Bunica

O cruce din ţeavă, de fier ruginit,

Împunge pământul ce te-a primit.
Sărman simbol al nemuririi,
Uşor înclinat de povara iubirii...

Cusut-ai în viaţă o mare de flori,

Să umpli raiuri şi mii de sori...
Pe mormântul sărac cresc doar buruieni...
Şi bat ninsorile, ierni după ierni...

Sunt ani de când flori nu ţi-am pus,

Morţi mulţi între timpuri s-au dus...
Nu le ştiu nici măcar locul de veci;
Uneori, vărs pentru ei lacrimi reci...

Păstrez pentru tine căldura toată,

Să-ţi fie mantie pe frig şi zloată...
Să-ţi încălzească mâini greu trudite,
Sub rele pământuri acum odihnite...

Întind spre ceruri mâini prihănite,

Să-ţi simt pe faţă cute-adâncite...
Culeg din slova ce mi-ai rămas,
Poveţe simple, pentru ultim popas...

Minuni din ceruri nu mai aştept,

(Nu vreau să sâcâi Domn bun şi drept...)
O singură patimă mai am pe pământ:
Să-ţi simt mânuţe mângâind al meu gând...
Sufletele copiilor pribegi

Suflete ’nalţă aripi spre nouri...

Ascuţite, gigantice, coarne de bouri,
Înţeapă a duhului bortă,
Iritând Dreaptă şi Sfântă Cohortă...

Imploră iertare şi milă...

(Pe pământ n-au stârnit decât silă...)
Cer să intre în Ceruri,
Să scape de asprele geruri...

Încet, Petru poarta deschide...

Năvală dau suflete jigărite!
De sub aripi scot PET-uri stâlcite,
Cu găuri în dopuri topite...

Descumpăniţi, privesc cu mirare:

Nu se văd maşinile-n zare...
Un bănuţ ocărât cin’ le va da,
Foamea din ochi să le-o ia?

În prag, Domnul uşor lăcrămează:

„Parcul din Cer nu se motorizează...
Mergeţi, dară, prăpădiţilor, înapoi,
Aici, loc nu-i pentru voi...”

*
* *
Când din scaunul „cailor-putere”
Vezi prin parbriz copii şi durere,
Întreabă-te, măcar, dacă sunt vii,
Sau suflete pururi pustii...