FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

Titular disciplin : Prof.univ.dr. Mihai GOLU

SINTEZA CURSULUI

Cap. I. OBIECTUL PSIHOLOGIEI

1. Psihologia ca tiin independent s-a constituit relativ târziu, „certificatul ei de
na tere” fiind semnat în 1879, prin înfiin area la Leipzig de c tre savantul german, Wilhelm
Wundt, a primului laborator bazat pe utilizarea metodei experimentale.
Pentru prima dat , fenomenele vie ii psihice erau scoase din sfera simplelor descrieri i
specula ii filosofice i incluse în programul cercet rii tiin ifice sistematice, aplicându-li-se
opera iile m sur rii, cuantific rii i criteriile obiectivit ii i cauzalit ii.
Foarte curând, îns , aveau s apar divergen e în leg tur cu definirea i circumscrierea
obiectului noii tiin e. De i denumirea p rea s impun de la sine identitatea acestui obiect –
psihe = psihic, logos = vorbire, deci: psihologia = tiin a despre psihic, s-a dovedit c , în
realitate, modul de în elegere a naturii i structurii interne a psihicului uman nu a fost câtu i
de pu in unitar. Astfel, s-au configurat trei orient ri diferite i în mare m sur opuse, i
anume:

a) orientarea care reducea psihicul uman la con tiin i care sus inea c obiectul
psihologiei îl reprezint studiul con tiin ei (respectiv, al proceselor psihice con tiente);
b) orientarea care sus inea c elementul esen ial i determinant al vie ii psihice a omului
este incon tientul, acesta trebuind, chipurile, s reprezinte principalul domeniu de preocupare
al psihologiei (psihologia abisal sau psihanaliza elaborat de S. Freud);
c) orientarea care sus inea c adev rata i autentica realitate psihologic o constituie
reac iile externe de r spuns (secretorii i motorii) la ac iunea diver ilor stimuli din mediu i,
ca atare, obiectul psihologiei trebuie s fie studiul comportamentului (behaviorismul, creat de
savantul american J. B. Watson, 1912/1913).
2. În prezent, au fost dep ite limit rile i absolutiz rile pe care se bazau orient rile
men ionate . Astfel, se admite c sfera no iunii de „psihic uman” este mai larg decât sfera
no iunii de „con tiin ”, ea incluzând într-o rela ionare de tip sistemic trei componente:
incon tientul, subcon tientul i con tientul, toate împreun formând domeniul de studiu al
psihologiei.

1
 Pe de alt parte, planul subiectiv (psihic) intern i planul obiectiv (comportamental)
extern nu se mai rup artificial unul de cel lalt i nu se mai opun ca entit i antagonice
ireductibile; dimpotriv , se recunoa te i se afirm unitatea indisociabil a lor sub egida
principiului unit ii „con tiin -activitate”.
Finalmente, psihologia se define te ca tiin a care studiaz , cu ajutorul unor metode
obiective specifice, organizarea psihocomportamental sub aspectul determinismului,
mecanismelor i legilor devenirii i func ion rii ei, în plan animal i uman, în unitatea
contradictorie a individualului, particularului i generalului, universalului. Aceast defini ie
stabile te în mod real sfera de cuprindere a domeniului i justific diferen ierile i delimit rile
existente în interiorul lui: a) psihologia animal i b) psihologia uman .
Psihologia uman are, la rândul ei, o latur general care ne ofer tabloul global al
organiz rii psihocomportamentale a omului normal (mediu), f când abstrac ie de vârst , sex,
context socio-cultural, ocupa ie (profesie) etc., i o latur particular-diferen ial , care se
centreaz pe studiul i explicarea ipostazelor concrete în care se poate afla organizarea
psihocomportamental func ie de: vârst , sex, mediu socio-cultural, activitate profesional ,
nivel de dezvoltare, natura devia iilor i tulbur rilor patologice: psihologia genetic i a
dezvolt rii, psihologia vârstelor, psihologia colar , psihologia muncii, psihologia militar ,
psihologia crea iei, psihologia artei, psihologia sportului, psihologia comercial i economic ,
psihologia social , psihologia medical , psihopatologia etc.

Cap. II. SPECIFICUL CUNOA TERII PSIHOLOGICE

METODELE PSIHOLOGIEI

1. Specificul cunoa terii psihologice. Modelul tradi ional al cunoa terii tiin ifice
constituit sub autoritatea mecanicii i fizicii clasice formula cerin a ca orice domeniu, luat ca
obiect de studiu, s posede propriet i nemijlocit observabile i perceptibile, care s poat fi
m surate i cuantificate.
Psihicul ca atare este lipsit de asemenea propriet i, el nu are nici lungime, nici grosime,
nici volum, nici greutate, nici miros, nici gust. Singura dimensiune, care se recuno tea
proceselor i tr irilor psihice era durata ; dar, numai pe baza ei, nu era posibil construirea
unui sistem complet de coordonate i m sur tori, care s fie tratabil matematic.

2
 Acesta era principalul argument invocat de marele filosof german, Immanuel Kant,
pentru a respinge în mod categoric posibilitatea desprinderii psihologiei de filosofie i
constituirea ei într-o tiin independent .
În aceste condi ii, ca unic modalitate de ob inere a datelor necesare descrierii
con inuturilor i st rilor psihice interne (ale con tiin ei) era considerat metoda introspec iei
(privirea cu propriul ochi interior spre ceea ce se petrece în momentul dat pe scena con tiin ei
i relatarea verbal a celor constatate). Psihologia bazat pe utilizarea exclusiv a acestei
metode a primit denumirea de introspec ionist i ea s-a afirmat puternic în ultimele dou
decenii ale sec. XIX i în primele trei decenii ale sec. XX (Th. Lipps, N. Ach, O. K lpe,
Marbe, Ed. Titchener).
Pentru a satisface cerin a observabilit ii nemijlocite, behaviorismul a aruncat peste
bord lumea subiectiv intern a con tiin ei, re inând ca obiect al cunoa terii psihologice
reac iile de r spuns ale subiectului la stimulii obiectivi din afar . Dar, a a cum se va remarca
ulterior, procedând astfel, behaviorismul a constituit o „psihologie f r suflet”, o psihologie
nu a „omului subiect”, ci a „omului robot”. Ie irea din acest impas metodologic este posibil
numai în m sura în care se admite c o cunoa tere tiin ific poate s aib nu numai un
caracter nemijlocit, ci i unul mijlocit, observarea obiectului realizându-se indirect prin
intermediul unor efecte i fenomene prin care el se manifest i se exprim .
Cunoa terea psihologic devine prin excelen o cunoa tere mijlocit : datele i

informa ia obiectiv despre natura, con inutul i dinamica proceselor psihice particulare se
ob in pe baza observ rii, înregistr rii i analizei r spunsurilor i conduitelor subiectului în
situa ii obiective concrete.
2. Metodele psihologiei. Cunoa terea psihologic se realizeaz prin utilizarea unui larg
repertoriu de metode i procedee. Dup pozi ia pe care o au fa de fenomenul studiat,
metodele psihologiei le împ r im în dou grupe: pasive i active.
Pasive sunt considerate acele metode care se adreseaz fenomenelor a c ror declan are
se produce spontan, în situa ia concret în care se afl subiectul în momentul dat. În rândul lor
includem: metoda observa iei i metoda biografic .
Active sunt metodele prin care cercet torul ac ioneaz direct asupra subiectului i
provoac manifestarea procesului psihic, a tr s turii de personalitate sau a comportamentului
propus pentru a fi studiat. Din aceast categorie fac parte: experimentul de laborator,
experimentul natural, ancheta, chestionarul, analiza produselor activit ii, testele sau probele
psihometrice . Metoda central în cercetarea psihologic trebuie considerat experimentul de
laborator . El dep e te toate celelalte metode în precizie, obiectivitate i grad de

3
controlabilitate a variabilelor. Metoda experimental permite cercet torului: s intervin activ
i s provoace fenomenul studiat; s izoleze, s dozeze i s controleze variabilele –
independente, dependente i intermediare; s modifice i s varieze condi iile de manifestare a
fenomenului; s compare rezultatele grupului experimental cu cele ale grupului de control,
care nu a fost supus regimului experimental; s repete acela i model experimental de mai
multe ori, pe acela i subiect sau grup de subiec i; s releve condi ionarea reciproc dintre
variabile.
Ca limite ale experimentului de laborator se men ioneaz : caracterul relativ artificial al
situa iei în care este plasat subiectul, izolarea acestuia de contextul natural al existen ei i
activit ii sale; nu poate fi folosit în mod universal, existând anumite fenomene
psihocomportamentale care nu pot fi provocate sau nu se permite, din punct de vedere etic, s
se provoace experimental.
3. Strategii în cercetarea psihologic . Fiind subordonat unor obiective i finalit i cu
semnifica ie general , cercetarea psihologic dobânde te un caracter continuu i sistematic.
Ea nu se reduce la simple explor ri secven iale, independente unele de altele, ci se realizeaz
ca un demers integrat, întemeiat pe anumite principii i considera ii metodologice generale.
Un asemenea demers îl numim strategie de cercetare. Complexitatea i diversitatea
fenomenelor psihocomportamentale au dus la structurarea mai multor tipuri de strategii, i
anume:

a) strategii transversale , care constau în studiul nivelului de dezvoltare i func ionare a

organiz rii psihocomportamentale la indivizi de aceea i vârst ;
b) strategii longitudinale , care rezid în studiul organiz rii psihocomportamentale a unui
individ sau grup de indivizi pe parcursul mai multor etape de vârst , de exemplu: la vârsta de
3 ani, la vârsta de 5 ani, la vârsta de 7 ani, la vârsta de 11 ani etc; folosind asemenea strategii,
se pot identifica i stabili particularit ile curbei evolu iei psihice, amplitudinea diferen elor
dintre etapele de vârst ;
c) strategii genetice ; prin care se urm re te cunoa terea mecanismelor, legit ilor i factorilor
form rii i dezvolt rii proceselor psihice i comportamentelor – în plan istoric, filogenetic i
în plan individual, ontogenetic;
d) strategii diferen iale, prin care se eviden iaz i se evalueaz deosebirile de ordin calitativ
în organizarea psihocomportamental între: om i animal, copil i adult, b rbat i femeie,
normal i patologic, între persoane de aceea i vârst i acela i sex etc; studiul deosebirilor
interindividuale i intergrupale este la fel de important pentru cunoa terea psihicului în toat
complexitatea sa ca i studiul asem n rilor i aspectelor comune;

4
e) strategii clinice , care au ca scop studiul i explicarea abaterilor i tulbur rilor patologice în
sfera psihicului i comportamentului, cauzate de focare organice sau de deregl ri func ionale
ale creierului.

