorbeşte de o
asemenea scrisoare — pe care unii au crezut-o adresată Senatului —, ci numai de ceremonia triumfului pentru victoria din Pont (unul
dintre cele cinci cu care a fost onorat Cezar): „În timpul triumfului el a pus să fie dus în cortegiu şi o tablă pe care, în loc de
înşirarea, după obicei, a faptelor de rãzboi, scria doar: Veni, vidi, vici, vrând să arate astfel promptitudinea executării lor .“
2. Şi tu, copilul  meu? La 14 martie 44 î.Hr., Iulius Cezar, bănuit că vrea să devină monarh al Romei, este asasinat în plin Senat
un grup de conjuraţi republicani. Văzîndu-l printre ei şi pe Marcus Iunius Brutus, pe care îl iubea, i-ar fi strigat, în greceşte: Kái s ´y,
téknon „Şi tu, copilul meu?“ Membrii aristocraţiei romane conversau curent în greceşte. Téknon era un cuvînt afectuos, şi nu e
nevoie să presupunem că Brutus era fiul natural al lui Cezar. Vorba se află la Suetoniu. Din Plutarh, care povesteşte în două rânduri
asasinarea lui Cezar (în Cezar, 65 şi în Brutus, 17), nu rezultã decât că, la vederea lui Brutus, Cezar şi-a acoperit faţa cu toga şi a
tăcut. Dar vorba din Suetoniu a rămas, pentru veacuri, în memoria omenirii şi a culturii, putând fi reluată ori de cîte ori eşti uimit de
trădarea..cuiva...drag.
2. Idele lui Marte. Complotul împotriva lui Cezar 
În dimineaţa aceea, Iulius Cezar s-a trezit prost dispus. Se simte cocoşat, îl dor şalele şi are înţepături în mâini şi în picioare.
Chipul lui, pe care-l cercetează în oglinda din cupru şlefuit, pe care i-o ţine Numa, tânărul sclav care se ocupă de persoana lui, i se
pare mai brăzdat de ridurile vârstei ca oricând. Şi şuviţele acelea rebele care i se ridică pe tâmple, asemenea unor coarne caraghioase
care-i subliniază chelia! E adevărat că gloriosul Cezar are 56 de ani. Tinereţea lui e departe.
Oftează, îşi întinde părul cu palma, îl lasă pe adolescent să-l ajute să îmbrace toga. Neîndoielnic, ar trebui să-şi aranjeze un pat moale,
în loc să se încăpăţâneze să doarmă pe o simplă scândură. Asta ca să-şi întărească imaginea de consul auster şi dur, de general dator să
împărtăşească inconfortul legionarilor. Ce prostie! Cezar a învins Gallia şi Egiptul. Acum nu mai e în campanie! Trăieşte la Roma,
în vila luxoasă clădită pe malul Tibrului, departe de centrul oraşului, unde se îngrămădeşte poporul. Pe fereastră, în lumina limpede a
dimineţii, îşi vede grădinile frumos aranjate, uriaşul bazin central, colonadele de marmură care înconjoară padio. Totul respiră linişte,
lux, frumuseţe. Şi, deşi sunt abia idele lui Marte – a cincisprezecea zi a lunii -, vremea este ideal de frumoasă. Nu e minunat totul?
Cu un gest nervos, Cezar îl alungă pe tânărul Numa. Simte nevoia să rămână singur şi să cugete. E târziu. Trebuie să plece numaidecât
la senat. Şi acolo va avea de înfruntat o adunare în care se numără, desigur, destui prieteni, dar şi destui duşmani. Ştie de pe acum de
ce-l vor acuza: că vrea să termine cu republica, să dizolve senatul şi apoi, cu ajutorul prietenilor şi cu sprijinul legiunilor credincioase,
să se încoroneze împărat al Romei.
Acuzaţiile acestea nu sunt fără temei. Desigur, ca răsplată pentru înaltele sale fapte de arme, a fost numit consul pe viaţă. Dar asta nu-i
ajunge marelui Cezar care, de câteva luni, trage sfori ca să strângă în mâinile sale toate puterile, civile şi militare.
