Asistentul social-funcții, caracteristici

Primele încercări de ajutor a persoanelor în nevoie, de fapt forme primare în practica

asistenței sociale au apărut încă din cele mai îndepărtate timpuri, legate de ocrotirea celor în
impas (orfani, bolnavi, săraci, văduve etc.) de către biserici. Actele de caritate orientate spre
cei neajutorați, ale instituțiilor religioase, apar ca prime acțiuni în rețeaua de asistență socială.
În primele secole ale erei noastre, în imperiul roman aflat sub influența creștinismului au luat
ființă câteva instituții de asistență pentru copiii orfani, case de adăpost pentru tinere fete și
aziluri pentru văduve. Aceste instituții se bucurau de suportul material și de sprijinul bisericii.
În Evul Mediu timpuriu, sprijinul acordat de biserică celor săraci s-a întemeiat pe concepția
„pozitivă” privind sărăcia: să te naști sărac reprezintă o șansă pentru dobândirea vieții veșnice,
totodată sărăcia dădea prilejul celor bogați de a-și demonstra milostenia. Până la jumătatea
secolului XIX biserica a constituit un important sprijin al săracilor, bolnavilor, al copiilor sau
bătrânilor lipsiți de sprijinul familiei.
Din punct de vedere istoric, asistența socială, ca formă de ocrotire asigurată prin legislația de
stat, a apărut în Anglia în perioada reginei Elisabeta, având ca reper Legea Săracilor adoptată
de Parlamentul englez în 1601.
La Congresul internațional al asociațiilor de binefacere, care a avut loc în anul 1893, s-a pus
problema pregătirii de personal specializat pentru o nouă profesie: aceea de asistent social.
Prima care a luat inițiativă a fost Statele Unite, creând în 1897, la Ney York, prima Școală de
Asistență Socială.
Asistența socială este prin excelență o profesie practică bazată atât pe cunoașterea și
experiența comună cât și pe intuiția și experiența individuală.
Ea se orientează spre realizarea următoarelor funcții:
a. Identificarea segmentului de populație care are nevoie de ajutor;
b. Păstrarea unor evidențe privind persoanele asistate;
c. Diagnoza nevoilor și a problemelor socio-umane adică diagnosticarea problemelor de
diferit ordin cu care persoanele vulnerabile sau grupurile cu risc sporit se pot confrunta
într-o anumită perioadă de timp și în anumite condiții sociale, economice și culturale;
d. Identificarea surselor de finanțare a programelor de sprijin;
e. Evaluarea serviciilor și a programelor sociale;
f. Sensibilizarea societății, a forurilor politice dar și civice asupra problemelor celor
aflați în situații de risc;
g. Apărarea drepturilor personale marginalizate sau defavorizate și promovarea asigurării
unor modalități concrete de acces la servicii specializate de protecție și asistare;
h. Stabilirea drepturilor și modalităților concrete de acces la serviciile specializate de
asistență socială prin cunoașterea cadrului legislativ-instituțional;

Mănoiu F., Epureanu V., 1996

 i. Oferirea de sprijin și consiliere prin modalități de intervenție individuală, de familie
sau de grup, în vederea refacerii capacităților de integrare socioculturală și economică
a persoanelor aflate în dificultate;
j. Dezvoltarea de programe de cercetare științifică la nivel național privind amploarea și
tipologia problemelor sociale și a felului în care aceste probleme sunt percepute de
societate.

Asistența socială este o profesie pronunțat aplicativă. Ea folosește mijloace complexe de

socio și psihoterapie. Presupune în același timp, cunoștințe din domeniul științelor socio-
umane (psihologie, psihologie socială, psihopatologie, pedagogie, sociologie, antropologie,
medicină internă și socială, economie, drept etc.), pe de o parte, deprinderi, abilități practice
(îndemnuri de a lucra și comunica cu persoane și grupuri în dificultate), pe de altă parte, și nu
în ultimul rând, un set de valori, principii, norme, reguli morale (codul deontologic al
profesiei care asigură respectarea drepturilor omului, fără deosebire de rasă, sex, culoare,
vârstă, limbă, religie etc.). În acest cadru se utilizează frecvent, în ultimul timp, termenul de
„acțiune afirmativă” care se referă la un complex de măsuri, de activități organizate la nivelul
organizațiilor, instituțiilor sau colectivității de natură a elimina discrepanțele, inegalitățile în
relațiile dintre grupurile minoritare, dezavantaje și populația majoritară de a crește
oportunitățile lor educaționale, profesionale, de promovare în scopul integrării lor normale în
comunitate. Uneori, cu semnificație apropiată, mai este utilizat și termenul de „discriminare
pozitivă”. De aceea, profesia de asistent social implică o filosofie proprie centrată umanist.
Asistentul social are o dublă responsabilitate față de cei în nevoie și față de instituția pe care o
deservește.

Mănoiu F., Epureanu V., 1996