Floare-albastră

de Mihai EminescuScrie un eseu structurat, de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinţi tema
şi viziunea despre lume, reflectate într-un text poetic studiat, aparţinând romantismului / unui autor
canonic studiat / lui Mihai Eminescu. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- Evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului într-o tipologie, într-un curent
cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică;
- Prezentarea temei reflectate în textul poetic ales, prin referire la două imagini / idei poetice;
- Prezentarea a două elemente ale textului poetic, semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume a
autorului (de exemplu: titlu, incipit, imaginar poetic, relații de opoziţie şi de simetrie, elemente de recurenţă,
simbol central, figuri de stil, elemente de prozodie etc.).

Model de rezolvare

Romantismul a fost un curent cultural manifest mai ales în prima jumătate a secolului al XIX-lea
ca o reacţie împotriva clasicismului rigid; el promova individualitatea, originalitatea, spontaneitatea,
sentimentul. În literatura română, curentul a pătruns în perioada paşoptistă, însă a cunoscut o ilustrare
desăvârşita prin opera lui Mihai Eminescu, ale cărui creaţii se ridică la nivelul celor europene.
Poemul Floare albastră, publicat în revista Convorbiri literare, în 1873, este o capodoperă a
lirismului eminescian din etapa de tinereţe şi un text reprezentativ pentru viziunea romantică a poetului,
în primul rând prin valorificarea unui motiv poetic european într-o viziune lirică proprie (anticipat prin
titlu). Simbolul florii albastre dobândeşte aici semnificaţii numeroase: aspiraţie spre fericirea prin iubire,
nostalgia iubirii ca mister al vieţii („Floare-albastră, floare-albastră,/Totuşi este trist în lume”), opoziţie
între lumea caldă, trecătoare (efemeră), terestră şi lumea rece a ideilor, a cunoaşterii absolute. În creaţia
eminesciană, albastrul este culoarea infinitului, a marilor depărtări, a idealului, iar floarea simbolizează
viaţa, fiinţa păstrătoare a dorinţelor dezvăluite cu vrajă.
O a doua trăsătură care face posibilă încadrarea textului în doctrina romantică este utilizarea
antitezei, ca procedeu artistic de structurare a universului poetic. Astfel, concepţiile celor două măşti lirice,
iubitul şi iubita, dezvoltă o serie de antiteze: cosmic/terestru, geniu / om comun, cunoaştere raţională /
cunoaştere pe baza afectelor.
Viziunea romantică e dată şi de temele abordate. Astfel, condiţia geniului şi aspiraţia spre
cunoaşterea absolută sunt ilustrate încă din prima strofă prin metaforele: „râuri în soare" şi „Piramidele-
nvechite”. Pe de altă parte, tema iubirii, apare în corelaţie cu tema naturii, pentru că natura vibrează la
stările sufleteşti ale eului. Astfel, în discursul iubitei, iubirea paradisiacă, este proiectată într-un cadru
protector, conturat prin motive specifice: codrul, izvoarele, valea, balta, luna etc. Ideea spaţiului ocrotitor
este sugerată prin versurile „Acolo-n ochi de pădure/ [...]/ Vom şedea în foi de mure”.
Poezia are o compoziţie romantică, fiind structurată în jurul unei serii de opoziţii: eternitate –
viaţă, masculin – feminin, vis- - realitate, departe – aproape, trecut – prezent. Cele paisprezece strofe
alcătuiesc patru secvenţe poetice, prin alternanţa a două planuri: cosmic – terestru, în discursurilor celor
două voci lirice: geniul (vocea masculină) şi iubita din trecut.
Prima secvenţă (primele patru strofe) reprezintă monologul fetei şi ia forma reproşului prin
adverbul „iar". Tonul adresării este familiar, marcat prin termenii populari „încalte", „nu căta" . Cele două
apelative, „sufletul vieţii mele" şi „iubite", dispuse simetric la începutul şi la sfârşitul primei intervenţii a
fetei, exprimă iubirea sinceră.
 Universul spiritual în care geniul (bărbatul) este izolat este conturat prin enumerarea simbolurilor
eternităţii din prima strofă: „Iar te-ai cufundat în stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte?”. Aspiraţia spre
cunoaştere absolută este sugerată prin metaforele „râuri în soare”, „Piramidele-nvechite”, „întunecata mare”
(misterul genezei) şi - „câmpiile Asire” (universul de cultură).
Avertismentul final „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!”, deşi este rostit pe un ton glumeţ,
cuprinde un adevăr: împlinirea umană se realizează doar prin iubire, în lumea terestră, nu prin izolare, prin
singurătate.
A doua secvenţă poetică (strofa a patra) constituie meditaţia bărbatului asupra iubirii rememorate.
El recunoaşte adevărul spuselor fetei, „Ah! ea spuse adevărul”, dar se detaşează cu o anumită ironie: „Eu
am râs, n-am zis nimic”.
A treia secvenţă poetică conţine strofele V-XII. Monologul rememorat al fetei continuă cu o
chemare la iubire în lumea ei, planul terestru: „Hai în codrul cu verdeaţă”. Cadrul natural protector este
redat prin motivele codrul, izvoarele, valea, balta, luna etc. În acest spaţiu, femeia este o apariţie de basm
(„roşie ca mărul”. „de-aur părul”), şăgalnică („Ş-apoi cine treabă are?”), senzual-naivă („Eu pe-un fir de
românită/ Voi cerca de mă iubeşti”) şi gingaşă („Dulce netezindu-mi părul”).
Verbele la indicativ viitor din replica fetei („vom şedea", „voi cerca", „voi fi roşie", „mi-oi
desface") proiectează în viitor visul de iubire, aspiraţia spre fericire terestră. Idila este de fapt o reverie a
iubitei.
Ultima secvenţă poetică (strofele XIII-XV) este a doua intervenţie a vocii lirice din strofa a patra,
continuare a meditaţiei bărbatului asupra acestei iubiri trecute pe care o proiectează acum în ideal şi
amintire. Atitudinea eului liric este rece, detaşată. Verbele la timpul trecut („stam", „te-ai dus", „a murit”)
evidenţiază depărtarea în timp a celor două momente (întâlnirea celor doi şi clipa rememorării). Versul
final, de o dulce tristeţe „Totuşi este trist în lume!”, sugerează contrastul dintre vis şi realitate,
incompatibilitatea dintre cele două lumi care o clipă s-au întâlnit în iubire pentru ca apoi să se reaşeze în
limitele lor.
În concluzie, poezia Floare-albastră constituie o sinteză a romantismului eminescian. Prin
dezvoltarea unui motiv romantic de circulaţie europeană într-o viziune lirică proprie, acela al florii albastre,
prin întrepătrunderea celor două teme literare şi a speciilor, prin structurarea textului şi a ideilor pe baza
procedeului antitezei, prin proiecţia cosmică a sentimentului, prin tema cunoaşterii şi a condiţiei geniului
textul poate fi considerat o capodoperă a creaţiei eminesciene din etapa de tinereţe, purtând în germene
marile teme şi idei poetice dezvoltate mai târziu în Luceafărul.