La hotarele ţării sunt încă parţii duşmănoşi. Chiar în interiorul Romei are numeroşi adversari, care sunt, pur şi simplu, invidioşi.  
Pentru a înălţa Roma şi mai sus pe culmile gloriei, trebuie să o stăpânească singur. Aşa a hotărât.
– Cine e? Am poruncit să nu fiu deranjat!
Cezar ridică mâna ca să alunge intrusul care i-a pătruns în odaie. lasă mâna jos; e doar soţia lui, Calpurnia. În dimineaţa asta, ca în
toate celelalte dimineţi, s-a machiat şi s-a îmbrăcat de parcă s-ar duce la petrecere. Poartă o rochie de mătase brodată, strânsă în talie
cu un cordon de aur. Soţia lui e foarte frumoasă.
Atâta doar că Cezar nu e cu mult mai satisfăcut de viaţa lui intimă decât de cea publică. Supunând Egiptul, a cunoscut-o pe regina
acestei ţări, Cleopatra, o femeie de o frumuseţe ieşită din comun şi extrem de inteligentă. S-a îndrăgostit de ea, a hotărât să o menţină
pe tron ca aliată a Romei şi, mai ales, i-a făcut un copil, pe micul Cezarion. Aşa că soţia lui oficială, Calpurnia, nu contează prea mult.
Cu toate acestea, în faţa figurii ei triste şi aproape înfricoşate, se îmblânzi ca să întrebe:
– Ei? Ce vrei? Calpurnia lasă ochii în pământ, îşi frânge mâinile cu febrilitate.
– Ai de gând să te mai duci la senat, Cezar? murmură ea. / – Ce întrebare mai e şi asta? se amuză marele om, ridicând din umeri.
Bineînţeles că mă duc! Cezar a dat vreodată înapoi în faţa greutăţilor? / – Eu… am şovăit înainte de a veni aici să-ţi povestesc,
dar am avut un vis sinistru azi noapte. Am văzut casa noastră năruindu-se în flăcări, în vreme ce tu erai străpuns de lovituri
şi-mi cădeai în braţe. / De data aceasta, Cezar tresare cu atâta nervozitate că agaţă cu pulpana togii un frumos vas etrusc care cade de
pe piedestal şi se sparge cu mare zgomot pe dale.
– Mărturisesc,oftă el, căşieu am avutun vis ciudat. M-am văzutînălţându-mă la ceruri, pânăînpanteonulzeilor,
undeeramîntâmpinat de însuşi Jupiter. Cu siguranţă, o asemenea onoare mi-ar fi pe plac. Dar mai târziu, mai târziu! Nu mă
grăbesc să-mi ocup locul printre zei!
– Vezi! Aminteşte-ţi de avertismentul haruspiciului Spurinna: „Să nu te încrezi în idele lui Marte.” Adică astăzi, dragul meu.
Şi ştii ce se povesteşte prin oraş? Ieri, un auşel a fost atacat şi sfâşiat din senin de alte păsări. Asta cică s-a petrecut în curtea
lui Pompei, exact acolo unde trebuie să aibă loc şedinţa senatului! Te rog, cheamă haruspicii şi porunceşte-le să aducă o nouă
jertfă zeilor.Trebuie să ştii ce-ţi rezervă ceasurile viitoare.
– Foarte bine, foarte bine, mormăi Cezar copleşit. Dar să se grăbească.
 Câteva clipe mai târziu, preoţii chemaţi de îndată se strâmbă: ficatul puiului sacrificat pe altar are o înfăţişare neplăcută, e gălbui
şi aţos – ceea ce înseamnă că augurii nu sunt favorabili. Cezar ia figura lui cea mai trufaşă: doar n-o să-l împiedice măruntaiele unui
pui să le vorbească senatorilor! Porunceşte să i se aducă litiera, se întinde pe pernele purpurii, se lasă legănat de paşii celor patru
hamali robuşti. N-a întors deloc capul, aşa că n-o vede pe Calpurnia cu faţa scăldată în lacrimi, în faţa porţii.
