Capitolul XIII

Iacobuță Ioana A., Criminologie, Ed. Junimea, Iași 2002, pag.

Delincvenţa juvenilă

Secţiunea I
9

Consideraţii introductive

Pentru o mai bună înţelegere a conceptului de delincvenţă juvenilă este

necesară o abordare pluridisciplinară.
La începutul deceniului opt, un raport al grupului de lucru al Organ i zaţiei
Mondiale a Sănătăţii constată că delincvenţa juvenilă este un concepi greşit definit.
Raportul menţionat sugera o definiţie flexibilă, întemeiată pe compor-
tamente respinse, deopotrivă, de morala socială şi de legea penală. Sugestia este,
într-un sens, potrivită pentru abordarea problemei în discuţie, deoarece,
delincvenţa juvenilă este, înainte de toate, o problemă de: comportament social.
Dar nu numai atât, ea este şi o problemă de personalitate, fiindcă comportamentul
este expresia unei personalităţi care, în anumite condiţii, concret istorice şi bio-
psiho-sociale, îl determină, îl produce.
De aceea, potrivit unei opinii, comportamentul nu poate fi rupt de per-
sonalitate, el nefîind altceva decât modalitatea de manifestare a personalităţii, prin
adecvare sau non-adecvare la condiţiile concret istorice, după cum nu poate fi rupt
nici de sistemul (subsistemul) de drept penal naţional în care se realizează, acesta
din urmă constituind un sistem unic de referinţă şi măsurare a caracterului, naturii,
consecinţelor şi câmpului de incidenţă a comportamentelor umane. Aşa fiind,
conceptul de delincvenţă juvenilă trebuie să ţină seama şi de faptul că delincvenţa
juvenilă reprezintă, în adevăr, o problemă de comportament şi de personalitate, dar,
totodată, în egală măsură, şi o problemă de drept penal, considerat ca subsistem
autohton, istoriceşte determinat.
Potrivit altei opinii, se consideră că delincvenţa juvenilă, ca fenomen
socio-uman, concret istoric, cu o identitate proprie, desemnează ansamblul
260
comportamentelor ilicit penale, săvârşite de minori (care răspund penal) şi de
tinerii în vârstă de la 18 - 35 ani'.
în dreptul penal şi în criminologie1 2 se fac unele distincţii în categoria
minorilor, conform datelor ştiinţifice, şi anume: minorul-copil, până la 11 —
12 ani, minorul-puber, până la 13 - 14 ani, minorul-adolescent, până la 16 - 17
ani.
în criminologie se ţine seama şi de minorul ajuns la pubertate, 11-12
ani, precum şi de minorul de 13 - 14 ani, tocmai în scopul de a cunoaşte cauzele
pentru care aceşti minori săvârşesc atât de devreme infracţiuni şi, în final, pentru
a cunoaşte, efectiv, vârsta de la care începe comportarea infracţională.
Considerăm că este justificată folosirea noţiunii de delincvenţă în locul
celei de criminalitate juvenilă. De aceea îmbrăţişăm orientarea autorilor3 care
susţin ideea necesităţii utilizării termenului de delincvenţă juvenilă în locul altor
termeni juridici folosiţi pentru adulţii care încalcă normele penale.
Persoana de cel mult 18 ani, susţin autorii citaţi, Irebuie tratată mai mult
ca o persoană delincventă (care comite acte antisociale), decât ca o personalitate
criminală, asta datorită, în primul rând, imposibilităţii asumării responsabilităţii
depline, ca în cazul adultului. în acelaşi mod ar trebui priviţi şi tinerii între 18 -
25 ani, deoarece, datorită apropierii lor (ca vârstă) de minoritate, nu potj fi
asimilaţi întru totul cu adulţii, folosindu-se chiar, de către unii autori4, expresia
de tineri adulţi.
în societatea de azi există tendinţa de a compara, în mod mecanic,
comportamentul adolescentului cu cel al adultului, atribuindu-se adolescentului
discernământul şi conştiinţa morală ale adultului. Mai trebuie subliniat faptul că nu
întotdeauna morala adultului este echitabilă pentru adolescent. Cu alte cuvinte, nu
se poate cere unui adolescent să respecte criteriul moralităţii şi normele care
acţionează în cazul adulţilor, deoarece acest criteriu poate fi ino- peraţional pentru
un minor, care nu are capacitatea de a discerne consecinţele * unor acte deviante
comise.
Deşi sunt minori care cunosc şi înţeleg bine conţinutul normelor mo-
rale, chiar şi aceştia refuză să acţioneze conform cu acestea, intervenind, în
aceste cazuri, acea tendinţă de ignorare a exteriorului, de combatere a inechi-
tăţilor sociale prin indiferenţă. Spre deosebire de maturitate, când valoarea e
convenţie, în adolescenţă, valoarea e cantitate5.
Conduita adolescentului e presărată cu multiple reacţii de protest sau
ostilitate contra societăţii adulte, ajungându-se chiar la acte agresive, calificate,
în raport cu norma morală, ca acţiuni deviante.

1 D.S. Luminosu, V. Popa, Criminologie, Editura Helicon, Timişoara, 1995, p. 26.

2 I. Oancea, Probleme de criminologie, Editura ALL, Bucureşti, 1994, p. 185.
3 N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie Judiciară, Casa de editură şi presă

Şansa, Bucureşti, 1994, p. 82.