Cap. III. PRINCIPIILE METODOLOGICE ALE PSIHOLOGIEI

Cunoa terea psihologic se cere a fi orientat i coordonat de un set de principii

metodologice generale care s asigure coordonatele de referin ale analizei i interpret rii
fenomenelor concrete. Esen iale sunt urm toarele principii:
a. pr. determinismului (extern);
b. pr. rela ion rii neuro-psihice;
c. pr. reflect rii i model rii informa ionale;
d. pr. ac iunii i al unit ii con tiin -activitate;
e. pr. genetic i al istorismului;
f. pr. sistemicit ii.
a. Principiul determinismului (extern) impune obligativitatea analizei i explic rii psihicului
pe baza unor condi ii i cauze reale obiective. Aceste condi ii i cauze rezid în ac iunea
asupra organelor de sim ale animalului sau omului a stimulilor de diferite modalit i i grade
de complexitate.

În sfera fenomenelor psihocomportamentale avem de a face cu un determinism mijlocit.

Aceasta înseamn c ac iunea oric rui stimul extern se refract i se modific de st rile i
condi iile interne ale subiectului. Ca urmare, rela ia dintre stimulul extern (S) i reac ia de
r spuns (R) nu este de tip cauzal univoc, ci de tip probabilist: stimulul extern dat nu duce în
mod necondi ionat i invariant la producerea uneia i aceleia i reac ii de r spuns, ci numai cu
o anumit probabilitate, existând posibilitatea ca subiectul s dea i o alt reac ie sau chiar s
nu r spund deloc, în func ie de starea lui psihofiziologic intern la momentul respectiv.
Astfel conchidem c procesele i actele psihocomportamentale ale omului se înscriu în sfera
unui determinism complex multivariat, pe care-l numim statistic .
Cât prive te natura substan ial-calitativ a factorilor determinativi externi, pentru
psihicul i comportamentul uman, rolul principal revine factorilor socio-culturali, principiul
determinismului luând forma specific a principiului condi ion rii social-istorice i istorico-
culturale. Aceasta înseamn c de psihic uman propriu-zis se poate vorbi numai la individul
socializat, care se na te, tr ie te i- i desf oar activitatea într-un anumit mediu social.

5
b) Principiul rela ion rii neuropsihice impune necesitatea ca psihicul în întregul s u,
inclusiv forma lui superioar de manifestare – con tiin a uman – s fie considerat i definit
ca func ie a sistemului nervos, a creierului. Mecanismul producerii oric rui proces psihic, de
la cel mai
simplu, pân la cel mai complex, este de natur reflex , fiind mediat de procese fiziologice
nervoase (excita ie, inhibi ie, modul ri ale amplitudinii i frecven ei influxului nervos etc.).
Creierul îns nu genereaz percep ii, idei, tr iri emo ionale, atitudini etc. în virtutea simplei
structuri celulare interne a lui, ci numai pe baza recep ion rii, prelucr rii i interpret rii
stimulilor din afara sa. Din principiul rela ion rii neuro-psihice, deriv mai departe principiul
unit ii dialectice a psihologicului i fiziologicului. Potrivit acestuia, nici un proces psihic nu
se poate realiza f r un anumit ansamblu de transform ri i fenomene neurofiziologice
specifice. Din punct de vedere genetic i cronologic, fiziologicul precede i condi ioneaz
psihologicul; psihologicul posed îns caracteristici i determina ii calitative proprii, devenind
ireductibil la fiziologic (atributele de subiectiv i ideal sunt aplicabile numai proceselor
psihice, nu i celor fiziologice, care apar in fenomenelor substan ial-energetice obiective). Pe
m sur ce structura psihic a individului se maturizeaz i se consolideaz , ea cap t o
relativ autonomie fa de baza fiziologic ini ial , exercitând o influen activ asupra st rii
generale a organismului – influen a psihosomatic , care face posibile sugestia, autosugestia i
psihoterapia.

c) Principiul reflect rii i model rii informa ionale st la baza în elegerii naturii
existen iale sau a statutului ontologic al psihicului. El ne r spunde, a adar, la întrebarea „în ce
form sau modalitate exist psihicul?”. i r spunsul va fi: psihicul exist ca o form
particular de reflectare, respectiv, reflectare de spe subiectiv i ideal (nonsubstan ial ) i
ca informa ie. Percep iile, reprezent rile, no iunile care alc tuiesc scheletul intelectului, al
con tiin ei sunt în sine modele informa ionale interne ale lucrurilor, fenomnelor i situa iilor
obiective externe. Faptul c psihicul este de natur reflectoriu-informa ional îl argument m
prin aceea c el a ap rut din necesit i de adaptare la un anumit mediu existen ial mai
complex, caracteristic regnului animal, i îndepline te pretutindeni i în orice moment un rol
reglator, optimizator, organizator. Ca i informa ia, psihicul exprim i ne d m sura gradului
de organizare la nivelul sistemelor animale i umane.
d) Principiul ac iunii i al unit ii con tiin -activitate ne oblig s recunoa tem
interdependen a legic dintre planul comportamental extern i planul subiectiv intern. Forma
primordial de manifestare a psihicului, în ontogenez , o constituie ac iunea direct a
copilului cu obiectele i lucrurile din jurul s u. Prin interiorizare treptat , stadial , schemele

6
de organizare i desf urare a ac iunilor externe – de descompunere, de comparare
(m surare), de grupare, de asamblare etc. devin matrici ale structur rii opera iilor mentale,
care dobândesc autonomie complet , putându-se desf ura f r apelarea la suport obiectual
sau imagistic, de-abia în jurul vârstei de 14 ani.
Pe m sur ce se formeaz i se consolideaz , structurile interne ale con tiin ei devin
premis i factor reglator al ac iunii externe, condi ionând calitatea i eficien a ei. Se închide
astfel circuitul ac iune con tiin ac iune.
e) Principiul genetic i al istorismului ne arat c psihicul nu trebuie considerat ca un dat
sau ca ceva predeterminat i imuabil, ci ca ceva devenit i evolutiv. Atât psihicul în ansamblul
s u, cât i diferitele procese care-l compun au o genez – în plan filogenetic, istoric i în plan
individual, ontogenetic. Identificarea i descrierea stadiilor i formelor pe care le îmbrac în
fiecare stadiu trebuie s constituie unul din obiectivele esen iale ale cercet rii psihologice.
Traiectoria dinamicii psihicului în plan individual tinde s se suprapun cu traiectoria
dinamicii organismului, punând în eviden trei mari segmente:
segmentul ascendent antientropic, în interiorul c ruia au loc procesele de dezvoltare,
consolidare, maturizare,
segmentul optimumului func ional, în cadrul c ruia toate componentele sistemului se
men in la valori ridicate,
i segmentul descendent entropic, în cadrul c ruia se acumuleaz efectele entropice, de

regresie i dezorganizare.
f) Principiul sistemicit ii reclam necesitatea de a aborda psihicul prin prisma exigen elor
metodologiei cibernetico-sistemice. Astfel, el nu trebuie privit ca un simplu conglomerat sau
ca o simpl sum aritmetic de elemente în sine independente, ci ca un sistem, ale c rui
componente (procese, st ri, tr s turi) se afl într-o rela ie legic unele cu altele,
condi ionându-se reciproc. Aceast intercondi ionare este atât de puternic , încât genereaz
acea calitate emergent a unit ii supraordonate, gra ie c reia, în orice proces particular se
imprim pecetea întregului – stilul, tipul etc. – i efectul influen rii celorlalte. Abordarea
sistemic se opune astfel abord rii atomare, bazat pe principiul descompunerii –
recompunerii, dezvoltat de asocia ionism.

Cap. IV. PROBLEMA LEGILOR ÎN PSIHOLOGIE

Scopul principal al oric rei tiin e este acela de a descoperi i formula legi, prin care s
explice riguros i obiectiv modul de fiin are i manifestare (desf urare) a fenomenelor pe

7
care le studiaz . Legea este în eleas ca o rela ie de condi ionare sau determinare mai mult sau
mai pu in stabil i repetabil între dou sau mai multe fenomene. Cu cât cerin a stabilit ii i
repetabilit ii este satisf cut mai bine, cu atât legea este considerat mai valabil i mai
veridic , i invers. Din acest punct de vedere, cele mai „tari” sunt considerate legile mecanicii
i fizicii clasice.
Mult vreme, psihologia a mers pe linia descoperirii unor asemenea legi. S-a dovedit
îns c bilan ul este mai mult decât nesatisf c tor, doar legile psihofizice care descriu rela ia
dintre intensitatea stimulului i intensitatea reac iei (senza iei) pot fi încadrate în categoria
legilor tari (dinamice).
În rest, rela ia dintre variabilele independente (stimulii, situa iile) i cele dependente
(procesele psihice, comportamentele) se înscrie în sfera probabilit ii. Ca urmare, legea care o
exprim devine una statistic . Aceasta înseamn c ea se deduce i se formuleaz pe baza
unui ansamblu mare de cazuri individuale sau de m sur tori; de asemenea, ea nici nu poate fi
verificat i confirmat pe cazuri individuale, ci, numai la nivel de grup sau de „popula ie”.
A adar, orice lege psihologic presupune i se bazeaz pe individual, dar nu-l exprim
în mod direct, ci numai indirect, prin intermediul unei tendin e centrale (o medie aritmetic ,
de pild ) i al unui indice de dispersie (abaterea standard, de pild ).
Cum continuumul probabilit ii se cuprinde între 0 i 1, punând în eviden grade
diferite de nedeterminare (incertitudine), rezult c i legile statistice cu care opereaz

psihologia vor avea grade de t rie diferite. Gradul cel mai slab de t rie îl vor avea acelea care
graviteaz în jurul probabilit ii de 0,50; corespunz tor, cu cât rela ia descris de lege se
îndep rteaz mai mult de 0,50 spre 1 sau spre 0, cu atât gradul de t rie cre te.
Dup sfera de cuprindere, legile psihologice se împart în: particulare , care se refer la
anumite procese psihice (ex. legile senza iei, legile percep iei, legile memoriei etc.) i
generale, care se refer la organizarea i func ionarea sistemului psihic în ansamblu (ex. legile
dezvolt rii, legile asocia iei, legile organiz rii ierarhice, legea motiva iei).
Dup con inut, legile psihologice au fost împ r ite în: legi de func ionare, legi de
compozi ie, organizare sau structur i legi de dezvoltare. Din prima categorie fac parte:
legile senza iei, percep iei, memoriei, gândirii; din a doua categorie pot fi men ionate legea
pregnan ei, legea bunei forme, legea integr rii; din categoria a treia fac parte legea
diferen ierii – individualiz rii, legea stadialit ii. Unul i acela i proces, ca i psihicul în
ansamblu, se subordoneaz concomitent tuturor celor trei categorii de legi.

