1. Filosofia – domeniu de studiu și mod de a fi al omului.

Ce este filosofia? Termenul filosofie provine din cuvintele grecești philo și sophia.
-philo - iubitor de, însă are și semnificația de dorință, adică a dori.
-sophia - înțelepciune și, pe de altă parte, a ști (cunoaștere).
-pot fi determinate direcțiile de cercetare a filosofiei prin prisma a două aspecte:
a) Filosofia ca înțelepciune (iubitor de înțelepciune) – arta de a trăi în conformitate cu sensul
realității.
b) Filosofia ca știință (dorința de a ști) – este demersul omului de a cunoaște lumea și pe sine
însușii.
În istoria omenirii, întâlnim multe gânduri de înaltă prețuire pentru această preocupare de a
înțelege realitatea și sensurile ei: știința adevărului, știința primelor principii și cauze, știința
cunoașterii de sine, știința asemănării cu divinitatea pe cât îi stă omului în putință etc. Aceasta
este o intervenție rațională pentru a cunoaște existența și pentru a acționa în conformitate cu
sensul ei.
La început, filosof era cel care cerceta toate aspectele existenței, iar filosofia reprezenta interesul
pentru știință (medicină, fizică, chimie, geometrie etc.), care treptat au devenit științe autonome.
-filosofia ca știință cuprinde tendința omului de a găsi esența și legile ce determină existența,
indiferent de abordare – intelectuală, afectivă sau volitivă Principalele modalități de concepere
sunt: imaginea asupra lumii obiective; analizarea logică a științei; raționalizarea istoriei;
clarificarea debutului subiectiv în cunoașterea lumii; reflecțiile asupra trăirilor personale etc

2. Specificul cunoştinţelor filosofice în raport cu știința (inclusiv cea medicală), religia, morala,
estetica, dreptul și politica.
Fiecare ştiinţă concretă studiază o latură, un aspect a lumii înconjurătoare. Filozofia se bazează pe
ştiinţele concrete, generalizează rezultatele lor pentru a evidenţia cele mai generale legităţi.
Concepţia despre lume constă din totalitatea de diferite cunoştinţe (ştiinţifice, politice, juridice,
etice, estetice, ateiste şi religioase, filozofice ş.a.), convingeri, principii a cunoaşterii şi activităţii,
orientări valorice.
Concepţia religioasă apare pe baza celei mitologice, generalizează diferite mituri şi credinţe
primitive formulînd o teorie integrală despre toată realitatea. Ea reesă din dedublarea lumii în
două părţi: naturală şi supranaturală. Specific pentru această concepţie este nu numai admiterea
existenţei unei forţe supranaturale, dar şi atribuirea ei unui sens specific: că lumea supranaturală
este adevărata lume, că ea este primordială şi determină lumea naturală şi socială. Lumea
supranaturală, ori divină, dirigează cu dezvoltarea naturii, vieţii umane. Toate fenomenele şi
procesele realităţii erau explicate de pe poziţiile acestei concepţii.
-estetica reflectă realitatea prin frumos, -morala prin bine, virtute, religia – prin credinţă ect.
Toate aceste modalităţi se reflectă prin formele conştiinţei sociale. Filozofia reflectă realitatea prin
înţelepciune (cunoştinţe veşnic adevărate ce au o valoare netrecătoare). Din ştiinţele concrete
medicina este disciplina cu care filozofia interacţionează permanent. Ca şi filozofia medicina are
obiectul său omul. Fără cunoaşterea problemelor conceptuale medicina nu poate exista. Iar pentru
rezolvarea problemelor medicale medicii tpebuie să fie competenţi în problemele naturalist-
ştiinţifice, social-politice, economice ş.a.De aceea cei mai mari medici au fost şi filozofi.
3. Valoarea concepției despre lume pentru viitorul medic.
Filozofia este una din principalele forme a manifestării spiritului uman, conştiinţei umame.
Concepţia despre lume este totalitatea de idei despre lume în întregime, despre om, locul lui în
această lume, este totalitatea de cunoştinţe despre natură, societate şi om şi raportullui faţă de
această lume. Concepţia despre lume este baza tabloului general al lumii şi ne dă cunoştinţe
generalizate despre coţinutul, structura, esenţa şi legităţile apariţiei şi dezvoltării lumii
înconjurătoare. Din ştiinţele concrete medicina este disciplina cu care filozofia interacţionează
permanent. Ca şi filozofia medicina are obiectul său omul. Fără cunoaşterea problemelor
conceptuale medicina nu poate exista. Iar pentru rezolvarea problemelor medicale medicii tpebuie
să fie competenţi în problemele naturalist-ştiinţifice, social-politice, economice ş.a.De aceea cei
mai mari medici au fost şi filozofi. Filozofia ajută pe medici să pătrundă mai profund în
specialitatea sa, mai bine şi efectiv să folosească cunoştinţele medicale pentru teorie şi practică.
Filozofia contemporană trebuie să fie o filozofie a supravieţuirii. Medicina, care se ocupă cu
problemele omului şi optimizării condiţiilor sociale, poate să contribuie la elaborarea strategiei
omenirii, la rezolvarea problemelor globale, la elaborarea noilor orientări valorice.

