In peisajul literaturii romane,Lucian Blaga este poetul-filosof care a deschis liricii

romanesti interbelice orizonturile fascinante ale gandirii mito-poetice. Forta inovatoare a

poeziei lui vine prin afilierea la curentele de acuta sensibilitate europeana: „si-a creat
expresionismul sau propriu, potrivit sensibilitatii, inclinatiilor poetice si convingerilor sale
filozofice”(Victor Iancu).
-Textul poate fi considerat o arta poetica, deoarece autorul isi exprima crezul
liric(propriile convingeri despre arta literara si despre aspectele esentiale ale acesteia) si
viziunea asupra lumii. Prin mijloacele artistice este configurata conceptia despre poezie (teme,
modalitati de creatie si expresie) si de rolul poetului (problema cunoasterii, raportul acestuia cu
lumea si cu creatia) din perspectiva unei estetici moderne.
Aceasta arta poetica sintetizeaza viziunea blagiana despre lume care implica o
dubla perspectiva:poetica si filosofica. Misterul este un concept fundamental atat al operei
filozofice a lui Blaga, dar si al operei poetice. Lucian Blaga considera ca rolul poetului este de a
potenta tainele lumii prin trairea interioara si prin contemplarea formelor concrete prin care
ele se infatiseaza. Optand pentru cunoasterea luciferica, poetul desemneaza propria”cale”:
adancirea misterului si protejarea tainei prin creatie. Prin mit si prin simbol roulul poeziei este
de a patrunde in tainele Universului. Poetul este legatura intre realitate si lumea tainelor cu
sursa originala. Mircea Scarlat ne spune ca taina este elementul structurat al poeziei blagiene.-
Poezia pogramatica “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” a fost asezata in
deschiderea volumului de debut al lui Lucian Blaga, “Poemele Luminii” in 1919. Poezia este
meditatie lirica asupra cunoasterii marilor taine ale Universului, iar eul liric este un purtator de
lumina, un sophos, care prin puterea iubirii si prin creatie are acces la Fiinta.
Titlul poeziei este o metafora ce semnnifica ideea cunoasterii luciferice,
exprimand crezul ca datoria poetului este sa potenteze misterele Universului,”corola de minuni
a lumii”. Faptul ca pronumele personal “eu” este asezat la inceputul primei poezii din primul
volum dovedeste ca textul poetic devine o confesiune lirica. Verbul la forma negativa “nu
strivesc” exprima refuzul cunoasterii de tip rational si atitudinea poetuli filosof de a proteja
misterele lumii, atitudine care explica optiunea artistului pentru gandirea poetica.
Metafora”corola de minuni a lumii” este imaginea perfectiunii, a absolutului, iar ideea de cerc
sau de intreg semnifica misterele universale, ale caror existenta il determina pe poet sa isi
asume rolul de adancire si protejare a tainei.
Tema poeziei este una filosofica-poetul porneste de la metafora “luminii” al carei
inteles este reliefat prin anititeza “lumina mea”-“lumina altora”. Aceste doua notiuni se explica
prin patrunderea in filosofia blagiana care dezvolta opozitia dintre doua tipuri de cunoastere :
cunoasterea luciferica si cea paradisiaca. Cunoasterea luciferica este aceea a poetului, care
potenteaza misterul, dar reduce capacitatea de intelegere a lumii printr-un minus de
cunoastere. Cunoasterea paradisiaca este cea care apartine celorlalti, reprezinta un plus de
cunoastere si conduce la descifrarea misterului.
 Poezia este construita in jurul unor motive literare- “lumina” si “mistere”- care
definesc tema cunoasterii. Din aceste doua motive deriva motivul intunericului(“adancimi de
intuneric”,”taina noptii”,”intunecata zare”), al “corolei” sau al fioruli in fata universului.