Cap. V. PSIHICUL UMAN

8
 1. No iunea de psihic. Probabil c în istoria tiin ei nu exist un alt concept a c rui
definire s fi suscitat atâtea dispute i controverse ca cel de psihic. Tocmai pe t râmul lui s-a
produs scindarea gândirii filosofice în materialist , care va subordona psihicul determina iilor
i însu irilor materiei, i idealist , care va lega psihicul de determina iile pur spirituale,
extramateriale, transcendentale.
Psihologia tiin ific se întemeiaz esen ialmente pe principii materialiste, considerând
psihicul ca fenomen natural, care se individualizeaz prin atribute calitative specifice,
ireductibile la atributele altor fenomene naturale. Definirea lui se realizeaz printr-o serie de
raport ri corelate, i anume:
a) raportarea la lumea extern , din care rezult natura sa existen ial de form
subiectiv , ideal de reflectare i de form particular de informa ie la nivelul organismelor
animale, bazat pe semnalizare-designare-reprezentare;
b) raportarea la sistemul nervos, la creier , din care rezult statutul lui de func ie
specific a creierului realizat în cadrul comunic rii informa ionale a individului cu lumea
extern ;
c) raportarea la serviciile de adaptare i de reglare ale organismului animal, din care
decurge statutul s u de form specific , calitativ superioar , a vie ii de rela ie, i rolul
instrumental-reglator în desf urarea comportamentului.

2. Specificul psihicului uman. Privit pe scar evolutiv , filogenetic , psihismul nu

reprezint un continuum plat, uniform, ci o succesiune de trepte, distan ate unele de altele,
dup gradul de diferen iere i complexitate structural-func ional . Treapta cea mai de sus, care
se distan eaz cel mai mult de cea imediat inferioar , o ocup psihicul uman. Putem astfel
afirma c principala caracteristic a psihicului uman, const în aceea c el este forma cea mai
înalt de organizare i func ionare, dintre toate formele de psihism cunoscute nou .
Superioritatea absolut a psihicului uman în raport cu psihicul animal rezid în
diferen ierea i dezvoltarea excep ional a proceselor informa ionale cognitive, a capacit ii
de în elegere, explicare, interpretare, decizie, crea ie (proiec ie, planificare, anticipare etc.),
precum i în apari ia i dezvoltarea comunic rii verbale, limbajul devenind cel mai
perfec ionat instrument de codificare-vehiculare a semnalelor (informa iei). La om, psihicul se
realizeaz i în forma con tiin ei. Aceast superioritate o punem pe seama a doi factori
esen iali: a) complexitatea structural-func ional extraordinar a creierului uman i
b)complexitatea i specificul influen elor mediului socio-cultural.

9
 3. Psihicul uman ca sistem. Psihologia contemporan abordeaz psihicul ca sistem, de
pe pozi iile metodologiei sistemice. Prin natura componentelor sale, este un sistem
informa ional-energetic, deci nonsubstan ial. Se încadreaz în categoria sistemelor: dinamice
(evolutive, cu autoorganizare), semideschise, supercomplexe i probabiliste. De asemenea, se
include în clasa sistemelor cibernetice, fiind dotat cu mecanisme de autoreglare: feedback
negativ (de stabilizare – homeostazia psihic ), feedback pozitiv antientropic (de optimizare i
de dezvoltare), feedthrought (de mediere i de transfer), feedbefore (de prospectare-
anticipare).
Sistemul psihic uman se compune din trei subsisteme aflate într-o permanent
interac iune i intercondi ionare: subsistemul incon tient, subsistemul subcon tient sau
precon tient i subsistemul con tient.
Subsistemul incon tient cuprinde o component înn scut , ansamblul tendin elor,
pulsiunilor, trebuin elor i instinctelor determinate biologic i legate de afirmarea i
conservarea fiin ei biologice a personalit ii umane, i o component dobândit , ansamblul
experien elor timpurii i al preceptelor con tiin ei morale a societ ii, asimilate i interiorizate
în primii cinci ani de via .
Subsistemul subcon tient cuprinde, pe de o parte, con inuturile informa ional-cognitive
i actele care au fost cândva con tiente, dar care în prezent se realizeaz f r controlul
con tient, iar pe de alt parte, amintirile, cuno tin ele i schemele operatorii latente, care intr

succesiv în fluxul actual al con tiin ei, în func ie de solicit ri i situa ii. Tot în subcon tient se
includ i acele elemente care emerg din incon tient, a teptând s intre în con tiin .
Subsistemul con tient este nivelul superior, evolutiv cel mai înalt pe care îl atinge
organizarea psihicului, fiind propriu, în forma sa specific , numai omului. Func ionarea sa se
bazeaz pe principiul disocierii, al analizei critice, al teleonomiei (formularea anticipat a
scopurilor), al planific rii, al realit ii.
Structural, subsistemul con tient cuprinde procese cognitive (senza ii, percep ii,
reprezent ri, gândire, imagina ie), tr iri emo ional-afective, structuri motiva ionale (trebuin e,
interese, idealuri etc.), ac iuni i acte voluntare despre care putem da seama i pe care le
putem controla i justifica, explica. Întreaga dinamic a proceselor i actelor con tiente este
mediat e limbajul verbal, de analiz i deliber ri mentale succesive.
Fiind nivelul cel mai nou din punct de vedere filogenetic i istoric, subsistemul
con tient va fi componenta cea mai activ i dinamic a psihicului uman, care, pe de o parte,
se caracterizeaz prin disponibilitatea cea mai mare la schimbare-dezvoltare, iar pe de alt

10
parte, va înregistra grade de organizare-func ionare diferite atât în succesiunea istoric a
genera iilor, cât i în interiorul aceleia i genera ii, de la un individ la altul.
De aceea, în evaluarea dezvolt rii i organiz rii psihocomportamentale a unei persoane,
elementul de referin esen ial trebuie s fie subsistemul con tient.
Tocmai în cazul acestui subsistem se diferen iaz i ating valorile cele mai ridicate
func iile: cognitiv , proiectiv (modele i proiecte mentale de transformre a realit ii imediate,
de creare a unei realit i noi – vezi inven iile), de planificare i anticipare – predic ie i de
reglare prin analiz critic i compara ie criterial .
Interac iunea dintre cele tei subsisteme care alc tuiesc sistemul psihic uman are un
caracter circular (realizând-se atât în sens ascendent – influen a incon tientului asupra
subcon tientului i con tientului, cât i în sens descendent – influen a con tientului asupra
subcon tientului i incon tientului) i dialectic (incluzând atât compatibilitate i sinergie
finalist , cât i contradic ie, antagonism finalist – ceea ce „cere”, de pild , incon tientul la
momentul dat poate s fie respins de con tient i viceversa). De aici, deriv dramatismul i
imprevizibilitatea comportamentelor umane.

Cap. VI. PROCESELE DE PRELUCRARE-GESTIONARE

A INFORMA IILOR

Adaptarea la condi iile mediului extern este imposibil f r un minimum de „date” i

„informa ii” despre însu irile lucrurilor i situa iilor concrete, despre rela iile dintre acestea,
despre legit ile care le guverneaz . Captarea i prelucrarea informa iilor din lumea extern i
utilizarea lor în reglarea i optimizarea reac iilor de r spuns, a ac iunilor instrumentale
reprezint func iile esen iale ale sistemului psihic. La nivelul omului, aceast func ie se va
realiza prin intermediul unor procese înalt diferen iate i specializate: senza ia, percep ia,
reprezentarea, imagina ia, gândirea, memoria.

1. Senza ia. Aceasta este procesul psihic de captare i prelucrare a informa iilor despre
propriet i (însu iri) singulare ale stimulilor externi specifici.
la baza ei, st sensibilitatea – func ie de recep ie-semnalizare, care deriv din excitabilitatea
sau iritabilitatea primar – i se realizeaz de mecanisme structurale specializate denumite
analizatori.
Atât dup natura mecanismului, cât i dup natura însu irilor pe care le reflect , senza ia
se realizeaz într-o mare diversitate de modalit i (tipuri). Distingem: a) categoria senza iilor

11
care ne furnizeaz informa ii despre lumea extern (exterocep ia): senza iile cutano-tactile,
senza iile vizuale, senza iile auditive, senza iile olfactive, senza iile gustative; b) categoria
senza iilor care ne furnizeaz informa ii despre pozi iile posturale i actele motorii ale
membrelor, capului i trunchiului (propriocep ia); c) categoria senza iilor care ne furnizeaz
informa ii despre modific rile i varia iile mediului intern al organismului (interocep ia).
Condi iile principale pentru a se produce o senza ie sunt: integritatea structural-
func ional a analizatorului i ac iunea stimulului specific la intensitatea corespunz toare (s
fie cel pu in egal cu valoarea pragului inferior absolut al sensibilit ii respective).
Senza iile se caracterizeaz prin urm toarele propriet i principale: modalitatea
(calitatea), intensitatea, durata i tonul afectiv .
a. Modalitatea este proprietatea unei senza ii de a reflecta selectiv anumite însu iri ale
stimulului specific (de pild , în cazul senza iilor vizuale: lungimea de und care d tonul
cromatic; în cazul senza iilor tactile: duritatea, asperitatea, întinderea sau lungimea etc.).
b. Intensitatea este proprietatea senza iei de a reflecta i aprecia înc rc tura energetic
sau for a de ac iune a stimulului specific.
c. Durata este proprietatea senza iei de a reflecta i de a se manifesta pe durata de
ac iune a stimulului. Nici o senza ie nu se produce concomitent cu declan area ac iunii
stimulului specific, ci cu o anumit întârziere pe care o numim laten ; de asemenea, ea nici
nu dispare imediat cu încetarea ac iunii stimulului continuând câteva miimi de secunde i

dup aceea – efectul de urm sau imaginea consecutiv .

d. Tonul afectiv este proprietatea senza iei de a se asocia cu o anumit tr ire emo ional
– pl cut sau nepl cut , agreabil sau dezagreabil .
Legile sensibilit ii. Sensibilitatea este o func ie dinamic evolutiv . Dinamica ei este
surprins într-o serie de legi generale: 1) legi evolutive (legea diferen ierii, legea specializ rii,
legea complexific rii); 2) legi psihofizice (legea raportului invers propor ional între valoarea
pragului absolut i nivelul sensibilit ii E = 1/I, unde E = nivelul sensibilit ii, I = intensitatea
stimulului, legea raportului constant a pragurilor diferen iale dx/x = constant, unde dx =
frac iunea de intensitate a stimulului specific ce trebuie ad ugat la stimulul ini ial pentru a
determina o modificare abia con tientizabil a intensit ii senza iei; legea progresiei: în timp
ce intensitatea stimulului cre te în progresie geometric , intensitatea senza iei cre te în
progresie aritmetic E = K log. X + C, unde E = intensitatea senza iei, X = intensitatea
stimulului, K i C = ni te constante; legile psihofizice prezentate mai sus au fost formulate de
Bouguer (francez), Weber i Fechner (germani) i le poart numele.

12
3) legi psihofiziologice (legea adapt rii, legea sensibiliz rii, legea depresiei, legea
contrastului, legea sinesteziei); 4) legi socioculturale (legea înv rii-optimiz rii, legea
estetiz rii, legea profesionaliz rii).

