Ministerul Educaţiei al Republicii Moldova

PROIECTUL
,,INTEGRAREA COPIILOR CU DIZABILITĂȚI ÎN ȘCOLILE
GENERALE”

EDUCAȚIA INCLUZIVĂ

MODULUL: CONŞTIENTIZAREA ŞI ACCEPTAREA

DIZABILITĂŞILOR

MODULUL: EVALUAREA DEZVOLTĂRII COPILULUI

A prezentat: Ştiubei Maria

Învăţător _Clasele primare /

Profesor şcolar

Gimnaziul Verejeni, Ocniţa

Anul de studii 2016-2017

 MODULUL III.
Conştientizarea și acceptarea dizabilităților

INTRODUCERE

3.1. Principii şi valori ale incluziunii sociale. Rolul şcolii în promovarea valorilor
incluzive

3.2. Acceptarea copiilor cu dizabilităţi în instituțiile de învățămînt și în comunitate

3.3. Abordarea intersectorială în asistența educațională și socială a copiilor cu dizabilități

3.4. Orientarea şcolară şi profesională a copilului cu dizabilități. Implicarea

structurilor/serviciilor extra-şcolare în asistenţa copilului cu dizabilități

3.5. Colaborarea cu părinţii

3.6. Sensibilizarea şi implicarea comunităţii în activitatea şcolii incluzive

 INTRODUCERE

Acest Modul abordează problematica conştientizării şi acceptării dizabilităţilor din perspectivă

intersectorială. În cadrul modulului este elucidat rolul determinant al valorilor şi atitudinilor în asigurarea
succesului incluziunii copiilor cu dizabilităţi în instituţiile de învăţămînt general şi necesitatea promovării
principiilor nondiscriminării, participării şi incluziunii depline şi efective în societate.
Modulul ghidează personalul didactic în abordarea intersectorială privind asistenţa educaţională și
socială a copilului cu dizabilităţi, cu accent pe analiza mecanismului de colaborare intersectorială, în
special dintre domeniile educaţie, protecţie socială şi sănătate. Totodată, în cadrul modulului este
evidenţiată importanţa colaborării cu părinţii în asigurarea incluziunii educaționale a copiilor cu
dizabilităţi. În contextul actual, colaborarea cu părinții este extrem de importantă, deoarece aceștia trebuie
ajutați să conștientizeze necesitățile copiilor și să le ofere sprijin adecvat în evoluția dezvoltării, precum și
pentru a putea urmări coerenţa dintre educaţia exercitată în familie şi cea din şcoală.
Educaţia incluzivă prevede asigurarea incluziunii educaționale, sociale şi profesionale a copiilor
cu dizabilităţi, în acest sens fiind elucidate unele aspecte privind orientarea şcolară şi profesională,
precum şi implicarea unor servicii extraşcolare în asistenţa copilului cu dizabilităţi.
Un rol important în asigurarea incluziunii educaționale îi revine comunității care trebuie să asigure, prin
eforturi conjugate, participarea socială a copiilor cu dizabilități şi a familiilor acestora.

Scopul modulului vizează dezvoltarea/îmbunătăţirea competenţelor personalului instituţiilor de

învăţămînt privind conştientizarea şi acceptarea dizabilităţilor, precum şi pentru aplicarea cadrului
conceptual referitor la abordarea intersectorială a necesităților copiilor cu dizabilități.

Obiective:

• Operaţionalizarea conceptelor: „atitudine”, „prejudecată”, „discriminare”, „incluziune socială”,

„serviciu social”, „mecanism de colaborare intersectorială”;

• Identificarea şi determinarea rolului fiecărei/ui instituţii/serviciu în asigurarea funcţionalităţii

mecanismului de colaborare intersectorială în implementarea EI;

• Furnizarea unor repere metodologice privind formele şi modalitățile de colaborare cu părinţii copiilor
cu dizabilităţi şi cu comunitatea;

• Furnizarea reperelor metodologice și a unor modele operaționale privind incluziunea socială a copilului
cu dizabilități;

• Formarea competențelor practice de aplicare a mecanismului de colaborare intersectorială în

implementarea EI.

Competențe formate/dezvoltate

Urmarea parcurgerii acestui modul de formare, personalul didactic va achiziţiona competenţe de:

• Cunoaştere, înţelegere a principiilor şi valorilor incluziunii sociale;

• Cunoaştere, înţelegere și explicare a conceptelor privind mecanismul de colaborare intersectorială în

implementarea EI;
• Identificare a factorilor care contribuie la abordarea intersectorială a EI;

• Formulare a argumentelor în asigurarea colaborării cu familia şi alţi actori comunitari privind

implementarea EI;

• Manifestare a atitudinilor şi percepţiilor adecvate privind incluziunea copiilor cu dizabilităţi în

instituţiile de învăţămînt general şi în societate.

Acest Modul vă va ajuta să găsiţi răspunsurile la întrebările:

• Care sînt principiile şi valorile unei societăţi incluzive?

• Care sînt principiile şi valorile unei şcoli incluzive?

• Ce presupune acceptarea copiilor cu dizabilități în şcoală şi în comunitate?

• Ce presupune incluziunea socială a copiilor cu dizabilităţi?