41. OniK'fH, op. cit., p 187.
5 S.M. KAdiiU'scu, Homo sociologicus. Casa de editură şi presă Şansa, Bucureşti,
1996, p. 187.
261
 Devianţa se poate manifesta în moduri foarte diferite. Ea poate IIM forma
nonconformismului, apoi cea a inadaptării sociale, cu substrat psihuln gic şi, în
momentul în care conduita care intră în conflict cu norma penalii devine
persistentă, forma delinevenţei juvenile.
Unii autori occidentali6 consideră noţiunea de delincvenţă ca finul relativ
nouă. Tot astfel, delincvenţă juvenilă, pentru că nu a fost des înlâliiiifl înainte de
secolul al XlX-lea, iar la sfârşitul acestui secol nu au existat in,Mim ţe pentru
minori, e considerată un fenomen social nou, deşi de-a lungul istm n i minorii au
comis fapte infracţionale, care însă nu au fost considerate întotdi u una ilegale,
nefîind denumite delicte.
De asemenea, trebuie definită şi lămurită noţiunea de devianţă ( u
noţiune larg răspândită în criminologie, şi sociologie, devianţa desemnează, m
sensul său cel mai general, abaterea sau nonconformismul indivizilor faţă di
normele şi valorile sociale. Astfel de abateri, existente în orice societate, pot li
mai mult sau mai puţin deviante, în funcţie de standardele valorice şi momii şi de
conduitele normale recunoscute în societate.
Catalogarea diferitelor comportamente ca fiind normale sau paloloyj ce
depinde de natura normelor sociale încălcate şi de gradul de toleran|ă ni societăţii
respective.
De asemenea, astfel de comportamente, orientate spre abateri .m chiar
schimbarea normelor sociale, generează reacţii puternice din partea NO cietăţii,
care răspunde prin aplicarea unor sancţiuni sociale, mergând dc In simpla
reprobare, până la pedepsirea severă a actelor deviante.
Trebuie făcută însă distincţia dintre:
- devianţa pozitivă - individul se abate de la stereotipurile sociale yl
adoptă norme şi valori sociale superioare, şi
- devianţa negativă - individul încalcă, refuză sau eludează indii n
ţiile normei recunoscute de societate.
Acest din urmă tip de devianţă este subsumat termenului de dclitu
venţă.
în ansamblul formelor particulare de devianţă, delincvenţă are griului cel
mai ridicat de periculozitate, deoarece afectează cele mai importante rclnţu şi
valori sociale şi încalcă normele, regulile morale şi juridice, care orientai/rt
comportamentul indivizilor.
Din punct de vedere strict juridic, delincvenţă include acele violăi i 71
încălcări ale normelor penale şi de convieţuire socială, care protejează ordinai
publică, drepturile şi libertăţile individuale, viaţa, sănătatea şi integritatea pcf
soanei în societate.
262
6 T.L. Empey, American delinquency. It's coming and construction, The DorMy Press,
Secţiunea II
9
Structura şi dinamica personalităţii
minorului deviant
§1. Profilul psihologic a!l minorului deviant
In societatea românească de astăzi asistăm la o recrudescenţă a mani-
festărilor de tip antisocial şi la procese dezadaptative (nu doar la adolescenţi).
Apar schimbări importante în datele esenţiale ale omului: idealuri, motivaţii,
nlitudini, convingeri.
Cei care s-au ocupat de studiul conduitei deviante a minorului au ajuns
la evidenţierea unui interesant profil psihologic al acestuia, şi anume:
1. înclinaţia către agresivitate, fie latentă, fie manifestă, bazată pe un
lond de ostilitate, de negare a valorilor socialmente acceptate;
2. instabilitatea emoţională, generată de carenţele emoţionale şi de
fragilitatea Eu-lui;
3. inadaptarea socială, provenită din exacerbarea sentimentului de in-
securitate, pe care individul caută să-l suprime, de exemplu, prin schimbarea
repetată a domiciliului sau vagabondaj, sau prin evitarea formelor organizate dc
viaţă şi societate;
4. duplicitatea conduitei, manifestată în discordanţa dintre două planuri:
unul al comportamentului tainic, intim, în care se pregăteşte infracţiunea, şi
celălalt al comportamentalui de relaţie cu societatea, prin care îşi trădează, dc cele
mai multe ori, infracţiunea;
5. dezechilibrul esenţial, exprimat priri vicii, patimi, perversiuni, irosiri
absurde ale banilor. »
Adolescenţa, vârstă considerată adesea ingrată, caracterizată printr-un
ansamblu de trăsături evolutive de natură bio-psiho-socială, marchează înche-
ierea heteronomiei morale şi dobândirea unei creativităţi personale. Este etapa in
care se întâmpină cele mai multe dificultăţi în procesul educativ, din cauza
frecventelor perturbări fiziologice, afective, devieri caracteriale şi de compor-
lament.
Adolescenţa se constituie într-o veritabilă criză, bogată în conflicte
interne şi externe, exprimate, de multe ori, prin ostilitate faţă de părinţi, faţă dc
educatori (adulţi, în general), prin respingerea modelelor culturale şi a normelor
Chicago, Illinois, 1982, p. 235.
morale tradiţionale.
263
 Prin opoziţie, adolescenţii îşi exprimă, de fapt, dorinţa de autonomie
dreptul la identitate personală, contestând un univers valorico-normativ im
pregnat de prejudecăţi şi rigid.
Restrângerea drastică a libertăţilor în această perioadă este resimţiţii
frustrant, ca un atentat la drepturile lor fireşti.
Imaturitatea, refuzul afectiv, egocentrismul, nonconformismul, idis
ciplina, agresivitatea, abdicarea de la sarcinile impuse, ostilitatea faţă de saiu
ţiuni sunt manifestări tipice perioadei de criză la această vârstă. De asemui.
sunt cunoscute motivaţiile hedonice ale copiilor, gustul pentru risc, spiritul
aventurier, anturajele nefaste (găştile), particularizate prin ţinuta vesti meni mu
sfidătoare (rapperi, puncken etc.), folosirea unui limbaj (jargon) şi a UIUM
simboluri şi semne proprii.
Devianţa recrutează neadaptaţii: adolescenţii. Aceştia alunecă iuti ..
polidevianţă cronică, nu ştiu nici unde se află, nici încotro merg. Incapabili nA se
organizeze sau să persevereze, ei acumulează eşecuri şi deziluzii: la şcoala în
comunitate, în raporturile lor cu ceilalţi.
Dacă în societăţile tradiţionale trecerea de la etapa copilăriei la da|m
responsabilităţii morale se face după rituri speciale, consacrate în virtutea im
diţiei, bine stabilite şi acceptate în întreaga comunitate, în societăţile contau
porane acestea au dispărut şi au fost înlocuite cu prelungirea dependenţei n o
nomice faţă de adulţi, prin dilatarea perioadei şcolare.
Adăugând la întregul tablou această ambiguitate a statusului în cuu m
scaldă adolescentul, căruia i se neagă identitatea de copil, dar căruia nu i M>
recunoaşte capacitatea de a îndeplini roluri adulte (fapt perceput deosebii <!•