4. Problema fundamentală a filosofiei.

Problema fundamentală a filosofiei - raportul dintre gîndire şi existenţă, conştiinţă şi materie.
Această problemă este fundamentală fiindcă fără precizarea raportului dintre material şi spiritual
nu poate exista nici un fel de filosofare, nici o filosofie adevărată. Toate celelalte probleme
(ontologice, gnoseologice, etice ş.a.) devin filosofice numai dacă le privim prin prisma problemei
fundamentale care are două laturi - ontologică şi gnoseologică. În dependenţă de aceia ce se ia ca
factor primordial- materia sau ideia - toate sistemele filosofice se împart în materialism şi
idealism. Materialismul este un curent filozofic care în explicarea lumii reesă din recunoaşterea
existenţei, materiei ca factor prin şi cauză a realităţii. Idealismul afirmă primordialitatea
spiritualului, raţiunii în raport cu materia, că spiritualul există pînă la natură, pînă la lucruri şi este
cauza lor. Deosebim două varietăţi a idealismului – obiectiv şi subiectiv. Idealismul obiectiv
(Platon, Hegel) afirmă primordialitatea ratiunii universale, ideei care există obiectiv (există real şi
independent de voinţa omului). Idealismul subiectiv (Berkeley, Hume, Mach) consideră primar
conştiinţa, senzaţiile subiectului, că nu există nici o existenţă, nici materială, nici spirituală în
afară şi independent de conştiinţa umană, independent de retrăirile subiectului. Deasemenea este:
monism- un început (fie el material ori spiritual),dualism -R.Deacartes două începuturi ––
materială şi spiritual,pluralism- mai multe începuturi (Empedocle, Pitagora, Anaxagora). A doua
latură a problemei fundamentale se referă la cognoscibilitatea lumii, este problema identităţii
gîndirii şi existenţei. De la rezolvarea cărei apar aşa curente ca optimism gnoseologic (acei care
afirmă cognoscibilitatea lumii), scepticism (care pun la îndoială posibilitatea cunoaşterii) şi
agnosticism (acei care neagă cognoscibilitatea lumii).
5. Valoarea filosofiei în știința și practica medicală.
Fiindcă filozofia este o teorie despre lume în întregime, om şi raportul lui cu realitatea ea îndeplineşte mai
multe funcţii: ontologică, gnoseologică, metodologică, antropologică, sociologică, etică, estetică,
axiologică, praxiologică ş.a. Toate aceste funcţii pot fi reduse la trei momente:
•Sinteza cunoştinţelor şi crearea tabloului lumii unic ce ar coincide nivelului de dezvoltare a ştiinţei,
culturii şi experienţei istorice.
•Fundamentarea, justificarea şi analiza concepţiei despre lume.
•Formularea metodologiei generale a cunoaşterii şi activităţii omului în lumea înconjurătoare.
Începînd din antichitate filozofia se găseşte permanent în interacţiune cu ştiinţele concrete. Nu întîmplător
mulţi savanţi vestiţi au fost şi filozofi (Platon, Aristotel, )Filozofia permanent primeşte şi prelucrează
informaţia din diferite domenii, integrează diverse cunoştinţe umane şe formează un tablou ştiinţific al
lumii unic. În acelaşi timp filozofia nu pretinde la rolul ştiinţei ştiinţelor, de a include în sine toate
cunoştinţele. Ştiinţele concrete au obiectul său de studii, metodele şi legile sale, nivelul său de
generalizare a cunoştinţelor. Filozofia generalizează generalizările ştiinţelor concrete, are de aface cu un
nivel mai înalt de generalizare, un nivel mai înalt de teoretizare. Dacă primul nivel de generalizare duce la
formularea teoriilor şi legilor ştiinţelor concrete, atunci al doilea nivel – la evidenţierea celor mai
generale legităţi şi tendinţe, aceaste este logica dezvoltării ştiinţei însăşi, logica dezvoltării gîndirii umane.
Cele mai importante descoperiri în ştiinţele concrete contribuiau şi la dezvoltarea intensivă a ştiinţei. Însă
filozofia nu numai este influenţată de ştiinţele concrete, ci şi singură acţionează asupra dezvoltării lor.
Filozofia nu trebuie să rezolve problemele ştiinţelor concrete, ea acţionează asupra lor prin concepţia
filozofică, care înfluenţează viziunea savantului, atitudinea lui către lume şi cunoaştere.
Din ştiinţele concrete medicina este disciplina cu care filozofia interacţionează permanent. Ca şi filozofia
medicina are obiectul său omul. Fără cunoaşterea problemelor conceptuale medicina nu poate exista. Iar
pentru rezolvarea problemelor medicale medicii tpebuie să fie competenţi în problemele naturalist-
ştiinţifice, social-politice, economice ş.a.De aceea cei mai mari medici au fost şi filozofi .Filozofia ajută
pe medici să pătrundă mai profund în specialitatea sa, mai bine şi efectiv să folosească cunoştinţele
medicale pentru teorie şi practică.

