Introducere în mecanica cuantică

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Mecanica cuantică (sau Teoria cuantică) este o știință a fizicii care se ocupă cu
comportamentul materiei și a energiei la scară atomică și a particulelor
subatomice / undelor.[1] Mecanica cuantică este esențială în înțelegerea forțelor fundamentale din
natură cu excepția gravitației.
Mecanica cuantică stă la baza mai multor discipline înrudite, incluzând fizica materiei
condensate, electromagnetism, fizica particulelor sau parțial al cosmologiei și este instrumentul
principal de investigare în biologia structurală. Tot ea stă la baza explicării proprietăților chimice ale
atomilor. În cadrul ștințelor inginerești, mecanica cuantică joacă un rol foarte important în
dezvoltarea nanotehnologiei si electronicii.
Bazele mecanicii cuantice au fost puse la începutul secolului 20 de ideile inovatoare ale lui Max
Planck și Niels Bohr. Termenul "mecanică cuantică" a fost inventat de către Max Born în 1924.
Acceptarea mecanicii cuantice de către marea colectivitate a fizicienilor s-a realizat datorită
acurateții predicțiilor sale asupra comportamentului sistemelor fizice, incluzând sisteme pentru
care Mecanica Newtoniană eșuează. Chiar și relativitatea generală are limitări—în moduri în care
mecanica cuantică nu le are—în sistemele care descriu structura materiei la nivel atomic sau mai
scăzut, cu nivele ale energiei foarte joase sau forte înalte, sau cele aflate la temperaturi extrem de
mici. De-a lungul unui secol de experiențe și știință aplicată, mecanica cuantică s-a dovedit a fi
acurată.

Cuprins
[ascunde]

 1Privire generală
o 1.1Impasul
o 1.2Cum s-a ajuns în impas
o 1.3Spectroscopia și dezvoltările ulterioare
 2Vechea teorie cuantică
o 2.1Constanta lui Planck
o 2.2Constanta redusă a lui Planck (sau constanta lui Dirac)
o 2.3Modelul atomic al lui Bohr
o 2.4Dualitatea undă-particulă
 3Dezvoltarea mecanicii cuantice moderne
o 3.1Teoria completă a mecanicii cuantice
o 3.2Ecuația de undă a lui Schrödinger
o 3.3Principiul incertitudinii
o 3.4Colapsul funcției undă
o 3.5Eigen-stări și eigen-valori
o 3.6Principiul excluziunii al lui Pauli
o 3.7Ecuația de undă Dirac
o 3.8Legătură cuantică
 4Interpretări
 5Vezi și
 6Bibliografie
 7Note
 8Legături externe
Privire generală[modificare | modificare sursă]

Werner Heisenberg și Erwin Schrödinger, fondatori ai Mecanicii cuantice.

Impasul[modificare | modificare sursă]

Către finalul secolului al XIX-lea părea că fizica devenise aproape perfectă, însă apoi teoria
acceptată a început să genereze paradox după paradox fapt ce a dus la modificări radicale ale
concepțiilor legate de fundamentele fizicii. Modelul după care oamenii explicau fenomenele ce
aveau loc la scara lor de spațiu și de timp eșua în a explica fenomenele ce au loc la scară foarte
mică, foarte mare sau cele care au loc cu o viteză extrem de ridicată. Modul de a privi universul prin
ochii unui observator uman obișnuit a fost transformat în observații și teorii care preziceau corect
fenomene care explicate prin fizica clasică generau rezultate imposibile. Însă astfel s-a creat
imaginea unui univers care intra puternic în contradicție cu tot ceea ce oamenii știau până atunci.
La nivelul macrocosmosului, teoria relativității le-a arătat oamenilor că timpul nu se scurge cu aceași
viteză pentru toți observatorii, că materia poate fi transformată în energie și vice-versa, că două
obiecte care fiecare se mișcă cu o viteză mai mare decât jumătate din viteza luminii nu se pot
apropia unul de altul cu o viteză egală sau mai mare decât viteza luminii, că timpul se scurge mult
mai încet în apropierea obiectelor masive, etc. Lucrurile în univers pur și simplu nu funcționează în
modul în care experiențele noastre cotidiene ne fac să credem ci într-un mod cu totul diferit.
La nivelul microcosmosului, surprizele sunt și mai multe. Un obiect precum un foton sau un electron
nu au o locație precisă sau o traiectorie detectabilă între punctul în care au fost emise și punctul în
care au fost detectate. Punctele în care astfel de particule pot fi detectate nu sunt cele la care ne-am
aștepta în conformitate cu experiența noastră de zi cu zi. Există o probabilitate destul de mică (dar
nu nulă!) ca punctul de detectare să se găsească de cealaltă parte a unei bariere solide.
Probabilitatea se dovedește a juca un rol extrem de important în toate interacțiunile care au loc la
această scară. Traiectoria oricărui obiect de nivel atomic este extrem de neclară în sensul în care
orice măsurătoare efectuată cu intenția de a afla poziția unei particule face ca informațiile despre
viteza sa să devină foarte nesigure și vice-versa.
În epoca fizicii clasice, Newton și discipolii săi credeau că lumina este constituită din particule în
vreme ce alții credeau că lumina este de fapt o serie de fronturi de undă care se propagă printr-un
mediu anume. Încercând să descopere un experiment care să dovedească că una dintre cele două
opinii este cea corectă, fizicienii au învățat că efectuând un experiment destinat să studieze
frecvența luminii sau alte caracteristici "de undă" dovedesc natura sa ondulatorie și că efectuând un
experiment destinat să studieze momentul său sau alte caracteristici ale particulelor dovedesc
natura sa materială. Mai mult, obiecte de mărimea unui atom sau chiar unele molecute, și-au dovedit
natura lor "de undă" atunci când experimentele au fost realizate într-un mod anume.
Cei mai renumiți dintre fizicieni au avertizat că dacă va fi imaginată o explicație a mecanicii cuantice
care să aibă sens, atunci acea explicație e foarte probabil să fie imperfectă.
Cum s-a ajuns în impas[modificare | modificare sursă]
Primii cercetători erau împărțiți în explicațiile lor despre natura fundamentală a ceea ce azi
denumim radiația electromagnetică. Unii susțineau că lumina și alte frecvențe ale radiației
electromagnetice sunt compuse din particule, în timp ce alții afirmau că radiația electromagnetică
este un fenomen ondulator. În fizica clasică aceste idei sunt mutual contradictorii. Încă din primele
zile ale mecanicii cuantice, oamenii de știință au înțeles că nici una dintre concepții prin ea însăși nu
poate explica radiația electromagnetică.
În 1690, Christiaan Huygens a explicat legile reflecției și refracției pe baza teoriei undelor.[2] Sir Isaac
Newton credea că lumina se compune din niște particule infinitezimale pe care el le-a denumit
"corpusculi". În 1827 Thomas Young și Augustin Fresnel au efectuat câteva experimente
asupra interferențelor care au arătat că o teorie prin care lumina este tratată ca și corpuscul este
nepotrivită. Atunci în 1873 James Clerk Maxwell a demonstrat că făcând un circuit electric să
oscileze este posibilă crearea de unde electromagnetice. Teoria sa face posibilă calcularea vitezei
radiației electromagnetice bazându-se doar pe măsurători electrice și magnetice iar valoarea
calculată este foarte asemănătoare cu măsurătorile empirice ale vitezei luminii.[3] În 1888, Heinrich
Hertz a construit un dispozitiv electric care produce ceea ce azi denumim microunde — care sunt în
esență radiație electromagnetică la o frecvență mai mică decât cea a luminii vizibile.[4] Totul până la
acel moment sugera că Newton a greșit cu totul atunci când a presupus că lumina e formată din
corpusculi.
Experimente ulterioare au arătat că un model bazat pe pachete de energie sau un model cuantic
este necesar pentru a explica unele fenomene. Atunci când lumina lovește un conductor
electric face ca electronii să se deplaseze din pozițiile lor originale. Fenomenul poate fi explicat doar
presupunând că lumina transportă energie doar în pachete bine definite. Într-un dispozitiv
fotoelectric precum senzorul de lumină dintr-o cameră foto, lumina care cade pe detectorul metalic
face ca electronii să se deplaseze. Cu cât intensitatea razelor de lumină de aceași frecvență crește
cu atât mai mulți electroni se deplasează, însă ei nu se vor deplasa mai rapid. Prin contrast, o
frecvență crescută a razelor de lumină va face ca electronii să se miște mai repede. De aceea,
intensitatea luminii controlează curentul electric, iar frecvența luminii controlează tensiunea electrică.
Aceste observații creează o contradicție când sunt comparate cu undele sonore și undele
oceanice la care doar cunoașterea intensității este suficientă pentru a prezice energia unei unde. În
cazul luminii, frecvența e cea care pare să prezică energia. Era nevoie de ceva care să explice acest
fenomen și să pună de acord rezultatele experimentelor care arătau că lumina are caracter
corpuscular cu cele care arătau că are caracter de undă.
Începutul real al mecanicii cuantice este considerat a fi dat de lucrările lui Max Planck din
1900.[5][6] Albert Einstein[7] și Niels Bohr[8] au adus rapid contribuții importante la ceea ce azi numim
"vechea teorie cuantică." Oricum, de abia în 1924 s-a închegat o privire de ansamblu asupra noii
terorii prin ideile lui Louis de Broglie despre ipoteza materie-undă, adevărata importanță a mecanicii
cuantice devenind astfel clară.[9] Câțiva dintre cei mai proeminenți oameni de știință care au
contribuit substanțial la mijlocul anilor 1920 la dezvoltarea a ceea ce acum numim "noua mecanică
cuantică" sau "noua fizică" au fost Max Born,[10] Paul Dirac,[11] Werner Heisenberg,[12] Wolfgang
Pauli,[13] și Erwin Schrödinger.[14] Mai târziu, câmpul de cercetare a fost extins de lucrările lui Julian
Schwinger, Sin-Itiro Tomonaga și Richard Feynman care au dus la dezvoltarea Electrodinamicii
Cuantice în 1947 și de către Murray Gell-Mann mai ales pentru dezvoltarea Cromodinamicii
cuantice.
Interferența care produce benzile colorate nu poate fi explicată de către un model care descrie lumina ca
o particulă elementară. Poate fi în schimb explicată de un model care o descrie ca și undă. Desenul arată
niște sinusoide care se aseamănă cu undele de la suprafața apei ce sunt reflectate de două suprafețe ale unei
pelicule de lățime variabilă, însă a descrie lumina doar asemănând comportamentul său cu cel al undelor
reprezintă o analogie foarte imperfectă.