frustrant, privându-1 de rolul social la care aspiră), avem imaginea adolescni tului
cu personalitatea oscilând între limitele normalului şi ale patologicului Din
păcate, multe din evaluările şi etichetările aplicate de adulţi am duitelor tânărului
sunt impregnate de prejudecăţi rigide şi constituie unim numeroaselor conflicte
ce-i opun pe tineri adulţilor; aceştia din urmă fac gu Şeala să înăsprească regimul
sancţiunilor şi al interdicţiilor, iar drept răspinn. manifestările deviante,
ocazionale şi relativ normale vârstei, sunt tot mai pa sistente, tinzând spre
permanentizare, riscând să intre în conflict şi cu noi mu penală.
Atunci când intră în conflict cu legea, devianţa capătă o formă di si im
tă, cea a delincvenţei juvenile, fenomen cu implicaţii atât pentru societate . m şi
pentru destinul ulterior al tânărului.
§2. Factorii psihologici şi sociali implicaţi în fenomenul dcvlnuţi i
juvenile
Factorii implicaţi în delincvenţa juvenilă se împart în două mari uilo
gorii:
7 P. Popescu-Neveanu, Psihologie (manual pentru clasa a X-a), Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, p. 110 - 112.
264
1. Factorii interni individuali, care cuprind particularităţile şi structura
ncuro-psihică, particularităţi ale personalităţii în formare şi particularităţi care H
au format sub influenţa unor factori externi (în special cei familiali) .
2. Factorii externi sociabili, care cuprind faeton socio-culturali, eco-
nomici, socio-afectivi şi educaţionali, ce se produc şi interacţionează în cadrul
micro- şi macro- grupurilor umane.
În ceea ce priveşte ponderea unui factor sau a altuia în determinarea
comportamentului deviant, încă mai există discuţii. Perspectiva cauzalităţii
multiple reprezintă un punct de vedere intermediar, de concepţie mai nouă, care
concepe devianţa ca fiind produsul unui număr mare şi variat de factori .
1. Factorii interni individuali
a. Factori neuro-psihici (dificultăţi cerebrale, relevate prin E.E.G.).
b. Tulburări ale afectivităţii.
Afectivitatea joacă un rol deosebit şi în activitatea individului uman,
orice abatere putând crea mari probleme pe linie adaptivă. Minorii se caracte- i
izează, din acest punct de vedere, fie printr-un nivel insuficient de maturizare
afectivă, fie printr-o serie de dereglări ale afectivităţii.
Insuficienta maturizare afectivă este caracterizată prin:
- lipsa unei autonomii afective, cu implicaţii în creşterea sugestibi-
lităţii;
- insuficienta dezvoltare a controlului afectiv (incapacitate de stă-
pânire a reactivităţii emoţionale);
- slaba dezvoltare a emoţiilor şi sentimentelor superioare, în special a
celor morale.
Aceste lipsuri scot în evidenţă lipsa capacităţii de autoevaluare, lipsa
obiectivităţii faţă de sine şi faţă de alţii.
încă din 1936, A.M. Durea, psiholog, examinând un lot de 316 delinc-
venţi între 14 şi 18 ani (folosind teste de interese şi atitudini), a ajuns la concluzia
că, în general, delincvenţii au o întârziere a maturităţii afective de aproape 2 ani,
comparativ cu nedelincvenţii de aceeaşi vârstă.
Categoria stărilor de dereglare a afectivităţii cuprinde:
- stări şi sentimente de frustrare afectivă, conflicte afective;
- instabilitate afectivă;
- ambivalenţă afectivă;
- infiderenţă afectivă;
- absenţa emoţiilor şi a înclinaţiilor altruist simpatetice.
Ca urmare a unui egocentrism crescut şi a unui nivel scăzut de toleranţă
la frustrare, atingerea unor obiective se face prin utilizarea unor mijloace ilegale.
78
8S.
Rădulcscu, D. Banciu, Introducere în sociologia delincvenţei juvenile, Editura
Medicală, Bucureşti, 1990, p. 59.
265
 stabile, ca urmare a valorilor etico-morale interiorizate şi a ambianţei. Acta-.in
„stabilitate“ se manifestă prin:
- durata reacţiilor sale, reglate voluntar şi conştient;
- lipsa de oscilaţii excesive;
- constanţa reacţiilor, care rămân cantitativ şi calitativ stabile, în in
port cu stimulii declanşatori.
Sub aspectul particularităţilor psihice, o caracteristică fundamentala
devianţilor (cu precădere minori) o reprezintă instabilitatea emotiv-acfiomihl
Aceasta diferă substanţial de stabilitatea emotiv-activă a individului mnlm
(nedelincvent). în cazul maturului delincvent, reacţiile emotive sunt reia iu
La extrema cealaltă, din cauza experienţelor negative, a unei educiiţll
deficitare şi a unor deprinderi şi practici antisociale, delincventul minor *#
prezintă ca fiind un instabil emotiv-activ, cu salturi de la o extremă la uliu.
inconstanţă în reacţii faţă de stimuli.
Această instabilitate emoţională apare ca o trăsătură a personalilii|H
deformate a delincventului şi se asociază, frecvent, cu agresivitatea, ducând 1и
creşterea pragului delincvenţial şi la săvârşirea unor acte violente.
In cazul copiilor instituţionalizaţi, frustrarea copilului de intimii. ........
relaţiilor familiale determină anumite tulburări ce nu se vor compensa in < li matul
socio-educaţional al leagănului şi al casei de copii. Cu cât vârsta copila lui este
mai mică, cu atât consecinţele frustrării pe plan psiho-comportamn 11м I sunt mai
severe. Copiii instituţionalizaţi întâmpină mari greutăţi în a învăţn .n construiască
şi să menţină relaţii de orice natură. Ei nu au învăţat să le pese alţii. Din cauza
neîncrederii pe care o au în ceilalţi, multe dintre tipurile di comportament
observate la aceşti copii se centrează pe menţinerea la dislitnţn a celorlalte
persoane. Principalele efecte ale lipsei de ataşament al copilului instituţionalizat
sunt: interiorizare, comportament agresiv, anxietate crom. л, contact vizual
deficitar, dificultăţi de control, afectivitate noridiscriminatoi u lipsă a conştiinţei
de sine.
c. precocitatea pubertăţii sexuale ridică probleme chiar la adolesi i n|i cu
dezvoltare normală.
d. Tulburări caracteriale.
Caracterul, considerat nucleul personalităţii, se formează dependi nl de
ansamblul condiţiilor şi împrejurărilor în care trăieşte individul.
Caracterul cuprinde un ansamblu de însuşiri relativ stabile şi con к tante
ale individului uman, dându-i o formă sau o coloratură specifică, cu uo cente de
unicitate. Trăsăturile caracteriale îndeplinesc, la nivelul personn Etăţii, în special,
funcţii de reglare a caracterului, determinând, în general, un mod constant de
manifestare, chiar dacă în anumite situaţii caracterul indi vidului poate suferi
abateri de la modelul etalon.
Comportamentul poate fi orientat pozitiv sau negativ. Cercetă! ili
efectuate au scos în evidenţă că deviantul minor prezintă o slabă maturi/nn
caracterologică, evidenţiată prin:

266
 - autocontrol insuficient, impulsivitate şi agresivitate;
- subestimarea greşelilor şi a actelor comise, indolenţă;
- indiferenţă şi dispreţ faţă de muncă;
- opoziţie şi respingere faţă de normele social-juridice şi morale;
- tendinţe egocentrice;
- exacerbarea unor motive personale egoiste;
- absenţa unor motive superioare de ordin social a sentimentelor
etico-morale;
- dorinţa unei vieţi uşoare, fără muncă.
\

2. Factori externi sociali

A. Modele educaţionale din familie şi comportament deviant
În cadrul grupului familial, părinţii exercită, direct sau indirect, influenţe
educaţional-formative asupra propriilor copii. Deci, cuplul conjugal se constituie
într-un model social, primul dintr-un ansamblu întreg de modele sociale, care va
influenţa hotărâtor evoluţia ulterioară a copilului (concepţia despre viaţă,
comportament, modul de relaţionare la norme şi valori sociale).
Relaţia părinte-copil poate să mărească sau să întârzie efectul anga- (ftrii
în comportamente deviante (deşi nu se ştie dacă efectul se datorează legăturii
afective dintre cei doi sau monitorizării venită din petrecerea timpului cu propriul
copil).
M. Gillis9, în urma unor cercetări asupra influenţei climatului familial,
asupra comportamentului şi a randamentului elevilor în şcoală, a evidenţiat o scrie
de criterii, pe baza cărora se poate analiza climatul educaţional din cadrul familiei:
- modul de abordare interpersonală a părinţilor;
- sistemul de atitudini parentale, în raport cu diferite norme şi valori
sociale;
- modul în care este perceput şi considerat copilul;
- modul de manifestare a autorităţii părinteşti (unitar şi diferenţiat);
- gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor;
- dinamica apariţiilor unor stări conflictuale;
- modul de aplicare a recompenselor şi sancţiunilor;
- gradul de deschidere şi sinceritate a copilului faţă de părinţi.
Calitatea raporturilor părinte copil, gradul de supraveghere pe care pă-
rinţii îl exercită asupra copiilor lor şi tipul de practici disciplinare pe care îl aplică
părinţii sunt legate de delincvenţă şi consumul de droguri.
Familii dezorganizate
Multă vreme s-a considerat că familiile dezorganizate constituie surm de
provenienţă a peste 80% din totalul devianţilor. Studii mai recente au arftlm că, în
cazul familiilor dezorganizate, nu structura familiei ca atare se face reponsabilă

9 M. Gillis, Elev bun, elev slab, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p.
.18 - 39.
267
de apariţia devianţei juvenile, ci marile lipsuri cu care aceasta se confruntă
(incapacitate psihologică, pedagogică şi morală).
Familia ajunge la dezorganizare prin pierderea integrităţii, a carade rului
ei nuclear, ca urmare a separării părinţilor, din diferite motive.
J.J. Piquery, examinând documentele a 32 de tribunale spaniole pentru
minori, ajunge la concluzia că 76% din cei 10.300 de minori judeţ 11(1 erau
victimele unei situaţii familiale necorespunzătoare. în funcţie de acc 1. constatări,
autorul clasifică familiile în:
- corespunzătoare (23,6%);
- deficitare (46,62%);
- nocive (24,27%).
Disocierea familiei prin boli cronice grave sau prin decesul unui |>ft rinte
poate crea minorului o frustrare emoţională, care poate induce o stare <i. anxietate
şi un sentiment de singurătate.
Climatul familial conflictual
Există numeroase familii care, deşi organizate, traversează acccntu.it> şi
îndelungate stări conflictuale, a căror intensitate variază de la forme reiat o uşoare,
respectiv ceartă, neînţelegeri, refuzul unor obligaţii conjugale, la Im me mai
complexe şi mai grave: agresivitate fizică, alungarea de la domiciliu, existenţa
unor relaţii adulterine etc. Atunci când conţinutul, forma de manii« * tare şi
frecvenţa acestor conflicte cresc substanţial, devin sursa de dezorgnm zare a
microgrupului familial.
Relaţiile dificile cu mama, care nu poate satisface nevoia de afecţiuni a
copilului, îl vor situa permanent în cadrul unor carenţe afective şi de secui 1 tate.
Deficienţele în atitudinea educativă a tatălui sau a mamei (agresiviin te,
despotism, pisălogeală) determină la copil atitudini de indisciplină, incn|m citate
de acomodare, iritabilitate10.
Climatul familial hiperautoritar
Acesta are la bază atitudinea hiperautoritară a unuia dintre părinţi (cri
mai adesea a tatălui) şi, uneori, a ambilor părinţi.
în abordarea acestui a spect, se impune diferenţierea între hiperautoi l
tatea acelor părinţi bine intenţionaţi, bazată pe o anumită concepţiepedagogi că,
şi hiperautoritarism, asociat cu agresiune fizică şi psihicii, într-un clin ml familial
conflictual.
Severitatea excesivă, cu multe interdicţii, cu privaţiuni de tot felul şi cu
ameninţări, îşi lasă puternic amprenta asupra procesului de formare a personalităţii
copilului. Aceşti părinţi impun un regim de muncă pentru copiii lor, regim care
depăşeşte limitele de toleranţă psihică şi psiho-iîziologică. Drept urmare,
discrepanţele între dorinţele părinţilor şi rezultatele copiilor nu întâzie să apară.
Menţinerea copilului într-un climat hiperautoritar determină, treptat, modificări

10 R. Răşcanu, Psihologia comportamentului devlanl, Editura Univers, Bucuroşi 1994,

p. 18.
268
serioase în componentele personalităţii acestuia şi, în special, ulitudinal-
relaţionale, cu modificări traduse în fenomene de apatie, indiferenţă, atitudini de
protest şi revoltă faţă de noile influenţe, faţă de relaţionare cu cei din jur. Toate
acestea apar în urma unui lung şir de frustrări şi tensiuni acumulate în timp,
tensiuni care se vor descărca brusc, prin manifestări de conduită agresivă şi
explozivă împotriva altora.
Climatul familial hipeipermisiv
Acest climat este situat la extrema cealaltă şi creează, în mod exagerat,
condiţii de apărare şi protejare a copilului împotriva pericolelor şi prejudecăţilor
din afară, determinând atitudini de îngâmfare, de exacerbare a eului, de
supraevaluare a propriilor posibilităţi, cu tendinţa de a-şi impune, în mod
dominator, punctul de vedere în faţa celorlalţi, fără a avea dreptate.
Din nefericire şi spre marea nedumerire a părinţilor respecti vi, copiii
astfel trataţi educaţional pot ajunge devianţi, fapt explicabil prin lipsa toleranţei la
frustrare.
B. Nivelul de instruire şcolară are un impact puternic asupra minorilor
Şcoala pune foarte curând stăpânire pe copil şi căminul părintesc îşi
pierde posibilităţile de control asupra vieţii morale a acestuia. Pe de altă parte, în
familiile de la ţară, folosirea la muncă a copilului la vârste mici şi distanţa mare
faţă de şcoală determină scăderea influenţei acesteia asupra educaţiei copilului.
Frecventarea şcolii apare, deseori, drept un concurent al muncii sau identităţii
familiale şi este, în consecinţă, evitată.
Prelungirea şcolarizării obligatorii reprezintă pentru copiii cu intelect
redus o sursă de inadaptare şi de eşec, care îi antrenează pe calea devianţei11.
C. Impactul activităţilor din timpul liber petrecut cu cei de aceeaşi
vârstă
Timpul liber este folosit pentru socializarea în grupuri de minori cu
uceeaşi vârstă. Se observă o slabă rezistenţă la tentaţii a acestor copii.
Teoria grupurilor de la marginea străzii elaborată de W.E. Whythe arată
că perioadelor copilăriei şi ale adolescenţei le sunt caracteristice, printre altele,
stabilirea şi fundamentarea unor relaţii de prieten-ie, de sociabilitate