6. Noțiunile (categoriile) ontologice: existență, realitate, substanță, materie, conștiință, etc.

-Conceptul de existență -reprezintă noțiunea fundamentală, primordială în baza căreia se construiește
concepția filosofică despre lume. Nu există sistem filosofic în care să nu fie prezentă această problemă.
Relațiile existenței sunt reflectate în problema fundamentală a filosofiei, fiind proxim conexate cu
trecutul, prezentul și viitorul lumii, cu viața și activitatea omului. Existenţa este o caracteristică integrală a
lumii, reflectă totalitatea lumii prin fiinţarea, existenţa ei.
-Realitatea este rezultatul realizării posibilităţii. În sens larg, realitatea este totalitatea posibilităţilor
realizate, este lumea înconjurătoare. Realitatea care există în afara conștiinței și voinței umane se numește
realitate obiectivă. Realitatea care există în interiorul conștiinței umane și depinde de voința lui reprezintă
realitatea subiectivă.-Conceptul de materie reprezintă o altă categorie fundamentală a ontologiei.
Filosofii antici identificau materia cu un material primordial, cu o substanță primară.
-Substanţa (din lat. Substanţia – esenţă, ceea ce stă la temelie) în sensul larg al cuvîntului este sinonimul
materiei, corporalităţii. În filozofie substanţa este temelia a tuturor ce există, ceva stabil, neschimbător în
comparaţie cu stările şi însuşirile schimbătoare. Substanţa există prin sine însăşi, este cauza primară a
existenţei şi tuturor schimbărilor. Substanţa caracterizează realitatea din punctul de vedere a unităţii ei
interne, a interacţiunii tuturor formelor de mişcare şi contradicţiilor ei.
-Conştiinţa este obiectul de studiu al mai multor discipline: fiziologie, psihologie, psihiatrie, pedagogie,
cibernetică ş.aEa este produsul dezvoltării materiale şi în acest sens este un fenomen secundar.
7. Formele existenţei şi specificul existenţei omului.
In ontologia filosofică, sunt evidențiate următoarele forme ale existenței:
1. Existența obiectelor, a proceselor, a stărilor naturii (”prima natură”) și existența lucrurilor produse de
om, a artefactelor (”a doua natură”);
2. Existența omului în lumea lucrurilor și existența specific umană; - El este ca organism viu, ca
reprezentant a speciei Homo sapiens, ca fiinţă cugetătoare, ca fiinţă social-istorică.
3. Existența spiritualului (idealului); - cuprinde diferite procese psihice şi conştiente a activităţii umane,
cunoştinţele materializate în limbă şi sistemele simbolice.Spiritualul există la nivelul individului (ca
procese ideale, psihice, ca lumea spirituală, internă a individului) şi ca materializat în diferite forme a
culturii umane.
4. Existența socială (existența individuală și existența societății)- este procesul real al activităţii vitale a
oamenilor, procesul de reproducere a vieţii materiale a oamenilor. Ea se divizează în existenţa individuală
(existenţa unui individ în societate şi istorie) şi existenţa sociala, a societăţii în întregime.

8. Principiile, legile, categoriile dialecticii și manifestarea lor în medicină.

Principiu - sunt acele elemente relativ stabile ale cunoştinţelor ştiinţifice care reflectă cele mai generale
legături şi relaţii a fenomenelor lumii obiective şi care servesc ca temelie, început logic pentru formularea
teoriei
Principiul conexiunii universale - concepţie conform căreia toate obiectele şi fenomenele realităţii se
găsesc în diferite relaţii, legături şi interdpendenţe.
Principiul dezvoltării - concepţie conform căreia toate obiectele şi fenomenele realităţii se găsesc în
permanentă schimbare, dezvoltare. Dezvoltarea este aşa mişcare ireversibilă care duce la apariţia unei
calităţi noi
Categoriile sunt noţiunile cele mai generale şi universale, care exprimă condiţiile generale ale existenţei,
mişcării şi dezvoltării fenomenelor în natură, societate şi gîndire.
Datorită categoriilor filosofice noi cunoaştem relaţiile şi legăturile dintre obiecte, esenţa lor,
fenomenele şi obiectele ne apar nouă nu ca un haos, ci în formă de legitate şi necesitate.
Deosebim categorii particular-ştiinţifice, general-ştiinţifice şi filosofice. Categoriile particular-ştiinţifice
apar pe baza limbajului obişnuit şi sunt noţiunile generale care se folosesc într-o ştiinţă, reflectă
trăsăturile, particularităţile şi legităţile acestei ştiinţe (exemplu, element chimic, valenţă, reacţie, forţă,
energie, boală, sănătate ş.a.). Categoriile general-ştiinţifice prezintă noţiuni generale ce se întîlnesc şi sunt
obiectul mai multor ştiinţe (informaţie, algoritm, structură ş.a.). Pe baza noţiunilor ştiinţifice apar
categoriile filosofice, care se folosesc în toate ştiinţele şi se găsesc într-o anumită corelaţie cu categoriile
particular-ştiinţifice şi general-ştiinţifice.
Legile dialecticii sunt cele mai generale legi ale dezvoltării naturii, societăţii şi gîndirii umane.
Legea există ca noţiune a ştiinţei, este rezultatul cunoaşterii şi exprimă cunoştinţe generalizate despre
realitatea obiectivă.
Legea trecerii schimbărilor cantitative în calitative - una dintre legile fundamentale ale dialecticii,
conform căreea schimbarea calităţii obiectului are loc atunci, cînd acumulările schimbărilor cantitative
ating o anumită limită.
Legea unităţii şi luptei contrariilor - una din legile fundamentale ale dialecticii, care dezvăluie sursa
automişcării şi dezvoltării obiectelor şi fenomenelor.
Legea negării negaţiei - proces a dezvoltării, conform căruia vechiul este negat de către nou, iar noul la
rîndul său este negat de ceva şi mai nou.
9. Noţiunile: conștiință, reflectare, informaţie.
-Constiinta reprezinta acea categorie filosofica care este responsabila dedesemnarea laturii
spirituale a vietii societatii, totalitea ideilor si conceptiilor cereflecta existenta sociala.
-Reflectarea este proprietatea unor obiecte, sisteme materiale de a înregistra, păstra şi reproduce
urmele interacţiunii altor obiecte ori sisteme materiale. Ea este o proprietate universală, atribut al
materiei. În dependenţă de nivelul de organizare a materiei se deosebesc mai multe forme de
reflectare. În natura anorganică se întîlneşte reflectarea mecanică, fizică, chimică. În natura
organică apare reflectarea biologică – excitabilitatea. Aceasta este capacitatea fiinţelor vii de a
reacţiona selectiv la excitanţii din exterior ce duc la o adaptare optimală la mediul înconjurător.
-Informația este o reflectare cifrată, codificată, transmisă. Pe baza informaţiei apar cunoştinţele
(informaţia asimilată, prelucrată şi sistematizată). Iar pe baza cunoştinţelor se formează conştiinţa.