În vreme ce Cezar se lasă purtat spre Câmpurile lui Marte, unde se înalţă clădirea seantului, un grup de bărbaţi s-a strâns în vila unuia
dintre ei, nu departe de malurile Tibrului. Nu este prima dată când are loc o asemenea reuniune. De câteva săptămâni se urzeşte o
conspiraţie, numărând tineri nobili şi anumiţi membri ai senatului. Scopul ei? Nimic altceva decât eliminarea consulului.
Să-i dea toată puterea lui Cezar? Nici nu se pune problema. Ar însemna sfârşitul republicii – al acelei republici care e sufletul Romei.
Iniţiatorul complotului, proprietarul vilei de lângă Tibru şi membru al senatului, se numeşte Cassius; cumnatul său este un anumit
Decimus Brutus, un tânăr palid şi nervos, fin literat, pe care Cezar l-a numit guvernator al unei părţi din Gallia cucerită. Pe tânărul
acesta îl mai leagă ceva de Cezar: e fiul acestuia, pe care l-a avut dintr-o legătură trecătoare cu o tânără romană, cu mult înainte să se
însoare, cu mult înainte de Cleopatra.
Dar este un fiu ascuns, renegat, chiar dacă acest aşa-zis secret este ştiut de întreaga Romă. Şi Brutus nu-i poate ierta asta tatălui său. La
precedenta întâlnire a complotiştilor, a rostit fraza aceasta:
– Strămoşii noştri ne-au învăţat că nu trebuie să îndurăm tirania, nici dacă tiranul este însuşi tatăl nostru.
– Bine zis! a răcnit Cassius. Atunci o vei face? Îl vei ucide? /– Îl voi ucide! a răspuns Brutus, mai palis şi mai nervos ca oricând.
– Atunci să rămână pentru idele lui Marte! a conchis Cassius.
Şi idele lui Marte au sosit. Conjuraţilor nu mai rămâne decât să pună la punct ultimele amănunte ale atentatului împotriva lui Cezar.
Cezar coboară din litieră în faţa teatrului lui Pompei, somptuoasa clădire de pe Câmpurile lui Marte, cea mai largă piaţă din Roma.
Aici obişnuieşte senatul să se întrunească. Vremea e tot aşa de frumoasă; mulţimea nepăsătoare se plimbă pe dalele de piatră. Femeile
pălăvrăgesc, îmblânzitorii de animale arată urşi, maimuţe, gheparzi cărora li se aruncă fructe sau bucăţi de  carne.
Cezar zâmbeşte. Grijile i s-au risipit. Ce i se putea întâmpla? Lui, care cucerise Gallia şi Egiptul – ceea ce n-a izbutit nimeni înaintea
lui! Gloria lui o întrece pe cea a lui Scipio Africanul. Numele lui a fost dat lunii celei mai lungi a anului: iulie, „luna lui Iulius”. Şi încă
este popular. Drept dovadă, oamenii întorc capul la trecerea lui, îl aclamă.
Când începe să urce treptele care duc spre curie, un bărbat îl înghionteşte ca să-i strecoare un bilet în mână. E Artemidor, un grec care
la început făcuse parte din complot, dar acum este îngrozit de planurile prietenilor săi. Cezar, crezând că e vorba de o plângere,
strecoară bileţul în mâna stângă, fără să-l citească.
Pe terasa templului un bărbat se ridică, întinde braţele blocându-i trecerea. E haruspiciul Spurinna, care rosteşte cu gravitate:
– Unde te duci, Cezar? Nu ţi-am spus să nu te încrezi în idele lui Marte?
– Ei şi? Au venit, iar eu sunt încă aici! /– Au venit, darîncă nu s-au sfârşit, Cezar.
Cezar nu-l ascultă. A scos maşinal din pungă  câteva monede de aur pe care i le bagă în mână: sunt gravate cu profilul lui. Încă o
dovadă a puterii sale, a invincibilităţii sale. Când ajunge la coloanele templului, privirea i se opreşte asupra unei statui din bronz aurit,
de statură mai mare decât în natură: e el, mai zvelt, mai tânăr, evident, şi cu părul intact.
Marc Antoniu – „cel mai credincios dintre toţi”, cum lui însuşi îi plăcea să se intituleze – îi iese în întâmpinare şi-l îmbrăţişează.