2. Percep ia. Percep ia reprezint un nivel calitativ superior al proces rii informa iei
extrase din interac iunea actual a subiectului cu obiectul. Ea are la baz senza ia i se
constituie prin articularea i integrarea senza iilor, dar nu este reductibil la acestea, a a cum
sus inea coala asocia ionist . Imaginea perceptiv sau perceptul este un model informa ional
complex, care ne raporteaz la obiect ca întreg,în identitatea lui individual sau categorial
specific . A percepe înseamn a putea da r spunsuri corecte la întrebarea „Ce este acesta-
aceasta?”
Spre deosebire de senza ie, care se produce oarecum spontan i pasiv de îndat ce
stimulul specific ac ioneaz asupra organului de sim corespunz tor, percep ia presupune o
implicare mai activ a subiectului, care recurge la opera ii i strategii speciale de explorare,
c utare, selec ie, evaluare, comparare. De aceea, definiea percep iei ca reflectare nemijlocit
sau imediat este improprie, ea fiind mediat în realitate de opera iile succesive ale
subiectului. Astfel, desf urarea percep iei ia un caracter fazic. Experimental, s-a demonstrat
existen a urm toarelor faze: a) detec ia, care const în sesizarea ac iunii stimulului i
încadrarea lui în spa iu i timp; b) discriminarea , care rezid în desprinderea stimulului din

contextul celorlal i; c) identificarea , care se concretizeaz în integrarea final a modelului

informa ional al stimulului i în elaborarea r spunsului „este x”; d) interpretarea , în cadrul
c reia se desprinde semnifica ia stimulului identificat i se pune în rela ie cu scopul activit ii
subiectului. Dup con inut i mecanism, distingem: percep ii monomodale (ex. percep ia
vizual , percep ia auditiv , percep ia tactil ) i percep ii plurimodale, care au la baz
interac iunea între doi sau mai mul i analizatori i care integreaz informa ii despre mai multe
genuri de însu iri ale obiectului.
În seria formelor complexe ale percep iei umane se includ: percep ia spa iului (form ,
volum, distan , pozi ie), percep ia timpului (durate, intervale vide, succesiuni), percep ia
mi c rii (direc ie, vitez ), percep ia limbajului (oral, scris), i percep ia muzicii (raporturi de
în l ime, linie melodic , structur armonic ).
Legile percep iei. Aspectele esen iale ale percep iei sunt exprimate de un ansamblu de
legi, pe care le împ r im în urm toarele grupe: a) legi ale asocia iei (asem nare, contrast,
contiguitate spa io-temporal ), care ac ioneaz în etapele ini iale ale form rii mecanismelor i
schemelor perceptive în raport cu o clas sau alta de obiecte); b) legi de structur (legea bunei

13
forme, legea pregnan ei, legea bunei continuit i, legea destinului comun, legea unum-duo
etc), care exprim func ionarea mecanismelor i schemelor perceptive consolidate i atest
ireductibilitatea percep iei la o simpl sum de senza ii); c) legi generale, supraordonate
(legea integralit ii, legea selectivit ii, legea semnifica iei, legea constan ei, legea
obiectualit ii).

3. Reprezentarea. Dac senza ia i percep ia ne ofer informa ii despre obiectele care

ac ioneaz hic et nunc asupra organelor noastre de sim , reprezentarea reflect i ne ofer
informa ii despre un obiect sau altul în absen a acestuia. Astfel, ea devine prima treapt în
organizarea i func ionarea activit ii mentale autonome (operarea pe plan mintal cu imagini
ale unor obiecte i fenomene percepute cândva în trecut i ale c ror modele informa ionale au
fost stocate i p strate în memoria de scurt i lung durat ).
Termenul de reprezentare desemneaz dou realit i: a) procesul de ecforare-
reactualizare sau de elaborare a imaginii unui obiect în absen a lui i b) produsul, respectiv,
imaginea con tientizat . Procesul poate avea o desf urare spontan , involuntar , luând
aspectul unui flux de reactualiz ri (amintiri) mai mult sau mai pu in haotice, amalgamate sau
una inten ionat , voluntar , imaginile succedându-se într-o ordine logic i fiind subordonate
unui scop. Produsul poate fi caracterizat dup urm toarele calit i (propriet i): a) claritatea
sau pregnan a, în func ie de care distingem reprezent ri intense sau vii i reprezent ri pasive

sau terse; b) completitudinea , pe baza c reia delimit m reprezent ri bogate, care tind s se
suprapun peste imaginile perceptive, i reprezent ri s race sau lacunare (în principiu,
imaginea-reprezentare este mai s rac , mai rezumativ decât imaginea-perceptiv ); c)
relevan a sau semnifica ia, care permite delimitarea reprezent rilor relevante, în care se
selecteaz i se re in notele cele mai caracteristice i semnificative ale obiectului, i
reprezent ri derizorii, care con in note accidentale, nesemnificative (de regul , reprezentarea
reflect în mai mare m sur semnificativul, relevantul, caracteristicul decât percep ia); d)
gradul de generalitate , dup care distingem reprezent ri individuale, care reflect obiecte
concrete singulare (o anumit persoan , o anumit cas , un anumit obiect, etc.) i reprezent ri
generale, care reflect prototipul unei clase de obiecte asem n toare (reprezentarea de cas în
general, de om, în general, de copac, în general); de regul , imaginea-reprezentare are un grad
de generalitate mai înalt decât perceptul; e) caracterul mijlocit, care const în aceea c
elementele inorma ionale constitutive ale imaginii-reprezentare sunt furnizate de senza ii i
percep ii; f) caracterul panoramic, care rezid în transformarea seriilor i succesiunilor de
dimensiuni (însu iri) care se etaleaz în percep ie în configura ii simultane.

14
 4. Gândirea. Gândirea este procesul psihic de cunoa tere cel mai complex i calitativ
cel mai înalt. Ea permite omului reflectarea i luarea în st pânire mintal a generalului,
esen ialului i necesarului din realitatea extern .
Spre deosebire de percep ie, care este legat strict de prezent, hic et nunc , gândirea se
organizeaz ca activitate intelectual multifazic , întinzându-se pe toate cele trei coordonate
temporale: prezent, trecut, viitor. Ea realizeaz o permanent corelare între diverse momente
i st ri ale „obiectului”: folose te informa ia despre trecutul obiectului pentru a explica
prezentul lui; integreaz informa ia despre trecutul i prezentul obiectului pentru a determina
(prevedea) starea lui în viitor.
Gândirea confer activit ii de cunoa tere atributele abstractiz rii, predic iei, anticip rii,
teoretiz rii.
Fiind un proces i o structur multidimensional de maxim complexitate, gândirea
poate fi descris i definit din unghiuri diferite: cognitiv-procesual, structural-opera ional,
structural-informa ional.
Din punct de vedere cognitiv-procesual, gândirea este activitatea intelectual discursiv
de prelucrare criterial-logic a informa iilor furnizate de percep ie sau memorie, în vederea
în elegerii, explic rii i interpret rii fenomenelor din univers (natur i societate), a rezolv rii
diferitelor tipuri de situa ii problematice, a elabor rii diferitelor proiecte i planuri de

activitate creatoare, a elabor rii i adopt rii deciziilor optime de ac iune.

Din punct de vedere structural-opera ional, gândirea este un sistem ordonat de opera ii
sau de transform ri care se aplic unei situa ii ini iale (A0) pentru aducerea ei într-o stare
final (scop) (A*), ce reprezint un r spuns, un rezultat sau o solu ie.
În lumina acestei defini ii, gândirea ne dezv luie o anumit organizare dinamic intern ,
în cadrul c reia vom identifica dou tipuri mari de opera ii: generale i particulare
(specifice).
Opera iile generale sunt: analiza, sinteza, abstractizarea, concretizarea. Analiza const
în descompunerea pe plan mintal, a obiectului în p r i componente pentru dezv luirea i
descrierea-explicarea structurii lui interne; sinteza este opera ia invers , de reconstituire, pe
plan mintal a obiectului, extr gându-se i re inându-se informa ia esen ial despre structura lui
intern . Rezultatul unei sinteze poate deveni „obiect” pentru o nou analiz (analiza prin
sintez ); abstractizarea rezid în selectarea-re inerea elementelor i însu irilor esen iale i
l sarea în afar a celor neesen iale, secundare; generalizarea este opera ia de extindere a unor
însu iri sau rela ii extrase prin abstractizare la toate obiectele care fac parte din aceea i clas ;

15
concretizarea este o opera ie de aplicare a principiilor i legilor generale la analiza i
interpretarea cazurilor i situa iilor particulare.
Opera iile particulare (specifice) sunt cele care se formeaz i se utilizeaz în interiorul
diferitelor tiin e: matematic , fizic , chimie, biologie, psihologie, sociologie etc.
Opera iile gândirii au caracter formal, în sensul c se aplic unor constructe ideale,
simbolice, desprinse de suportul obiectual concret, i reversibil , în sensul c pentru orice
transformare exist una invers sau opus , a c rei aplicare duce la revenirea la situa ia sau
starea ini ial .
Din punct de vedere structural-informa ional, gândirea trebuie definit ca un sistem de
no iuni noi, organizat dup criteriile esen ialit ii i generalit ii. No iunea devine în acest caz
unitatea structural a baz a gândirii. No iunile pot fi empirice, reflectând însu iri neesen iale,
desprinse în cadrul cunoa terii comune, al experien ei cotidiene, i tiin ifice, reflectând
însu iri esen iale desprinse în cadrul cunoa terii tiin ifice. Dup sfera de cuprindere, se
delimiteaz : no iuni individuale, care se raporteaz la obiecte singulare, luate separat, no iuni
particulare, care reflect însu iri comune unor grupe de obiecte i no iuni generale, categoriale
care cuprind însu irile esen iale comune mai multor clase de obiecte sau tuturor obiectelor
(ex. no iunea de „existen ”.
Un nivel superior la integrare a con inuturilor informa ionale (respectiv, a no iunilor)
este judecata. Aceasta afirm sau neag ceva despre altceva suportând testul adev rului. Orice

judecat este adev rat sau fals , dup cum con inutul ei corespunde sau nu realit ii.
La rândul lor, constructele informa ionale ale judec ilor se integreaz în structuri
informa ionale i mai complexe de tipul ra ionamentelor. În ra ionament se surprinde
discursivitatea gândirii, mi carea ei de la anumite date sau judec i ini iale c tre un anumit
rezultat final (o concluzie) în care s apar informa ii sau adev ruri noi.
Ra ionamentul se realizeaz în trei forme principale: inductiv , în care, pornindu-se de
la judec i individuale, particulare se ajunge la o concluzie general , deductiv , în care se
porne te de la general, particular i se merge spre particular, individual, i analogic , în care
se compar dou obiecte pentru a li se pune în eviden , asem n rile, ceea ce au în comun.
Formele gândirii. Gândirea se diferen iaz pe plan opera ional i informa ional,
îmbr când mai multe forme: a) în plan opera ional distingem: 1) gândirea algoritmic i 2)
gândirea euristic i, de asemenea: 1) gândirea convergent i 2) gândirea divergent .
Gândirea algoritmic se caracterizeaz prin aceea c aplicarea unei anumite succesiuni de
opera ii (transform ri) duce în mod necesar la rezultatul scontat; gândirea euristic are un
caracter explorator, se desf oar dup principiul încercare-eroare , succesiunea de opera ii la

16
g sirea solu iei corecte; gândirea convergent porne te de la un num r mare de elemente, de
date pentru a ajunge în final la un num r mic de elemente sau date (ea comprim câmpul
informa ional); gândirea divergent porne te de la un num r mic de elemente sau date i
ajunge în final la un ansamblu mare de elemente sau date (ea diversific i l rge te câmpul
informa ional).
b) În plan informa ional, se diferen iaz : 1) gândirea intuitiv-concret i 2) gândirea
simbolic-abstract . Gândirea intuitiv-concret se caracterizeaz prin predominarea codific rii
figural-imagistice a con inuturilor informa ionale i prin dependen a de suportul perceptiv;
gândirea simbolic-abstract se caracterizeaz prin predominarea codific rii informa ionale i
prin deta area de suportul perceptiv .