10. Structura conștiinței: gândirea, memoria, emoţiile, sentimentele, voinţa.

Structura conştiinţei reprezintă o totalitate de procese psihice cognitive, afective, volutive.
Nucleul conştiinţei este gîndirea, intelectul. Conştiinţa este imposibilă fără cunoştinţe. Conţinutul
conştiinţei sunt cunoştinţele, deci fără gîndire este imposibilă formarea conştiinţei. Gîndirea este
capacitatea de analiză şi sinteză, de a căpăta cunoştinţe noi şi de a le folosi în diferite condiţii.
Intelectul este capacitatea individului de a înţelege şi folosi raţional cunoştinţele Memoria este
capacitatea individului de a înregistra, păstra şi reproduce cunoştinşele, informaţia. Fără memorie
nu pot exista cunoştinţele.Emoţiile şi sentimentele sunt reflectări apreciative a realităţii, ele unesc
situaţia exterioară cu necesităţie omului.. Voinţa este un autocontrol a personalităţii.. Voinţa este
forţa motrică a personalităţii. În structura conştiinţei evidenţien două niveluri: conştient şi
inconştient. Nivelul conştient include acele procese psihice de care noi ne dăm seama, le
înţelegem, se găsesc în centrul atenţiei noastre. Inconştient - domeniu al psihicului ce constă dintr-
o totalitate de procese, operaţii şi stări ce nu sunt reprezentate în conştiinţa subiectului.

11. Conceptul ontologic al bolii. Relația dintre sănătate și boală.

Ontologia este preocupată de existență sau ființare. Referitor la boală, ontologia se focusează pe
elucidarea problemelor de localizare a bolii și a statutului ontologic al bolii. În antichitate, se
credea că boala este localizată în întreg corpul. Sănătatea era echilibrul, pe când boala era
dezechilibrul. Boala și sănătatea sunt două condiții care pun o polaritate la dubii. În multe cazuri,
boala este opusul sănătății. Dar sunt condiții cronice, specifice, unde sănătatea pare să fie
congruentă cu prezența bolii. OMS definește sănătatea ca o stare de bine completă din punct de
vedere fizic, mintal și social, dar nu prin absența bolii și neputinței. Dacă privim boala și sănătatea
ca niște contrarii, atunci persoanele care nu sunt într-o stare de bine fizică, mentală și socială
completă, probabil, vor fi considerate bolnave. Conform concepției ontologice, boala este o
entitate, ce există separat de persoană. În sens mai profund, boala este un agent infecțios care a
invadat stăpânul sau corpul pacientului și a provocat direct condiția de boală.
12. Cunoaşterea drept obiect al analizei filosofice.
Cunoaşterea are un caracter social. Numai prin prisma culturii putem obţine cunoştinţe
despre realitate. Teoria cunoaşterii (gnoseologia) s-a constituit împreună cu apariţia
filosofiei. Cunoaşterea este un proces fiziologic, psihic, social de îmbogăţire a omului cu
noi cunoştinţe. Acesta reprezintă activitatea subiectului (omului) care, cu ajutorul
conştiinţei sale, capătă cunoştinţe referitor obiectului. Cunoaşterea are următoarele forme:
cotidiană, preştiinţifică, ştiinţifică, religioasă, artistică și se realizează la nivelurile empiric
şi teoretic. Nivelurile cunoaşterii.
Realizarea procesului cunoaşterii include două niveluri:
I. Cunoaşterea senzorială: 1) senzaţia; 2) percepţia; 3) reprezentarea.
II. Cunoaşterea raţională: 1) noţiunea; 2) judecata; 3) raţionamentul.
-Principiile cunoaşterii:
1. Obiectivităţii
2. Unităţii obiectivului şi subiectivului
3. Activităţii creatoare a subiectului
4. Reflectării
5. Rolului determinant al practicii