11 R. Răşcanu, op. cit., p. 20.

269
între tineri, care se adună, discută şi stabilesc planuri de petrecere a timpului liber.
Vârsta are un efect pronunţat asupra comportamentului deviant. Aso
cierea cu devianţii de aceeaşi vârstă atinge un punct maxim la mijlocul adole.s
cenţei şi scade, precipitat, după aceea.
Adolescenţii care se angajează intr-un comportament deviant cautn
prieteni angajaţi intr-un astfel de comportament şi aceasta duce, în final, la o mai
mare implicare în devianţă. Această spirală este dificil de rupt şi explic n de ce
este atât de greu să se intervină eficient pentru a întrerupe dezvoltare.) devianţei
în timpul adolescenţei. Explicarea rolului jucat de membrii aceleiaşi grupe de
vârstă în folosirea drogurilor şi în extinderea delincvenţei se poale încerca folosind
dovezi empirice: adolescenţii care se asociază cu alţi adolescenţi delincvenţi şi
consumatori de droguri se vor angaja, la rândul lor, în acli vităţi delincvente şi vor
folosi droguri.
Influenţa celor de aceeaşi vârstă este legată de comportamentul dc viant.
Această influenţă a jucat un rol proeminent în teoriile de vianţei.
Una din primele teorii care admite rolul influenţelor celor de aceeaşi
vârstă drept o cauză a devianţei este cea a lui Sutherland (1939) asupra aso cierilor
diferenţiate (comportamentul deviant este învăţat printr-un proces de asocieri cu
persoane delincvente de aceeaşi vârstă).
Aprobarea şi modelele venite de la aceeaşi generaţie aparţin sistemu lui
environamental şi, fiind proxime comportamentului deviant, au un impact
puternic asupra consumului de droguri şi a altor comportamente problemă.
D. Urbanizarea: stresul inevitabil din oraşe îi face vulnerabili /»«*
copii
Efectele urbanizării şi ariile de devianţă, diferenţa dintre educaţia tui
diţională, care se mai întâlneşte la sate, şi cea dezrădăcinată, a orăşenilor constituie
o preocupare importantă a cercetărilor criminologice.
E. Religia
Deşi au fost controverse numeroase în privinţa religiei ca factor crinii
nogen, nu s-a ajuns la puncte de vedere unanim acceptate, întrucât acest faclm nu
a putut fi izolat de alte variabile, cum ar fi grupul etnic.
Religia, în ansamblul său, are o influenţă puternică în prevemmi şl
combaterea criminalităţii.
F. Impactul mijloacelor de informare în masă
Criminologii occidentali au menţionat pe primele locuri violenţa III mass-
media şi, în special, video-violenţa12.

50. 12 Gh. Nistoreanu, C. PSiun, Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, p
270
 Secţiunea III
9

Problema cauzalităţii delincvenţei juvenile

§1. Elementele structurii specifice în determinismul complex al

delincvenţei juvenile

Problema cauzalităţii delincvenţei juvenile poate fi privită ca o inter-

ncţiune genetică a sistemelor de factori interni şi a sistemelor de factori externi,
altfel spus, ca o împletire a sistemelor de factori de personalitate a participanţilor
minori sau tineri la comiterea de infracţiuni (autori, instigatori sau ' complici) cu
sistemele de factori care ţin de mediul social, concret istoric. Rădăcinile
delincvenţei juvenile stau, prin urmare, în interacţiunea genetică dintre
personalitatea adaptată la exigenţele legii penale, decompensată, de- structurată, a
unor minori şi tineri, şi mediul social istoriceşte determinat, considerat ca un
sistem a cărui evoluţie implică şi contradicţii cu aspecte dis- luncţionale, care
iradiază asupra universului psihomoral, aflat în neîncetată frământare, al fiinţei
umane.
Majoritatea autorilor de specialitate sunt de părere că cel mai potrivit
studiu asupra cauzalităţii delincvenţei juvenile ar fi unul de natură pluridisci-
plinară, care să presupună analiza pe mai multe nivele, în scopul identificării
clementelor structurii specifice ale determinismului complex al delincvenţei
juvenile.
în procesul complex de socializare, conceput ca un proces de formare a
personalităţii prin învăţarea şi interiorizarea treptată a valorilor şi normelor,
cunoştinţelor şi deprinderilor sociale, într-un cuvânt al modelului socio-cultu-
ral prescris şi recunoscut de societate şi a capacităţii de a îndeplini anumite
responsabilităţi sociale, intervin şi anumite micromedii sociale, care reprezintă
surse de socializare negativă, cu relativă constanţă în structura specifică deter-
minismului delincvenţei juvenile.
Astfel, cercetările au demonstrat că familiile destructurate, de origine,
constituie un element activ în sistemul de factori care alcătuiesc structura
determinismului delincvenţei juvenile, în declanşarea mecanismului infracţio-
nal, la un număr considerabil de minori şi tineri.
Dintre cauzele care traduc caracterul deficitar al funcţiei educative a
unor familii din care au provenit minori şi tineri infractori, reţinem ca fiind mai
frecvente următoarele: lipsa de afectivitate, lipsa de comunicare a părinţilor cu
proprii copii, conflicte grave intrafamiliale, situaţii conflictuale între
271
 păiinţi şi copii cu privire la obligaţiile acestora şi la organizarea timpului liber,
care se reflectă, în cele din urmă, în lipsă de autoritate părintcau n, incompetenţă
educativă a unor părinţi, prin întrebuinţarea inadecvată a mijlon celor disciplinare,
care, în multe cazuri, agravează tulburările de comporta ment şi piecipită
delincvenţa. juvenilă. Pe aceeaşi linie se înscriu: inexistent unui program de viaţă
familială organizată, inexistenţa sau superficial itut' ,i (caracterul sporadic)
controlului lecturilor, al controlului folosirii de o mani eră constructivă a
mijloacelor audio-vizuale, al controlului asupra grupului «l< prieteni, al
controlului asupra activităţilor extraşcolare, al controlului timpului liber, al
controlului folosirii banilor de buzunar ş.a. Dintre situaţiile disfuno ţionale care
au contribuit la socializarea negativă a unor minori şi tincn delincvenţi, sus-
menţionate, o menţiune specială merită cea privitoare In conflictele grave care apar
în cadrul cuplului familial.13
Devianţa infantilo-juvenilă poate fi privită, aşadar, şi ca o consecință a
violenţei intrafamiliale, fiind generată de lipsa modelelor parentale (carenţă
afectivă, abuz de alcool) sau de existenţa modelelor patologice (violenţe etilice ce
sau sexopatice).14 Au fost expuşi predominant copii din familii viciate, din familii
cu mobilitate mare după divorţ, sau copii lăsaţi sub influenţa străzii. Alteori,
devianţa infantilo-juvenilă a fost consecinţa sancţiunilor abuzive sau a frustrărilor
din cursul procesului de socializare a comportamentului. De aceea, devianţa
copilului s-a impus analizei ca un dezechilibru între structura familiei şi climatul
său afectiv, în care includem atât fenomene macrosociale (privaţiuni materiale,
inflaţie, urbanizare etc.), cât şi fenomene microsociale (dezorganizarea familiei,
grupul patogen sau influenţa străzii).
în concluzie, atunci când conflictele intrafamiliale sunt permanenl., cu
caracter cronic şi se consumă în prezenţa copiilor, când implică v:iolcn(. între
parteneri, ele constituie miezul cel mai acut şi mai activ din care se /ă misleşte
personalitatea dizarmonică a multor minori şi tineri infractori. Aceste grave
circumstanţe intrafamiliale conduc la apariţia unor sentimente de singu rătate, de
izolare, de slăbire a capacităţii minorilor şi tinerilor de rezistenţă In frustraţie, la
predispoziţie spre vagabondaj şi spre agresivitate, care au şanse de a se coagula în
multiple alte situaţii şi circumstanţe sociale şi individuul.. în procesul generării
delincvenţei juvenile, între altele, cu disfimeţiile activilfl ţii educative ale unor
verigi ale procesului educativ din unele instituţii d. învăţământ, dar, desigur, şi cu
multe alte situaţii sociale interindividuale, cure vin din amonte şi din aval de
şcoală.15
O componentă socială de o statornică frecvenţă în structura proprie
determinismului complex al delincvenţei juvenile o reprezintă disfuncţiilc unor
procese din cadrul unor micromedii sociale subculturale ocazional.

