ARISTOTEL (384-322 î. Hr.

), este considerat cel mai mare, cel mai

influent filosof carea trăit vreodată. Contribuția adusă de el prin Etica
Nicomarhică la înțelegerea conceptului dedreptate este cea mai
importantă din istoria filosofiei vestice și nu a fost încă egalată. În
Etica Nicomarhică, Aristotel subliniază faptul ca noi asociem
ideea de dreptate cu acela de „proporționalitate”, un concept
care, la rândul său se leagă de conceptul de „egalitate”.
Dreptatea, în acest sens particular, se referă la acele acțiuni care îi
afectează pe ceilalți, dintre care multe sunt reglementate și prin lege.
Aristotel subliniază faptul că, deși conceptul dedreptate este legat
de cel de egalitate, însuși conceptul de egalitate necesită
clarificări suplimentare. Trebuie să distingem între doua tipuri
de egalitate, numite de el egalitate „proporțională” și egalitate
„aritmetică”. Prima dintre ele este mai importantă decatcea de-adoua,
pe care Aristotel o consideră o aplicatie specială sau un caz limită al
celei dintâi. Principiul egalității proporționale sau al echității cere ca
cei care sunt egali să fie tratați in mod egal, dacă circumstanțele în
care se află sunt asemănătoare în anumite aspecte relevante. O altă
cerință a acestui principiu este ca cei ce nu sunt egali în anumite
privințe importante să nu fie tratați în mod egal. Cei care nu sunt egali
ar trebui tratați în mod diferit, cu condiția ca diferențele între felurile
în care sunt tratați să fie proporționale cu gradul de inegalitate dintre
ei. Dacă această condiție îndeplinită, suntem îndreptățiți, comform lui
Aristotel că ei au fost tratați drept, deși diferit. Principiul egalității
aritmetice se aplică în acele situatii în care putem să presupunem ca
persoanele implicate sunt într-adevăr egale si că circumstanțele în
care se află sunt într-adevăr asemănătoare în aspectele relevate. În
astfel de situații, dreptatea cere ca tratamentul să nu fie doar
proportional, ci chiar egal. Aici, principiul echității se reduce la cel al
simplei reciprocități. Aceasta este o altă formulare a „regulii de aur”,
comform căreia „ce tie nu-ți place, altuia nu ii face”.Pentru Aristotel,
principiul echității este principiul suprem al dreptății in masura în care
dreptatea este cuprinsă de regulile morale și în legi. În Etică, el afirmă
că exista doua zone ale activitătii umane în care acest principiu al
dreptății are o aplicatie practică specială. Cetățenii ar trebui să îi
trateze pe ceilalți ca egali și ar trebui sa fie tratați la rândul lor, ca fiind
egali prin legile polis-ului. Când acest lucru nu se întâmplă, este de
datoria legii să corecteze orice dezechilibru care ar putea să apară. În
Etică, Aristotel susține ca principiile dreptății care interzic acele
acțiuni precum crima, furtul și adulterul, care sunt greșite în mod
intrinsec, cad sub sfera dreptății corective. Pentru Aristotel, principiul
echității este un principiu pur formal. El afirmă doar că, atât
dreptatea cât și logica cer ca persoanele egale să fie tratate în mod
egal încircumstanțe relevante asemănătoare, cu alte cuvinte că trebuie
să tratăm la fel cazurile care sunt la fel. Cu toate acestea, el nu
specifică cine sunt cei care ar trebui considerați egali, cum trebuiesă
fie tratați aceștia sau cand anume ar trebui să considerăm ca ei se află
în circumstanțe asemănătoare în aspectele relevante. Prin urmare,
acest principiu nu este nimic mai mult decât un simplu angajament
față de principiul imparțialității sau al „domniei legii ”, atât în etică cât
și în politică.