13. Cunoaşterea senzorială şi raţională.

Empirismul si rationalismul sunt doua paradigme care se deosebesc in privinta izvorului
cunostintelor si aprecierea efectivitatii formelor de cunoastere respective.
Empirism=experienta senzoriala este unica sursa a cunoasterii( Hume, Berkley)
Rationalism+constiinta sta la baza cunoasterii ( Kant, Schelling) Reflectarea proces de
interactiune dintre cunoasterea senzoriala si cea raionala, dintre activitatea practica si cea
intelectuala. Treapta senzoriala: 1)senzatia( efectul actiunii obiectelor asupra organelor de
simt; rezultatul interactiunii subiectului cu obiectul) 2)perceptia (reproducerea obiectului
in intregime) 3) reprezentarea( reproducerea imaginilor care au avut loc in trecut, care au
actionat asupra noastra candva)
Treapta rationala-reflectare a realitatii mai puternica decit treapta senzoriala, cunostinte
generalizate si abstracte 1)notiunea(expresia lucrurilor in gandire; leaga cuvintele de
obiecte; cele mai generale notiuni se numesc categorii) 2) judecata (gand exprimat sub
forma de propozitie in care se afirma sau se neaga ceva; determinarea raportului dintre
subiect si obiect; se unesc cunostintele cu aprecierea lor) 3) rationamentul (mai multe
judecati care deduc o judecata noua, care rezult in mod logic din celelalte)
Practica este esentiala mai ales in activitatea medicului.
14. Diagnoza drept formă specifică a cunoaşterii.
Diagnoza este o concluzie care se formuleaza dupa regulile rationamentului. In procesul
diagnosticarii se folosesc mai multe rationamente. Insa pentru verificarea, demonstrarea
diagnozei se folosesc rationamentele deductive, silogismele.Concluzia diagnostica trebuie
sa fie neaparat afirmativa si totodata o judecata particulara, Des se folosesc in
diagnosticare silogismul ipotetico-categoric, rationamentul analogic. Pentru diagnosticarea
diferentiala se utilizeaza silogismul disjunctivo-categoric. Diagnoza este constatarea
unităţii nozologice (anumită formă a procesului patologic) şi diferenţierea ei de alte unităţi
nozologice. Diagnosticarea este un raţionament, care se bazează pe anumite legi a logicii
formale (legea identităţii, contradicţiei, terţului exclus şi raţiunii suficiente. Aceste legi a
logicii sunt obligatorii şi caracteristice pentru toate operaţiile de gîndire, au un caracter
normativ. Deaceea calitatea diagnosticării depinde nu numai de modul cum medicul
examinează bolnavul, dar şi de capacitatea medicilor de a gîndi logic. În condiţiile
informatizării sferei medicale are loc automatizarea proceselor de diagnosticare şi
tratament, formarea modelelor informaţionale a bolilor şi diferitor sisteme de experţi.
Folosirea computatoarelor în medicină are o perspectivă multpromiţătoare, deoarece
maşina apriori are un şir de priorităţi faţă de om. Odată cu aceasta informatizarea
medicinei duce la consecinţe atît pozitive, cît şi negative. Ca rezultat al informatizării
sferei medicale se îmbunătăţeşte calitatea diagnosticării, se exclude unilateralitatea şi
subiectivismul în procesul activităţii medicale. Compiuterizarea medicinei totodată poate
să ducă şi la standartizare, deumanizare. Numai în manual tabloul clinic al bolii este clasic,
în realitate boala are o mulţime de particularităţi pe care computerul nu poate să le
evidenţieze. Mijloacele tehnice şi computerele, fiind surse de informaţie despre bolnav,
măresc distanţa dintre medic şi pacient, medicul preferă să contacteze mai mult cu tehnica,
decît cu omul viu. Deasemenea se măreşte probabilitatea apariţiei greşelilor medicale,
fiindcă dintr-un complex mai mare de metode şi procedee de diagnosticare şi tratament
trebuie de ales pe cele mai optimale, deci totul o să depindă de pregătirea profesională a
medicului şi atitudinea lui faţă de datoria sa. Informatizarea medicinei contribuie la
creşterea competenţei şi profesionalismului medicilor, duce la sporirea cotei muncii
creatoare.
15. Problema adevărului în filosofie şi medicină.
Însă cea mai importantă problemă a teoriei cunoaşterei este problema adevărului. Toate
problemele gnoseologiei se referă la aceea ce este adevărul, cum poate fi el atins, cum există el şi
ce caracter are. Adevărul se referă la problemele conceptuale şi se găseşte într-un rînd cu aşa
noţiuni, ca sensul vieţii, echitate, dreptate, bine. În dependenţă de aceea cum se înţelege adevărul
şi posibilitatea atingerii lui va fi poziţia civică a omului şi activitatea lui. Adevăr este categoria
filosofică care vizează corespunderea adecvată a imaginei cu obiectul, a cunoştinţelor cu realitatea
obiectivă. Adevăr sunt cunoştinţe care reproduc obiectul aşa cum există el în afară şi independent
de conştiinţă. Fiind rezultatul activităţii subiective a omului, adevărul reproduce obiectiv existenţa
lumii reale. În acest sens adevărul este obiectiv. Adevărul obiectiv - categorie filosofică, care
vizează cunoştinţele conţinutul cărora e determinat de obiectul cunoaşterii şi este independent de
subiect. Adevărul se referă la concluziile noastre despre lume şi nu la însuşi lume. Lumea ca atare
nu-i nici adevărată, nici falsă. Cunoştinţele sunt subiective după formă şi obiective după conţinut.