5. IMAGINA IA. De i nu întotdeauna i s-a recunoscut identitatea de sine, imagina ia

este un proces distinct de prelucrare i utilizare a informa iei.
Pe de o parte, ea vine, în continuarea reprezent rii, bazându-se pe memorie, pe de alt
parte, ea deviaz printr-o bucl traiectoria care începe spre gândire, ocupând astfel o pozi ie
aparte pe continuumul activit ii cognitive a omului.
Specificul imagina iei ni se dezv luie în urm toarele elemente:
1) generarea de imagini noi, pornind fie de la fapte reale date în experien a anterioar ,
fie crearea prin mecanisme proprii de imagini „pure”, f r leg tur aparent cu realul;

2) operarea cu imagini exclusiv în limitele imageriei secundare i ale fanteziei,

realizându-se combin ri, amplific ri, reordon ri, etc.;
3) o minim srcinalitate a modului de operare cu datele ini iale i a produsului final;
4) caracterul conven ional, figurativ i simbolistic al func iei designative a imaginilor
elaborate. Imagina ia este elementul central în structura creativit ii, ca dimensiune global a
personalit ii.
Formele imagina iei. Imagina ia se manifest sub mai multe forme, diferen ierea
f cându-se dup natura produsului i dup domeniul de aplica ie. Dup primul criteriu, se
delimiteaz : 1) imagina ia reproductiv i 2) imagina ia creatoare; dup cel de-al doilea
criteriu, distingem: 1) imagina ia artistic (literar , muzical , plastic ); 2) imagina ia tehnic ,
exprimat în inova ii i inven ii; 3) imagina ia tiin ific , exprimat în conceperea strategiilor
i proiectelor de cercetare, în elaborarea modelelor explicative etc.; 4) imagina ia arhitectural-
constructiv , exprimat în crearea unor forme i stiluri noi de construc ii; 5) imagina ia
managerial , care const în elaborarea celor mai ingenioase i eficiente moduri de conducere
i administrare etc.

17
 Procedeele imagina iei. Ca activitate intelectual finalist , imagina ia se sprijin pe o
serie de procedee specifice, precum:
1) Schimbarea propor iilor lucrurilor prin diminuarea sau amplificarea lor (ex. „Guliver
în ara piticilor”, „Fl mânzil ”, „Setil ” etc.);
2) Amalgamarea – combinarea de elemente i tr s turi esen iale luate de la lucruri
diferite (ex. Ducipalul lui Al. Macedon);
3) Schimbarea raporturilor cauzale (ex. un piepten aruncat de F t-Frumos duce la
apari ia unei p duri);
4) Substitu ia (înlocuirea unor elemente cu altele, a unor obiecte cu altele);
5) Schematizarea (redarea unor fenomene, procese rela ii printr-o schem );
6) Tipizarea (redarea unei tr s turi generale printr-un prototip individual: avari ia
întruchipat de Hagi Tudose);

6. MEMORIA. Memoria este procesul prin care se realizeaz gestionarea informa iilor
i experien elor cotidiene prin: fixare sau engramare, p strare, reorganizare i reactualizare.
Ea confer Eului nostru identitate i continuitate în timp, i asigur transformarea
necunoscutului în cunoscut.
Evaluarea func ion rii i eficien ei memoriei o realiz m dup urm torii parametri:
1. Durata engram rii materialului considerat (cu cât mai scurt , cu atât mai bine);

2. Volumul materialului re inut i reprodus dup o singur percepere (prezentare);

3. Tr inicia p str rii materialului memorat;
4. Fidelitatea recunoa terii i reproducerii;
5. Completitudinea reproducerii;
6. Capacitatea de cuprindere (diversitatea modal : cu cât mai întins , cu atât mai bine).
Valorile acestor parametri depind atât de factorii subiectivi (particularit ile individuale
i st rile subiective de moment), cât i de factori obiectivi (volumul materialului, modul lui de
prezentare, gradul lui de organizare, sistematizare). Ac ionând în mod adecvat asupra acestor
factori, memoria poate fi îmbun t it .
Formele memoriei. Ca i alte procese psihice, memoria se poate realiza la niveluri
integrative diferite i în forme diferite. Dup prezen a inten iei i contextului voluntar, se
disting: 1) memoria involuntar (absen a inten iei i a scopului de a re ine, p stra i
reactualiza un fapt, o informa ie etc.) i 2) memoria voluntar (prezen a inten iei i a
scopului); dup gradul de în elegere a celor memorate, se diferen iaz : 1) memoria mecanic
i 2) memoria logic ; dup durata p str rii celor achizi ionate, au fost identificate: 1) memoria

18
de scurt durat , pentru care limita superioar a p str rii este de trei minute, i 2) memoria de
lung durat , pentru care limita superioar a p str rii echivaleaz cu durata vie ii individului;
dup con inut, se delimiteaz : 1) memoria informa ional-cognitiv , prin care se
achizi ioneaz , se p streaz i se actualizeaz toate cuno tin ele noastre despre lume i despre
noi în ine, 2) memoria afectiv , care realizeaz p strarea i evocarea întregii experien e
emo ionale, pl cute sau nepl cute, i care se integreaz în dispozi ia general de fond, 3)
memoria motiva ional , legat de p strarea trebuin elor primare înn scute i a celor
secundare, dobândite; 4) memoria motorie, care asigur p strarea i actualizarea schemelor
mi c rilor obiectuale i instrumentale care alc tuiesc praxia; dup canalele senzoriale
implicate în recep ionarea i integrarea informa iei, se diferen iaz : 1) memoria vizual , 2)
memoria auditiv , 3) memoria tactil , 4) memoria olfactiv , 5) memoria gustativ i 6)
memoria kinestezic . În sfâr it, pe lâng o memorie evocativ , prin care aducem trecutul în
actualitate i-l integr m în activitatea i comportamentul cotidian, trebuie admis existen a i
a unei memorii prospective , de fixare, p strare i conectare la prezent a evenimentelor i
ac iunilor ce urmeaz s se produc în viitor. Aceast form de memorie maximal dezvoltat
la om face posibil programarea, planificarea i anticiparea în reglarea comportamentului.
Uitarea este un fenomen opus memoriei i const în tergerea sau sc derea sub pragul
de actualizare a informa iilor, experien elor, amintirilor de un gen sau altul. Ea are atât o
latur pozitiv , cât i una negativ . Latura pozitiv rezid în aceea c ne ajut s ne debaras m

de informa ii i date nesemnificative i inutile, l sând locul liber pentru achizi ionarea altora
mai importante; latura negativ const în blocarea sau eliminarea din fluxul actual al
con tiin ei a unor informa ii i date importante i necesare pentru finalizarea optim a unei
activit i.
Dinamica ei depinde de natura i caracterul materialului memorat. Astfel, uitarea se
produce mai rapid i în ra ii mai mari în cazul unui material f r sens (ex. silabe, cuvinte f r
în eles) decât în cazul materialului cu sens; se produce mai repede i mai intens în cazul unui
material neorganizat, fragmentat, decât în cazul unui material bine sistematizat i organizat
logic; se produce mai repede i mai intens în cazul unui material lipsit de semnifica ie pentru
noi, decât în cazul unui material cu semnifica ie mare. Uitarea nu ac ioneaz ca o fatalitte
decât în cazuri patologice, de amnezie total . În mod normal, ea poate fi inut sub control,
determinând-o s ac ioneze selectiv. Cerin a principal pentru stabilirea efectului negativ al
uit rii const în activarea i înt rirea (consolidarea) periodic a celor pe care le apreciem ca
fiind importante i necesare în activitatea noastr viitoare.

19
 Cap. VII. PROCESELE DE ENERGIZARE,
POTEN ARE, DIREC IONARE A COMPORTAMENTULUI

Dac din procesele cognitive omul reu e te s diferen ieze, s identifice, s interpreteze,
s în eleag i s explice ceea ce se afl i se întâmpl în jurul s u, prin procesele de
energizare, poten are i direc ionare el devine capabil s ia o anumit atitudine i s se
exprime activ i selectiv prin comportamente specifice. În categria acestor procese includem
motiva ia i afectivitatea.
1. Motiva ia. Prin termenul de motiva ie se desemneaz un întreg ansamblu de
„entit i” psihice care reflect oscila iile, disonan ele i deficitele care apar în cadrul
diferitelor componente ale sistemului personalit ii, determinând subiectul s ac ioneze în
direc ia înl tur rii lor i restabilirii echilibrului. Luat global, motiva ia reprezint , a adar,
for a motrice intern a comportamentului i activit ii, conferindu-ne caracterul de fiin e
active i relativ autonome.
Orice act comportamental integrat are o anumit baz motiva ional , iar motiva ia
devine o lege general de organizare a comportamentului.
Elementul central al structurii motiva ionale este trebuin a. Aceasta exprim nevoia
puternic consolidat de ceva anume: hran , ap , aer, odihn , mi care, ad post, informa ie,
frumos etc. Nesatisfacerea îndelungat a unei trebuin e duce la perturb ri majore ale

echilibrului psihic al personalit ii. De aceea, trebuin ele, prin actualizare, genereaz cele mai
puternice motive sau mobiluri de ac iune. Genetic, trebuin ele umane se împart în dou grupe
mari: primare sau înn scute (aici intrând, în primul rând, trebuin ele biologice i fiziologice)
i secundare sau dobândite (aici intrând trebuin ele de cunoa tere, trebuin ele estetice,
trebuin ele religioase, trebuin ele morale).
Luând drept criteriu urgen a i ordinea de satisfacere, A. Maslow a construit „piramida
trebuin elor”, larg acceptat în psihologie. În forma ei final , piramida cuprinde 8 clase, care
în ordine, de jos în sus, sunt urm toarele:
I trebuin e biologice II trebuin e de securitate III trebuin e de afiliere social
IV trebuin ele Eului V trebuin e de autorealizare VI trebuin e de cunoa tere VII
trebuin e estetice VIII trebuin e de concordan .
Din analiza acestei piramide se degaj urm toarele aspecte i rela ii: 1) o trebuin este
cu atât mai improbabil , cu cât este mai continuu satisf cut ; 2) o trebuin nu apare ca motiv
decât dac cea anterioar ei a fost satisf cut ; 3) efectul perturbator al nesatisfacerii cronice a
unei trebuin e este cu atât mai mare, cu cât trebuin a respectiv se situeaz mai aproape de