1' D.S. Luminoşii, V. Popa, Criminologie, Editura Helicon, Timişoara, 1995, p. K.2
14 Gh. Scripcaru, T. Pirozynski, în colaborare cu V. Vstărăstuae, C. Scripcaru
Criminologie clinică şi relaţională, Editura Sympozion, Iaşi, 1995, p. 89.
15 D.S. Luminosu, V. Popa, op. cit., p. 92.

272
(anturaje de prieteni, grupuri stradale predelincvente etc.). Astfel de microme- ilii
sociale subculturale -se compun, de regulă, întâmplător, dintr-un număr diferenţiat
de indivizi şi, de cele mai multe ori, din elevi care au abandonat şcoala, din tineri
care au terminat şcoala ori din elemente vicioase şi parazitare, unele chiar cu
antecedente penale, în rândul cărora se proliferează şi se practică concepţii şi
deprinderi subculturale. Grupurile subculturale sunt nu numai acelea care
modelează negativ personalitatea debusolată a unor minori şi tineri, ci şi acelea
care inspiră, prepară şi execută, adesea, fapte antisociale, unele dintre acestea
prezentând consecinţe deosebit de grave pentru valorile şi relaţiile sociale apărate
de legea penală16.
Cunoaşterea personalităţii tinerilor infractori reprezintă o premisă
necesară pentru înţelegerea structurii specifice în determinismul delincvenţei
juvenile, deoarece acţiunea diverselor componente obiective ale structurii spe-
cifice complexe a determinismului trece prin personalitatea minorului sau
tânărului, subiect activ al infracţiunii. Studiul personalităţii minorului şi tinerilor
delincvenţi se efectuează interdisciplinar - psihologic, pedagogic, sociologic,
criminologie etc., pentru a se identifica mecanismele de decompensam a
structurilor de personalilate a unor tineri şi minori, c;are au comis deja infracţiuni.
Un astfel de studiu serveşte perfecţionării programelor de prevenire şi combatere
a delincvenţei juvenile, ca şi perfecţionăr ii programelor de tratament al
delincvenţilor tineri, în vederea evitării repetării comportamentelor antisociale.

§2. Violenţă şi etologie

în studiul acestei problematici atât de complexe, care este delincventa
luvenilă, contribuţii de o deosebită însemnătate au şi renumiţi cercetători ieşeni17,
în domenii precum cel al medicinei legale, al psihiatriei etc., care consideră că
agresivitatea este un fenomen etologie (biologic), cu manifestări sociale. Deşi
fenomen ondulant în istoria omenirii, progresul acesteia s-a asociat cu reculul
progresiv dat violenţei, pe măsură ce societatea devenea mai raţională, mai
organizată şi mai conştientă de ea însăşi. Cu toate acestea, nimic mai fragil ca
violenţa, de la cea individuală către cea de cuplu, grup, naţiune sau popoare. în
societatea modernă, din cauza perfecţionării armelor artificiale, violenţa, prin
excelenţă, generează insecuritate umană care, la rândul său, agravează violenţa, de
unde resurecţia marcată a acestui sentiment, ca un adevărat cerc vicios.
Dacă violenţa este o agresivitate liberă, supusă dorinţei omului şi având
o putere mimetică particulară, agresivitatea exprimă o dispoziţie bioa- fectivă,
reacţională la situaţiile de mediu şi învederează, astfel, o reacţie de apărare faţă de
ambianţă. în practică, noţiunile se confundă, mai ales în viaţa

16
C. Lombroso, Crima, cauze şi remedii, Milano, 1898, p. 93.
17 Gh. Scripcaru, T. Pirozynski, op. cit., p 212.
 de familie, unde, comportamentele, nefiind codificate etologic, totul
apare cu permis. Din acest motiv, agresivitatea intrafamilială- nu poate fi separată
dr etologie, cu atât mai mult, cu cât violenţa pare a se transmite din familie ni
imaginea unui fel de determinism pseudo-ereditar.
In opinia aceloraşi autori, agresivitatea are origine ontologică şi, ca yi
sexualitatea, foamea, frica sau instinctul gregar, ia forme socializate, la om fiind
restrânsă până la simbol (competiţie, sport, argumentare), cu dezavan tajul de a nu
putea fi eliminată chiar cu un efort superior. Se recunosc agrest vităţi componente
şi aspecte filogenetice (reacţia de apărare intraspecifiică) ontogenetice
(agresivitatea ca achiziţie individuală) şi actogenetice (agresivi tatea de trecere
facilă la act, ia anumite structuri de personalitate). Dacă in filogeneză, sindromului
de furie Novaco îi descrie un eveniment extern, «Ir necesitate, ce îl declanşează,
cu valoare de alarmă, în ontogeneză i se adaug» un element cognitiv, ce o dirijează
hetero sau auto-agresiv, apărând, astfel, < n o reacţie comportamentală care
contravine specificului integrat şi ierarhizai ni comportamentului uman.
Agresivitatea apare, astfel, ca o deviere de la sociali zarea comportamentului, cu
etapele sale cunoscute de imitare (imprinting), di identificare (normală sau
patologică), de autoimagine a Sine-lui, până la imn ginea socială a Eu-lui (social-
self), de încorporare (engramare) a valorilor MO ciale în personalitate. în raport de
aceste paliere, în lumea umană vom întâlni toate formele de agresivitate descrise,
de la cea de imitaţie, frustrare, ofensivi» sau defensivă, până la cea condiţionată,
din fragedă copilărie. Ritmul Icni nl dezvoltării biologice faţă de cel al tehnicii,
discordanţa dintre armele naturali' ale omului şi cele artificial create, dintre
tradiţiile comunitare şi urbaniznu (agresivitate cu destinaţie demografică) etc.
explică creşterea agresivităţii iu lumea modernă, inclusiv în rândul minorilor şi,
mai ales, în rândul tineri Im (tinerii adulţi), aflaţi în situaţia de a răspunde
solicitărilor societăţii pe pro priile picioare.
Suprasolicitarea simţurilor prin alcool, laxitatea sexuală, idealizau n
consumului, anonimatul, care aduce pierderea unor puncte de reper şi identili
care, indiferenţa şi societatea permisivă, intoleranţa la inegalitate şi factorii i>»
facilitează trecerea la act, segregă social, fac relaţiile interumane impersonal«
fragmentare, superficiale şi tranzitorii, aducând un mare deserviciu minori Im şi
tinerilor.