Adevărul se referă numai la conţinutul cunoştinţelor. Principiul fundamental în aprecierea
vericidităţii cunoştinţelor este principiul gnoseologic al corespondenţei imaginii cu obiectul.
Adevărul nu depinde om, omenire, epocă, de numărul de voturi. De exemplu, din faptul, că ideea
indivizibilităţii atomului pînă la finele secolului XIX era susţunită de majoritatea oamenilor nu
reiesă, că ea era adevărată. Adevărul este un fenomen istoric determinat şi este posibil numai ca
proces. Teoriile sau ideile nu sunt adevăruri imuabile, trebuie să fii totdeauna gata de a renunţa la
ele, a le modifica sau a le schimba cînd ele nu mai corespund realitîţii. Teoria trebuie modificată
pentru a o adapta la netură şi nu natura pentru a o adapta teoriei. Cunoştinţele oamenilor nu-s ceva
încremenit, static, ele sunt flexibile şi schimbătoare ca şi realitatea însăşi. Adevăr absolut -
categorie filosofică ce vizează coincidenţa completă, definitivă a imaginii cu obiectul reflectat. Ca
exemple de adevăruri absolute servesc constatarea evenimentelor, faptelor (Chişinăul este capitala
Moldovei, Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850 şi a.) şi tezele fundamentale ale ştiinţei
(substanţa este alcătuită din atomi, conştiinţa e funcţia creerului, materia este realitatea obiectivă
şi a.). Adevărurile absolute se referă la unele laturi, aspecte, însuşiri, manifestări particulare ale
lumii. Paradigma dialectică afirmă, că cunoaşterea este un proces infinit, de aceea omenirea
niciodată nu va cunoaşte lumea definitiv şi în ultimă instanţă Adevăr relativ - categorie filosofică
care reflectă coincidenţa incompletă a imaginii cu obiectul. Adevărul relativ sunt cunoştinţe care
corect reflectă realitatea, dar nu cuprinde toate laturile, aspectele obiectului reflectat, ceva rămne
neconoscut. În procesul cunoaşterii are loc trecerea treptată de la adevărul relativ la cel absolut.
Adevărul absolut poate fi înţeles ca o sumă a adevărurilor relative. În activitatea medicală
principala formă de cunoaştere este diagnosticarea. Stabilirea diagnozei este un proces de
cunoaştere complicat, esenţa cărui este reflectarea legităţilor obiectiv-existente în conştiinţa
medicului. Veridicitatea diagnozei depinde de coincidenţa concluziilor medicului cu procesul
patologic însăşi, dacă ele nu coincid – aceasta-i greşală medicală. să recunoaştem, că în
concluziile medicului există şi adevăr absolut (constatarea anumitor fapte, datele de la autopsie şi
din laborator) şi adevăr relativ (forma bolii, srecificul procesului patologic ş.a.).
16. Gândirea medicală între obiectivitate și subiectivitate.
Obiectivitatea privește mecanismele generante de realitate si tratarea obictului cumva diferentiat de
individ, ca diferit de o entitate obict, independenta de subiect ca realitate obictiva, existenta in afara
subiectului, in afara corpului sau fizic, dar si in afara corpului sau spiritual. Orice obiect, din punc de
vedere filosofic trebuie inteles ca o existenta duala, cu obiect in subiect obiect construit mudal de
simturile si mintea individului si ca obiect independent mudal de subiect, ca sursa de bun mesaj care
furnizeaza omului ca informatie de modalitate, dar care obiect este diferit de toate mesajele de modalitatea
pe care o furnizeaza si care sunt percepute interpretate, ca forma sau evenimente. Tratarea tehnica o
obictivitatii filozofice, metafizice, este dificila si cere analize si concepte specializate, putin familiare
majoritatii. este necesar sa spunem ca, in istoria evolutiei cunoasterii, omul a distins doua variante ale
realitatii si anume o realitate autonoma de toti oamenii si o alta dependenta de care omul o modalizeaza
mental. prima realitate a fost numita realitatea obictiva sau lume autonoma, realitate inafara individului,
iar cea dea doua realitatea subictiva extrasa de mintea subictului din mesajul fenomenal difuzat de
realitatea obiectiva si procese care se presupune ca exista neconditionata modal de mintea subictului.
-Subiectivismul este teoria care spune ca perceptia este realitatea si ca nu exista un adevar fundamental
conform careia realitatea exista independent de perceptie. Cu toate acestea, subiectivismul nu sustine ca
totul este o iluzie sau ca nu exista nici un fel de lucru care sa fie real, numai ca natura realitatii depinde de
constiinta individului. Intr-o forma extrema, aceasta poate sustine ca natura si existenta fiecarui obiect
depinde doar de constentizarea subiectiva a acestuiacestuia de catre cineva.
Subietivitismul metafizic este ideia ca nu exista un adevar fundamental, conform caruia, realitatea exista
independent de perceptie.
Subictivismul etic este credinta metaetica, conform careia, propozitiile etice se reduc, de fapt la declaratii
cu privire la aditudinele sau conventiile persoanelor individuale sau ca orice propozitie etica implica o
atitudine detinuta de cineva. Prin urmare este o forma a relativismul moral in care adevarul afirmatiilor
morale se refera la atitudinile indivizilor. I n activitatea medicala, pricipala forma de cunoastere este
diagnosticarea.