20
baza piramidei; 4) activarea i satisfacerea trebuin elor se subordoneaz legii alternan ei – o
trebuin o dat satisf cut se retrage l sând locul alteia.
Pe lâng trebuin e, în alc tuirea sferei motiva ionale a omului intr alte dou
componente: interesele i idealurile . Interesele realizeaz leg tura noastr selectiv i relativ
stabil cu diferite aspecte ale realit ii i domenii de activitate; idealurile reprezint for a de
proiec ie i propulsie a etaloanelor i modelelor de devenire a propriei personalit i.
Dup efectul în timp pe care îl are satisfacerea lor, trebuin ele pot fi împ r ite în
pozitive, care contribuie la men inerea echilibrului personalit ii sau la stimularea i
men inerea proceselor de dezvoltare, i negative, care determin degrad ri i tulbur ri serioase
ale tabloului psihocomportamental (ex. trebuin e de alcool, trebuin e de droguri etc.).
Raportat la performan a activit ii, motiva ia pune în eviden o anumit intensitate
optim – optimum motiva ional. În principiu, activit ile u oare i mai pu in atr g toare prin
con inutul lor reclam o motiva ie mai puternic , iar cele dificile i atractive prin con inut
reclam o stare de motiva ie mai slab .
2. Afectivitatea. Sub denumirea de afectivitate se reune te un an ansamblu de structuri
specifice, raportul de concordan sau discordan dintre dinamica evenimentelor interne
(st rile proprii de motiva ie) i dinamica evenimentelor externe (situa iile, obiectele,
persoanele din jur).
Orice tr ire i component emo ional se caracterizeaz prin urm toarele propriet i:

1) polaritatea (semn pozitiv – pl cere, relaxare, satisfac ie, bucurie, sau semn negativ –
tensiune, insatisfac ie, repulsie, suferin );
2) intensitatea (înc rc tura energetic pe care o antreneaz cu sine tr irea emo ional ;
aceasta poate fi slab , medie sau mare; intensitatea cea mai mare o au afectele);
3) durata sau stabilitatea (scurt , medie, lung ; emo iile sunt de durat scurt ,
sentimentele sunt de durat lung );
4) convertibilitatea (proprietatea structurilor afective de a- i modifica semnul în timp:
iubirea poate trece în ur , iar ura poate trece în iubire);
5) ambivalen a (proprietatea unei structuri afective de a include concomitent tr iri de
semn opus, pozitiv i negativ, ex. gelozia).
Genetic, se delimiteaz emo ii primare, înn scute (teama, frica, pl cerea, bucuria) i
emo ii secundare, dobândite (emo iile estetice, sentimentele morale).
Dup gradul de complexitate, se diferen iaz emo iile simple (tonul emo ional care
acompaniaz procesele cognitive, tr irile de esen organic , st rile de afect), emo iile

21
complexe (emo iile situa ionale curente, emo iile integrate activit ii – de joc, de înv are
etc.) i structurile afective superioare (sentimentele).
Afectivitatea trebuie considerat o component indispensabil , necesar a vie ii noastre
psihice; ea confer rela iilor omului cu lumea un caracter activ i selectiv. În func ie de
semnul dominant al organiz rii afectivit ii, tindem s ne apropiem i s ne integr m în lume,
s stabilim i s men inem raporturi de comunicare i cooperare cu cei din jur sau, dimpotriv ,
s ne retragem i s ne izol m de lume. F r emo ii, f r sentimente, existen a uman ar
deveni cenu ie, omul a fi un simplu robot, care nu ar face decât s reac ioneze mecanic la
stimulii externi. Afectivitatea ne raporteaz nu numai la lumea extern , la celelalte persoane
din jur, ci i la propria persoan , fiecare din noi dezvoltând fa de propriul Eu tr iri pozitive,
de satisfac ie, de stim , de acceptare, de mândrie de sine etc. Modul în care ne autopercepem
i ne autotr im condi ioneaz modul în care ne rela ion m cu ceilal i.
Afectivitatea joac un rol esen ial în activitate, sus inând i orientând, ca i motiva ia,
desf urarea ei. Pe fond de indiferen afectiv , performan a în orice activitate este sc zut ; la
fel se întâmpl i în cazul unor emo ii prea puternice (afecte); devine astfel justificat
introducerea no iunii de optimum emo ional. Aceasta exprim intensitatea pe care trebuie s-o
posede o tr ire emo ional pentru a facilita finalizarea eficient a activit ii.
De aici decurge necesitatea dezvolt rii controlului voluntar asupra intensit ii tr irilor
emo ionale, pentru a nu le permite s ne dezorganizeze gândirea i ac iunea.

Modul de structurare i func ionare a afectivit ii depinde nu numai de firea omului, de

individualitatea lui, ci i de regimul educa ional, de împrejur rile de via . Astfel, o persoan
emotiv din fire, prin exerci ii de voin i suport adecvat din afar poate s ajung s - i
controleze foarte bine emo iile situa ionale prevenind instalarea timidit ii, dup cum i
invers, o persoan din fire pu in sau deloc emotiv , într-un climat educa ional represiv i în
împrejur ri de via dure, dramatice poate deveni timorat , cu rezisten sc zut la ac iunea
factorilor afectogeni.

Cap. VII. COMUNICARE I LIMBAJ

Una din capacit ile esen iale ale omului ca fiin social este aceea de a comunica,
adic , de a emite c tre cei din jur anumite mesaje cu diferite con inuturi i semnifica ii i de a
recep iona de la ace tia mesajele lor.
Aceast capacitate are premise i mecanisme naturale, neurofiziologice, i este modelat
i structurat socio-cultural.

22
 De i termenul de comunicare a intrat în uzul cotidian ca sinonim cu termenul de schimb
în general, sub influen a teoriei informa iei i a teoriei organiz rii, cel pu in în lingvistic i
psihologie, sfera lui se limiteaz la procesele de emitere, transmitere i receptare a mesajelor
informa ionale în cadrul rela iei dintre: dou persoane umane, o persoan uman i computer
sau alt ma in , o persoan uman i un animal.
Dup suportul de codificare a mesajelor, comunicarea interuman este de dou feluri:
nonverbal i verbal .
Comunicarea nonverbal se realizeaz sub mai multe forme: comunicarea prin corp
( inut , îmbr c minte, machiaje, gestic , mimic ), comunicarea prin spa iu i teritorii (modul
de organizare a ambian ei, distan e fizice interpersonale i intergrupale în diferite situa ii),
comunicarea prin imagini (afi e, fotografii, benzi desenate, ilustra ii, cinema).
Comunicarea verbal se realizeaz cu ajutorul mijloacelor lingvistice – alfabete, reguli
gramaticale – elementul principal de codificare a mesajului fiind cuvântul.
Limbajul verbal este modul de func ionare a limbii la nivel individual; limba este o
categorie socio-istoric , fiind produsul comunic rii în decursul timpului în cadrul unei
colectivit i. Ea se compune dintr-un vocabular (tezaur de cuvinte), dintr-un alfabet (pentru
codificarea mesajelor scrise) i dintr-un ansamblu de reguli gramaticale (morfologice,
semantice i sintactice). În raport cu indivizii concre i, lua i separat, limba se prezint ca un
dat obiectiv, pe care ace tia trebuie s i-l însu easc is i-l interiorizeze ca instrument de

comunicare interpersonal . Ceea ce rezult este limbajul verbal individual, i organizarea lui
va prezenta diferen e mai mari sau mai mici de la o persoan la alta.
Structura psihologic a limbajului include trei componente principale: componenta
fizic , componenta formal-gramatical i componenta semantic .
Componenta fizic reprezint ansamblul sunetelor articulare (vocale i consoane) care
formeaz cuvintele (unit i fonetice de baz ale limbii) i literele care se pun în coresponden
sunetelor articulate, ob inându-se codifcarea grafic a mesajelor. În m sura în care limbajul
realizeaz transmiterea informa iilor, componenta fizic devine suportul substan ial-energetic
indispensabil de obiectivare i codicare a lor.
Componenta formal-gramatical const din ansamblul normelor i regulilor de formare
a cuvintelor i propozi iilor, astfel încât ele s fie inteligibile, adic înc rc tura informa ional
pe care o poart s poate fi u or i corect decodificat .
Componenta semantic este alc tuit din ansamblul leg turilor de designare dintre
cuvinte – ca semne – i mul imea obiectelor, lucrurilor, fiin elor fenomenelor, rela iilor, etc.
din jurul nostru. Leg tura designativ este mediat de o imagine, o schem sau un construct

23
conceptual i formarea ei în ontogenez are la baz un act de înv are condi ionat . Rodându-
se i consolidându-se treptat în procesul comunic rii, o asemenea leg tur devine atât de
puternic , încât cele dou entit i ini ial separate i exterioare una în raport cu cealalt devin
organic articulate, fiind percepute ca un tot unitar.
În plan intern, componenta semantic are o organizare în forma unei re ele ierarhizate,
cu conexiuni atât pe vertical , cât i pe orizontal . Se pot pune în eviden cel pu in trei zone
concentrice ale sistemului conexiunilor semantice între cuvintele vocabularului nostru
individual: a) zona central sau nucleu, în care se situeaz cuvintele cele mai familiare, cu
frecven a cea mai mare în procesul comunic rii noastre cotidiene; b) zona secundar , în care
se integreaz cuvintele cu un grad de familiaritate mai redus i cu frecven mai mic în
procesul comunic rii curente; c) zona ter iar , în care se includ cuvintele mai pu in cunoscute
i rar folosite în comunicarea obi nuit .
Raportul de pondere dintre cele trei zone define te în mare m sur competen a
lingvistic sau verbal a unei persoane, capacitatea sa de comunicare. Astfel, cu cât zona
central are o arie mai întins , iar celelalte dou – una mai redus , cu atât nivelul de
competen verbal este mai înalt, i invers.
Probele de vocabular i de în elegere verbal ocup un loc important în diagnosticul
inteligen ei i al profilului personalit ii.
În psihologie se face în prezent o distinc ie între competen a verbal i performan a

verbal : prima este o capacitate virtual , latent , cea de a dou este o capacitate în act. În
leg tur cu cea dintâi sunt înc dispute între reprezentan ii concep iei imanentiste sus inut de
N. Chomsky, i reprezentan ii concep iei determinist-genetiste, dezvoltat de J. Piaget. O
solu ie corect nu poate fi g sit decât adoptând principiul interac iunii ereditate x mediu i al
dublei condi ion ri. Nu se poate merge atât de departe cu ipoteza eredit ii încât s se afirme
c structurile verbale i gramaticale sunt întegral înn scute, condi iile de mediu i stimularea
din afar neavând nici o importan , dup cum nici invers, nu se poate merge atât de departe
cu ipoteza genetist , încât s se afirme c limbajul se dobânde te printr-un act mecanic de
implantare, indiferent i independent de condi iile interne ale copilului.
Formele limbajului. Fiind nu numai un simplu instrument fizic de obiectivare i
codificare a informa iei, ci i un mod de conduit – conduita verbal – limbajul se
structureaz i func ioneaz în mai multe forme. O prim diferen iere se produce dup natura
componentei fizice, rezultând limbajul oral i limbajul scris. O a doua diferen iere se face
dup planul în care se realizeaz , rezultând: limbajul extern, utilizat în principiu, în

24
comunicarea cu cei din jur, i limbajul intern, utilizat în activitatea mintal (de gândire) i în
comunicarea cu sine însu i.
O a treia diferen iere se produce în sfera limbajului oral (extern), delimitându-se:
monologul, comunicarea se desf oar într-un singur sens – de la emi tor la receptor
(auditoriu), i dialogul, comunicarea se desf oar în dublu sens, emi torul i receptorul
schimbându- i succesiv locurile.
Func iile limbajului. Se recunoa te unanim c limbajul verbal îndepline te mai multe
func ii în via a individual i social . Exist îns deosebiri mai mult sau mai pu in esen iale
între autori în clasificarea acestor func ii. Indiferent de criteriul pe care-l adopt m, vom reg si
urm toarele func ii principale: a) de comunicare; b) de cunoa tere (cuvântul este un
instrument de extragere, organizare i prelucrare a informa iilor lor); c) de reglare (cuvântul
influen eaz desf urarea atât a proceselor psihice pe plan subiectiv intern, cât i a
comportamentelor pe plan obiectiv extern); d) ludic (jocuri de cuvinte cu caracter distractiv).