§3. Etiologia delincvenţei juvenile în România

Explicaţiile cauzale ale creşterii inffacţionalităţii juvenile în ţara nou tră
pot fi urmărite pe câteva coordonate principale:

1. Cauze psiho-sociale generale care, în orice sistem, pot aduce topi Iul
sau adolescentul în postura de delincvent (aşa-zisele cauze ale delincvent« i
juvenile):
- carenţele structurale şi funcţionale ale familiei;
- deficienţe ale mediului educaţional (în special şcolar), care nu
răspunde aspiraţiilor şi determină apariţia atitudinilor de indiferenţă
274
 faţă de şcoală, eşec şi abandon şcolar;
- probleme psihice apărute în perioada de pubertate cu efecte negative
în planul integrării sociale;
- socializarea negativă pe care o realizează anumite grupuri (cele
stradale, de exemplu).

2. Cauze specifice societăţii româneşti în perioada de tranziţie, carac-

terizată printr-o complexă problematică socială, ce condiţionează sau acţionează
direct în favoarea apariţiei formelor comportamentale; delincvente juvenile:
- inexistenţa unui cadru legislativ adecvat, care să reglementeze
atribuţiile instituţiilor abilitate să participe la prevenirea şi combaterea
delincvenţei juvenile;
- scăderea nivelului de trai, creşterea ratei şomajului, asistenţa socială
şi medicală precară, care au consecinţe imprevizibile şi conduc la
forme de manifestare infracţională deosebit de violente;
- lipsa de coordonare a eforturilor factorilor educaţionali;
- superficialitatea muncii personalului instituţiilor de ocrotire şi a unora
dintre autorităţile locale;
- slaba reprezentare a instituţiilor specializate în depistarea şi rein-
tegrarea minorilor cu afecţiuni psihice şi a celor cu comportament
deviant;
- creşterea gradului de permisivitate socială;
- slaba pregătire anti-infracţională a populaţiei minore, pentru evitarea
elementelor de risc;
- apariţia unor condiţii care au amplificat unele aspecte ale socializării
negative;
- preocupările formale în domeniul asistenţei sociale a minorilor care
au comis fapte penale, fapt ce favorizează repetabilitatea
comportamentului delincvent;
- disfuncţii familiale accentuate în această perioadă, care susţin violenţa
intrafamilială.
3. Cauze care evidenţiază particularităţile fenomenului în anumite zone
ale ţării:
- creşterea divorţiabilităţii, cu consecinţe la nivelul abandonului
copiilor;
- scăderea nivelului de trai până la pauperizare şi consumul de băuturi
alcoolice;
- numărul mare al minorilor proveniţi din familii ce aparţin etnici
rromilor.
Majoritatea minorilor delincvenţi sunt fugiţi din familie, din instituţii le
de ocrotire şi asistenţă, case de copii, şcoli speciale sau centre de reeducan
Aparent, numărul minorilor infractori a scăzut. Aceasta se explică însă şi pi lii

275
scăderea, în ansamblu, a numărului de elevi şi creşterea abandonului şcolar
Creşterea criminalităţii, în special a delincvenţei juvenile, se explu a şi
prin scăderea influenţei instanţelor de control social şi, implicit, a exigenţei opiniei
publice în raport cu încălcarea legilor. La nivel naţional, în special In mediul urban,
se manifestă o anumită pasivitate faţă de fenomenul infrucţm nai, ceea ce
înlesneşte recidivele.
Controlul social nu mai operează eficient la nivelul şcolii şi al funii liei,
deoarece el nu se bazează pe frică şi coerciţie. Astfel, norma socială, C.H* nu a
fost însuşită de către minori în prima copilărie, nu mai devine o part» > conştiinţei
sociale, motivele fiind:
- înţelegerea abuzivă a autonomiei şi a libertăţii persoanei;
- scăderea încrederii în lege;
- dezvoltarea unei subculturi delincvente;
- structurarea unui comportament adaptat pe rezolvarea interese Im
prin infracţiune.

4. Cauze care favorizează dezvoltarea delincvenţei juvenile, senumln te

în România, în special după anul 1989.

a. Consumul de droguri
Flagelul drogurilor este unul dintre fenomenele cele mai compleţii, mai
profunde şi mai tragice ale lumii contemporane.
Dacă până în Decembrie 1989 noţiunea de drog era vagă pentru nm|"
ritatea populaţiei, ulterior aceasta s-a modificat, România devenind ţinta unui
trafic organizat al substanţelor stupefiante, dinspre Orient spre Occident.
Traficanţii de stupefiante au ales România ca rută proximă pailm
transporturile lor, profitând şi de o legislaţie deosebit de îngăduitoare în uc •». tă
materie, dată fiind vechimea ei şi slaba densitate a infracţiunilor în no< u
domeniu, înainte de 1989.
în ţara noastră, consumul de stupefiante a apărut ca fenomen ţii ulii mul
deceniu, fiind facilitat şi de deschiderea frontierelor ţării şi, în special, <ln războiul
din Iugoslavia, care a determinat schimbarea rutei de traficare u «li• • gurilor prin
România.
Pericolul mare pentru ţara noastră nu îl reprezintă traficul ilicit iu sine,
deoarece acesta este, la ora actuală, mai mult un tranzit, ci faptul t n »I favorizează
crearea unor reţele de tip mafiot, deosebit de periculoase pcnliu întreaga societate.

