1

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

- analiză literară -

Poezia modernă este structurată pe un joc de oglinzi în care răspunsurile la marile întrebări
existenţiale vor fi formulate „sub pecetea lucidităţii şi obiectivităţii”.
La Blaga, aventura cuvântului întemeiază un teritoriu aflat între tradiţionalism şi modernism. El
este poetul eterului şi al transparenţelor, aşa cum Arghezi era al pământului. El aparţine poeziei
interbelice, completând triada celor mai importanţi artişti ai perioadei, alături de Arghezi şi Ion Barbu.
Dacă Ion Barbu venea spre poezie dinspre matematică, sublimând-o, iar ermetismul său era o cale spre
poezia pură, Blaga vine spre poezie dinspre filosofie, iar alăturarea va crea o operă originală. Cu Lucian
Blaga, liricul revine la substanţa subiectivă, artele sale poetice reafirmând primatul autobiograficului şi al
confesiunii.
Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este arta poetică ce deschide volumul
„Poemele luminii” din anul 1919, un text programatic ce oferă câteva dintre reperele fundamentale
pentru definirea atitudinii poetului faţă de poezie, schiţând relaţia eu-univers, specifică viziunii sale (la
Blaga, arta poetică implică o atitudine subiectivă conştient asumată faţă de lume, o modalitate fermă de
situare a eului liric în univers şi de a fiinţa în poezie)
Concepută ca piesă de dosar liric, poezia are o dublă valoare: intrinsecă prin raportarea la
manifestul existenţial eu-sine; extrinsecă prin paradigma interpretativă a imaginii celuilalt. Opera
surprinde relaţia poet-lume şi poet-creaţie din perspectiva „noului stil”, cum numea Blaga expresionismul
în studiul „Feţele unui veac”.
Spre deosebire de artele poetice clasice în care se aruncă o privire exterioară asupra artei, artele
poetice moderne precum „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” privesc din interior creaţia, eul liric,
vizibil prin construirea discursului poetic la persoana I singular, nu se mai identifică cu eul auctorial,
obiectiv, este mai curând afectiv, căci se plasează într-un raport cu lumea interioară şi se exprimă sub
forma trăirilor, impulsurilor.
Folosirea persoanei I a pronumelui din titlu este o asumare a acestei poetici influenţate de un
panteism evident (vocabula „eu” exprimă o atitudine tipic expresionistă în care se proiectează stări
subiective, afective asupra realului). Importanţa pronumelui personal „eu” este evidenţiată de repetiţia lui
de cinci ori în poezie. De fiecare dată, pronumelui îi este adăugat ceva. Repetarea lui la început şi la
sfârşit de vers subliniază condiţia artistului care pare să rezoneze cu întreaga lume, urmărind să sporească
taina ei, adâncind misterele pe care le întâlneşte. A doua oară, apare opoziţia dintre eu şi ceilalţi, care prin
lumina lor distrug, sugrumă universul. A patra oară, eul blagian sugerează dorinţa creatorului de a căpăta
puteri demiurgice. Precum marele creator, el poate datorită tipului de cunoaştere care i se oferă, să
 2

stăpânească universul. In excipit, pronumele evidenţiază atingerea unui statut demiurgic, fapt pentru care,
artistul îşi permite să răspândească iubirea şi cunoaşterea luciferică.
Eul liric exprimă dorinţa de cuprindere, contopire într-o aspiraţie de depăşire a individualităţii.
De exemplu, eul arghezian se deosebeşte de cel blagian prin asumarea unei tradiţii, el împrumută o voce
oraculară, extrasă din imperativele unei colectivităţi Eul blagian devine o ipostază interiorizată,
adresându-se doar sieşi, privindu-se doar în raport cu lumea (eul liric se raportează la această lume printr-
o metaforă verbală, şi anume „eu nu strivesc”). Se creează astfel, o legătură între eul rostitor şi universul
integrator.
Poemul are o structură modernă, o singură strofă care apare sub forma unui bloc sintactic compus
din versuri inegale, cele scurte alternând cu cele lungi.
La nivelul sintaxei poetice, cele 20 de versuri cu măsură inegală, se organizează în trei secvenţe
care au ca centru de iradiere, metafora luminii. Prima secvenţă cuprinde primele 5 versuri care definesc
concepţia filosofică despre existenţă, „cunoaşterea luciferică”. Forma negativă a verbelor „nu strivesc”,
„nu ucid”, verbe ale durităţii, desprinse parcă dintr-un decalog propriu, pune în evidenţă o afirmaţie
ajutată şi de persoana I a pronumelui personal.
Reluând titlul, primul vers numeşte în chip foarte clar termenii ecuaţiei situaţi, pentru
subliniere, la extremele versului, pentru a marca atitudinea contemplativă „nu strivesc” a eului în faţa
universului. Poetul nu-şi propune clarificarea misterelor lumii, astfel, metafora revelatorie „corola de
minuni a lumii” ilustrează tainele vieţii, minunile vieţii la care eul liric participă prin propria sa creaţie.
Dacă Arghezi situa universul sub sintagma oximoronică „flori de mucegai” ,desemnând sordidul şi urâtul,
condamnarea, Blaga reinstaurează criteriul estetic, iar frumosul devine o substanţă a universului
Lumea devine o corolă, sugerându-se astfel multitudinea de forme sub care se prezintă realul.
Această lume care se oferă cunoaşterii este una interioară, un cosmos aflat într-o penumbră a conştientului
colectiv, iar raportul eu-lume este exprimat prin arhetipul universului propriu-zis: flori, ochi, buze,
morminte.
Fiecare numire a corolei este un simbol care se va dovedi esenţial în „geografia mitologică a lui
Blaga” (florile sugerează frumuseţea naturii şi pot figura prima treaptă a cunoaşterii; motivul privirii, al
ochilor se asociază ideii de cunoaştere contemplativă, ei reprezintă un spaţiu de întâlnire între eu şi lume,
o deschidere a universului interior; buzele pot trimite la capacitatea de a transmite prin cuvânt ceea ce
simte, ceea ce gândeşte, marcând atât cunoaşterea prin logos, acea rostire poetică, cât şi cunoaşterea prin
eros; mormintele sunt un simbol thanatic care ar reprezenta trecerea într-o lume superioară, necunoscută
deplin).
Se cristalizează o viziune asupra lumii în centrul căreia se află eul luminat de conştiinţa unei
legături cu fiecare petală a corolei. Blaga vorbeşte despre atitudinea lui faţă de tainele universale, optând
 3