• Ce este discriminarea și cum poate fi eliminată discriminarea faţă de copiii cu dizabilităţi?

• Cum putem asigura protecția copiilor cu dizabilități împotriva discriminării?

• Care sînt caracteristicile mecanismului de colaborare interesectorială în implementarea cu succes a EI?

• Care este rolul serviciilor sociale în incluziunea copiilor cu dizabilități?

• Ce reprezintă orientarea școlară şi profesională și care sînt structurile/ serviciile extrașcolare abilitate în
asistența copilului cu dizabilități?

• Care sînt formele şi modalitățile de implicare a familiei şi comunității în asigurarea unui mediu incluziv
pentru copiii cu dizabilități?
 3.1. Principii şi valori ale incluziunii.

Rolul şcolii în promovarea valorilor inclusive

Principalele caracteristici care constituie trăsăturile, aptitudinile şi competenţele pentru a înfrunta
şi gestiona tendinţele nedorite, precum şi pentru a cultiva şi favoriza tendinţele dorite:

• capacitatea de a vedea şi de a aborda problemele ca membru al unei societăţi mondiale;

• capacitatea de a coopera cu alte persoane şi de asumare a rolurilor/obligaţiilor în societate;

• capacitatea de a înţelege, de a accepta şi de a tolera diferenţele culturale;

• capacitatea de a gîndi într-o manieră critică şi sistemică;

• voinţa de a soluţiona conflictele într-un mod nonviolent;

• voinţa de a schimba modul de viaţă şi obiceiurile alimentare pentru a proteja mediul înconjurător;

• capacitatea de a fi conştient de drepturile omului şi de a le apăra (de exemplu, drepturile copiilor,

femeilor, ale minorităţilor etc.);
• voinţa şi capacitatea de a participa la viaţa politică la nivel local, naţional şi internaţional.

! Toate aceste aptitudini au drept fundament al zilelor noastre – a învăţa a trăi împreună cu alţii.

Eliminarea discriminării între oameni trebuie să înceapă cu eliminarea discriminării în educaţie.

Din această perspectivă, definirea incluziunii poate fi concretizată prin următoarele caracteristici:

• recunoaşterea nevoii naturale a tuturor oamenilor de a aparţine unei societăţi;

• existenţa beneficiilor pentru toată lumea, dacă toţi copiii sînt incluşi în şcoală;

• şcolile generale sînt centre educative ale comunităţilor şi promovează relaţii de colaborare
reciprocă (Fig. 3.1.).

Figura 3.1. Cercurile incluziunii

Societatea

Comunitatea

Relaţii
de colaborare

Principiile-cheie ale incluziunii au în vedere următoarele concepte fundamentale:

• valorizarea diversităţii;
• dreptul de a fi respectat;
 • demnitatea fiinţei umane;
• nevoile individuale înţelese ca cerinţe individuale;
• responsabilitatea colectivă;
• dezvoltarea relaţiilor şi culturii profesionale;
• dezvoltarea profesională;
• şanse egale.

Principiile incluziunii se subsumează ideii de Educaţie pentru Toţi, care presupune o nouă
orientare sau schimbare de optică, ce pune accentul pe cooperare, parteneriat, învăţare socială şi
valorizare a relaţiilor pozitive în educaţie. Incluziunea socială îşi propune să garanteze faptul că toţi copiii
au acces echitabil şi egal la resurse, servicii şi facilităţi care sînt favorabile pentru dezvoltarea şi
bunăstarea lor. Incluziunea reclamă – toate şcolile să primească toţi copiii, indiferent de condiţia lor
fizică, intelectuală, socială, emoţională, lingvistică sau alte condiţii şi, de asemenea, să se adapteze şi să
răspundă nevoilor acestora.
Incluziunea în educaţie presupune:
• A aduce valorile incluziunii în centrul procesului educaţional şi de dezvoltare instituţională;
• A reflecta asupra a ceea ce copiii vor să înveţe şi cum învaţă ei;
• A oferi suport individual pentru valorizarea fiecărui copil;
• A oferi suport şcolii pentru a se evalua şi a-şi îmbunătăţi strategia privind incluziunea copiilor cu
CES şi dizabilităţi;
• A creşte implicarea familiior şi comunităţilor în viaţa şcolii;
• A ajuta copiii şi adulţii cu CES să împărtăşească ideile lor privind minimalizarea barierelor şi
mobilizarea resurselor;
• A susţine procesul de schimbare a şcolii pentru a îmbunătăţi situaţia copiilor, părinţilor, cadrelor
didactice;
• A spori participarea copiilor şi adulţilor în activităţile de învățare și predare, precum şi în
promovarea valorilor incluziunii;
• A restructura culturile, politicile și practicile şcolii, astfel încît acestea să răspundă nevoii de
diversitate în modalități care valorifică fiecare persoană în mod egal;
• A corela educația cu realităţile locale şi globale;
• A învăța, reducînd barierele pentru unii copii, să-i ajutăm pe toţi copiii;
• A percepe diferențele dintre copii și diferențele dintre adulți drept resurse pentru învățare;
• A recunoaște dreptul copiilor la educație în propria lor localitate;
• A cultiva relații de susținere reciprocă între școli și comunități;
• A recunoaște faptul că incluziunea în educație este un aspect al incluziunii în societate.