– Te însoţesc, o, Cezar! Vei avea nevoie de mine să le ţii piept senatorilor care-ţi sunt potrivnici.
Cei doi bărbaţi fac câţiva paşi împreună, dar un tânăr călăreţ se apropie, îl apucă familair de braţ pe Marc Antoniu, îi şopteşte în
ureche că trebuie să-i împărtăşească ceva urgent. Inoportunul acesta este Domitius, unul din cei 60 de conjuraţi. Tânărul general se
depărtează încrezător – ultimul meterez al lui Cezar a căzut.
Nu-i mai rămâne decât o uşă de trecut până să ajungă în curie, în faţa celor 300 de senatori. Deodată se trezeşte înconjurat de un grup
agitat. Îi cunoaşte pe cei mai mulţi dintre tinerii care-l alcătuiesc. Republicani care nu sunt de partea lui, dar pe care nu-i crede
periculoşi. – Lăsaţi-mă să trec! aruncă el cu trufie. //– Înainte să deschizi uşa aceea, trebuie să-ţi vorbim, Cezar.
Tillius a rostit cuvintele acestea, convenite de conjuraţi şi semnal că a venit vremea să treacă la acţiune. Ca să-şi întărească cererea,
Tillius îl apucă pe Cezar de umeri. Acesta se fereşte, cu chipul sever plin de uimire.
– Ce? Sunteţi violenţi cu mine? Dar Cezar nu apucă să scape din cercul care s-a închis în jurul lui. Deja pumnalele şi săbiile au
ieşit dintre faldurile togiilor. Un anume Casca, din spate, îi dă prima lovitură, care nu face decât să julească umărul consulului.
– Îndrăzneşti să mă loveşti, nemernicule? urlă Cezar.////La rândul său, Cezar scoate stiletul de oţel cu care scrie pe tăbliţele de ceară
folosite de senat şi îi dă lui Casca o lovitură puternică în faţă. Dar e prea târziu. Armele se coboară, se ridică, se abat, străpungând din
toate părţile carnea lui Cezar care strigă, se zbate, refuză să cadă. Atunci un tânăr palid intră în ceata conjuraţilor, ajunge în primul şir
de asasini, loveşte la rândul lui, chiar sub gâtul lui cezar. E Brutus.////Cezar a primit deja 20 de răni mortale; dar pentru el lovitura
fatală a venit când l-a recunoscut pe atacator. // – Şi tu, fiule? murmură Cezar. ///Dintr-o dată îl părăseşte tot curajul. Nu face decât
să-şi acopere chipul cu o pulpană a togii însângerate şi se lasă în voia destinului. Ultimele lovituri găsesc uşor calea spre inima lui. Cel
care ar fi dorit să ajungă primul împărat al Romei se prăbuşeşte în cele din urmă, ciuruit de 23 de răni. Ironia face ca trupul său să se
prăvălească lângă soclul statuii vechiului său rival, Pompei, care pare să surâdă cu ironie de piatră în vreme ce la picioarele lui se
lăţeşte o baltă de sânge stacojiu. Aşa a sfârşit Cezar.
3.Şi tu, copilul meu?La 14 martie 44 î.Hr., Iulius Cezar, bănuit că vrea să devină monarh al Romei, este asasinat în plin Senat de
un grup de conjuraţi republicani. Văzîndu-l printre ei şi pe Marcus Iunius Brutus, pe care îl iubea, i-ar fi strigat, în greceşte: Kái s ´y,
téknon „Şi tu, copilul meu?“Membrii aristocraţiei romane conversau curent în greceşte. Téknon era un cuvînt afectuos, şi nu e
nevoie să presupunem că Brutus era fiul natural al lui Cezar. Vorba se află la Suetoniu. Din Plutarh, care povesteşte în două rânduri
asasinarea lui Cezar (în Cezar, 65 şi în Brutus, 17), nu rezultã decât că, la vederea lui Brutus, Cezar şi-a acoperit faţa cu toga şi a
tăcut. Dar vorba din Suetoniu a rămas, pentru veacuri, în memoria omenirii şi a culturii, putând fi reluată ori de cîte ori eşti uimit de
trădarea cuiva drag.