Spectroscopia și dezvoltările ulterioare[modificare | modificare sursă]

Este relativ ușor a observa spectrul produs de lumină la trecerea printr-o prismă, când se reflectă din
marginea teșită a unei oglinzi, când traversează un pahar de sticlă conic sau când trece prin
picăturile de apă ale ploii formând un curcubeu. Atunci când mostre pure care sunt compuse doar
dintr-un singur element chimic, de ex. hidrogen, sunt forțate să emită lumină, lumina emisă va
conține mai multe frecvențe. Spectrul frecvențelor produse este o caracteristică a acelui element. În
loc ca acest spectru să conțină toate frecvențele posibile între violet și roșu, există doar benzi de o
singură culoare separate de zone întunecate. O asemenea dispunere de frecvențe poartă numele
de linie spectrală. Anumite linii ies în afara limitelor luminii vizibile și pot fi detectate doar cu filme
fotografice speciale sau alte dispozitive asemănătoare. Oamenii de știință au emis ipoteza că un
atom poate emite lumina în modul în care coarda unei vioare emite sunete – nu doar la o frecvență
fundamentală (atunci când întrega coardă se mișcă în aceași direcție) dar la câteva armonici
superioare (ce se formează atunci când coarda se împarte la jumătate sau la alte unități, care
vibrează fiecare independent, astfel încât atunci când o jumătate de coardă se deplasează într-o
direcție cealaltă jumătate se deplasează în direcție opusă). Pentru o lungă perioadă de timp nimeni
nu a reușit să găsească o cale matematică care să descrie frecvențele din linia spectrală a unui
element.
Fotografie de la NASA conținând linia spectrală a hidrogenului

Fotografie cu linia spectrală a hidrogenului

În 1885, Johann Jakob Balmer (1825-1898) a arătat modul în care frecvențele unui atom de
hidrogen depind unele de altele. Formula este una simplă:

unde este lungimea de undă, R este constanta Rydberg iar n este un număr întreg (n =3,
4,...) Această formulă poate fi generalizată pentru a se aplica și atomilor mult mai complicați
decât hidrogenul, însă în această expunere ne vom limita a ne referi doar la hidrogen (din acest
motiv deîmpărțitul din prima fracție este exprimat ca un număr ridicat la pătrat).
Următorul pas as fost descoperirea Efectului Zeeman, numit astfel după Pieter Zeeman (1865-
1943). Explicația fizică a efectului Zeeman a fost dată de Hendrik Antoon Lorentz (1853-1928).
Lorentz a emis ipoteza că lumina emisă de hidrogen este produsă de vibrația electronilor. A
reușit să obțină informații despre ceea ce se întâmplă într-un atom deoarece electronii aflati în
mișcare creează un câmp magnetic și astfel pot fi influențați de către un câmp magnetic extern
într-o manieră asemănătoare modului în care un magnet metalic va atrage sau va respinge un
alt magnet.
Efectul Zeeman poate fi interpretat ca o dovadă a faptului că undele de lumină sunt produse de
către electronii care vibrează pe orbitele lor, însă fizica clasică nu poate explica de ce electronii
nu se prăbușesc de pe orbitele lor în nucleul atomului și nici de ce orbitele electronilor pot fi doar
cele conforme seriilor de frecvențe care derivă din formula lui Balmer și care pot fi observate în
linia spectrală. Cu alte cuvinte, a apărut întrebarea: de ce electronii nu produc un spectru
continuu?

Vechea teorie cuantică[modificare | modificare sursă]

Mecanica cuantică s-a dezvoltat din studiul undelor electromagnetice prin
intermediul spectroscopiei care include lumina vizibilă care se descompune în culorile
curcubeului, dar de asemenea și alte unde incluzând unde cu energie mai mare precum lumina
ultravioletă, razele x sau gamma sau unde cu lungimea de undă mai mare precum undele
infraroșii, microundele și undele radio. Această descriere conține doar acele unde care
călătoresc cu viteza luminii. De asemenea, atunci când mai jos este folosit cuvântul "particulă",
acesta referă întotdeuna o particulă subatomică elementară.
Constanta lui Planck[modificare | modificare sursă]
Fizica clasică arată că radiația unui corp negru produce o energie infinită, însă acest rezultat nu
a fost niciodată observat în laborator. Dacă radiația de corp negru este dispersată într-un
spectru, atunci cantitatea de energie radiată la frecvențe diferite variază de la zero la unul dintre
capete, urcând către un vârf pentru frecvența asociată temperaturii obiectului radiant revenind
apoi iar la zero. În 1900, Max Planck a elaborat o ecuație empirică care poate descrie curba de
energie observată, dar pe care nu a reușit să o pună în concordanță cu teoria clasică. El a
concluzionat că legile fizicii clasice nu sunt aplicabile la nivel atomic așa cum a presupus inițial.
În această descriere teoretică, Planck nu a impus nici o restricție asupra frecvențelor sau asupra
lungimii de undă. Totuși, el a impus restricții asupra energiei transmise. "În fizica clasică,...
energia unui anumit oscilator depinde doar de amplitudinea sa iar asupra amplitudinii nu se
impune nici o restricție ."[15] Dar, conform teoriei lui Planck, energia emisă de un oscilator este
strict proporțională cu frecvența sa. Cu cât frecvența e mai ridicată, cu atât energia este mai
mare. Pentru a ajunge la această concluzie teoretică, el a postulat că un corp radiant este
constituit dintr-un număr enorm de oscilatoare elementare, unele vibrând la o anumită frecvență
iar altele la altă frecvență acoperind toate frecvențele de la zero la infinit. A impus restricția că
energia E a oricărui oscilator individual nu poate lua orice valoare arbitrară, ci este proporțională
cu un multiplu întreg al frecvenței f a oscilatorului. Adică,

unde n =1, 2, 3,... Constanta proporțională h este numită Constanta lui Planck.[16]
Una dintre aplicațiile directe ale acestei teorii este aflarea energiei fotonilor. Dacă valoarea
lui h este cunoscută iar frecvența fotonului este de asemenea cunoscută, atunci energia
fotonilor poate fi calculată. De exemplu, dacă un fascicol de lumină cade asupra unei ținte
iar frecvența sa era 540 × 1012 herți, atunci energia fiecărui foton va fi h × 540 × 1012 jouli.
Valoarea lui h este extraordinar de mică, aproximativ 6.6260693 × 10-34 jouli secundă. Asta
înseamnă că fotonii dintr-un fascicol de lumină au o energie de aproximativ 3.58 × 10-19 jouli
sau (în alt sistem de măsurare) aproximativ 2.23 eV.
Când energia unei unde este descrisă în acest mod, pare că unda transportă energia în mici
pachete. Această descoperire părea să descrie unda ca pe o particulă. Aceste pachete de
energie transportate de undă au fost numite cuante de către Planck. Mecanica cuantică a
apărut cu decoperirea faptului că energia unei unde este transportată în pachete a căror
mărime depinde de frecvența tuturor undelor electromagnetice ce o compun. Trebuie atrasă
atenția că, această descriere ce folosesește termeni precum pachet, undă și particulă,
concepte importate din descrierea universului la scara noastră de mărime și aplicate în
lumea cuantică, au doar o relevanță aproximativă.
În primele cercetări efectuate asupra naturii luminii, au existat două moduri diferite de a
descrie lumina, fie ca o undă care se propagă prin spațiul gol, fie ca o mică particulă care se
deplasează în linie dreaptă. Deoarece Planck a arătat că energia unei unde este formată din
mici pachete, analogia cu comportamentul unei particule a devenit favorită în înțelegerea
modului în care lumina transportă energia ca multiplii unei entități numită cuantă de energie.
În orice caz, analogia cu comportamentul unei unde este de asemenea indispensabilă în
înțelegerea altor fenomene legate de lumină. În 1905, Albert Einstein a folosit constanta lui
Planck pentru a explica efectul fotoelectric postulând că energia dintr-un fascicol de lumină
se compune din valori discrete pe care el le-a denumit cuante de lumină, iar mai târziu le-a
dat denumirea de fotoni.[17] Conform acestei descrieri, un singur foton de o anumită
frecvență transportă o cantitate invariantă de energie. Cu alte cuvinte, fotonii individuali pot
transporta mai multă sau mai puțină energie, depinzând doar de frecvența lor. Chiar dacă
descrierea fotonilor așa cum reiese din cercetările lui Planck seamănă cu modelul
corpuscular al lui Newton, fotonii lui Einstein au frecvență iar energia unui foton este
proporțională cu acea frecvență. Modelul bazat pe analogia cu particulele a fost astfel din
nou compromis.[18]
Ambele modele, atât cel bazat pe analogia cu undele cât și cel bazat pe analogia cu
particulele sunt modele mentale și provin din experiența noastră de zi cu zi. Nu putem
observa fotonii individuali. Putem doar cerceta indirect proprietățile lor. Observăm un anumit
fenomen, precum curcubeul de culori creat de o pată de ulei aflată la suprafața apei și ne
explicăm acest fenomen comparând lumina cu undele.[19] Observăm un alt fenomen,
precum modul în care funcționează senzorul fotoelectric dintr-o cameră foto și îl explicăm
printr-o analogie cu particulele care lovesc o suprafață sensibilă. În ambele cazuri preluăm
concepte din experiența nostră cotidiană și le aplicăm unei lumi pe care n-am văzut-o
niciodată.
Nici una dintre explicații, undă sau particulă, nu este pe deplin satisfăcătoare. În general,
oricare model științific poate doar să aproximeze ceea ce modelează. Un model este util
doar respectând anumite condiții în acest caz fiind posibil să prezică destul de precis
comportamentul sistemului modelat. Fizica Newtoniană poate fi încă utilizată pentru a
descrie multe dintre fenomenele din viața noastră cotidiană. Pentru a ne reaminti că ambele
concepte (undă respectiv particulă) folosite la scara noastră de mărime au fost folosite
pentru fenomene ce au loc la scară atomică, unii fizicieni precum Banesh Hoffmann au
folosit termenul de "wavicle" (o combinație între cuvintele englezești 'wave'-undă și 'particle'-
particulă) pentru a face referire la ceea ce este cu adevărat natura luminii. În continuare,
"undă" și "particulă" vor fi folosite în funcție de care aspect al mecanicii cuantice este în
discuție.
Constanta redusă a lui Planck (sau constanta lui
Dirac)[modificare | modificare sursă]
Constanta lui Planck prezintă energia pe care o undă de lumină o transportă ca o funcție a
frecvenței sale. Un pas mai departe în dezvoltarea acestui concept a apărut în lucrările lui
Bohr. El a folosit un model "planetar" pentru a descrie electronul și nu înțelegea de ce
factorul 2π era esențial în formula sa determinată experimental. Mai târziu, de Broglie a
postulat că electronii au frecvențe, la fel cum au fotonii și că frecvența unui electron trebuie
să fie conformă condițiilor unei unde statice care poate exista pe anumite orbite. Altfel spus,
începutul unui ciclu al undei dintr-un anume punct al circumferinței unui cerc (de vreme ce
asta reprezintă o orbită) trebuie să coincidă cu sfârșitul unui alt ciclu. Nu poate exista nici un
interval gol, nici o parte a circumferinței care să nu participe la vibrație și nu pot exista
suprapuneri ale ciclurilor. Deci circumferința unei orbite, C, trebuie să fie egală cu lungimea
de undă, λ, a electronului înmulțită cu un număr întreg (n = 1, 2, 3...). Cunoscând lungimea
circumferinței se pot calcula lungimile de undă care se potrivesc acelei orbite și cunoscând
raza, r, a orbitei se poate calcula circumferința. Toate acestea sunt exprimate într-o formă
matematică astfel,