nu pentru cunoaşterea lor pe cale raţională, ci pentru potenţarea lor prin contemplarea nemijlocită a
formelor concrete sub care se înfăţişează.
Secvenţa a II-a este construită pe opoziţia eu-ceilalţi şi detaliază cunoaşterea paradisiacă,
raţională figurată poetic prin metafora „lumina altora”. Grija de a nu destrăma „vraja nepătrunsului
ascuns” este de fapt grija de a nu revela taina propriului eu, de a nu-l divulga prin cuvânt (metafora „vraja
nepătrunsului ascuns” face trimitere la „Scrisoarea I” eminesciană „Când nu s-ascundea nimica, deşi tot
era ascuns/Când pătruns de sine însuşi, odihnea cel nepătruns”; nepătrunsul eminescian echivalează cu
lumea de dinainte de geneză, pe când nepătrunsul blagian reprezintă acceptarea neputinţei de a cuprinde
cu mintea tainele lumii).
Conjuncţia coordonatoare adversativă „dar” împarte poemul în două mari secvenţe, marcând
coexistenţa a două atitudini faţă de sistemul vieţii - spre deosebire de lumina altora, cunoaşterea poetică
este echivalentă cu lumina lunară „ca sporire şi mărire a tainei lumii” „îmbogăţire a întunecatei zări care
închide practic discursul liric. Tot ce se negase în prima parte a poeziei din perspectivă diurnă, solară e
acum reabilitat în regim nocturn. Luna sugerează potenţarea misterului reprezentând infinitul spre care
tinde creatorul, stabilind o relaţie directă între planul terestru şi cel cosmic (se poate observa caracterul
expresionist al poemului redat de relaţia cu absolutul, cu planul cosmic).
Epitetul cromatic „alb” sugerează opoziţia dintre lumină şi întuneric, creând impresia de intrare
dintr-o sferă divină a creatorului. Blaga se defineşte, mai degrabă, ca un „poet nocturn”, preferând lumina
selenară, difuză sub semnul articulării elementelor disjunctive („flori”, ”ochi”, ”buze”, ”morminte”) care
în final formează un tot. Astfel, luna, aşa cum preciza Gilbert Durand, reprezintă „marea epifanie
dramatică a timpului” personificând un dublu cosmic al fiinţei: ”lumina mea” care echivalează cu lumina
lunii şi „eu” care se asociază cu misterele lumii.
Epitetul antepus „sfânt” asociat substantivului „mister” ilustrează ideea de sanctificare a tainei
care se perpetuează la nesfârşit, fiindcă artistul „face ca tot ce-i neînţeles să se schimbe în neînţelesuri şi
mai mari”.
Ultima secvenţă se deschide cu o conjuncţie conclusivă „căci”(cu valoarea lui „aşadar”) care
evidenţiază structura de tip argumentativ a poeziei, în care primul vers reprezintă ipoteza, iar celelalte,
argumentele, ultimele două versuri având valoare conclusivă.
Apariţia verbului „a iubi” marchează capacitatea de a răspândi cunoaşterea luciferică, astfel,
iubirea devine un instrument de cunoaştere, dar şi un rechizitoriu al lumii paradisiace.
Prin recurenţa termenilor enumeraţi şi în prima secvenţă poetică, fiecare substantiv capătă
accente stilistice deosebite prin repetarea lui „şi” adverbial (florile de data aceasta reprezintă frumuseţea
creaţiei poetice; ochii reprezintă imaginile construite şi inventariate de artist; buzele reprezintă expresia
 4

operei literare; mormintele sugerează permutarea existenţială, schimbul de locuri-omul muritor este
schimbat cu artistul, astfel corola pare a se închide sferic, refăcându-şi perfecţiunea).