UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA RELAŢII INTERNAŢIONALE, ŞTIINŢE POLITICE ŞI

ADMINISTRATIVE
DEPARTAMENTUL RELAŢII INTERNAŢIONALE

Referat

Modele ale democraţiei

Arend Lijphart

Autorul: ______________
(semnătura)

Conducător ştiinţific: _____________ (semnătura)

Solcan Alexandru,dr. conf.univ.

Chișinău 2019
Poate că mulţi dintre noi acceptă ideea că o carte bună de teorie democratică
valorează, din perspectiva nevoii de a consolida sistemul democratic, în cazul
nostru

românesc, la fel de mult ca o decizie politică bună. Avem, în acest moment, toate motivele să

ne bucurăm de îmbogăţirea bibliotecii noastre democratice cu un volum de referinţă, scris de

un clasic al teoriei politice : MODELE ALE DEMOCRAŢIEI – Forme de guvernare şi

funcţionare în treizeci şi şase de ţări, de Arend Lijphart.

Arend Lijphart este un renumit politolog specializat în politică comparată, alegeri şi

sisteme de vot, instituţii democratice, etnie şi politică. El şi-a dat doctoratul în Ştiinţe Politice

la Universitatea Yale, în 1963, după ce a studiat la Universitatea din Leiden 1958 - 1962. În

prezent, este profesor de Cercetare în ştiinţe politice la Universitatea din California, San

Diego.

Arend Lijphart d’Angremond este unul dintre comparatiştii de renume internaţional în

domeniul ştiinţelor politice, şi asta datorită lucrărilor publicate în limba engleză începând cu

anii ’70. Cărţile care l-au consacrat, The Politics of Accommodation şi Democracy in Plural

Societies, explorau deja temele sale de predilecţie: societăţile plurale, relaţia dintre politic şi

etnic, democraţia consociaţională, alegerile şi sistemele electorale. Deşi autorul a combinat

adesea aceste teme de cercetare, examinând inferenţele socialului asupra politicului şi invers,

părţile tematice ale operei sale pot fi catalogate drept studii autonome. Sensul acestora rezidă

în ele însele, nefiind condiţionat de explicaţiile dezvoltate ulterior.

În cartea publicată în 1999, MODELE ALE DEMOCRAŢIEI – Forme de guvernare şi

funcţionare în treizeci şi şase de ţări, Arend Lijphart continuă studiul democraţiei

în

societăţile plurale început în cartea sa Democrații apărută în 1986. Pe măsură ce “ creştea” din

Democraţii , Modele ale democraţiei devenea mai degrabă o carte integral nouă decât o a

doua ediţie. Aceasta are şaptesprezece capitole şi reprezintă un studiu comparat efectuat
petreizeci şi şase de ţări, cu cincisprezece mai multe faţă de cele douăzeci şi una din Democraţii,
unind trei câmpuri de investigaţie: teoria democratică, analiza instituţională şi
politica

comparată. Obiectivul prioritar al lui Arend Lijphart este de a surprinde cât mai exact

„realitatea” fenomenelor politice, care deseori sunt greu de cuantificat. Punctul de plecare al

acestuia este constatarea empirică a existenţei unor diferenţe între diversele sisteme

democratice, în privinţa modului în care este generată decizia publică. În unele ţări, acest mod

se apropie mai mult de concepţia tradiţională a democraţiei, ca sistem în care

voinţa

majorităţii are câştig de cauză asupra voinţei minorităţii, iar procesul decizional este unul mai

curând conflictual, marcat de confruntarea continuă şi tranşantă între minorităţi şi majorităţi

(această confruntare este specifică modelului majoritarist). În alte cazuri, decizia este mai

degrabă rezultatul unui compromis, al eforturilor de a realiza un consens mai larg între actori

şi de a proteja mai bine interesele minorităţilor ( modelul consensualist).

