Imediat după dispariția fizică, timpul își găsește răgazul să le cântărească tuturor scriitorilor

talentul și să le stabilească meritele de novatori sau limitele de epigoni. Astăzi vom vorbi despre
Lucian Blaga împreună cu Andrei Dușmăneanu, critic literar amator.

Prin ce consta, dupa parerea dvs. , farmecul poeziei lui Blaga?

Farmecul lui Blaga constă în organicitatea și spontanietatea ceremonialului rostirii. Blaga asigură
lumii o prospețime de prim moment al genezei. Acesta fapt are loc datorita autorevelării din
propriul suflet, despre care vorbea in Pietre pentru templul meu: „Lumea mi se pare atât de nouă,
încât îmi vine să cred ca ea se produce în fiecare zi din nou din sufletul meu, cum Heraclit credea
că soarele se face în fiecare dimineață din aburii mării.”

Care este lucrul, ce îl face pe Blaga un autor deosbit?

Interesantă întrebare. La Blaga, ai mereu senzația că nu poetul rostește ființa, ci ființa îl rostește
pe poet. Mioriticul îi asigură această dezinteresare organică de ceea ce este în univers, căci îi este
suficientă conștiința – nativă și naivă – că este în el. Opunându-se filosofilor care au voi cu tot
dinadinsul să pătrundă în secrete lumii, Blaga își exprimă bucuria că nu știe și nu poate să știe ce
sunt lucrurile din jurul lui și ce este el ca eu cunoscător, căci numai în felul acesta poate proiecta
în misterul lumii un înțeles, un rost și valori care izvorăsc, precizează poetul , din cele mai intime
necesități ale vieții și ale duhului lui. „Omul trebuie să fie creator- de aceea să renunțe cu bucurie
la cunoașterea absolutului.”

Dupa parerea dvs. ce au în comun Blaga și Eminescu

Blaga este marele replăsmuitor al limbii române în secolul XX-lea, după cum Eminescu este
marele plasmuitor al secolului al XIX-lea. Cei doi au în cel mai înalt grad cunoștiința ca limba
română este stăpâna actului creator, care le rostește ființa. Ca și în cazul lui Eminescu, în
persoana lui Blaga avem un mare organicist care se modelează dupa necesitățile spontane ale
firii și care acultă numai de adevărul lăuntric al inimii și cugetului.

Paradisiac sau luciferic?

După cum a spus Noica: „Cu Blaga triumfă românescul în filosofie”. El își revindică demn
caracterul de noutate al lucifericului(al cunoașterii problematizate, tensionate), dar nu
paradisiacului(cu atașarea lui strână de obiect). Eul liric blagian a impus definitiv, cu implicații
de o singularitate excepțională, acest demers luciferic.

Deci prin ce se caracterizează lumea lu Blaga?

În plan mitopoetic lumea lui Blaga apare în mod firesc ca o „poveste”, ca o legendă, ca o curte
cu taine încifrate în semne străine. E o carte care deopotrivă descrifează și incifrează, „arată” și
„ascunde”, căci după ce s-a revelat poetul „închide porțile și trage cheile” Lumea lui Blaga
benificiază într-un mod ciudat pentru noi, dar într-un mod organic pentru ea.

Lumea lui Blaga beneficiază de o libertate a rostirii și ,prin urmare, de o posibilitate ideală a
situării „în sânul deschiderii ființei”, de valorizarea eficientă a vorbirii și tăcerii, a neantului care
se iscă din acestea. Numai datorită unei astfel de libertăți, hărăzite de însăși rostirea românească
a ființei, el a putut auzi : ”Prin vuietul timpului/ glasul,/Prin zvonul Eonului-/bocetul omului” și a
mai putut auzi cum în „necuvânt-/ și fără de-amintire/ și ca de sub pământ/(...)cu zumzăte de
roi/frumusețea și cu moartea lucrează pentru noi”.