și deci

și astfel este ușor de observat apariția factorului 2π deoarece este nevoie de el la

calcularea lungimilor de undă posibile (și deci a posibilelor frecvențe) când raza
unei orbite este deja cunoscută.[20]
În 1925 când Werner Heisenberg a dezvoltat complet teoria sa cuantică, calculele
ce implicau funcții de undă numite serii Fourier au devenit fundamentale și astfel
constanta redusă a lui Planck (h/2π) a devenit foarte utilă deoarece conține un
factor de conversie care facilitează mult calculele. Mai târziu, când această
constantă redusă a lui Planck a apărut în mod natural în ecuația lui Dirac a primit o
etichetare diferită și anume "constanta lui Dirac". De aceea, este potrivit a începe cu
o explicație a ceea ce este această constantă, chiar dacă am menționat deja
motivele pentru care este convenabilă folosirea sa.
 Așa cum am specificat mai sus, energia oricărei unde este dată de către frecvența
sa multiplicată cu constanta lui Planck. O undă este o serie de vârfuri și goluri. Într-o
undă, un ciclu este definit ca revenirea la aceași poziție ca de exemplu din vârful
unei creste în vârful următor. Un ciclu este de fapt exprimat matematic raportat la un
cerc și ambele au 360 de grade. Un grad este o unitate de măsură care măsoară
mărimea rotației necesare să producă un arc de o anumită lungime la o distanță
dată. O sinusoidă este generată de un punct al circumferinței unui cerc când acesta
se rotește. (Vezi o demonstrație aici.) Există 2π radiani per ciclu într-o undă, care
este exprimat matematic în felul în care un cerc are 360° (care este egal cu doi π
radiani). (Un radian este unghiul pentru care lungimea circumferinței cuprinsă între
laturile lui este egală cu raza cercului.) De vreme ce un ciclu are 2π radiani,
atunci h împărțit cu 2π lasă spre a fi utilizat doar radianul. Deci, împărțind h cu 2π
obținem o constantă care, atunci când este multiplicată cu frecvența unei unde,
arată energia undei în jouli per radian. Constanta lui Planck redusă se scrie în
formulele matematice ca ħ și se citește ca "h-barat".

.
Constanta redusă a lui Planck permite calcularea energiei unei unde în unități
per radian în loc de unități per ciclu. Aceste două constante h și ħ sunt pur și
simplu factori de conversie între unitățile de energie și cele de frecvență.
Constanta redusă a lui Planck este folosită mai des decât h (constanta lui
Planck) în formulele matematice ale mecanicii cuantice din mai multe motive,
unul dintre ele fiind și acela că viteza unghiulară sau frecvența unghiulară este
de obicei măsurată în radiani pe secundă deci utilizând ħ care folosește de
asemenea radiani se va evita un calcul suplimentar de transformare a radianilor
în grade și invers. De asemenea, când ecuațiile asociate acestor probleme sunt
scrise folosind ħ, va fi evitată apariția frecventă a factorului 2π în numărător și
împărțitor, simplificând astfel calculele. În orice caz, în alte cazuri, ca de
exemplu în calcularea orbitelor în modelul atomic al lui Bohr, h/2π a fost obținut
în mod natural la exprimarea momentului unghiular al orbitelor. O altă expresie
pentru relația dintre energie și lungimea de undă este dată în electroni volți
pentru energie și în angstromi pentru lungimea de undă: Ephoton (eV) =
12.400/λ(Å) — aparent h nu este deloc implicat, dar asta doar datorită faptului
că a fost folosit un alt sistem de unități de măsură și acum, numeric, factorul de
conversie folosit este 12.400.[21]
Modelul atomic al lui Bohr[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Modelul atomic Bohr.
 Modelul atomic al lui Bohr, arătând modul în care un electron trece în starea de
bază n=1

În 1897 a fost descoperită particula numită electron. Ca o interpretare

a Experimentului Geiger-Marsden fizicienii au descoperit că materia este, în cea
mai mare parte, spațiu gol.[22] De îndată ce acest lucru a devenit clar, s-a emis
ipoteza că entități încărcate cu sarcină negativă numite electroni înconjoară
un nucleu atomic încărcat pozitiv. La început toți oamenii de știință credeau că
atomul trebuie să fie asemănător unui sistem solar în miniatură. Însă această
analogie simplă ducea la concluzia că electronul ar trebui să se prăbușească în
nucleul atomic în aproximativ o sutime de microsecundă.[23] Cea mai importantă
întrebare a începutului secolului 20 a fost "De ce electronii mențin în mod
normal o orbită stabilă în jurul nucleului ?"
În 1913, Niels Bohr a rezolvat această problemă importantă aplicând ideea unei
plaje discrete (discontinue) pentru orbitele posibile ale electronilor. Acest model
a devenit mai apoi cunoscut sub numele de Modelul atomic al lui Bohr. În
esență Bohr a emis ipoteza că electronii pot ocupa doar anumite orbite în jurul
unui nucleu. Existența acestor orbite poate fi dedusă analizând linia
spectrală produsă de un atom.[24]
Bohr a explicat existența orbitelor pe care electronii le pot ocupa corelând
momentul unghiular al electronilor din fiecare orbită "permisă" cu valuarea lui h,
constanta lui Planck. El a spus că un electron aflat în cea mai joasă orbită are
un moment unghiular egal cu h/2π. Fiecare orbită superioară celei de bază va
conține acei electroni care au momentul unghiular egal cu un multiplu întreg al
celui de pe orbita de bază. El a descris electronii ca fiind asemănători planetelor
aflate pe o orbită solară. Astfel, el a definit constanta lui Planck ca un element
fundamental care generează cerințe speciale la nivel subatomic și asta explică
spațiul existent între orbitele electronilor.
Bohr a considerat o revoluție completă a unui electron pe orbită ca fiind
echivalentă unui ciclu dintr-un oscilator și care este similar unui ciclu dintr-o
undă. Numărul de revoluții pe secundă este (definește) ceea ce numim
frecvența acelui electron aflat în acea orbită. Impunerea ca frecvența
electronilor de pe fiecare orbită să fie un multiplu întreg al constantei lui
Planck h, permite existența doar a anumitor orbite și de asemenea stabilește
mărimea lor.
Bohr a generalizat Formula lui Balmer pentru hidrogen înlocuind împărțitorul în
valoare de 1/4 cu o pătratul unei variabile:

m=1,2,3,4,5,..., și n > m
unde λmn este lungimea de undă a luminii, RH este Constanta lui
Rydberg pentru hidrogen și întregii n și m se referă la orbitele între care
electronii pot tranzita. Această generalizare descrie mult mai multe linii
spectrale decât au fost detectate anterior iar confirmarea experimentală a
acestui fapt a venit ulterior.

Se observă aproape imediat că dacă este cuantificat așa cum rezultă

din formula de mai sus, atunci momentul oricărui foton este cuantificat.
 Frecvența luminii, , la o anumită lungime de undă este dată de
relațiile:

și

și
înmulțind cu h/h = 1,

, și cum știm că rezultă că

care se poate rescrie ca:

, și (momentul) deci

sau

Odată cu descoperirea liniilor spectrale,

fizicienii au fost capabili să deducă empiric
regulile după care se determină fiecare
dintre orbitele electronilor și să descopere
astfel ceva vital despre momentele
asociate — că și acestea sunt
cuantificate.[25]
Apoi Bohr a observat modul în care
momentul unghiular al unui electon aflat
pe o orbită este cuantificat și anume a
determinat că există o constantă K care
atunci când este înmulțită cu cu constanta
lui Planck, h, va da momentul unghiular ce
aparține celei mai joase orbite. Când
această valoare este înmulțită cu numere
întregi succesive va da valoarea altor
orbite posibile. Bohr a determinat mai
târziu valoarea lui K ca fiind K = 1/2π .
(Vezi o discuție mai detaliată pe această
temă la adresa [1].)
Teoria lui Bohr a reprezentat atomii ca
înconjurând nucleul unui atom într-un mod
care diferă uimitor de ceea ce știm din
experiența noastră cotidiană. El a arătat
că un electron care își modifică orbita nu
se mișcă pe o traiectorie continuă de pe o
orbită pe alta. În schimb, el dispare subit
de pe o orbită și apare pe alta. Toate
distanțele la care un electron poate orbita
este o funcție cuantificată a energiei sale.
Cu cât un electron orbitează mai aproape
de nucleu, cu atât are nevoie de o energie
mai mică pentru a rămâne în acea orbită.
Electronii care absorb o cuantă de energie
egală cu cea a unui foton vor sări pe o
orbită mai depărtată de nucleu, în timp ce
electronii care emit o cuantă de energie
egală cu cea a unui foton vor sări pe o
orbită inferioară. Electronii nu pot primi
sau emite fracțiuni de energie din cea a
unui foton și astfel nu pot ocupa poziții
intermediare între orbitele permise.
Orbitele permise sunt identificate de
numere întregi utilizând litera n cea mai
joasă orbită fiind notată cu n = 1,
următoarea cu n = 2 și tot așa. Toate
orbitele cu aceași valoare a lui n sunt
denumite generic înveliș electronic.
Modelul atomic al lui Bohr este prin esență
unul bidimensional deoarece descrie
electronii ca pe niște particule pe orbite
circulare. În acest context, bidimensional
înseamnă ceva care se află înscris într-un
plan. Unu-dimensional înseamnă ceva
care poate fi descris de o linie. Deoarece
cercurile sunt descrise de raza lor, care
este o parte dintr-o linie, uneori modelul
atomic al lui Bohr este uneori descris ca
fiind unu-dimensional.[26]
Dualitatea undă-
particulă[modificare | modificare
sursă]
Articol principal: Dualitatea undă-particulă.
Niels Bohr a determinat că este imposibil
de descris în mod corect lumina folosind
doar analogia cu o undă sau folosind doar
analogia cu o particulă. De aceea a
enunțat principiul complementarității, care
este o teoerie a perechilor, precum
perechea particulă-undă sau perechea
poziție-moment. Louis de Broglie a
elaborat consecința matematică a acestor
descoperiri. În mecanica cuantică, s-a
descoperit că ceea ce denumim unde
electromagnetice pot reacționa în anumite
experimente ca și cum ar fi compuse din
particule iar în altele ca și cum ele ar fi
doar unde. S-a descoperit de asemenea
că particulele subatomice pot uneori fi
descrise ca particule iar alteori ca undă.
Aceste descoperiri au condus la
elaborarea teoriei dualității undă-
particulă de către Louis-Victor de Broglie
în 1924, care stabilește că la nivel
subatomic entitățile prezintă simultan atât
proprietăți de particulă cât și proprietăți de
undă.
Modelul atomic al lui Bohr a fost dezvoltat
după ce de Broglie a descoperit
proprietățile de undă ale electronului.
Conform concluziilor lui de Broglie,
electronii pot exista doar în acele stări
care permit existența unei unde statice. O
undă statică poate fi creată dacă o coardă
este fixată la ambele capete și făcută să
vibreze (așa cum se întâmplă într-un
instrument muzical cu coarde). Această
comparație arată că undele statice sunt
acele unde care au amplitudinea egală cu
zero la cele două capete fixe. Undele
create de un instrument cu coarde par să
oscileze în același loc, un punct de pe
coardă fiind când în vârf când în partea
inferioară într-o mișcare repetată de dus-
întors. O undă statică poate fi formată
doar când lungimea undei este identică cu
partea care vibrează. Într-un sistem
vibrator circular, unda trebuie să fie o
formațiune continuă de creste și văi de jur
împrejurul cercului. Fiecare electron
trebuie să fie pentru o orbită dată propria
lui undă staționară.

Dezvoltarea mecanicii
cuantice
moderne[modificare | modificare
sursă]
Teoria completă a mecanicii
cuantice[modificare | modificare
sursă]
Werner Heisenberg a dezvoltat teroria
completă a mecanicii cuantice în 1925 la
vârsta de 23 de ani. Mergând pe urmele
mentorului său, Niels Bohr, Werner
Heisenberg a început să lucreze la o
teorie care să descrie comportamentul
cuantic al orbitelor electronilor. Deoarece
electronii nu pot fi observați pe orbitele lor,
Heisenberg s-a concentrat pe crearea unei
descrieri matematice a mecanicii cuantice
care să se bazeze pe ceea ce se poate
observa, adică, pe lumina emisă de atomi
și care formează spectrul său atomic
caracteristic. Heisenberg a studiat orbitele
electronilor bazându-se pe comportarea
sarcinilor electrice într-un oscilator
dizarmonic. [27] Heisenberg a explicat mai
întâi acest tip de mișcare observată în
termenii legilor mecanicii clasice care se
aplică la scara noastră de mărime și apoi
a aplicat acestui model restricții cuantice,
proprietăți discrete (discontinue).
Procedând astfel au apărut goluri în
orbitele calculate astfel încât descrierea
matematică pe care a formulat-o va
conține doar orbitele prezise pe baza
spectrului atomic.
Încercând să rezolve această problemă pe
care a primit-o de la Bohr, Heisenberg a
adoptat o poziție strategică foarte
importantă și anume de a nu lua în
considerare cantitățile neobservabile. El a
început să formuleze ecuațiile folosind
doar cantitățile care pot fi observate.
Această strategie a făcut ca teoria lui să
fie însoțită de dovezi experimentale încă
din start: metodele de măsurare erau deja
bine stabilite pentru informații precum (1)
frecvențele (și implict energiile) emise sau
absorbite la tranziția unui electron între
orbitele staționare ale lui Bohr, (2)
"amplitudinea de tranziție" sau
probabilitatea tranziției dintr-o orbită în
alta, etc. Din formulele clasice care
caracterizează aceste fenomene
Heisenberg a creat formule analoage care
țin cont de condițiile cuantice. Formulele
care au rezultat din această decizie
fundamentală au dus la rezultate corecte
dar uneori neașteptate. În articolele prin
care și-a făcut cunoscută teoria el a
avertizat că, "O dificultate importantă
apare, totuși, dacă considerăm două
mulțimi x(t), y(t) și căutăm să calculăm
produsul lor....În timp ce în mecanica
clasică x(t)y(t) este întotdeauna egal cu
y(t)x(t), asta nu e neapărat adevărat și în
teoria cuantică." [28] Atunci când valorile
prevăzute sunt scrise sub formă de
mulțime și se efectuează înmulțirile, natura
dificultății menționate mai sus se prezintă
într-o formă care este mai familiară
matematicienilor. Mai important este faptul
că, studiile empirice validează rezultatele
teoretice și sugerează că există ceva mai
important în acea diferență dintre x(t)y(t) și
y(t)x(t) care este legată de valoarea
constantei lui Planck.
Tabela de tranziție a frecvențelor (care
rezultă atunci când electronii își schimbă
orbitele) este:

Starea
electronul S1 S2 S3 S4 S5 ....
ui
f1→ f2→ f3→ f4→ f5→ ....
S1
1 1 1 1 1 .
f1→ f2→ f3→ f4→ f5→ ....
S2
2 2 2 2 2 .
f1→ f2→ f3→ f4→ f5→ ....
S3
3 3 3 3 3 .
f1→ f2→ f3→ f4→ f5→ ....
S4
4 4 4 4 4 .
f1→ f2→ f3→ f4→ f5→ ....
S5
5 5 5 5 5 .
....
S..... ..... ..... ..... ..... .....
.

Tabela echivalentă care arată tranziția

amplitudinilor este:

Stările
electronil S1 S2 S3 S4 S5 ....
or
a1→ a2→ a3→ a4→ a5→ ....
S1
1 1 1 1 1 .
a1→ a2→ a3→ a4→ a5→ ....
S2
2 2 2 2 2 .
a1→ a2→ a3→ a4→ a5→ ....
S3
3 3 3 3 3 .
a1→ a2→ a3→ a4→ a5→ ....
S4
4 4 4 4 4 .
a1→ a2→ a3→ a4→ a5→ ....
S5
5 5 5 5 5 .
....
S..... ..... ..... ..... ..... .....
.

Așa cum am arătat mai sus, Heisenberg a

dezvoltat metode matematice prin care a
realizat conexiuni între informațiile din
tabele ca cele de mai sus. [29] Completarea
empirică a valorilor din tabele (pentru
mărimi cuantice) nu este o procedură
simplă de vreme ce orice măsurătoare
efectuată într-un sistem întoarce o
anumită valoare însă există posibilitatea
ca acest lucru să schimbe alte valori deja
măsurate. Deci trebuie folosit un număr
mare de sisteme identice iar în fiecare
trebuie efectuată o singură măsurătoare.
Pentru a determina aceași caracteristică
se efectueză mai multe experimente și se
calculează media rezultatelor. Chiar și
așa, nu se pot obține măsurători precise
ale tuturor caracteristicilor unui sistem la
un moment dat datorită incertitudinii
cuantice. O determinare precisă a valorii
unei caracteristici a unui sistem introduce
o incertitudine asupra valorilor celorlalte
caracteristici ale acestuia. "Anumite
perechi de caracteristici pur și simplu nu
pot fi măsurate simultan cu un nivel ridicat
de precizie." Dacă sunt efectuate
măsurători simultane ale caracteristicilor
corelate (precum poziția și momentul unei
particule) în mai multe sisteme identice,
vor exista inevitabil diferențe între valorile
măsurate a.î. diferența dintre produsul lor

este egală sau mai mare decât /2."[30]

