LATINITATE ŞI DACISM

Studiu de caz

Introducere

Originile reprezintă una dintre unităţile fundamentale de identitate pentru orice

comunitate şi pentru orice individ. Datele despre origini se aşază în tiparul unei naraţiuni
care le deplasează în planul simbolic al unei întemeieri. Raportarea membrilor unei
colectivităţi la un moment iniţial comun contribuie la păstrarea legăturilor de grup şi
întreţine conştiinţa existenţei lui, participă la cultura acelui grup.
Mitul originilor este un construct cultural şi identitar prin care o comunitate
selectează şi ordonează datele propriei istorii, în funcţie de mentalitatea şi fondul ei
ideologic, precum şi de idealurile şi proiectele ei. La acest construct participă nu numai
informaţia istorică, ci şi imaginarul care supune datele obiective unui proces complex de
asimilare, le dă coerenţă şi le asociază cu o anumită semnificaţie. Istoricul contemporan
Lucian Boia propune o altfel de înţelegere a istoriei, care presupune a lua în considerare
fenomenul implicit de mitificare prin care orice comunitate îşi înţelege trecutul.
Fundamentele culturii române au fost înţelese, descrise şi valorificate diferit de-a
lungul ultimelor secole de generaţii de învăţaţi şi de intelectuali, care au pus în evidenţă
fie componenta latină, fie componenta dacică, fie interacţiunea lor. Astfel, datele despre
origini au fost integrate în orizontul unui mit al originilor, în măsură să contribuie la
construirea unei identităţi culturale. Problema raportului dintre latinitate şi dacism e în
mult mai mică măsură o problemă de istorie literară decât o problemă de autoreflectare,
altfel spus, o problemă a conştiinţei de sine a românităţii.
Latinitatea şi dacismul sunt concepte care desemnează două curente de idei care
străbat cultura şi literatura română. Prin latinitate se înţelege acţiunea de impunere a
limbii latine şi a civilizaţiei latine în urma cuceririlor romane (de exemplu, în Galia sau în
Dacia). Dacismul poate fi definit ca o atitudine de interes faţă de cultura şi civilizaţia
strămoşilor daci, văzuţi ca autohtoni absoluţi ai acestor meleaguri.