Modelul Westminster al democrației sau modelul majoritarist este utilizat pentru a

numi principalele trăsături ale instituțiilor guvernamentale și parlamentare britanice

(Parlamentul Regatului Unit, funcționând în Palatul Westminster din Londra). Caracteristicile

modelului Westminster sunt ilustrate în trei democrații : Regatul Unit, Noua Zeelandă și

Barbados, dar elemente ale acestuia au fost exportate și în țări precum: Canada, Australia și în

fostele colonii britanice din Asia, Africa și Caraibe, când acestea au devenit independente.

Modelul consensualist este mai potrivit pentru țările mai puțin divizate, dar eterogene, fiind o

alternativă la modelul Westminster, acesta întâlnindu-se în țări precum Elveţia și Belgia, dar

și în conducerea Uniunii Europene.

Din principiile consensualiste şi majoritariste pot fi deduse zece diferenţe în privinţa

celor mai importante reguli şi instituţii democratice. Aceste zece variabile sunt strâns legate

între ele, dar se separă pe două dimensiuni clar diferenţiate. Prima dimensiune ( dimensiunea

executiv – partide ) grupează cinci caracteristici ale distribuirii puterii executive, sistemelor de
partide şi electorale şi grupurilor de interese, iar a doua ( dimensiunea federal – unitară )

uneşte cele cinci diferenţe referitoare la distincţia dintre federalism şi guvernarea unitară.

Aceste zece caracteristici ale celor două modele de democraţie sunt descrise într-o formă

preliminară şi exemplificate prin intermediul unor schiţe ale cazurilor relativ pure de

democraţie majoritaristă – Regatul Unit, Noua Zeelandă şi Barbados – şi ale cazurilor relativ

pure de democraţie consensualistă – Elveţia, Belgia şi Uniunea Europeană. Cartea scrisă de

Lijphart ne arată că democraţiile pur sau aproape pur majoritariste sunt destul de rare –

limitate la Marea Britanie, Noua Zeelandă ( până în 1996 ) şi fostele colonii britanice din

Caraibe ( dar numai în privinţa dimensiunii executiv – partide). Majoritatea democraţiilor au

calităţi semnificativ sau chiar predominant consensualiste. Mai mult, aşa cum demonstrează

Arend Lijphart în cartea sa, democraţia consensualistă poate fi considerată mai democrată

decât democraţia majoritaristă, în cele mai multe aspecte.

Două concluzii ale cărţii MODELE ALE DEMOCRAŢIEI – Forme de guvernare şi

funcţionare în treizeci şi şase de ţări se evidenţiază ca fiind cele mai importante. Prima este că

varietatea de reguli şi de instituţii formale şi informale pe care le-am descoperit în democraţii

pot fi reduse la un model bidimensional, pe baza contrastului dintre guvernarea majoritaristă

şi cea consensualistă. O a doua concluzie importantă are de-a face cu performanţa politică a

guvernelor democratice : democraţiile majoritariste nu întrec democraţiile consensualiste în

managementul macroeconomic şi controlul violenţei ( democraţiile consensualiste au rezultate

putin mai bune) , dar democraţiile consensualiste depăşesc evident democraţiile majoritariste

în prvinţa calităţii democraţiei şi a reprezentării democratice. În plus, instituţiile federale ale

democraţiei consensualiste au avantaje evidente în ţările mari, iar băncile centrale

independente servesc efectiv scopul controlării inflaţiei. Aşadar, democraţia consensualistă

este o opţiune mai atractivă pentru ţările care elaborează primele lor constituţii democratice

sau care intenţioneză să adopte reforme democratice.

În concluzie, Arend Lijphart, personalitate marcantă a toriei politice contemporane, îşi

proiectează demersul analitic pe trei axe de investigaţie: teoria democratică, analiza

instituţională şi politica în perspectivă comparatistă, reunite într-o abordare modernă şi

persuasivă. Selectând practici şi reguli relevante în cazul celor treizeci şi şase de democraţii,

concepte teoretice, puncte de vedere controversate, factori potenţiali şi influenţele

lor,

„modele” şi „actori” pe scena politică internaţională, Lijphart pune la dispoziţia specialiştilor

din domeniu un set de date fundamentale,in măsură să servească drept punct de plecare pentru

alte cercetări şi studii în aceeaşi direcţie.