În 1925 Heisenberg a publicat un articol
intitulat "Reinterpretarea cinematicii și a
relațiilor mecanice în teoria cuantică"
descriind descoperirile sale[31]. Astfel
vechea teorie cuantică a fost înlocuită și a
luat naștere perioada mecanicii cuantice.
Lucrarea lui Heisenberg a dat câteva
detalii care să ajute cititorii să determine
cum a folosit rezultatele modelului unu-
dimensional pentru a formula ipotezele
care s-au dovedit atât de utile. În lucrarea
sa, Heisenberg a propus "să se renunțe la
orice speranță de a observa cantități
neobservabile până în prezent, precum
poziția și perioada unui electron" și s-a
limitat la a folosi doar cantitățile
observabile. El avea nevoie de reguli
matematice pentru a descrie relațiile
observate efectiv în natură iar regulile pe
care le-a descoperit funcționează diferit în
funcție de ordinea în care sunt ele folosite.
"A devenit repede clar că ne-
commutativitatea înmulțirii (în general)
mulțimilor cinematice în teoria cuantică era
noua idee tehnică cu adevărat esențială
din lucrare."[32]
Tipul special de înmulțire care s-a dovedit
a fi necesar în aceste formule a fost
descris cel mai elegant prin folosirea unui
tip special de mulțime numit matrice. În
situații normale nu contează ordinea în
care se efectuează înmulțirea, însă
înmulțirea matricilor nu este comutativă. În
principal asta înseamnă că ordinea în care
operațiile sunt efectuate este importantă.
Înmulțind matricea A cu matricea B nu
este același lucru cu a înmulți matricea B
cu matricea A. Simbolic, A×B în general
nu este egal cu B×A. (Lucrul esențial în
teoria cuantică este faptul că a devenit
important dacă într-un experiment se
măsoară mai întâi viteza și abia apoi
poziția și invers.) Folosirea matricilor s-a
dovedit a fi un mod convenabil de a
organiza informația astfel arătând clar și
ordinea în care calculele trebuie efectuate,
reflectând simbolic rezultatele neașteptate
obținute în studiul lumii cuantice reale.
Heisenberg a descris mecanica cuantică
într-un mod folosit și anterior și care trata
un electron ca pe o particulă oscilatorie
încărcată electric. Utilizarea de către Bohr
a acestei analogii i-a permis lui
Heisenberg să explice de ce raza orbitelor
electronilor pot lua doar anumite valori.
Această interpretare a rezultatelor
experimentale și teoria cuantică pe care
Heisenberg a elaborat-o în consecință au
dus la concluzia că un electron nu poate
ocupa nici o poziție intermediară între
două orbite "permise". De aceea electronii
sunt descriși ca "sărind" dintr-o orbită în
alta. Ideea că un electron se poate afla
acum într-o poziție anume și imediat după
asta se află în altă poziție fără a traversa
distanța dintre cele două poziții a fost unul
dintre primele indicii ale caracterului
straniu al fenomenelor cuantice. Chiar
dacă scara la care are loc acest fenomen
este una extrem de mică, saltul de pe o
orbită pe alta este la fel de ciudat și
neașteptat precum o persoană care iese
pe o ușă în Londra și pășește direct pe o
stradă din Los Angeles. Efectul tunel este
un caz în care electronii par să fie capabili
de a se deplasa în modul ciudat pe care
Heisenberg îl descrie ca având loc în
interiorul atomilor.
Amplitudinea poziției și momentului care
au o perioadă de 2π precum un ciclu dintr-
o undă este descrisă prin Serii Fourier.
Heisenberg a descris proprietățile de
particulă ale electronului dintr-o undă prin
poziția și momentul acestuia. Când aceste
amplitudini ale poziției și momentului sunt
măsurate și înmulțite, se obține
intensitatea. Totuși, el a descoperit că
dacă poziția și momentul sunt măsurate și
apoi înmulțite în această ordine iar apoi
momentul și poziția sunt măsurate și
înmulțite în această ordine, există o
diferență sau o deviație a celor două

intensități de h/2 . Heisenberg nu a

înțeles motivul acestei diferențe pe
parcursul următorilor doi ani, dar pe
măsură ce timpul trecea a fost mulțumit să
observe că descrierea matematică se
potrivea cu comportamentul cuantic
observat al electronului.
Mecanica matriceală a fost prima definire
completă a mecanicii cuantice, legile și
proprietățile sale descriind complet
comportamentul electronului. A fost apoi
extinsă pentru a se aplica tuturor
particulelor subatomice. Foarte repede
după ce mecanica matriceală a fost
prezentată lumii, Schrödinger, în mod
independent, a furnizat o teorie cuantică a
undelor care părea să nu aibă nici o
asemănare cu teoria lui Heisenberg. Era
mai simplă din punct de vedere al
calculelor implicate și în plus evita idei
ciudate precum "saltul cuantic" al unui
electron de pe o orbită pe alta. Însă în
scurt timp Schrödinger însuși a arătat că
cele două teorii duc fundamental la
aceleași rezultate în toate situațiile. Apoi
Dirac a pus ideea ne-comutativității în
centrul propriei teorii cuantice și a dovedit
că formulările lui Heisenberg respectiv
Schrödinger erau cazuri speciale ale
teoriei sale.
Ecuația de undă a lui
Schrödinger[modificare | modificare
sursă]
Articol principal: Ecuația lui Schrödinger.
Pentru că particulele pot fi descrise ca
unde, către finalul lui 1925 Erwin
Schrödinger a analizat modul în care arată
un electron privit ca o undă în jurul
nucleului atomic. Folosind acest model, și-
a formulat ecuațiile pentru particule-unde.
În loc să descrie atomul prin analogia cu
un sistem planetar, el a tratat totul ca pe o
undă, fiecare electron având funcția de
undă proprie. O funcție de undă este
descrisă în ecuația lui Schrödinger prin trei
proprietăți (mai târziu Wolfgang Pauli a
adăugat-o pe a patra: spinul). Cele trei
proprietăți sunt (1) un "număr orbital" care
indică dacă o undă este mai aproape de
nucleu și are o energie mai mică sau este
mai depărtată de nucleu și are o energie
mai mare, (2) forma orbitei, care nu e
obligatoriu să fie un cerc și (3) înclinarea
orbitei, care determină momentul
magnetic al orbitei de-a lungul axei z.
Aceste trei proprietăți sunt denumite în
mod colectiv funcția de undă a electronului
și se spune că descrie starea cuantică a
electronului. "Stare cuantică" înseamnă
totalitatea proprietăților electronului care
descriu condiția sa la un moment dat și se
notează în fizică prin litera

grecească . Cele trei proprietăți ale

ecuației lui Schrödinger sunt
numite numere cuantice. Prima proprietate
care descrie o orbită a fost notată
cu n conform modelului atomic al lui Bohr
unde n este un număr folosit pentru a
descrie energia fiecărei orbite. Acesta se
numește numărul cuantic principal.
Următorul număr cuantic care descrie
forma orbitei este numit număr cuantic
azimutal și este reprezentat de
litera l (minuscula literei L). Forma este
generată de momentul unghiular al orbitei.
Rata de modificare a momentului
unghiular al unui sistem este egală cu
rezultanta forțelor externe care acționează
asupra sistemului. Cu alte cuvinte,
momentul unghiular reprezintă rezistența
unui obiect aflat în rotație la creșterea sau
scăderea vitezei sale sub influența unei
forțe externe. Numărul cuantic
azimutal "l" reprezintă momentul
unghiular orbital al unui electron în jurul
nucleului atomului său. În locul
literei "l" se folosesc alte litere pentru a
descrie forma orbitei. Prima formă este
cea sferică (circulară) și se notează cu
litera s. Următoarea formă este
asemănătoare unei haltere și se notează
cu litera p. Următoarele forme ale orbitei
devin mult mai complicate (vezi Orbite
Atomice) și sunt notate cu literele d, f și g.
Al treilea număr cuantic din formula lui
Schrödinger descrie momentul magnetic al
electronului și se notează prin litera m și
câteodată cu litera m având indicele l (ml)
pentru că momentul magnetic depinde
de l, al doilea număr cuantic.
În May 1926 Schrödinger a publicat o
dovadă a faptului că mecanica matricială a
lui Heisenberg și propria sa mecanică a
undelor generau rezultate echivalente: din
punct de vedere matematic ele erau de
fapt aceași teorie. Totuși, nu amândoi
oamenii de știință erau de acord cu
interpretările fizice ale acestor teorii.
Heisenberg nu vedea nici o problemă în
existența saltului cuantic al electronului de
pe o orbită pe alta, în timp ce Schrödinger
spera că o teorie bazată pe proprietățile
undelor va permite evitarea acelui
"nonsens despre salturile cuantice" (cu
cuvintele lui Wilhelm Wien[33] ).
Principiul
incertitudinii[modificare | modificare
sursă]
Articol principal: Principiul incertitudinii.
În 1927, Heisenberg a făcut o nouă
descoperire bazându-se pe teoria sa
cuantică care a avut consecințe practice
ulterioare referitoare la acest nou mod de
a privi materia și energia la nivel atomic. În
formula mecanicii matriciale Heisenberg a
descoperit o eroare sau o diferență de h/4

între poziție și moment. Cu cât este

mai precis determinată poziția unei
particule, cu atât mai puțin precis este
determinat momentul acesteia iar valoarea
minimă a incertitudinii implicate este h/4