Rolul şcolii în promovarea valorilor incluzive

Dezvoltarea incluzivă se produce atunci cînd adulţii şi copiii îşi corelează acţiunile cu valorile
incluziunii. Corelarea propriilor acţiuni cu propriile valori este lucrul cel mai important pentru a asigura
dezvoltarea unei şcoli incluzive.

Valorile incluziunii sunt clasificate în trei dimensiuni valorice: prima dimensiune evidenţiază
importanţa respectării valorilor fundamentale privind drepturile omului (egalitate, participare etc.) de
către diferite structuri/instituţii; a doua dimensiune vizează valori determinate de relaţiile umane (respect
pentru diversitate, nonviolenţă, încredere etc.); în timp ce al treilea grup este dedicat alimentării spiritului
uman (bucurie, dragoste, speranţă, frumuseţe).
INSTITUŢII RELAȚII SPIRIT
Egalitate Respect pentru diversitate Bucurie
Drepturi Nonviolență Dragoste
Participare Încredere Speranță/optimism
Comunitate Compasiune Frumusețe
Durabilitate Sinceritate
Curaj

În conformitate cu Indexul pentru incluziune, caracterul incluziv al unei şcoli se manifestă pe trei
paliere

 Elaborarea POLITICILOR incluzive

 Dezvoltarea PRACTICILOR incluzive
 Crearea CULTURILOR incluzive
Dezbatere: • Ce activităţi ar trebui întreprinse la nivelul şcolii, pentru ca elevul să vină cu bucurie
la şcoală?

3.2. Acceptarea copiilor cu dizabilităţi

în instituţiile de învăţământ şi în comunitate
Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilități stabileşte că dizabilitatea este un concept
care evoluează şi că dizabilitatea rezultă din interacţiunea dintre persoanele cu dizabilităţi şi barierele care
ţin de atitudine şi mediul înconjurător, care împiedică participarea lor deplină şi eficientă la viaţa socială
în condiţii egale cu alţi cetăţeni [2].

Legea nr. 60 privind incluziunea socială a persoanelor cu dizabilităţi din 30.03.2012, art. 2
defineşte persoana cu dizabilităţi – persoană cu deficienţe fizice, mintale, intelectuale sau senzoriale,
deficienţe care, în interacţiune cu diverse bariere/obstacole, pot îngrădi participarea ei deplină şi eficientă
la viaţa societăţii în condiţii de egalitate cu celelalte persoane [7].

Organizaţia Mondială a Sănătăţii a elaborat un instrument care prezintă clasificarea dizabilităţilor

şi are drept obiectiv oferirea unui limbaj standardizat şi unitar, precum şi a unui cadru general de
descriere a stării de sănătate şi a celorlalte stări asociate stării de sănătate. Acest instrument se numește
Clasificarea internaţională a funcţionării dizabilităţii şi sănă- tăţii, cunoscută sub denumirea de
CIF.

Atitudinea poate fi definită ca dispoziţie relativ permanentă faţă de o persoană sau de un

eveniment din viaţa noastră. Atitudinile sînt modalităţi specifice de abordare, care la nivel de incluziune
presupune acceptarea copiilor cu dizabilităţi în familie, şcoli şi în comunitate.

Prejudecata este o atitudine dezvoltată pe baza unei idei preconcepute, faţă de o persoană sau faţă
de o situaţie.
 Convenția ONU privind persoanele cu dizabilități, art. 3, reglementează principiile generale, cu
accent pe respectul pentru diversitate și acceptarea persoanelor cu dizabilități ca parte a diversității
umane; nediscriminarea, participarea și incluziunea deplină și efectivă în societate. Aceste principii sînt
esențiale și ne îndeamnă să acceptăm dizabilitatea ca normalitate, care trebuie respectată în cele mai
diferite forme ale ei – fizică, senzorială, intelectuală sau mintală [2]. Conform acestor principii, apare și
cerința de a asigura „obiectivul de aur” al Convenției – incluziunea socială a persoanelor cu dizabilități.

Incluziunea socială reprezintă ansamblul de măsuri şi acţiuni multidimensionale din domeniile

protecţiei sociale, ocupării forţei de muncă, locuirii, educaţiei, sportului, ocrotirii sănătăţii, informării şi
comunicării, mobilităţii, securităţii, justiţiei şi culturii, precum şi din alte domenii destinate integrării
persoanelor cu dizabilităţi în societate [7].

Discriminarea pe criterii de dizabilitate este definită în art. 2 al Convenției ONU privind

persoanele cu dizabilităţi și înseamnă orice diferenţiere, excludere sau restricţie pe criterii de dizabilitate,
care are ca scop ori efect diminuarea sau prejudicierea recunoaşterii, beneficiului ori exercitării, în
condiţii de egalitate cu ceilalţi, a tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în domeniul
politic, economic, social, cultural, civil sau în orice alt domeniu [2].