Cap. VIII. PROCESELE DE REGLARE: ATEN IA I VOIN A

1. ATEN IA. Pozi ia aten iei în structura psihologiei generale a fost puternic
controversat : din element central în psihologia introspec ionist devine lipsit de consisten
în behaviorism. De asemenea, s-a discutat mult dac trebuie considerat un proces, o stare, o

activitate sau o condi ie facilitatoare.

Prima constatare de care trebuie s inem seama în definirea aten iei trebuie s fie aceea
c ea nu posed un con inut informa ional propriu; cea de a doua constatare trebuie s fie
aceea c aten ia caracterizeaz toate procesele psihice de cunoa tere i toate actele
comportamentale finaliste, con tiente. Din cele dou constat ri se desprinde concluzia c
termenul cel mai adecvat pentru definirea aten iei este cel de mecanism psihic de reglare.
Astfel, aten ia este mecanismul psihic prin intermediul c ruia se poten eaz i se orienteaz
selectiv activitatea perceptiv , activitatea mintal (de gândire) i activitatea motorie extern ,
creându-se condi ii psihofiziologice optime de finalizare.
Aten ia pune în eviden o serie de tr s turi sau calit i, care: au valori diferite la diferite
persoane, ceea ce face necesar testarea i evaluarea ei.
Cele mai importante calit i care se cer a fi determinate i m surate sunt: 1)
concentrarea , care exprim gradul de activare i intensitatea focaliz rii con tiin ei i
controlului voluntar în cadrul percep iei, gândirii i ac iunii; 2) distributivitatea , care const în
concentrarea simultan a con tiin ei i controlului voluntar asupra a dou sau mai multor

25
obiecte sau activit i; 3) stabilitatea , proprietate a aten iei de a se men ine la nivel optim de
concentrare pe toat durata desf ur rii unei activit i; opus ei este instabilitatea, care are
influen puternic perturbatoare atât asupra înv rii, cât i asupra activit ii profesionale; 4)
mobilitatea, proprietatea aten iei de a- i deplasa punctul optimei concentr ri în concordan
cu succesiunea evenimentelor i secven elor activit ii; opusul ei este rigiditatea sau fixitatea
– stagnarea aten iei într-un punct.
În explicarea aten iei se confrunt dou tipuri de modele: fiziologice i psihofiziologice.
Primele pun accentul pe rolul sistemului reticulat activator ascendent i pe raporturile de
induc ie reciproc dintre excita ie i inhibi ia central de care se leag în plan comportamental
reflexul de orientare i mozaicul cortical cu crearea succesiv i selectiv a dominantelor
func ionale. Celelalte (psihofiziologice) pun accentul pe interac iunea dintre mecanismele
neuronale i factorii psihici, cum ar fi: motiva ia, valoarea scopului, dependen a sau
independen a de câmp, respectiv, introversia i extraversia., for a voin ei, autocomanda i
autostimularea verbal .
2. Voin a. Voin a este modalitatea superioar de autoreglare a sistemului
psihocomportamental, care în forma sa complet , este proprie omului i se împlete te strâns
cu dezvoltarea func iilor con tiin ei.
Stimulii specifici care determin constituirea blocului func ional al reglajului voluntar
sunt obstacolul i dificultatea sarcinilor c rora individul uman trebuie s le fac fa înc din

primele zile dup na tere. Ca factori interni favorizan i se men ioneaz for a proceselor
nervoase fundamentale – excita ia i inhibi ia –, echilibrul acestor procese, motiva ia,
rezisten a la tenta ii.
Rezult atunci c voin a nu se reduce la un simplu impuls spre ac iune i nu este nici o
for spiritual pur , ci o construc ie psihofiziologic complex , care se dezvolt treptat în
ontogenez în contextul activit ii fizice i intelectuale – în „lupt ” cu obstacole de diferite
grade de dificultate.
O astfel de în elegere a naturii i rolului voin ei ne permite s dep im atât teoria
liberului arbitru, potrivit c reia voin a este o for primordial , situat în afara oric rui
determinism, cât i teoria fatalist , a destinului implacabil, care consider ac iunile voluntare
ale omului ca fiind supuse unui determinism intern, orb, ca în psihanaliz , sau ambiental, ca
în behaviorism.
Prezen a mecanismelor reglajului voluntar confer subiectului uman atributul
autodetermin rii, dar aceasta în eleas nu în sensul sustragerii ac iunii unor factori

26
extravoli ionali, ci în sensul libert ii de a face op iuni i de a elabora decizii care s concorde
cu principiul necesit ii obiective.
Actul voluntar are o structur psihologic multifazic , el punând în eviden câteva
verigi, i anume: 1) apari ia impulsului spre ac iune i formularea scopului, 2) analiza i lupta
motivelor (atunci când subiectul este confruntat cu mai multe cerin e sau solicit ri, care
trebuie supuse evalu rii comparative); 3) elaborarea i adoptarea deciziei de ac iune i
instalarea st rii subiective de autodeterminare: „Vreau acest lucru”, „Vreau s ac ionez a a”;
4) execu ia (trecerea efectiv la atingerea scopului propus, cu surmontarea obstacolelor care
pot apare pe traiectoria ac iunii); 5) analiza rezultatului i generarea informa iei feedback de
validare sau de corec ie. Ca mecanism reglator cu sfer de ac iune la nivelul sistemului
supraordonat al personalit ii, voin a se concretizeaz printr-un set de tr s turi generale,
precum: 1) for a sau t ria, care exprim gradul de efort pe care o persoan poate s -l sus in
pentru învingerea obstacolelor interne sau externe; 2) perseveren a, care const în men inerea
sau repetarea efortului voluntar pân la finalizarea ac iunii; 3) consecven a, care reprezint
rezisten a liniei de conduit adoptate la influen a perturbatoare, precum i concordan a dintre
vorbe i fapte; 4) fermitatea, care exprim capacitatea subiectului de a- i men ine hot rârea
luat , în pofida diverselor presiuni ce se exercit din afar asupra lui; 5) independen a, care
reprezint capacitatea subiectului de a lua pe cont propriu adoptarea deciziei i hot rârii de
ac iune, f r a apela la sprijin extern; 6) ini iativa, care exprim gradul de activism intern al

subiectului, promptitudinea de implicare în ac iune într-o situa ie sau alta.

Cap. IX. PERSONALITATEA

1. Preciz ri terminologice. În psihologie, ca de altfel, i în celelalte tiin e socioumane,

circul , de cele mai multe ori ca sinonime, trei termeni: individ, persoan , personalitate. La o
analiz mai atent , cei trei termeni exprim con inuturi diferite.
Termenul de individ desemneaz acea entitate indivizibil care este determinat
biologic. El este aplicabil în descrierea i analiza nu numai a omului, ci a oric rui organism
viu – plant sau animal.
Termenul de persoan este corespondentul, în plan social, al individului în plan
biologic. El desemneaz individul uman ca entitate concret într-un cadru rela ionl dat, a a
cum este perceput de cei din jur.
Termenul de personalitate este legat în sociologie, istorie, etic , filosofie de atributul
valorii; în psihologie el se ia într-o accep iune diferit , ca desemnând modul i gradul de

27
integrare i ierarhizare sistemic a comportamentelor biologice, psihice i socioculturale la
omul normal considerat într-un mediu social concret.
Astfel, din punct de vedere semantic i opera ional, personalitatea este un concept
integrator supraordonat, care subordoneaz toate celelalte concepte ale psihologiei, inclusiv
pe cele de psihic, con tiin , comportament.
Din punct de vedere ontologic, pesonalitatea reprezint o realitate complex , care face
obiect de studiu pentru biologia uman , pentru psihologie, pentru sociologie, pentru etic i
filosofie.
Psihologia se ocup cu studiul componentei psihice i a comportamentelor mediate
psihic, ale acestei realit i.
2. Direc ii de definire a personalit ii în psihologie.
De când personalitatea a devenit un domeniu specific de cercetare psihologic
(deceniul al treilea al sec. XX), definirea ei a suscitat mari controverse, ceea ce a facut s
apar un num r foarte mare de defini ii: în 1950, McClelland inventaria nu mai pu in de 100
formul ri diferite, iar la începutul deceniului al IX lea, num rul acestora dep ea 150.
Este meritul lui G. Allport de a fi realizat o prim sistematizare a defini iilor existente,
el identificând trei grupe mari: 1) defini ii prin efect extern; 2) defini ii prin structur intern
i 3) defini ii pozitiviste.
Defini ia care pare s aib circula ia cea mai mare este urm toarea: „Personalitatea este

unitatea bio-psiho-social care se formeaz stadial în ontogenez i determin un mod specific

i relativ stabil de raportare a omului la lume i la sine însu i”.
În descrierea personalit ii, întâlnim patru modele mai importante: 1) modelul analitic al
tr s turilor; 2) modelul factorial (tr s turile sunt înlocuite cu factori, numeric mai pu in i mai
riguros definibili); 3) modelul blocurilor func ionale: blocul dinamico-energetic
(temperamentul) blocul conativ-rela ional (caracterul), blocul instrumental (aptitudinile),
blocul de orientare i axiologic (idealuri, valori dominante); modelul Big-Five, care pune la
baza structurii personalit ii cinci dimensiuni: extraversia (arat capacitatea de orientare a
persoanei c tre exterior, modul de implicare în ac iune, sociabilitatea); agreabilitatea (include
diferen e individuale relevate de interac iunea social – prietenie, pl cere); con tiinciozitatea
(vizeaz , modul concret al individului de a aborda sarcinile, activit ile, problemele care apar
în via a lui); stabilitatea emo ional (diferen e individuale referitoare la caracteristicile
structurii emo ionale); cultura sau intelectul (arat diferitele caracteristici ale func iilor
intelectuale (creativitate, inventivitate, deschidere la experien ).