. Această concluzie a fost apoi

numită "Principiul nedeterminării al lui
Heisenberg", sau Principiul incertitudinii.
Pentru particulele aflate în mișcare, în
mecanica cuantică există întotdeauna un
 anumit grad de inexactitate a
caracteristicilor măsurate. Un observator
poate obține o măsurătoare precisă a
poziției sau o măsurătoare precisă a
momentului, dar există un anumit grad de
imprecizie atunci când măsoară simultan
poziția și momentul unei particule aflate în
mișcare precum electronul. În cazul
extrem, o precizie absolută a măsurătorii
unei variabile va determina o imprecizie
absolută a măsurătorii altei variabile.
Heisenberg a spus în una dintre primele
conferințe despre principiul incertitudinii
referindu-se la modelul atomic al lui Bohr:
"Puteți spune, foarte bine, că această orbită nu este o orbită completă. De fapt în fiecare
moment electronul are doar o poziție imprecisă și o viteză imprecisă și între aceste două
imprecizii există această relație de incertitudine." [34]
O consecință a principiului
incertitudinii a fost faptul că electronul
nu mai putea fi considerat ca având o
poziție exactă pe orbita sa. Mai
degrabă electronul trebuia descris de
către toate punctele în care acesta ar
fi putut să existe. Calcularea punctelor
localizărilor probabile pentru electron
aflat pe o orbită cunoscută creează
imaginea unui nor de puncte sub
formă sferică pentru orbitele unui atom
de hidrogen, de fapt a unor sfere
așezate concetric în jurul nucleului.
Această imagine poate fi numită
și distribuție de probabilitate. De
aceea n, numărul atomic al lui Bohr,
pentru fiecare orbită este cunoscut și
ca sfera n în modelul tridimensional al
atomului.
Aceasta a condus la următoarea
aserțiune a lui Heisenberg: dacă nu s-
a efectuat nici o măsurătoare a
electronului atunci el nu poate fi
descris ca fiind situat într-o anume
locație ci în întreg norul simultan. Cu
alte cuvinte, mecanica cuantică nu
poate oferi rezultate exacte, ci numai
probabilitatea ca o particulă să se afle
într-o anumită stare cuantică.
Heisenberg a mers mai departe și a
spus că o particulă aflată în mișcare
începe să existe doar odată cu
observarea ei. Oricât de stranie și ne-
intuitivă pare această aserțiune,
mecanica cuantică ne spune totuși
care este locația orbitei electronului,
norul său de probabilități. Heisenberg
vorbea despre particula însăși și nu
despre orbita sa care are o distribuție
de probabilitate cunoscută.
Este important de notat că cu toate că
Heisenberg a folosit pentru electron în
matricile sale un set infinit de poziții,
asta nu înseamnă că electronul se
poate afla oriunde în univers. Din
contră, există câteva legi fizice care
arată că electronul trebuie să se
găsească într-o distribuție de
probabilitate anume. În modelul
atomic al lui Bohr un electron este
descris de către energia sa fapt care a
fost preluat și în mecanica matriceală.
De aceea, un electron aflat într-o n-
sferă anume trebuie să se găsească
la o anumită depărtare de nucleu în
funcție de energia sa. Asta duce la
restricționarea pozițiilor posibile. De
asemenea, numărul pozițiilor în care
se poate afla un electron mai este
numit și "numărul de celule din spațiul
de fază". Principiul incertitudinii
stabilește o limită minimă pentru cât
de fin poate fi împărțit spațiul de fază
clasic, astfel încât numărul de locuri în
care un electron poate fi localizat pe
orbita sa devine finit. Poziția unui
electron într-un atom este stabilită
undeva pe orbita sa, dar nu între
nucleu și începutul următoarei n-sfere.
Fizica clasică a arătat începând cu
Newton că dacă este cunoscută
poziția stelelor și a planetelor precum
și detalii despre modul lor de mișcare
atunci poate fi prezis locul în care
acestea se vor afla în viitor. Pentru
particulele subatomice, Heisenberg a
invalidat această concepție arătând că
datorită principiului incertitudinii nu se
poate știi cu precizie atât poziția cât și
momentul unei particule la un anumit
moment, astfel încât modul său de
mișcare din viitor nu poate fi
determinat, ci poate fi descris doar un
set de posibilități.
Aceste noțiuni care decurg din
principiul incertitudinii se aplică doar la
nivel subatomic și este o consecință a
dualității undă-particulă. Oricât de ne-
intuitivă poate părea, teoria mecanicii
cuantice împreună cu principiul său de
incertitudine sunt responsabile pentru
uriașele dezvoltări din lumea
tehnologiei care merg de la
componentele pentru computere la
lumina fluorescentă sau tehnicile de
scanare ale corpului uman.
Colapsul funcției
undă[modificare | modificare
sursă]
Ecuația de undă a lui Schrödinger, cu
funcția sa de undă unică pentru un
electron singur a fost extinsă în
distribuția de probabilitate prin care
Heisenberg a cuantificat
comportamentul particulelor
asemănătoare electronului. Asta se
întâmplă pentru că o undă este în mod
natural o perturbație la scară largă și
nu doar o particulă punctuală. De
aceea, ecuația de undă a lui
Schrödinger are aceleași predicții
precum cele generate de principiul
incertitudinii deoarece incertitudinea
localizării este conținută în chiar
definiția perturbării la scară largă pe
care o generează o undă. Este doar
nevoie ca incertitudinea să fie definită
în mecanica matriceală a lui
Heisenberg deoarece dezvoltarea s-a
făcut ținând cont de aspectele de
particulă ale electronului. Ecuația de
undă a lui Schrödinger arată că
electronul se află mereu în norul său
de probabilitate, adică în distribuția sa
de probabilitate asemenea unei unde
care se extinde.
Max Born a descoperit în 1928 că
atunci când se calculează pătratul
funției de undă a lui Schrödinger se
obține distribuția de probabilitate a
electronului.[35] De aceea, măsurarea
poziției unui electron poate fi efectuată
la o locație exactă în dauna distribuției
de probabilitate, adică electronul pare
să înceteze pentru moment să
prezinte caracteristici de undă. În
absența proprietăților de undă nici una
dintre definițiile lui Schrödinger
referitoare la comportamentul de undă
al electronului nu mai are sens.
Măsurarea poziției particulei anulează
proprietățile sale de undă și ecuația lui
Schrödinger eșuează. Când este
măsurat, electronul nu mai poate fi
descris de către funcția sa de undă,
pentru că lungimea sa de undă devine
mult mai scurtă și astfel el
ajunge legat cuantic de particulele
aparatului de măsură, fenomen care
este numit colapsul funcției de undă.
Eigen-stări și eigen-
valori[modificare | modificare
sursă]
Termenul eigen-stare derivă din
cuvântul german "eigen" care
înseamnă "inerent" sau "caracteristic."
Cuvântul eigen-stare este unul care
descrie starea măsurată a unui obiect
care posedă caracteristici
cuantificabile precum poziție, moment,
etc. Starea care este măsurată și
descrisă trebuie să fie una
"observabilă" (de ex., ceva care poate
fi măsurat experimental fie direct fie
indirect) și trebuie să aibă o valoare
clară. În lumea de zi cu zi, este natural
și intuitiv să gândim că toate obiectele
se află în propria lor eigen-stare. Totul
pare să aibă o poziție clară, un
moment exact, o valoare bine definită
a valorilor măsurate și un moment clar
în care ea se efectuează. Dimpotrivă,
mecanica cuantică afirmă că este
imposibil să măsori la un moment
determinat valoarea exactă a
momentului unui anume particule
precum un electron aflat într-o poziție
dată. Datorită principiului incertitudinii,
se pot face enunțuri atât asupra
momentului cât și asupra poziției unei
particule doar în termenii unei game
de probabilități, adică a unei "distribuții
de probabilitate". Eliminarea
incertitudinii dintr-un termen
maximizează incertitudinea din ceilalți
termeni.
De aceea devine necesară existența
unei modalități de formulare clară a
diferenței dintre starea unui obiect
care este incertă în sensul de mai sus,
precum un electron într-un nor de
probabilitate și cea în care acel obiect
nu este într-o stare incertă ci are o
valoare clară. Când ceva este în
condiția ca una dintre caracteristicile
lui să fie în mod clar fixată într-un
anume mod, se spune că posedă
o eigen-stare. De exemplu, dacă
poziția unui electron a fost clar
determinată, se spune că există o
eigen-stare a poziției.
O valoare definită, de ex. poziția unui
electron care a fost determinată cu
succes, se numește eigen-
valoarea eigen-stării poziției. Cuvântul
germal "eigen" a fost folosit prima dată
în acest context de
matematicianul David Hilbert în 1904.
Ecuația de undă a lui Schrödinger
furnizează soluții ale funcției de undă,
arătând posibilele locații în care se
poate afla un electron, la fel cum face
distribuția de probabilitate a lui
Heisenberg. Așa cum am arătat mai
sus, când apare colapsul unei funcții
de undă deoarece s-a efectuat ceva
pentru a determina poziția unui
electron, starea electronului devine o
eigen-stare a poziției, ceea ce
înseamnă că poziția are o valoare
cunoscută.
Principiul excluziunii al lui
Pauli[modificare | modificare
sursă]
Principiul exluziunii al lui Pauli spune
că nici un electron (sau alt fermion) nu
poate fi în aceași stare cuantică cu
altul din același atom.
Wolfgang Pauli a extins principiul
excluziunii al lui Pauli folosind ceea ce
el a denumit "grad de libertate cuantic
bivalent" pentru a descrie observațiile
unui dublet, care înseamnă o pereche
de linii ce diferă printr-o mică valoare
(de ex., ceva de ordinul 0.15Å), în
cadrul spectrului unui atom de
hidrogen. Observațiile arătau că un
electron avea mai multă energie pe
orbita sa decât cea provenită
din momentul său magnetic, așa cum
fusese descris până atunci. La începul
anului 1925, tinerii
fizicieni Uhlenbeck și Goudsmit au
prezentat o teorie prin care spuneau
că electronul se rotește în spațiu
asemenea Pământului care se rotește
în jurul propriei axe. Această rotație
generează energia care lipsea din
explicațiile anterioare și permite ca doi
electroni să se afle pe aceași orbită
dacă spinul lor are direcții opuse,
respectându-se astfel principiul
excluziunii al lui Pauli. A fost nevoie
deci de introducerea unui nou număr
cuantic, unul care să descrie
momentul implicat de rotația fiecărui
electron.
O descrie succintă a principiului lui
Pauli este:[36]
„Nu poate exista un atom aflat într-o
stare cuantică în care doi electroni din
alcătuirea lui să aibă același set de
numere cuantice.”
Un electron este descris de patru
numere cuantice:

 n, numărul cuantic al orbitei

 l, numărul cuantic azimutal
 ml, numărul cuantic magnetic
 ms, numărul cuantic de spin
"În cazul unui atom de heliu cu doi
electroni aflați pe orbita 1s, principiul
excluziunii al lui Pauli cere ca pentru
cei doi electroni cel putin unul dintre
celelalte numere cuantice să fie
diferite. Valorile lor pentru n, l,
și ml sunt egale; mai mult, electronii
au același spin, s = 1/2. Deci ei
trebuie sa aibă o valoare diferită
pentru ms, care astfel va lua valorile
+½ pentru un electron respectiv -½
pentru celălalt."[36]
Ecuația de undă
Dirac[modificare | modificare
sursă]
Articol principal: ecuația Dirac.
În 1928, Paul Dirac a extins ecuația
Pauli, care descria rotația electronilor,
astfel încât să țină cont și de
efectele teroriei relativității
generalizate. Luând ca model
interacțiunea electromagnetică simplă,
a fost capabil să prezică valoarea
momentului magnetic asociat rotației
electronului și a determinat astfel
valoarea experimentală găsită
anterior, valoare care era prea mare
pentru a fi datorată doar unei sfere
încărcată electric care se rotește.
Astfel el a fost capabil să dea o
expresie matematică liniilor spectrale
ale atomului de hidrogen.
Ecuația lui Dirac generează uneori
valori negative pentru energie, pentru
care el a propus o soluție inovatoare:
el a postulat existența unui
antielectron și a unui vacumm
dinamic. Asta a condus la apariția
teroriei câmpurilor cuantice ale
particulelor multiple. În 1930, Dirac a
scris prima lucrare modernă a
mecanicii cuantice, care combină
mecanica matriceală a lui Heisenberg,
mecanica undelor a lui Schrödinger și
propria teorie cuantică de
transformare într-o prezentare unitară,
ținând cont și de aspectele teoriei
relativității. Principiile Mecanicii
Cuantice a devenit rapid un text clasic
și a rămas la fel de valoroasă până
azi.
Toate dezvoltările teoriei cuantice de
mai sus s-au bazat în principal
pe spectrul atomic al atomului de
hidrogen. Aceasta se datorează
faptului că fiecare atom al fiecărui
element produce un spectru
atomic unic atunci când lumina ce
provine de la fiecare tip de element
trece printr-o prismă. Oamenii de
știință nu pot studia direct electronul și
nucleul unui atom deoarece acestea
nu pot fi "văzute". Chiar și azi,
utilizând cel mai performant microscop
electronic putem vedea un atom ca pe
o sferă cu contur și detalii foarte
neclare. În orice caz, liniile spectrale
ale atomului indică orbitele electronilor
și energiile pe care aceștia ar trebui să
le aibă. Studierea acestor analize
spectrale, mai întâi ale atomului de
hidrogen și mai apoi ale celui de heliu,
au stat la baza dezvoltării teoriei
cuantice. De aceea, formulele
matematice au fost dezvoltate pentru
a descrie imaginea spectrului atomic.
Din acest motiv se spune uneori că
mecanica cuantică este o formă a
fizicii matematice.
Legătură
cuantică[modificare | modificare
sursă]
Articol principal: Entanglement
cuantic.
Albert Einstein a respins Principiul
Incertitudinii al lui Heisenberg
deoarece părea că implică limitări mai
mult decât necesare asupra
posibilității ca oamenii să cunoască
valorile exacte din realitatea cuantică.
Într-o scrisoare către Max Born din
1926, Einstein emitea o declarație
devenită apoi celebră: "Dumnezeu nu
joacă zaruri".[37]
Metodologia principală pentru
realizarea predicțiilor în mecanica
cuantică, bazată pe regulile lui Born
pentru calcularea probabilităților, a
devenit cunoscută ca Interpretarea
Copenhaga a mecanicii cuantice. Bohr
a petrecut mulți ani dezvoltând și
rafinând această interpretare în lumina
obiecțiilor aduse de Einstein.
După Conferința Solvay din 1930,
Einstein nu a mai criticat niciodată
interpretarea Copenhaga în termeni
tehnici, însă nu a încetat niciodată s-o
facă în termeni filozofici, pe tema
realismului și a localizării (de ex., a
combătut ideea acțiunii la distanță).
Einstein, încercând să arate în ce mod
teoria cuantică nu este o teorie
completă, a afirmat că dacă două sau
mai multe particule au interacționat în
trecut atunci ele pot prezenta corelații
puternice mai târziu când se
efectuează măsurători diverse asupra
lor. El a dorit astfel să arate că
interacțiunile pot fi explicate în mod
clasic prin trecutul lor comun și în nici
un caz printr-o "acțiune la distanță
ciudată".
Acest argument este dezvoltat într-o
lucrare celebră numită azi Paradoxul
EPR (Einstein-Podolsky-Rosen,
1935). Presupunând ca fiind adevărat
ceea ce azi este denumit "realism
local", EPR au încercat să arate
folosind teoria cuantică că particulele
posedă atât poziție cât și moment, în
vreme ce conform interpretării
Copenhaga, doar una dintre aceste
proprietăți poate exista în mod real și
asta doar în momentul în care este
măsurată. Einstein a considerat
această concluzie o dovadă că teoria
cuantică este incompletă prin faptul că
nu explică proprietăți fizice care există
în mod obiectiv în natură. Această
caracteristică a teoriei cuantice și care
conduce la paradoxul amintit se
numește legătură cuantică. Legătura
cuantică se referă la situațiile în care
proprietățile câtorva obiecte distincte
nu pot fi descrise în mod separat
unele de altele, chiar și ținând cont de
istoricul interacțiunilor dintre aceste
obiecte. O interacțiune cuantică
(precum drumul unui foton printr-un
polarizator) poate afecta legătura
cuantică chiar dacă cele două obiecte
care interacționează se află la
distanță. (Articolul din 1935 al lui
Einstein, Podolsky și Rosen este azi
cea mai citată lucrare a lui Einstein în
jurnalele de fizică.)
Răspunsul original al lui Bohr către
Einstein a fost că particulele legate fac
parte dintr-un sistem indivizibil. Critica
lui Einstein a dus la decenii de
cercetări fundamentale legate de
legătura cuantică. Aceste cercetări par
să confirme aserțiunea lui Bohr cum
că două sau mai multe particule legate
cuantic trebuie privite ca un tot unitar
și, mai mult, că dificultățile apar doar
insistând asupra realității
consecințelor măsurătorilor care
oricum nu sunt efectuate. Se poate
spune că Dumnezeu chiar dă cu zarul,
chiar dacă asta se întâmplă într-un
mod neobișnuit. O aruncare reală a
zarului poate fi înțeleasă complet
utilizând legile mecanicii clasice iar
rezultatul depinde doar de condițiile
inițiale. Oricum aruncarea unui "zar"
cuantic nu are antecedent; adică nu
are o cauză cunoscută.

Interpretări[modificare | modi
ficare sursă]
Cu tot succesul mecanicii cuantice,
există în alcătuirea ei unele elemente
controversate. De exemplu,
comportamentul obiectelor
microscopice descris în mecanica
cuantică diferă foarte mult de
experiența noastră cotidiană, ceea ce
aduce cu sine o anumită lipsă de
încredere. Se știe azi că o mare parte
dintre fizicile clasice sunt de fapt
cazuri speciale ale mecanicii cuantice
și/sau ale teoriei relativității. Dirac a
introdus noțiuni de relativitate în fizica
cuantică astfel încât să poată trata și
evenimente care au loc la o viteză
apropiată de cea a luminii. Fizica
clasică, pe de altă parte, descrie
coerent atracția dintre mase
(gravitația) și nimeni nu a fost încă
capabil să introducă gravitația într-o
teorie unificată cu acuala teorie
cuantică relativistă.
Un alt fapt interesant,
conform principiului
corespondenței și teoremei lui
Ehrenfest în timp ce un sistem devine
mai extins sau masa sa crește
(acțiune >> h ) tinde să se manifeste
preponderent dinamica clasică (cu
mici excepții precum în
cazul hiperfluidității). Acesta este
motivul pentru care putem în mod
normal ignora mecanica cuantică când
analizăm obiectele și evenimentele de
la scara noastră de mărime;
descrierea clasică este suficientă
pentru asta. Chiar și așa, încercarea
de a explica logic teoria cuantică este
un proces continuu care a generat mai
multe interpretări ale mecanicii
cuantice, pornind de la
convenționala Interpretare
Copenhaga până la cea a variabilelor
ascunse și Interpretarea multiple-lumi.
Se pare că vor apărea mereu noi
interpretări filozofice ale acestui
subiect; în orice caz succesul practic
al teoriei este de necontestat.
Fără îndoială, teoria cuantică nu are
rival în a explica fenomene empirice
cunoscute, în a prezice descoperiri noi
și a explica (înglobând) alte teorii.
Predicțiile empirice ale teoriei cuantice
(în mod special electrodinamica) au
fost confirmate de mai multe ori decât
în cazul oricărei alte teorii științifice.
Mai mult, toate teoriile fizice
fundamentale moderne, chiar și
relativitatea generalizată, sunt teorii
cuantice moderne. Nu există însă o
abordare general acceptată a
relativității generalizate prin prisma
cuanticii câmpurilor. O teorie unitară
care să combine relativitatea
generalizată cu mecanica cuantică
relativistă este cel mai important țel al
fizicii teoretice contemporane.

Vezi și[modificare | modificare

sursă]
 Atom
 Mecanica cuantică
 Principiul incertitudinii 
 Principiul corespondenței 
 Număr cuantic 
 Număr cuantic principal

 Număr cuantic azimutal

 Număr cuantic magnetic

 Numărul cuantic al spinului

 Constanta lui Planck 
 Modelul Standard 
 Mecanica matriceală 
 Ecuația lui Schrödinger
 Informația cuantică
 Computer cuantic

Persons important for discovering and

elaborating quantum theory:
 John Stewart Bell
 David Bohm
 Niels Bohr
 Max Born

 Satyendra Nath Bose

 Louis de Broglie

 Paul Dirac

 Albert Einstein

 Hugh Everett
 Werner Heisenberg
 Pascual Jordan

Bibliografie[modificare | modi
ficare sursă]

 Jeremy Bernstein, "Max Born and

the quantum theory," Am. J.
Phys., Vol 73, No. 11. November
2005
 Mara Beller, Quantum Dialogue:
The Making of a
Revolution. University of Chicago
Press, Chicago, 2001.
 Bohr, Niels (1958). Atomic
Physics and Human Knowledge.
John Wiley and
Sons. OCLC 530611ASIN B00005
VGVF
 De Broglie, Louis. The Revolution
in Physics, Noonday Press, 1953.
 Einstein, Albert. Essays in
Science, Philosophical Library,
1934.
 Feigl, Herbert and May
Brodbeck, Readings in the
Philosophy of Science, Appleton-
Century-Crofts, 1953.
 Feynman, Richard P., QED: The
Strange Theory of Light and
Matter, Princeton University
Press, 1985. ISBN 0-691-08388-6
 Prof. Michael Fowler, The Bohr
Atom, A series of lectures, 1999,
University of Virginia.
 Heisenberg, Werner. Physics and
Philosophy, Harper and Brothers,
1958.
 S Lakshmibala, "Heisenberg,
Matrix Mechanics and the
Uncertainty Principle",
Resonance, Journal of Science
Education, Volume 9, Number 8,
August 2004.
 Richard L. Liboff, Introductory
Quantum Mechanics, 2nd ed.
1992.
 Lindsay, Robert Bruce and Henry
Margenau, Foundations of
Physics, Dover, 1936.
 McEnvoy, J.P., and Zarate,
Oscar. Introducing Quantum
Theory, ISBN 1874166374
 Carl Rod Nave, Hyperphysics-
Quantum Physics, Department of
Physics and Astronomy, Georgia
State University, CD 2005.
 F. David Peat, "From Certainty to
Uncertainty: The Story of Science
and Ideas in the Twenty-First
Century", Joseph Henry Press,
2002.
 Reichenbach, Hans, Philosophic
Foundations of Quantum
Mechanics, University of
California Press, 1944.
 Schilpp, Paul Arthur, Albert
Einstein: Philosopher-Scientist,
Tudor Publishing Company, 1949.
 Scientific American Reader, 1953.
 Sears, Francis Weston, Optics,
Addison-Wesley, 1949.
 Shimony, A. (1983). „(title not
given in citation)”. Foundations of
Quantum Mechanics in the Light
of New Technology (S. Kamefuchi
et al., eds.). Tokyo: Japan
Physical Society. pp. p.225.; cited
in: Format:Cite website
 Dr. Kenjiro Takada, Emeritus
professor of Kyushu
University, Microscopic World-
Introduction to Quantum
Mechanics, Internet
seminar, http://www2.kutl.kyushu-
u.ac.jp/seminar/MicroWorld1_E/Mi
croWorld_1_E.html.
 "Uncertainty Prirnciple" Werner
Heisenberg actual voice
recording, http://www.thebigview.c
om/spacetime/index.html.
 J.H. Van Vleck, The
Correspondence Principle in the
Statistical Interpretation of
Quantum Mechanics, Proc. Nat.
Acad. Sci., Vol. 14, p.179, 1928.
 Martinus J.G. Veltman, Facts and
Mysteries in Elementary Particle
Physics. World Scientific
Publishing Company, February
2003.
 Carl Wieman and Katherine
Perkins, "Transforming Physics
Education", Physics Today,
November 2005.
 Michael D. Westmoreland,
Benjamin Schumacher, Quantum
Entanglement and the
Nonexistence of Superluminal
Signals, March
1998, http://arxiv.org/pdf/quant-
ph/9801014

