Dacă ar fi vrut Dumnezeu să-i mântuiască pe oameni, îndată după cădere, poate că ei

nu şi-ar fi dat seama de toate nenorocirile ce le aduce cu sine păcatul. Pe lângă această, la
început oamenii ar fi crezut că pot scăpa de rău numai prin puterile lor şi că n-au trebuinţă de
Dumnezeu. A trebuit să li se lase mii de ani, că, pe de o parte, să guste toată otrava răului şi să
se scârbească de el, pe de alta, să vadă că toate încercările lor de a scăpa de rău sunt
zadarnice1.
Aşa au căzut popoarele păgâne în cele mai grele rătăciri, închinându-se la dobitoace
şi la pietre şi aducându-le jertfe vieţi omeneşti. Evreii, cu toate că erau călăuziţi îndeaproape
de Dumnezeu, se abăteau şi ei tot mai tare spre rău. Când s-a înmulţit raul, Dumnezeu le-a dat
Legea pe muntele Sinai (Ieş. Cap. 20), ca să le arate limpede cum trebuie să vieţuiască,
Dar, datorită păcatului din ei, în loc să asculte de Lege, se încăpăţânau şi mai tare să
o calce. Încât legea li s-a făcut spre înmulţirea păcatului. “Pentru calcările de porunci a fost
adăugată legea”, zice Sf. Apostol Pavel (Gal. 3,19), şi tot el zice: “păcatul luând îndemn prin
porunca, m-a amăgit şi m-a omorât prin ea” (Rom. 7, 11).

Pocăinţa femeii care spală cu mir picioarele Mântuitorului

Legea era bună şi sfânta şi totuşi ea s-a făcut omului spre moarte. “Păcatul, ca să se
arate păcat, prin ce era bun mi-a adus moartea, ca să se facă peste măsură de păcătos păcatul
prin porunca” (Rom. 7,13).
Înmulţindu-se păcatul, omul îşi dădea seama că nici prin Lege nu se poate mântui,
măcar că e de la Dumnezeu. Legea nu-l putea ajuta, pentru că prin ea Dumnezeu îi arata

1
Pr. Ilarion V. Felea, Pocăinţa, Editura Arhidiecezană, Sibiu, 1939, p. 3.
numai care este binele, nu-i da şi ajutorul Său ca să-l împlinească, ci îl lasă pe om la puterile
lui.
Nu-i dădea Dumnezeu ajutorul Său, pentru că omul nu l-ar fi primit, deoarece se
încredea încă în puterile lui. De aceea Dumnezeu îl lasă în mândria că se poate mântui singur,
că poate împlini singur poruncile Legii. Dar cu cât Legea arata mai limpede înălţimea binelui,
cu atât omul îşi dădea seama că e mai departe de el, că e mai păcătos. Acest lucru îl vedea
evreul cu ajutorul Legii scrise pe tablele Legii, iar păgânul, cu ajutorul Legii scrise în inima
sa, cu ajutorul conştiinţei. “Văd cele bune, zice un poet păgân, le admit, dar fac totdeauna cele
rele” (Ovidiu)
Şi aşa, prin Lege, pe de o parte se înmulţea păcatul, pe de alta omul îşi dă tot mai
mult seama de neputinţa lui de a se mântui de păcat şi, în loc de a se mai încrede în puterile
lui, era tot mai convins că numai Dumnezeu însuşi, prin puterea, adică prin harul Lui, îl poate
mântui. Iată de ce Sf. Apostol Pavel zice: “Căci Legea n-a desăvârşit nimic, iar în locul ei îşi
face cale o nădejde mai bună, prin care ne apropiem de Dumnezeu” (Evr. 7, 19).
Din momentul căderii în păcat, în sufletul omului a înmugurit simţământul părerii de
rău. Tradiţia ni-l înfăţişează pe Adam şi Eva plângând în faţa porţilor închise a raiului. Atât la
poporul ales, cât şi la popoarele păgâne, care au mai păstrat un rudiment din Revelaţia
primordială, întâlnim acte de pocăinţă şi preocuparea lor de împăcare cu Dumnezeu.
„Sentimentul de pocăinţă şi practici pentru mărturisirea, ispăşire şi curăţirea păcatelor aflăm
în toate religiile primitive şi antice. De când s-au ivit şi s-au descoperit cele dintâi semne de
viaţă religioasă la popoarele primitive, întâlnim, în diferite chipuri, şi idea mijloacelor de
purificare a sufletului şi de împăcare cu Dumnezeu.”2

2
Ibidem, p. 3.