17. Importanța logicii în gândirea și practica medicală. Structura logicii formale.

Importanţa ştiinţei logicii constă în următoarele momente:
•Ea ne ajută să ne exercităm în mod conştient gîndirea inconştient logică şi prin aceasta s-o facem mult
mai exactă, s-o stăpînim şi s-o folosim mai bine.
•Ştiinţa logicii ne dă posibilitatea să depăşim caracterul limitat, unilateral şi imperfect al limbajului
natural. Cuvintele şi expresiile limbii naturale treptat şi pe neobservat îşi schimbă semnificaţia. În limba
naturală unul şi acelaşi cuvînt poate să aibă diferite semnificaţii şi invers – diferite cuvinte au una şi
aceiaşi semnificaţie. Semnificaţia cuvintelor foarte des are un caracter neclar, nedesluşit, confuz,
nedeterminat. Deasemenea şi formele gramaticale de construire a expresiilor sunt imperfecte.
•Ştiinţa logicii ne ajută să rezolvăm o serie de probleme pe care nu le putem rezolva cu ajutorul gîndirii
spontane. Logica ne ajută la dezvoltarea capacităţii noastre de abstractizare. Ea ne oferă posibilitatea de a
rezolva unele probleme din domeniul anumitor ştiinţe particulare. Logica are importanţă în activitatea
ştiinţifică cînd trebuie de generalizat, clasificat datele empirice, cînd trebuie de determinat sensul strict al
lor. Logica este de neînlocuit în discuţiile ştiinţifice, deoarece gîndirea oricărui specialist trebuie să fie
determinată, precisă şi clară, lipsită de contradicţii, demonstrativă, raţional suficientă.
18. Legile logicii formale și rolul lor în gândirea medicală.
Legea identităţii –Legea identităţii interzice de a schimba arbitrar, nemotivat şi
neîntemeiat conţinutul şi volumul noţiunei. Greşala logică este substituirea noţiunei.
Încălcarea acestei legi în diagnosticare des depinde de neidentitatea expresiilor verbale a
multor noţiuni medicale, de caracterul lor ambiguu. Nu numai un cuvînt exprimă diferite
boli, dar şi una şi aceeaşi boală poate fi numită prin diferite cuvinte. Folosirea în medicina
clinică a noţiunilor în diferit sens face diagnosticarea neconcretă, confuză, neclară. Nu
trebuie să fie diferite numiri a bolii la medicul de la sector, salvare, la policlinică şi din
staţionar. Deasemenea nu trebue să fie divergenţă în numirea bolii de către unii medici şi
clasificarea de stat şi internaţională a bolilor. Legea identităţii cere reînoire şi precizarea
permanentă a clasificării de stat şi internaţionale şi modificările lor.
Legea contradicţiei –Legea contradicţiei cere consecutivitate în raţionare şi lichidarea
noţiunelor contradictorii, care se exclud reciproc. Încălcarea legii are loc atunci, cînd nu se
iau în consideraţie condiţiile concrete, locul şi timpul obiectului şi fenomenului dat şi
reflectarea lor în gîndire. Spre exemplu, hipo- şi hipertireoz, hipo- şi hipertonia nu pot
exista concomitent la una şi aceeaşi persoană, dar în diferit timp aceste stări pot exista.
Legea terţului exclus -Legea terţului exclus ca şi alte legi a logicii formale nu-i în stare să
rezolve singură problema veridicităţii ori falsităţii judecăţilor contradictorii. Pentru asta e
necesar de a cunoaşte fenomenele, legile dezvoltării lor. Dar dacă s-a stabilit, că aceste
judecăţi sunt contradictorii, atunci legea nominalizată are o mare importanţă. Ea afirmă
numai una: din două judecăţi contradictorii una este adevărată şi mai mult nimic. Medicii
uneori nu respectă cerinţa acestei legi. Din două judecăţi contradictorii - “La pacientul A.
este diabet zaharat” şi “La pacientul A. nu este diabet zaharat” medicul trebuia să accepte
una ca adevărată, iar cealaltă – falsă. În loc de aceasta el formulează o concluzie dubioasă:
“Sindrom diencefal cu dereglarea metabolismului glucid după modelul diabetic”.
Legea raţiunii suficiente – Legea este îndreptată contra gîndirii alogice care acceptă
concluziile numai la credinţă, fără întemeierea suficientă. Nu-i de ajuns de a afirma
adevărul unei judecăţi, dar trebuie de adus argumente ce ar indica temelia veridicităţii.
Raţiunea logică trebuie deosebită de temeiul real. Afirmînd, că în odaie este cald, noi ne
putem referi la indicaţia termometrului. Această referire şi este raţiunea logică a afirmării
noastre. În medicină veridicitatea diagnozei este întemeiată pe totalitatea de simptome şi
sindrome specifice pentru unitatea nozologică dată (care la rîndul lor tot sunt întemeiate).
19. Morala, etica și bioetica în medicină: importanță și actualitate.
-Morala (cuvânt latin mores – obicei, fire, caracter)este o totalitate de norme, principii, reguli,
idealuri, etc., care determină regulile comportării oamenilor şi modelează aspectele relaţiilor în
societate.
Prin morală profesională se înţelege de regulă, normele de comportament profesional fiindcă are
valoarea unor criterii de referinţă pentru asigurarea progresului profesional, iar prin etica
profesională se înţelege justificarea teoretică a necesităţii respectării acestor norme.
Ce este bioetica?
Bios+ethos (viață și moarte) moralp aplicată științelor vieții
*Bioetica pune întrebări în centextul medicinei moderne și a îngrijirilor de sanatate
*Asistenta medicala se bazeaza pe o serie de traditii pluraliste,atat laice , religioase, probleme
litigioase ale difetentelor morale
*Bioetica promovează cunoasterea și intelegerea publica morală a progreselor stiintifice in
domeniul asistentei medicale.
*Bioetica:Interactiunea complexa a vietii umane , stiinta si tehnologie
Bioetica se refera: ce este bine sau rau \corect sau nedrept\responsabil sau iresponsabil
Bioetica se asociaza:vinovatia\rusinea\empatie sau altruism
Bioetica(obiective principale):
1)Comportamenul uman in domeniul stiintelor vietii si al sanatatii
2)Analizat in lumina valorilor si principiilor morale
(obiective secundare):
Disciplina –bioetica ofera un cadru disciplinar pentru intreaga gama de problem morale si
problem legate de stiiintele vietii.
Abordarea interdesciplinare-rationament etic si de decizie:
1) in cazul eticii medicale integreaza date empirice din medicina
2)rezolvarea cazurilor cu ajutorul altor discipline(etica aplicata,etica cercetarii).
Orientare etica intr-un domeniu particular al comportamentului uman. Clarificare –argumentare
etica la cazuri noi,complexe(exp.terapia genetica,clonarea).
Structura-argumente pentru examinare critica a hotararilor judecatoresti ,considerente in discutii
si dezbateri.
Audit intern –comitete de etica pentru situatii particulare(personae cu handicap,personalitatea
imcompleta,problem de discernamant etc.)
Etica (cuvânt de origine greacă ethos – obicei, caracter, deprindere, conduită) - una din
străvechile disciplini, obiectul de studiu al căreia este morala, deci ea este ştiinţa despre morală,
legile dezvoltării ei, aprecierea şi particularităţile ei specifice.
Sarcinile de bază ale eticii și deontologiei medicale
-Studierea principiilor, normelor şi regulilor etico-deontologice, care favorizează calitatea şi
eficacitatea tratamentului pacienţilor;
-. Efectuarea măsurilor necesare pentru excluderea factorilor negativi în activitatea medicală;
-. Menţinerea permanentă a normelor relaţionale etico-deontologice stabilite între personalul
medical şi pacienţi;

-. Excluderea consecinţelor negative urmate (convocate) de asistenţa medicală necalitativă;

-. Perfecţionarea permanentă a cunoştinţelor etico-deontologice generale şi profesionale a
lucrătorilor medicali de toate rangurile.