Un rol important în prevenirea și combaterea discriminării îl dețin structurile/instituțiile abilitate în

domeniu:
Consiliul pentru prevenirea și eliminarea discriminării și asigurarea egalităţii este un organ
colegial cu statut de persoană juridică de drept public, instituit în scopul asigurării protecţiei împotriva
discriminării şi asigurării egalităţii tuturor persoanelor care se consideră a fi victime ale discriminării [8].
În scopul prevenirii faptelor discriminatorii, autorităţile publice, conform competenţelor
funcţionale, exercită următoarele atribuţii:
a) examinează plîngerile persoanelor care se consideră a fi victime ale discriminării;
b) coordonează activitatea structurilor descentralizate şi desconcentrate în domeniul combaterii
discriminării;
c) contribuie la educarea şi sensibilizarea populaţiei în vederea interzicerii discriminării în
domeniile de competenţă;
d) exercită alte atribuţii în conformitate cu legislaţia în domeniu.

Acceptarea copiilor cu dizabilități implică două momente-cheie:

1) Acceptarea dizabilității copilului de către părinte/familie;
2) Acceptarea copilului cu dizabilitate de către ceilalți membri ai comunității.

3.3. Abordarea intersectorială în asistența educațională și socială

a copiilor cu dizabilități
Pentru a asigura incluziunea socială și educațională a copiilor cu cerințe educaționale speciale,
inclusiv a copiilor cu dizabilități, este necesar de asigurat funcționarea mecanismului de colaborare
intersectorială atît la nivel central, cît şi la nivel local. Scopul mecanismului de colaborare intersectorială
rezidă în instituirea și dezvoltarea unui parteneriat durabil și eficient în asistența educațională a copiilor
cu dizabilități.
Mecanismul de colaborare intersectorială în asistența educațională a copiilor cu dizabilități:
1. Ministerul Educației elaborează, promovează, monitorizează implementarea și evaluarea
impactului politicii naţionale în domeniul educaţiei
 2. Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei elaborează, promovează și asigură realizarea
politicilor statului în domeniul protecției sociale a persoanelor cu dizabilități.
3. Ministerul Sănătății elaborează politici privind organizarea și reglementarea asistenței medicale
secundare, terțiare și de reabilitare, inclusiv în domeniul asistenței medicale a mamei și copilului, și
coordonează asistența medicală de recuperare și asistența medicală acordată în instituțiile
balneosanatoriale etc.
Un rol important îi este atribuit Ministerului Afacerilor Interne în identificarea, evaluarea,
referirea, asistența și monitorizarea copiilor victime și potențiale victime ale violenței, neglijării,
exploatării și traficului de fiinţe umane.

3.4. Orientarea şcolară şi profesională a copilului cu dizabilități.

Implicarea structurilor/serviciilor extra-şcolare
în asistenţa copilului cu dizabilități

Orientarea școlară și profesională reprezintă ansamblul de norme, metode şi tehnici prin care se
asigură educaţia şi formarea profesională de calitate, în acord cu particularităţile fizice, fiziologice şi
psihologice ale individului. Scopul orientării şcolare şi profesionale vizează valorificarea potenţialului
aptitudinal, al intereselor, aspiraţiilor, cunoştinţelor, abilităţilor, deprinderilor şi al altor particularităţi
psihocomportamentale, precum şi consilierea asupra modului de integrare socioprofesională adecvată în
vederea asigurării egalității de șanse [14]
Orientarea şcolară şi profesională a copilului cu dizabilități are conţinuturi bine definite:
• cunoaşterea şi autocunoaşterea personalităţii copiilor, în vederea autodeterminării şcolare sau/şi
profesionale, a corelării optime între posibilităţi, aspiraţii şi cerinţe socioprofesionale;
• stimularea copiilor să opteze pentru domenii profesionale în concordanţă cu aptitudinile generale
şi speciale de care dispun etc.;
• educarea copiilor în vederea unor opţiuni şcolare şi profesionale corecte şi realiste;
• facilitarea perceperii categoriilor socioprofesionale şi aprecierii situaţiilor reale de muncă, de
respect pentru fiecare domeniu de activitate;
• îndrumarea şi consilierea copiilor în scopul elaborării planurilor profesionale (planificarea
propriilor studii în raport cu proiectele profesionale şi de carieră);
• informarea referitor la profesie şi domenii profesionale, cunoaşterea realităţilor economice şi
sociale, precum şi a riscurilor şi avantajelor profesionale; informarea părinţilor cu privire la posibilităţile
de formare ale copiilor, precum şi dinamica obiectivă a rutelor şcolare şi profesionale.
Un aspect deosebit de important al orientării școlare a copilului cu dizabilități îl constituie
dezvoltarea deprinderilor de viață independentă.
1) deprinderi de viaţă zilnică;
2) deprinderi privind gestiunea locuinţei şi folosirea resurselor comunitare;
3) deprinderi privind îngrijirea personală;
4) deprinderi privind dezvoltarea socială;
5) deprinderi privind integrarea profesională;
6) deprinderi privind managementul banilor.