La nivel compozitional, discursul poetic este formulat ca monolog liric si nu este
structurat in stofe. Cele douazeci de versuri cu masura inegala au ca centru de iradiere a
semnificatiei poetice metafora luminii care este totodata si simbolul cunoasteii, al fortei
inspiratoare si originalitatii poetice. Simetria compozitionala este obtinuta prin repetarea sirului
de metafore la inceputul si la finalul poeziei, marcand coordonarea cu ajutorul conjunctiei “si”.
Actul poetic devine un act demiurgic, deoarece urmareste construirea universuui dupa propriile
principii.
In text se remarca lirismul de tip subiectiv, adica acel discurs confesiv marcat la nivel
lexico-gramatical prin verbe la persoana I ”nu strivesc”,” nu ucid”,”imbogatesc” si forme
pronominale de persoana I “eu”,”mea”.
De asemenea, notiunile concrete care definesc
“corola”sunt :“flori”,”buze”,”ochi”,”morminte”) si sunt enumerate la sfarsitul primei si celei de -
a doua secvente lirice. Aceste metafore pot fi interpretate ca niste elemente repetative ale
universului sau ca simboluri a caror semnificatie inglobeaza toate aspectele pe care le poate
gandi mintea umana. “ Florile” in aceasta poezie devin simbolul vegetalului, puritatii si
materialitatii. Prin efemeritatea florii, aceasta il face pe om constient de trecerea timpului si de
fragilitatea formelor vii. “Ochii” reprezinta umanul si in special partea sufleteasca si spirituala a
omului ; ochii devenind simbolul contemplatiei si al revelatiei. “Buzele” poarta cu sine aceeasi
conotatie a omenescului dar sub aspectul logosului, adica a rostirii cuvintelor, reprezinta iubirea
care naste fiinta umana. “Mormintele” trimit catre ideea mortii ca element de granita intre cele
doua taramuri ale lumii.
La nivel lexico-semantic, cuvintele cu sens denotaiv aproape ca lipsesc din poezie,
pentru ca cele cu sens conotativ sa creeze un limbaj metaforizat si intelectualizat, ceea ce face
ca lexicul sa nu insemne, ci doar sa sugereze. Lexicul folosit este abstract, cuvintele fiind
imprumutate din sfera cosmicului si a naturii. Ideile textului poetic se regaesc in campul
semantic al misterului realizat prin termeni si structuri lexicale cu valoare de metafore
revelatorii :”tainele”,”nepatrunsul ascuns”,”a lumii taina”,”intunecata zare”.
La nivel morfosintacic, verbele folosite sunt la timpul prezent, modul indicativ
pentru reliefeaza ideea ca fixarea relatiei dintre eul poetic si lume intr-un prezent etern.
Verbele la negativ indeplinesc functia de a afirma paradoxal misterul constitutiv al lumii: “nu
strivesc”,”nu ucid”. Nivelul figurilor de stil completeaza expresivitatea textului poetic prin
utilizarea metaforelor, repetitia si recurenta lui “eu”, enumeratia, comparatia cu luna,antiteza.
La nivelul prozodiei, lipsa segmentarii textului in strofe, versuri inegale si fara rima, folosirea
ingambamentului confera modernitate poeziei.
 Finalul poeziei constituie o concluzie, desi versurile expima o cauzalitate prin care se
defineste poetul(“caci eu iubesc/si flori si ochi si buze si morminte”), iubirea simbolizand actul
de contemplatie prin care se naste poezia. Asadar, sfarsitul discursului liric exprima datorata
iubirii, in acest context verbul “a iubi” se detaseaza de semnificatia conferita de romantici si se
apropie de “a cunoaste”, semnificatie metafizica,ontologica, ce ii genereaza lirismului o emotie
de tip intelectual.
-Poezia este o arta poetica, deoarece exprima convingeri despre arta literara si
aspectele ei esentiale, rolul artistului si rolul creatiei sale-
- In concluzie, “eu nu strivesc corola de minuni a lumii” ilustreaza directia modernista
a poeziei prin cristalizarea viziunii poetice care nu mai e inteles ca mestesug, ci ca modalitate
fundamentala de situare a eului in univers, amplificandu-I pe cat posibil misterul.-