276
 Abuzul de droguri are consecinţe dezastruoase atât pentru toxicomani, cât
şi pentru societatea în care trăiesc, deoarece toxicomanii au grave probleme fizice,
psihologice, afective, comportamentale şi de ordin financiar.
Dependenţa de droguri şi costul ridicat al acestora pot compromite situaţia
socio-economică a individului şi, în special, relaţiile interumane ale acestuia. De
asemenea, traficul de droguri implică vehicularea a mari mase monetare, care pot
lovi sistemul economico-financiar al unui stat.
în perioada 1990 - 1996, pe teritoriul ţării a fost depistat un număr de 259
de consumatori de droguri.
Pe ansamblul -întregii ţări, o pondere mare o are Municipiul Bucureşti, cu
un procent de 59,4% din totalul consumatorilor. De asemenea, procente ridicate se
întâlnesc în judeţele Iaşi (10,3%) şi Cluj (6,2%).
Defalcarea acestor date pe indicatorii luaţi în considerare ne relevă
următoarele aspecte:
Marea majoritate a consumatorilor de droguri au vârsta cuprinsă între 26
şi 35 ani (137 de cazuri), urmânclu-le, apoi, cei cu vârsta cuprinsă între 15 şi 25 ani
(58 de cazuri). Procentul cel mai mic, din totalul general, îl deţin consumatorii de
peste 35 de am (8,2%).18
Este de subliniat faptul că nu s-au înregistrat cazuri de consumatori
obişnuiţi cu vârsta până la 15 ani. Există totuşi semnale că în unele localităţi sunt
cazuri izolate de tineri care consumă, ocazional, droguri sau substanţe psihotrope,
la petreceri sau alte reuniuni de acest gen, costul acestora fiind suportat de întregul
grup. Uneori, profitând însă de naivitatea acestora, cei ce comercializează droguri
îi înşeală, introducând în ţigări alte substanţe, precum: ceai chinezesc, piper pisat,
beţişoare parfumate pisate etc., punându-le, ustfel, viaţa în pericol.
b. Exploatarea sexuală a minorilor
Pe plan mondial, se constată o puternică expansiune a industriei sexului,
care afectează şi un număr din ce în ce mai mare de minori, implicaţi în modalităţi
diversificate de manifestare a acesteia, cum ar fi prostituţia sau producerea de
materiale pornografice.
O parte importantă a reţelei organizate este implicată în traficul şi ex-
ploatarea sexuală a minorilor, a căror medie de vârstă este din ce în ce mai scăzută.
După 1990, societatea românească a fost supusă unor transformări la nivel
socio-economic, care au afectat condiţiile de trai şi de educaţie ale copiilor,
determinând atât apariţia unor forme noi de comportament deviant, cât şi n unor
riscuri de victimizare.
Un capitol important al agresiunilor ce vizează copiii îl constituie şi
«lacurile de tip sexual, fenomen care a fost intens mediatizat şi dezbătut în ultimul
timp, cu toate că întinderea răului este greu de stăvilit.
Din centralizarea datelor furnizate de Inspectoratele judeţene de Poli ţie,

18 Sursa: Studii ale Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie (nepublicate).

277
pe baza chestionarului elaborat de Serviciul de Prevenire, s-au constiiliu
următoarele aspecte legate de exploatarea sexuală a copiilor în România:
- existenţa în perioada iunie 1990 - iunie 1996 a unui număr de 524 d<
copii, care au fost victime ale exploatării sexuale în scopul prostituţiei. Algn ritmul
evoluţiei fenomenului evidenţiază o sporire a numărului copului exploataţi, direct
proporţională cu vârsta acestora.
Pe categorii de vârstă, situaţia se prezintă astfel:
- 10 - 12 ani, 13 cazuri;
- 12-14 ani, 30 cazuri;
- 14-16 ani, 169 cazuri;
- 16 - 18 ani, 312 cazuri.
După cum se observă, se înregistrează o evoluţie ascendentă tic In
minimul categoriei de vârstă (10 - 12 ani), la maximul categoriei (16-18 mu)
In ultima vreme, un accent deosebit a fost pus pe aşa-zisul fenomen ni
exploatării sexuale a copiilor străzii. Statisticile Poliţiei indică faptul că in
perioada de referinţă au fost exploataţi sexual un număr de 89 de copii provi niţi
din rândul copiilor străzii. Dintre aceştia, 62 practicau prostituţia în n pul
procurării de mijloace materiale necesare traiului zilnic.

Starea infracţională în anul 2001, rezultată din

datele statistice, comparativ cu anii 1989 - 200019
Date generale pe total in fracţiuni
Total general Media la Nr. minori trimişi în judecată
Anul trimişi în judecată, 100.000 pondere în total gem
Total
(inclusiv minori) locuitori iu trimişi în
1989 62913 271,7 3810 judecată,
6,1
1990 52715 227,2 4554 8,6
1991 82112 354,2 8520 10,4
1992 91375 401,0 9210 10,1
1993 102499 449,8 10141 9,9
1994 107857 474,5 11658 10,8
1995 117296 517,2 12611 10,8
1996 115948 512,9 12439 10,7
1997 119222 528,8 13674 11,5
1998 99920 444,0 10918 10,9
1999 75743 337,3 8231 10,9
2000 68483 305,2 7322 10,7
2001 81948 365,7 8576 10,5
% 2001 ±
+19,7 +19,8 +17,1 -
2000
19Sursa: Studii ale Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie (nepublicali i
278
 Capitolul XIV

Elemente de victimologie
\

Secţiunea I
t

Consideraţii generale

§1. Noţiunea de victimologie

Termenul de victimologie derivă din cuvântul latinesc victima, plus
grecescul logos. Deoarece studiul victimei a început mult mai târziu decât studiul
făptuitorului, nici noţiunea de victimă nu are încă o sferă bine delimitată, ci
oscilează de la un sens foarte restrâns, până la unul foarte larg.
Pentru definirea noţiunii de victimă sunt avuţi în vedere cel puţin doi
factori: victima şi agentul victimizator; uneori sunt admişi şi alţi factori.
în sensul cel mai restrâns, victima este o persoană care suferă de pe urma
unui agent victimizator, care poate fi o persoană sau un factor natural. In această
pnmă accepţiune, cei doi factori angajaţi în conflict se rezumă la câte o singură
persoană.
în sensul cel mai larg, atât victima, cât şi agentul victimizator pot fi mai
multe persoane, grupuri, organizaţii sau societăţi. Cel mai concludent exemplu
de raporturi în care se află persoanele angajate într-un conflict privesc cazul în
care întâlnim un singur agresor şi două sau mai multe victime, doi sau mai mulţi
agresori şi o victimă, sau mai mulţi agresori şi mai multe victime. Exemplele pot
fi extinse atât pentru victime, cât şi pentru agentul vic- limizator. Astfel, în cazul
poluării atmosferice, al cutremurelor, al inundaţiilor există un singur agent
victimizator şi mai multe victime, care pot ajunge la ordinul sutelor de mii
(cetăţenii aflaţi în teritoriile afectate de aceste fenomene naturale).
într-o altă accepţiune, se admite că trebuie avut în vedere şi al treilea
factor, care poate fi persoana ce asistă pasiv la conflictul dintre agresor şi victimă,
fără să intervină pentru aplanarea sau atenuarea conflictului. Sub aspect iuridic,
în această ipoteză nu poate fi angajată răspunderea celui de-al treilea factor, ci
poate fi vorba doar de o răspundere morală, dar şi aceasta este discutabilă. Avem
în vedere riscul pe care şi l-ar asuma cel care ar interveni; astfel

279