În orientarea şcolară, în cazul copiilor cu dizabilități, se va ține cont de următoarele reguli:

• În evaluările medicale se va utiliza diagnosticul clinic numai orientativ, pentru a se evita riscul
confuziei între posibilităţile individuale de adaptare şi probabilităţile statistice ale adaptării categoriilor de
apartenenţă;
 • Se va decide orientarea copilului spre învăţămîntul general şi revenire pentru reexaminare
complexă;
• Se va evita, pe cît posibil, practica de a decide reorientarea cazurilor, după gradul şi tipul
deficienţei, totdeauna în jos, de la unităţi şcolare cu cerinţe instructiv-educative de nivel mai ridicat către
unităţi educaţionale cu oferte educative reduse;
• Se impune diversificarea standardelor educaţionale, cu marcarea nivelurilor de progres ale
fiecărui copil;
• Este de dorit să se valorifice avantajele îmbogăţirii ofertelor educative şi susținerea unităţilor
şcolare din învăţămîntul obişnuit pentru înscrierea copiilor cu CES;
• Esenţială este schimbarea de atitudine faţă de copilul cu CES şi disponibilitatea de investiţie
materială şi de resurse umane pentru asigurarea ajutorului necesar.
Obiectivele procesului de informare şi consiliere a carierei promulgate de Declaraţia Asociaţiei
Internaţionale de Orientare Şcolară și Profesională (AIOSP), adoptată la Stockholm, în 1995, urmăresc
dezvoltarea următoarelor capacităţi la adolescenţi:
• să se înţeleagă şi să se evalueze;
• să comunice efectiv cu alţii;
• să elaboreze planuri cu privire la propria carieră şi la formarea adecvată necesară;
• să aibă în vedere cariere alternative;
• să facă faţă cu succes diferitelor obstacole pentru a-şi cîştiga locul în societate şi pe piaţa muncii.

3.6. Sensibilizarea și implicarea comunităţii în activitatea școlii inclusive

Programul de dezvoltare a educaţiei incluzive în Republica Moldova pentru anii 2011-2020, pct.
77, prevede că la nivelul instituției de învățămînt vor fi întreprinse acțiuni de sensibilizare a societăţii şi
formare a opiniei publice cu privire la educaţia incluzivă și implicarea comunității în procesul
educaţional. În acest context, evidențiem – copiii cu dizabilități ce pot fi antrenați într-o gamă variată de
activități comunitare, scopul urmărit fiind dezvoltarea abilităților de relaționare și însușirea normelor de
relaționare socială [3].
Activitățile care se realizează la nivel de comunitate implică participarea socială, cum ar fi: vizita
instituțiilor culturale, ONG-urilor, a unor servicii sociale existente în comunitate etc. În cadrul
activităților de socializare copilul este ajutat să cunoască și să poată apela la serviciile din comunitate
(poștă, magazine, servicii medicale, transport public etc.) și să gestioneze banii și bunurile proprii.
În ultimii ani, o metodă pe larg utilizată în promovarea toleranței și schimbarea atitudinilor la
nivel de comunitate față de persoanele cu dizablități este teatrul-forum.
Teatrul-forum se bazează pe învățarea prin experiență și poate fi utilizată în comunități de toate
tipurile, în care există persoane care sînt în risc de excluziune socială. Scopul teatrului-forum este să
implice comunitatea în rezolvarea propriilor probleme. Teatrul-forum vrea să împuternicească și să dea o
voce celor care nu sînt auziți.
O altă modalitate eficientă, care poate fi utilizată de către psihologul școlar și/sau cadrele
didactice, în procesul de sensibilizare și implicare a comunității în activitatea școlii, este grupul de
suport.
Obiectivele grupului de suport sînt:
• oferirea ajutorului în cadrul grupului, efort pentru а înţelege problemele proprii, problemele
celorlalţi şi pentru а găsi soluţii la aceste probleme;
• învăţarea unor modele de rezolvare а problemelor;
 • mobilizarea şi folosirea resurselor existente în cadrul grupului prin informaţii, sprijin emoţional
şi resurse materiale;
• îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi creşterea eficienţei şi iniţiativei personale.

Prin grupul de suport se acordă:

• sprijin afectiv-emoţional, moral, medical, legislativ, material-financiar;
• susţinere în rezolvarea problemelor;
• orientare în găsirea modalităţilor de rezolvare а problemelor;
• ajutor în identificarea şi clarificarea situaţiei problematice а beneficiarului;
• implicare personală sau а altora în rezolvarea problemelor proprii;
• informare, oferire de alternative în rezolvarea problemelor;
• exemplu, model oferit în alte familii din grupul de suport în rezolvarea unor probleme.
Pentru ca parteneriatul școală – comunitate să devină unul activ și cu efecte benefice în dublu sens, este
nevoie ca școala să îşi asume rolul de instituție comunitară principală, organizație cu inițiative, care să dinamizeze
și să dezvolte comunitatea respectivă. În acest sens, instituția de învățămînt general trebuie să îşi traseze cîteva
direcții importante:
• pregătirea tinerilor pentru viața în comunitate;
• educarea copilului ca persoană, formarea viitorului bun cetățean și nu numai transmiterea de cunoștințe;
• formarea abilităților copiilor de a participa la viața comunității;
• transformarea școlii în loc de învățare pentru diferite categorii de membri ai comunității;
• folosirea persoanelor-resursă din comunitate în cadrul activităților școlii;
• realizarea unei oferte educaționale racordate la piața muncii din comunitate;
• dezvoltarea unui curriculum la decizia școlii necesar comunității;
• colaborarea pe orizontală cu alte școli prin derularea de proiecte comune, împărtășirea de bune practici,
diseminarea de materiale.
 MODULUL IV. EVALUAREA DEZVOLTĂRII COPILULUI