Note[modificare | modificare
sursă]

1. ^ Particulele și undele sunt

același lucru; sau mai degrabă,
ceea ce considerăm ca fiind
"particule" prezintă proprietățile
atât ale "particulelor" cât și ale
"undelor", în funcție de modul în
care ele sunt observate. Acest
concept se numește dualismul
undă-particulă.
2. ^ Principiul lui Huygens este
explicat în Optics, a lui Francis
Weston Sears, Addison-Wesley,
1949, pp. 5f.
3. ^ Sears, Optics, p. 2f.
4. ^ Vezi Microwave Theory and
Techniques, IEEE Transactions
on, Volumul 36, Ediția 5, pp 830-
858. ISSN:0018-9480
5. ^ Evenimentele care au dus la
publicarea ipotezei cuantice de
către Planck în December 1900
sunt relatate de Werner
Heisenberg în lucrarea Physics
and Philosophy, pp. 30f.
Heisenberg credea că Planck a
fost conștient că ideile sale vor
avea consecințe pe termen lung.
6. ^ Max Planck, "Über das Gesetz
der Energieverteilung im
Normalspectrum," Ann. Physik 4,
553 (1901)
7. ^ Este remarcabil că Einstein a
adus contribuții importante
mecanicii cuantice în timp ce pe
de altă parte a revoluționat fizica
 cu teoria sa a relativității. Einstein
și Planck au jucat tenis
ocazional, în aceste întâlniri
petrecând de fapt mai mult timp
cu discuții aprinse asupra
mecanicii cuantice! Implicațiile pe
termen lung ale acestor discuții
asupra mecanicii cuantice sunt
subliniate de Richard Feynman
în QED: The Strange Theory of
Light and Matter, p. 112:
"Fenomenul 'emisiei stimulate' a
fost descoperit de Einstein când
a lansat teoria cuantică
propunând modelul bazat pe
foton al luminii. Laserele
funcționează pe baza acestui
fenomen."
8. ^ Albert Einstein a caracterizat
contribuția lui Niels Bohr la
revoluția cuantică spunând că
istoria "va trebui să lege una
dintre cele mai importante
descoperiri realizate vreodată
referitoare la cunoștințele noastre
despre natura atomului de
numele lui Niels Bohr." El a
adăugat, "Bazele ipotetice atât
de îndrăznețe ale speculațiilor lui
au devenit repede temelia
teoriilor legate de fizica
atomului....Teoria lui Röntgen
despre spectrul luminii vizibile și
tabelul periodic al elementelor se
bazează în primul rând pe ideile
lui Bohr." Vezi Einstein, Essays
in Science, p. 46f.
9. ^ Niels Bohr înregistrează
contribuțiile lui Louis de Broglie în
elaborarea unei "teorii cuantice
mai cuprinzătoare" care va lua în
calcul faptul că "dualitatea
materie-undă nu este legată doar
de proprietățile radiației, dar în
egală măsură imposibil de
ignorat când se studiază
comportamentul particulelor
materiale." Vezi Bohr, Atomic
Physics and Human Knowledge,
p. 37 et passim.
10. ^ Vezi Max Born, Atomic
Physics, mai ales p. 90, unde
spune despre mecanica cuantică
că este "nedeterministă prin
natura sa și de aceea este o
problemă de statistică."
11. ^ Două pagini cu calcule
selectate dintre cele mai bune
 lucrări ale lui Dirac, incluzând
speculația sa că pozitronul va fi
descoperit, apar în articolul "The
Ultimate Particles" a George W.
Gray, în The Scientific American
Reader, p. 100f. (Simon and
Schuster, 1953).
12. ^ Werner Heisenberg este
binecunoscut pentru al său
"principiu al nedeterminării" sau
"principiu al incertitudinii".
13. ^ Numele lui Wolfgang Pauli este
cel mai adesea asociat cu ceea
ce noi cunoaștem ca "Principiul
excluziunii al lui Pauli", conform
căruia, este imposibil, sau cu
cuvintele lui Louis de Broglie,
"pentru doi electroni să aibă stări
cuantice absolut identice, definite
de aceleași numere cuantice....
Tradus în mecanisme legate de
comportamentul undelor,
principiul lui Pauli se exprimă
astfel: 'pentru electroni, singurele
stări existente în natură sunt
stările antisimetrice.'" (Vezi de
Broglie, The Revolution in
Physics, p. 267)
14. ^ Pisica lui Schrödinger a fost
mai întâi un personaj dintr-un
experiment mental care se
intenționa a fi o critică asupra
dificultății aparente în expunerea
principiului incertitudinii a lui
Heisenberg. Experimentul a fost
scos din context și pisica are
propria ei viață literară.
Contribuțiile lui Schrödinger la
înțelegerea mecanicii cuantice și
la dezvoltarea de unelte
matematice care să ușureze
descrierea sa au fost, desigur,
mult mai importante. Traducerea
eseului său din 1935 care include
și această poveste poate fi găsită
la
adresa http://www.qedcorp.com/p
cr/pcr/qcat.html. Schrödinger
descrie o situație în care o pisică
va trăi sau va muri în funcție de
un eveniment cuantic probabilisc
care poate avea loc sau nu în
decursul unei ore: dezintegrarea
unui atom radioactiv aflat în
aceeași cutie cu pisica. Referitor
la interpretarea lui Heisenberg a
mecanicii cuantice el obiectează:
"Dacă lăsam acest sistem
 nesupravegheat vreme de o oră,
putem spune că pisica este încă
în viață dacă nici un atom nu s-a
dezintegrat în acest timp. Funcția
undă a întregului sistem va
exprima acest fapt conținând în
ea atât pisica-vie cât și pisica-
moartă (scuzați expresia)
amestecat sau rupt în părticele
egale."
15. ^ Lindsay și
Margenau, Foundations of
Physics, p. 388}}
16. ^ Sears, Mechanics, Wave
Motion, and Heat, p. 537.
17. ^ A. Einstein, Ann. d. Phys., 17,
132, (1905).
18. ^ Dicke și Wittke, Introduction to
Quantum Mechanics, p. 12
19. ^ O explicație clară a
interferențelor date de peliculele
subțiri poate fi găsită în
Sears, op. cit., p. 203ff.
20. ^ J. P. McEvoy și Oscar
Zarate, Introducing Quantum
Theory, p. 114 și p. 118.
21. ^ A. P. French și Edwin F.
Taylor, An Introduction to
Quantum Physics,, p. 18.
22. ^ Robert H. Dicke și James P.
Wittke, Introduction to Quantum
Mechanics,Addison-Wesley
(1960), p. 9f.
23. ^ În legătură cu această durată
de timp, vezi George
Gamow's One, Two,
Three...Infinity, p. 140.
24. ^ Dicke și Wittke, "Introduction to
Quantum Mechanics, p. 10f.
25. ^ A. P. French și Edwin F.
Taylor, An Introduction to
Quantum Physics,, p. 23.
26. ^ Vezi Linus Pauling, The Nature
of the Chemical Bond, p. 35f.
27. ^ Pentru a înțelege
comportamentul sarcinilor
electrice în acest context
vezi: Vibrating Charges.
28. ^ Werner Heisenberg, "Quantum-
Theoretical Re-interpretations of
Kenematic and Mechanical
Relations," în Sources of
Quantum Mechanics, editat de B.
L. van der Waerden, p. 266.
29. ^ Ian J.R. Aitchison,
"Understanding Heisenberg's
'magical' paper of July 1925: a
 new look at the calculational
details," explică în detaliu aceste
calcule.
30. ^ "Heisenberg, Matrix
Mechanics, and the Uncertainty
Principle" by S. Lakshmibala
în Resonance, Vol. 9, No. 8,
(2004), p. 48f
31. ^ Z. Phys. vol. 33, p. 879-893 A
fost tradusă și retipărită
în Sources of Quantum
Mechanics, editată de B.L. van
der Waerden, Dover (1968)
32. ^ Ian J.R. Aitchison,
"Understanding Heisenberg's
'magical' paper of July 1925: a
new look at the calculational
details," p. 5
33. ^ W. Moore, Schrödinger life and
thought, Cambridge University
Press (1989), p. 222
34. ^ Quantum Mechanics 1925-
1927: Sound Bites
35. ^ Altfel spus, pătratul amplitudinii
(intensitatea undei) arată
probabilitatea găsirii unui foton
într-un anume punct de-a lungul
unui front de undă. Vezi Dicke și
Wittke, Introduction to Quantum
Mechanics, p. 22
36. ^ a b Linus Pauling, The Nature
of the Chemical Bond, p. 47
37. ^ Scrisoare de la A. Einstein
către M. Born datată 12
Decembrie 1926, [Max
Born, Physics in my generation,
Springer-Verlag, New York
(1969), p. 113]. Deoarece citatul
este adesea deformat în mod
fantezist, reproducem mai jos
două fraze inițiale scrise în limba
germană: Die Theorie liefert viel,
aber dem Geheimnis des Alten
bringt sie uns kaum näher.
Jedenfalls bin ich überzeugt, daß
der nicht würfelt. (Traducerea în
limba engleză a lui M. Born: "The
theory yields much, but it hardly
brings us nearer to the secret of
the Old One. In any case, I am
convinced that he does not throw
dice." <<Traducerea din engleză
a autorului acestui articol: Teoria
furnizează multe rezultate
pozitive, dar ne apropie foarte
puțin de secretul Celui Veșnic. În
orice caz, sunt convins că el nu
dă cu zarul.>>)