-. Respectarea principiilor etico-morale în compartimentul dezvoltării medicinii prin cercetările

științifice efectuate pe ființa umană.
20. Metode de luare a deciziilor morale în practica medicală.
Metoda elaborată de Beauchamp și Childress are la bază patru principii morale :
1) Principiul respectării autonomiei, care presupune că fiecare persoană trebuie să aibă libertatea de a lua
decizii pe termen scurt și pe termen lung, în lipsa unor factori externi coercitivi și în cunoștință de cauză;
2) Principiul binefacerii, conform căruia, fiecare persoană are obligația de a-i ajuta pe alții să-și
promoveze interesele importante și legitime, cântărind beneficiile, daunele și riscurile, pentru a obține cel
mai mare beneficiu;
3) Principiul non-dăunării, care prevede datoria fiecărei persoane de a evita daunele inutile care pot
apărea, prin omiterea sau comiterea unor acțiuni.
4) Principiul dreptății sau echității, ce presupune distribuția echitabilă a bunurilor, resurselor și serviciilor
medicale.

21. Principiismul în practica medicală contemporană: principiile autonomiei, binefacerii, non-

dăunării, echităţii, vulnerabilităţii şi integrităţii.

Una dintre metodele de evaluare a problemelor de bioetica este metoda principista, dezvoltata de Tom
Beauchamp si James .Conform acestei metode, principiile sunt centrul vietii morale si toate deciziile din
domeniul medical ar trebui sa fie luate in baza acestor principii.
1) Principiul respectarii autonomiei, care presupune ca flecare persoana trebuie sa aiba libertatea de a lua
decizii pe termen scurt si pe termen lung, in lipsa unor factori extemi coercitivi si in cunostinta de cauza;
2) Principiul binefacerii, conform caruia, fiecare persoana are obligatia de a-i ajuta pe altii sa-si
promoveze interesele importante si legitime, cantarind beneficiile, daunele si riscurile, pentru a obtine cel
mal mare beneficiu;
3) Principiul non-daunarii, care prevede datoria fiecarei persoane de a evita daunele inutile care pot
aparea, prin omiterea sau comitereii unor actiuni.
4) Principiul dreptagii sau echitatii, ce presupune distributia echitabila a bunurilor, resurselor si
servnciilor medicale.
Principiul autonomiei. Autonomia persoanei se refera la capacita tea de autodeterminare, la
autoguvenare fara a fi supus unui control din partea altor persoane sau limite. Principiul respectului
autonomic impune o serie de reguli, printre care cele mai importante sunt: spunerea adevarului sau
veracitatea, respectul intimitatii altor persoane, protejarea informatiei confidentiale, obtinerea
consimtamantului pentru interventie de la pacienti si ajutarea celorlalti, in caz de necesitate, de a lua
decizii.
Principiu non-daunarii. Acest principiu este prevazut inca in juramantul lui Hipocrate si se refera la
datoria medicului de a nu dauna. In etica biomedicala, acest principiu se poate manifesta prin respectarea
urmatoarelor reguli: nu ucide, nu cauza durere suferinte, nu ofensa, nu-i priva pe altii de bunurile vietii
etc.
Principiul binefacerii. Acest principiu presupune datoria de a promova binele si de a-i ajuta pe altii sa-si
urmeze interesul legitim sau important pentru ei, dar poate fi inteles si ca datorie de a evita sau inlatura
raul sau prejudiciul, dar si obligatia de a face si a promova binele.
Principiul echitatii. Principiul echitatii sau justitiei sta la baza distributiei beneficiilor sociale si a
poverilor. Exista mai multe reguli dupa care se poate infaptui distributia echitabili a resurselor: fiecarei
persoane in mod egal; fiecarei persoane conform necesitatilor, fiecarei persoane in functie de efort;
fiecarei persoane dupa merit; fiecarei persoane conform schimburilor pietei libere.
Principiul demnitatii. Acest principiu sta la baza conceptului vest-european de dezvoltare a bioeticii.
Conceptul de demnitate prevede ca, chiar daca o anumita persoana nu mai poate fi considerata autonoma ,
aceasta nu isi pierde demnitatea, inteleasa ca valoare intrinseca care obliga moral comportamentul uman.

Principiul respectului demnitatii exprima, in primul rand, o valoare intrinseca a fiintei umane in
comunitate sau societate apoi include respectul pentru capacitatea subiectului uman de actiona moral si
interzice orice instrumentalizare/comercializare a oricarei fiinte umane.
Principiu integritatii. Principiul integritatii se axeaza pe coerenta morala a persoanei. Principiul
integritatii functioneaza ca un ideal ce promoveaza urmarirea si consolidarea morala a propriei identitatii.
Functia lui vizeaza datoriile fata de sine, coerenta interna a comportamentului moral si datoriile celorlalti
de a respecta si promova o armonie a agentului moral. Conform acestui principiu, se interzice
dezintegrarea personalitagii umane, trebuie respectata inviolabilitatea persoanei etc.
Principiu vulnerabilitatii. Principiul respectului vulnerabilitatii exprima conditia fiintei umane care este
fragila si poate oricand degrada fizic, mental, spiritual, ceea ce da nastere unor obligatii speciale sau
impune o grija morala diferita de cea standard. Acest principiu da nastere necesititii impunerii unei
atitudini grijulii fata de paturile socialvulnerabile ale societagii (femei, copii, invalizi, bolnavi psihic).