INTRODUCERE

Implementarea educației incluzive la nivelul instituției de învățămînt presupune, alături de alte

procese complexe, și reconsiderarea abordării copilului drept subiect al învățării. Această abordare are
ca bază buna cunoaștere a modului în care se dezvoltă copiii. Înțelegerea corectă a dezvoltării copilului
este esențială, deoarece ne permite să apreciem, pe deplin, evoluția lui la diferite etape de vîrstă, pe
diferite domenii de dezvoltare.
Din această perspectivă, Modulul Evaluarea dezvoltării copilului propune reperele conceptuale şi
metodologice, care constituie cadrul de referință pentru organizarea procesului de evaluare și
recomandă tehnologii concrete, care pot fi aplicate de către specialiștii implicați în procesul respectiv.
Modulul prezintă o scurtă trecere în revistă a domeniilor de dezvoltare a copilului și a
principalelor concepte/abordări referitoare la acestea, sînt definite tipurile de evaluare după nivelul la
care se realizează – inițială și complexă – și după domeniile de dezvoltare cărora se adresează –
psihologică, educațională, logopedică. De asemenea, sînt prezentate principalele metodologii de
realizare a evaluării inițiale la nivelul unității școlare, în contextul mai larg al evaluării complexe a
copilului. În scopul asigurării aspectului praxiologic, Modulul conține informații și sugestii metodologice
concrete privind etapele de organizare a procesului de evaluare și instrumentarul aplicat în acest scop.

Scopul modulului este de a forma/consolida competențele personalului din învățămîntul general în

domeniul planificării și organizării procesului de evaluare a dezvoltării copilului la nivel instituțional.

Obiective:

• Actualizarea abordărilor privind domeniile de dezvoltare a copilului și importanța cunoașterii

lor;
• Definirea tipurilor de evaluare și relația dintre acestea în cadrul procesului complex de
evaluare/reevaluare a dezvoltării copilului;
• Furnizarea reperelor metodologice și a unor modele operaționale privind organizarea procesului
de evaluare la nivelul instituției școlare;
• Formarea competențelor practice de aplicare a instrumentarului de evaluare și valorificare a
rezultatelor evaluării.

Competenţe formate/dezvoltate Urmare parcurgerii acestui Modul, personalul implicat în formare

va dezvolta competenţe de:
• Cunoaştere, înţelegere și explicare a principalelor abordări privind domeniile de dezvoltare a
copilului;
• Planificare, organizare și realizare propriu-zisă a evaluării inițiale a dezvoltării copilului;
• Cunoaștere și aplicare a tehnologiilor și probelor de evaluare a dezvoltării copilului;
• Promovare a normelor deontologice și atitudinilor corecte în procesul de evaluare.
 4.1. Evaluarea dezvoltării copilului: abordări conceptuale

Majoritatea cercetărilor privind dezvoltarea copilului au la bază anumite teorii care fundamentează
factorii și condițiile ce influențează, determină dezvoltarea și comportamentele copiilor. Cercetările
moderne pornesc de la teoriile marilor savanți din domeniul psihologiei, explicînd dezvoltarea copilului în baza
mai multor concepte, teorii și abordări (Anexa 4.1).
Dezvoltarea este definită ca un ansamblu de schimbări complexe bio-psihosociale ale individului,
ierarhizate în timp și structurate pe vîrste. Potrivit celei mai simple accepțiuni, în sensul evoluției în timp
a individului, dezvoltarea înseamnă creştere, maturizare şi învăţare. Dezvoltarea este procesul de
schimbare, în care copilul ajunge să stăpînească simţirea, mişcarea, gîndirea, limbajul şi interacţiunea cu
semenii săi şi cu obiectele din mediul de viață, să achiziționeze cunoștințe, deprinderi și comportamente
noi de adaptare și cunoaștere. Domeniul de dezvoltare este definit ca parte din complexitatea dezvoltă- rii
copilului cu caracteristici specifice, determinate de tipul de achiziții și procese pe care le presupune.
Domeniile sînt variabile, dar se identifică în toate perioadele de dezvoltare, formînd un tot întreg, chiar
dacă, la anumite etape, unele domenii au o intensitate mai evidentă. Fiecare domeniu de dezvoltare este
concretizat în subdomenii, cunoașterea cărora este importantă pentru înțelegerea particularităților de
dezvoltare.