28
 Structura i tr s turile de baz ale personalit ii se consider în principiu elaborate la
vârsta de 20-24 de ani – o dat cu trecerea de la adolescen a târzie la maturitate.
În aceast structur i în aceste tr s turi se reflect i se împletesc într-un mod specific:
generalul („În anumite privin e to i oamenii sunt la fel”) particularul („În anumite privin e
unii oameni sunt la fel) i individualul („În anumite privin e nici un om nu este la fel cu
cel lalt”).
În descrierea i analiza personalit ii se apeleaz la procedeul clasific rilor tipologice.
Criteriile sunt foarte diferite prin con inutul pe care-l vizeaz i prin aria de cuprindere:
criterii temperamentale (personalit i introvertite i personalit i extravertite, sau: personalit i
flegmatice, personalit i colerice etc.); criterii caracteriale (personalit i integre i personalit i
coruptibile); criterii aptitudinale (personalit i înalt productive i eficiente, personalit i medii,
personalit i slab productive i eficiente); criterii de organizare intern (personalit i mature i
armonios dezvoltate, personalit i mature accentuate, personalit i imature etc.).

BIBLOIGRAFIE

1. A. Adler, Cunoa terea omului, Editura I.R.I., Bucure ti, 1996

2. G. Allpert, Structura i dezvoltarea personalit ii, Ed. D.P., Bucure ti, 1981

3. V. Ceau u, Cunoa terea psihologic i condi ia incertitudinii , Editura

Militar , Bucure ti, 1978
4. N. Ey, Con tiin e, Editura tiin ific i Enciclopedic , Bucure ti, 1983
5. S. Freud, Introducere în psihanaliz , Editura D.P., Bucure ti, 1978
6. M. Golu, Pecep ie i activitate, Editura tiin ific , Bucure ti, 1971
7. M. Golu, Principii de psihologie cibernetic , Editura tiin ific i
Enciclopedic , Bucure ti,1975.
8. M. Golu, Dinamica personalit ii, Editura Geneze, Bucure ti, 1993.
9. M. Golu, Fundamentele psihologiei, Editura Funda iei „România de
Mâine”, Bucure ti, 2000.
10. M. Golu, A. Dicu Introducre în psihologie, Editura tiin ific , Bucure ti, 1972.
11. N. Hayes, S. Orrell Introducere în psihologie, Editura All, Bucure ti, 1997.
12. K. Horney, Direc ii noi în psihanaliz , Editura Univers enciclopedic,
Bucure ti, 1995.

29
13. G. Ionescu, Tulbur rile personalit ii, Editura Asklepios, Bucure ti, 1997.
14.C.G. Jung, Puterea sufletului, (Antologie) (Prima parte: Psihologia analitic ),
Editura Anima, Bucure ti, 1994
15. A.N. Leontiev, Probleme ale dezvolt rii psihicului
16. R. Linton, Fundamentele cultural al personalit ii, Editura tiin ific ,
Bucure ti, 1958
17. I. Mânzat, Psihologia sinergetic , Editura ProHumanitas, 1999
18. M rgineanu, Condi ia uman , Editura tiin ific , Bucure ti, 1973
19. St. Odobleja, Psihologia consonantist , Editura tiin ific i Enciclopedic ,
Bucure ti, 1982
20. F. Parot, Introducere în psihologie, Editura Humanitas, Bucure ti, 1995
M. Richelle,
21. J. Piaget, Psihologia inteligen ei, Editura tiin ific , Bucure ti, 1968
22. J. Piaget, Dimensiunile interdisciplinare ale psihologiei, Editura Didactic
i Pedagogic , Bucure ti, 1972
23. P. Popescu-Neveanu, Pesonalitatea i cunoa terea ei, Editura Militar , Bcure ti, 1969
24. P. Popescu-Neveanu, Sensibilitatea , Editura tiin ific , Bucure ti, 1970
M. Golu,
25. I. Radu i colab., Introducerea în psihologia contemporan , Editura Sincron, Cluj-

Napoca, 1991
26. N. Wiener, Cibernetica , Editura Tehnic , Bucure ti, 1970
27. M. Zlate, Introducere în psihologie, Editura Polirom, Ia i, 1998
28. M. Zlate, Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Polirom, Ia i, 1999

TESTE AUTOEVALUARE
Testul I
1. Moduri de delimitare i definire a obiectivului de studiu al psihologiei;
2. Rela ia psihologic cu celelalte tiin e;
3. Principalele etape ale evolu iei cunoa terii psihologice;
4. Psihologia general i psihologiile de ramur .
Testul II
1. Specificul cunoa terii psihologice;
2. Strategiile principale în cercetarea psihologic ;

30
 3. Modelele psihologiei; imaginarea unor proiecte de cercetare cu principalele
metode.
Testul III
1. De ce este necesar desprinderea i formularea unor principii metodologice
generale în psihologie ?
2. Principiul determinismului extern; con inut i valoare metodologic ;
3. Principiul rela ion rii psihic-creier; con inut i importan metodologic;
4. Principiul reflect rii i model rii informa ionale; importan a lui pentru
realizarea unei în elegeri tiin ifice a naturii psihicului;
5. Principiul ac iunii i al unit ii con tiin -activitate;
6. Principiul genetic i al istorismului; argumentarea ac iunii lui în sfera
psihologiei.
Testul IV
1. No iunea de lege i legitate în psihologie;
2. Tipuri de legi în domeniul psihologiei (dup sfera de cuprindere, dup con inutul
pe care-l guverneaz ).
Testul V
1. no iunea de psihic; evolu ia ei istoric ;
2. Tipurile de raport ri necesare pentru definirea no iunii de psihic;

3. Specificul psihicului umane;

4. Structura sistemului psihic uman;
5. Analiz comparativ a subsistemelor componente ale sistemului psihic uman:
incon tientul, subcon tientul, con tientul.
Testul VI
1. Sensibilitatea: defini ie, legi;
2. No iunea de analizator;
3. Defini ia i caracteristicile senza iei;
4. Senza iile care furnizeaz informa ii despre însu irile stimulilor externi;
5. Senza iile propriaceptive i kinestezice;
6. Senza iile organice;
7. Defini ia percep iei; disputa dintre asociationism i gesaltism ;
8. Legile percep iei: asocia ioniste, gestaltiste, generale;
9. Percep ia complex : a spa iului, a timpului, a mi c rii;
10. Rolul percep iei în reglarea ac iunilor motorii;

31
11. Analiza comparativ dintre senza ie i percep ie;
12. Defini ia i tr s turile reprezentatorii;
13. Tipologia reprezent rilor;
14. Valoarea instrumental a reprezent rii;
15. Defini ia i caracterizarea psihologic general a gândirii;
16. Modele teoretice explicative ale gândirii;
17. Structura de con inut a gândirii;
18. Structura operatorie a gândirii;
19. Principalele forme ale gândirii;
20. Gândirea ca proces de rezolvare a problemelor;
21. Stadiile genetice ale dezvolt rii opera iilor gândirii;
22. Defini ia i caracterizarea psihologic general a imagina iei
23. Formele imagina iei
24. Rolul imagina iei în activitatea de crea ie
25. Defini ia i caracterizarea general a memoriei
26. Procesele memoriei i factorii care condi ioneaz calitatea i eficien a lor
27. Formele memoriei; aspecte diferen iale
28. Modele explicative ale func iilor mnezice
Testul VII

1. Defini ia i caracterizarea general a motiva iei

2. Func iile motivului
3. Structura intern a sferei motiva ionale
4. Rela ia dintre motiva ie i performan a în activitate
5. Defini ia i caracterizarea general a afectivit ii
6. Caracteristicile emo iilor
7. Structura sferei afective: emo ii primare – emo ii secundare; sentimente, pasiuni
8. Locul emo iei în structura i dinamica afectivit ii
Testul VIII
1. Definirea i caracterizarea psihologic a comunic rii
2. Limbajul nonverbal i limbajul verbal
3. Formele limbajului verbal
4. Func iile limbajului

32
 Testul IX
1. Defini ia aten iei
2. Mecanismele psihofiziologice ale aten iei
3. Calit ile aten iei
4. Formele aten iei
5. Defini ia i caracterizarea psihologic general a voin ei
6. Structura psihologic a actului voluntar
7. Calit ile volu ionale ale personalit ii

Testul X
1. Defini ia personalit ii; criterii, divergen e
2. Modele teoretice ale personalit ii
3. Temperamentul: defini ie, tipologie
4. Caracterul: defini ie, structur
5. Aptitudinile: defini ie, clasificare.

TEME PENTRU LUCR RI I NDIVIDUALE

…………………………………………………………………………………………………...

SUBIECTE ORIENTATIVE PENTRU EXAMEN

1. Principiul determinismului: importan a lui metodologic pentru psihologia
tiin ific ;
2. Principiul reflect rii i model rii informa ionale: importan a lui pentru în elegerea i
3. explicare naturii psihicului;
4. Obiectul i esen a opzi iei dintre asocia ionism i gestaltism;
5. Indicatorii comportamentali ai con tiin ei;
6. Rela ia con tient-incon tient;
7. Strategii în cercetarea psihologic ;
8. Analiz comparativ între metoda observa iei i metoda experimentului de
laborator;
9. Raportul ereditate-mediu în determinarea organiz rii psihocomportamentale a
omului;
10. Sensibilitatea i legile ei;
11. Defini ia i caracterizarea psihologic general a senza iei;

33
12. Caracterizarea principalelor modalit i de senza ii;
13. Legile generale ale percep iei;
14. Percep ia spa iului, timpului i mi c rii;
15. Determinan ii obiectivi i subiectivi ai percep iei;
16. Defini ia i caracterizarea psihologic a reprezent rilor;
17. Calit ile reprezent rilor;
18. Principalele tipuri de reprezent ri;
19. Structura de con inut a gândirii;
20. Structura operatorie a gândirii;
21. Modele explicative ale gândirii;
22. Tipologia gândirii;
23. Analiza psihologic a procesului de rezolvare a problemelor;
24. Formele imagina iei;
25. Formele memoriei;
26. Calit ile memoriei;
27. Dinamica uit rii;
28. Verigile func ionale ale limbajului;
29. Particularit ile psihologice ale limbajului oral i ale celui scris;
30. Func iile limbajului; rela ia dintre ele;

31. Calit ile aten iei;

32. Modele psihologice ale aten iei;
33. Particularit ile psihologice ale afectivit ii;
34. Structura psihologic a procesului emo ional;
35. Forme de organizare ale afectivit ii;
36. Rolul emo iei în activitate;
37. Mecanismul procedurii emo iei;
38. Definirea i caracterizarea general a motiva iei;
39. Forme i niveluri de integrare a motiva iei;
40. Motiva ie i frustrare;
41. Structura i fazele actului voluntar;
42. Calit ile voin ei;
43. Tipuri de defini ii ale no iunii de personalitate;
44. Temperamentul: caracterizare i criterii de clasificare;
45. Caracterul: defini ie, structur .

34