Repere istorice ale evoluţiei celor două concepte

Originea poporului român şi a limbii române i-a preocupat pe cărturarii noştri încă
din perioada umanismului. Nicolaus Olahus a fost primul cărturar care a afirmat unitatea
de neam, de origine şi de limbă a românilor din cele trei provincii în lucrarea sa
Hungaria (1536).
Abia peste un secol cronicarii moldoveni Grigore Ureche şi Miron Costin reiau
teza romanităţii poporului şi a limbii în predoslovia (prefaţa) care deschide Letopiseţul
Ţării Moldovei. Izvoarele scrise, străine şi autohtone, le furnizează argumentele necesare,
cărora le adaugă şi argumente lingvistice şi chiar arheologice. Miron Costin dezminte
afirmaţia calomnioasă potrivit căreia românii ar fi fost urmaşii tâlharilor şi ai ucigaşilor
din temniţele Romei, exilaţi în Dacia. El a scris o lucrare specială, De neamul
moldovenilor (1686) în care face demonstraţia originii romane a poporului român cu
argumente proprii: mărturii arheologice (Columna lui Traian), filologice şi etnografice
(port, tunsoare, obiceiuri de înmormântare).
 La începutul secolului următor, marele cărturar Dimitrie Cantemir a redactat
lucrarea Hronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor (1719-1722), care reia problema
controversată a etnogenezei româneşti. În mod eronat, Cantemir consideră că dacii ar fi
dispărut ca popor după retragerea aureliană sau ar fi fost asimilaţi deplin de către
cuceritorii romani ajunşi aici din centrul Italiei. Misiunea importantă a poporului român a
fost cea de apărător al civilizaţiei apusene în faţa năvălirilor barbare. În ciuda exagerărilor
şi a erorilor, lucrarea lui Cantemir constituie un reper pentru ştiinţa vremii, mai ales
datorită prestigiului european al autorului, primul nostru spirit enciclopedic.
Cei trei cărturari ai Şcolii Ardelene din secolul al XVIII-lea (Samuil Micu-Klein,
Petru Maior şi Gheorghe Şincai) au elaborat primele sinteze despre istoria românilor şi
limba română, în care susţin ideea continuităţii noastre în nordul Dunării, descendenţa
exclusiv romană şi dispariţia dacilor în cele două războaie daco-romane. Motivaţia lor era
nu numai culturală, ci şi politică: românii transilvăneni, în calitate de cei mai vechi
locuitori ai provinciei, trebuiau să aibă drepturi egale cu maghiarii, saşii şi secuii.
Scrierile lor n-au putut fi publicate din cauza cenzurii şi au apărut abia în a doua jumătate
a secolului al XIX-lea.
În secolul al XIX-lea, procesul de formare a naţiunilor moderne a impus în cultura
română recunoaşterea elementului autohton – fie el dac, get sau trac – ca diferenţiere
necesară în definirea identităţii naţionale. Alături de originea romană începe să fie pusă în
discuţie şi originea dacică.
Interesul intelectualilor paşoptişti pentru trecutul dacic al neamului nostru decurge
din ideologia romantică, orientată spre cunoaşterea istoriei propriului popor, spre folclor
ca depozitar al tradiţiei. Ipoteza dacică devine o cale de recuperare poetică a mitologiei
geto-dacilor şi a începuturilor istorice ale poporului român. Gheorghe Asachi (Traian şi
Dochia), Alecu Russo (Cântarea României), Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri au
încercat în mod programatic să construiască o mitologie românească, folosindu-se de
tradiţia populară. Sub aspect literar, tendinţa dacizantă a culminat în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea prin activitatea lui Bogdan Petriceicu Hasdeu (Perit-au dacii?) şi cea
a poetului Mihai Eminescu (Memento mori, Rugăciunea unui dac).
În secolul XX ideea dacică prinde consistenţă şi devine obiect de studiu pentru
istorici, filosofi ai culturii, geografi, sociologi şi folclorişti. Lucrărilor unor istorici
precum Vasile Pârvan şi Hadrian Daicoviciu li se adaugă studii şi articole cu rezonanţă
puternică în perioada interbelică semnate de Lucian Blaga, Mircea Eliade şi Simion
Mehedinţi. În perioada postbelică dacismul a avut adepţii săi entuziaşti, atât în ţară cât şi
în străinătate.

Texte suport

Memento mori – Mihai Eminescu

Episodul dacic reprezintă aproape jumătate din întregul poem (625 de versuri) şi
este alcătuit din două părţi: una care evocă o Dacie fabuloasă şi o alta, istorică, dar văzută
tot dintr-o perspectivă legendară, mitizată. Fragmentul din manual cuprinde un segment
din războiul daco-roman. Lupta pământenilor este dublată de o luptă a zeilor dacilor cu
cei ai romanilor. În viziunea lui Eminescu, Dacia este un tărâm primordial, cu peisaje de
o sălbăticie măreaţă. În accepţie eminesciană, evocarea cuceririi Daciei de către romani
este văzută la dimensiuni cosmice. Zamolxe, zeul tutelar al dacilor, participă la luptă ca
simbol al rezistenţei tuturor forţelor pământului străbun în faţa romanilor.

La Italia – Gheorghe Asachi

Columna lui Traian apare în acest fragment ca un simbol al etnogenezei
româneşti. Aflată în Roma, capitala Imperiului Roman, ea vorbeşte oricui despre dubla
ascendenţă a românilor. Esenţa latinităţii poporului român este exprimată prin enumeraţia
„limba, legi şi nume”. Perspectiva evocării este a unui „român al Daciei” care vine la
străbunii săi pentru a învăţa „a lor virtute”.

Revolta fondului nostru nelatin – Lucian Blaga

Fragmentul subliniază faptul că afirmarea latinităţii ca unică ascendenţă a
poporului român a fost specifică unei perioade mai vechi, de asuprire din partea vecinilor.
Însă dubla ascendenţă, atât latină cât şi dacă, nu poate fi contestată. Lucian Blaga
întreprinde o comparaţie: încrucişând o floare albă cu alta roşie, trăsăturile dominante ale
noii flori vor fi albe, dar nici cele roşii nu au dispărut, ele afirmându-se periodic. Fondul
nelatin izbucneşte, se revoltă din când în când în fiinţa românilor.