Domenii de dezvoltare .Caracteristici. Exemple de subdomenii

1. Dezvoltarea afectivă. Vizează emoțiile, sentimentele și atitudinile.
• dezvoltarea conceptului de sine;
• dezvoltarea autocontrolului emoțional.
2. Dezvoltarea fizică și motorie. Relevă procesele de creștere și dezvoltare a organismului uman,
reflectate prin indicatorii antropometrici de bază: înălțime, greutate, indicele de masă
corporală; indicatori psihomotorii: coordonarea mișcărilor, echilibrul ochi-mînă, ochi-picior,
precizie, viteză, plasticitate.
• dezvoltarea motricității grosiere;
• dezvoltarea motricității fine;
• dezvoltarea lateralității;
• dezvoltarea echilibrului;
• coordonarea mișcărilor.
3. Dezvoltarea cognitivă. Se referă la ansamblul schimbărilor ordonate, relativ sistemice și
stabile pentru o perioadă rezonabilă, în care procesele intelectuale devin mai complexe și au
efecte semnificative asupra personalității în general, precum și asupra componentelor sale:
gîndire, raționament, inteligență, imaginație etc. [14].
• dezvoltarea gîndirii logice;
• dezvoltarea cunoașterii și a înțelegerii lumii;
• conștientizarea sentimentelor (empatie, invidie, rușine, proprietate);
• dezvoltarea creativității.
4. Dezvoltarea limbajului și comunicării. Vizează deținerea vocabularului, gramaticii, sintaxei,
înţelegerea semnificaţiei mesajelor, deținerea abilităţilor de ascultare, comunicare orală şi
scrisă, nonverbală şi verbală – toate în relaționarea cu semenii, exprimarea gîndurilor,
sentimentelor etc., dar și în calitate de pre-achiziţii pentru scris-citit şi competențe școlare mai
evoluate.
 • dezvoltarea capacității de ascultare și înțelegere;
• dezvoltarea capacității de vorbire și comunicare.
5. Dezvoltarea psihosocială. Se referă la relațiile și interacțiunile copiilor, adaptarea lor la
mediul înconjurător și la cerințele mediului educațional. Vizează capacitatea copilului de a
înțelege, a procesa, a administra și a exprima aspecte ale propriei vieți, în ceea ce privește
socializarea, abilitățile inter- și intrapersonale.
• dezvoltarea abilităților de interacțiune cu adulții/cu semenii;
• dezvoltarea comportamentelor psihosociale etc.

Cunoașterea dimensiunilor și particularităților dezvoltării copilului este importantă și iminentă

pentru identificarea necesităților și cerințelor speciale de dezvoltare. Acestea sînt stabilite în procesul
evaluării dezvoltării copilului, efectuate în echipă multidisciplinară de către specialiștii corespunzători. În
conformitate cu Metodologia aprobată de ME prin Ordinul nr. 99 din 26.02.2015 (Anexa 4.3), evaluarea
dezvoltării copilului se definește drept un proces dinamic, holistic, continuu și complex de determinare a
particularităților individuale ale copilului pe domenii de dezvoltare, a capacității de învățare a acestuia și
de identificare a nivelului actual de dezvoltare și a potențialului optim.

Evaluarea dezvoltării copilului este:

• Un proces continuu de colectare și interpretare a informațiilor cantitative și calitative privind
particularitățile de dezvoltare a copilului, în scopul constatării potențialului și necesităților lui;
• Un demers realizat de către o echipă de specialiști, într-un cadru temporal stabilit, cu utilizarea unor
instrumente corespunzătoare;
• O sursă de date/informații administrate în scopul elaborării programelor de asistență individualizată a
copiilor.

4.2. Tipuri de evaluare

Tipurile de evaluare se clasifică după diferite criterii. În funcție de nivelurile la care se realizează și
obiectivele urmărite, evaluarea dezvoltării copilului poate fi inițială și complexă. Deși fac parte din
același proces complex de evaluare a dezvoltării copilului și urmăresc, în principal, aceleași obiective,
fiecare tip de evaluare se caracterizează prin anumite aspecte distinctive.

Tipuri La ce nivel Ce presupune? În cît timp Cu ce se

de se se finalizează?
evaluare realizează? realizează

În cadrul • Identifi carea nivelului ac- Identificarea În cel mult Proces verbal de
instituției de nivelului actual de dezvoltare a copilului, a șapte zile evaluare a
învățământ, particularităților și potențialului de de la dezvoltării
de către dezvoltare; identificar copilului
CMI • Estimarea gradului de corespundere a ea cazului
nivelului de dezvoltare a copilului cu nivelul
INIȚIALĂ

caracteristic vîrstei respective;

• Stabilirea programelor de intervenție
personalizată.
 În cadrul • Constatarea și estimarea, din punct de În cel mult Raport de
SAP vedere cantitativ și calitativ, a o lună de evaluare
particularităților dezvoltării și potențialului la referirea complexă a
copilului; cazului dezvoltării
• Identificarea CES ale copilului; copilului
• Recomandarea celor mai adecvate forme
de incluziune educațională;
• Stabilirea și recomandarea programelor de
suport educațional, de suport specific
(asistență/consiliere psihologică, logopedică,
ocupațională etc.);
• SAP realizează evaluări pe domenii de
dezvoltare: - evaluarea dezvoltării fizice; -
evaluarea abilităților de limbaj și
COMPLEXĂ

comunicare; - evaluarea dezvoltării

cognitive; - evaluarea dezvoltării
socioemoționale; - evaluarea dezvoltării
comportamentului adaptativ.

Luând ca bază criteriul domeniilor de dezvoltare evaluate și cel al specialiștilor care efectuează un
tip sau altul de evaluare, aceasta se clasifică în alte cîteva categorii:
• Evaluarea psihologică, care presupune examinarea și constatarea nivelului de dezvoltare a copilului, a
potențialului și dificultăților de învățare, a particularităţilor individuale, care pot fi valorificate în procesul
de ameliorare a dificultăților. Evaluarea psihologică în mediul educațional se concentrează, în special, pe
evidențierea acelor procese psihice, consolidarea cărora ar contribui la formarea competențelor de
învățare ale copilului, ar ameliora problemele de natură psihocomportamentală și ar fortifica
personalitatea copilului.

• Evaluarea educațională reprezintă procesul de identificare a potențialului și competențelor de

cunoaștere, de învățare ale copilului, precum și a factorilor care favorizează sau obstrucționează/perturbă
achiziționarea și dezvoltarea acestora. Pornind de la obiectivul major de asigurare a incluziunii
educaționale a copiilor, evaluarea educațională (cunoscută și cu denumirea de pedagogică), urmărește
identificarea competențelor cognitive ale copilului, stilurilor și metodelor de învățare specifice copilului,
factorilor care condiționează dificultăți de învățare, domeniilor de interes ale copilului etc.
• Evaluarea logopedică se efectuează în scopul identificării nivelului de dezvoltare a limbajului oral şi
scris al copilului, evidențierii tulburărilor de limbaj, caracterului, gradului și profunzimii acestora,
stabilirii potenţialului de dezvoltare a copilului în domeniul respectiv.

În anumite cazuri specifice, pentru obținerea unei imagini cît mai ample și comprehensive asupra
dezvoltării copilului, pot fi solicitate/efectuate și alte tipuri de evaluări, complementare celor menționate
mai sus, realizate de instituțiile/specialiștii de resort:
• Evaluarea dezvoltării fizice, care furnizează informații ce stau la baza diagnozei și prognozei asupra
dezvoltării copilului: date raportate la etaloane de vîrstă, ce pot developa anumite probleme sau riscuri
potențiale în dezvoltarea fizică.
• Evaluarea medicală, care evidențiază dezvoltarea fizică și starea de sănătate a copilului, cu specificarea
factorilor care pot determina dificultăți de învățare, pronosticul cu privire la evoluţia dezvoltării
psihofizice a copilului şi a capacităţilor de învăţare, în funcţie de diagnostic. În evaluarea medicală vor fi
implicaţi, după caz, medici specialişti pentru elaborarea recomandărilor corespunzătoare.
• Evaluarea socială, care relevă problemele din mediul familial și școlar, dificultățile socioeconomice,
care pot afecta dezvoltarea armonioasă a copilului şi determina dificultăţile de învăţare, se efectuează în
scopul valorificării resurselor comunităţii şi familiei în procesul de incluziune educaţională/socială a
copilului.

! Toate tipurile de evaluare sînt orientate spre stabilirea aspectelor pozitive din dezvoltarea copilului, ca
punct de plecare în activitatea de abilitare/ reabilitare și de determinare a abilităților și disponibilităților
imediate pentru dezvoltare.

4.3. Organizarea procesului de evaluare a dezvoltării copilului

Procesul de evaluare se declanșează după identificarea copilului în raport cu care se presupune

existența unor probleme de dezvoltare. Specialiștii care, de regulă, sesizează aceste probleme sînt:
medicul de familie, asistentul social, educatorul/învățătorul. De asemenea, părinții pot observa anumite
semne de abatere de la dezvoltare conform normelor/criteriilor și le pot adresa specialiștilor. Practica
demonstrează însă, că în foarte multe cazuri, instituția educațională este cea care „descoperă” sau
„suspectează” existența unor probleme care afectează dezvoltarea copilului și, implicit, capacitatea lui de
învățare.
Evaluarea în cadrul CMI se va întemeia pe informația din dosarul personal al copilului, care va
conține:
• referința (scurtă caracteristică) privind nivelul de dezvoltare și evoluția școlară a copilului, precum și
argumentarea temeiurilor înaintării cazului pentru examinare în comisie, prezentată de către
învățător/profesor/diriginte;
• situația școlară curentă a elevului;
• fișa cu rezultatele investigațiilor medicale, după caz;
• ancheta socială a familiei, după caz;
• alte informații relevante.
Pentru ca ședința CMI să fie organizată corect, este necesar să se țină cont de unele
condiții/caracteristici care determină reușita ședințelor, de etapele în organizare și de alte aspecte
relevante (capitolul IV, Anexa 4.3). În acest sens, în procesul planificării și realizării ședințelor, se va ține
cont de faptul că fiecare ședință CMI:
• Constituie un forum important pentru comunicare între membrii echipei și a acestora cu alți profesioniști
(asistentul social, medicul de familie, reprezentantul APL etc.);
• Se organizează pe principii de claritate în ceea ce privește agenda și obiectivele (probleme discutate, nr.
cazurilor etc.);
• Creează oportunități de implicare activă a tuturor membrilor echipei și de creștere/dezvoltare
profesională;
• Este o formă de împărtăşire a informaţiilor, ideilor, valorilor și limbajului comun;
• Este un mijloc de a crește responsabilitatea fiecărui membru al echipei, dar și calitatea activității
realizate în comun;
• Reclamă examinare și formulare de concluzii calitative și calificate;
• Se bazează pe eficiență și constructivism: timp folosit rațional, climat productiv etc.
 Evaluarea dezvoltării copilului este un proces complex, derulat la diferite niveluri, prin implicarea
diferitor actanți și cu respectarea diferitor reguli de urmat:
1. Specialiștii implicați în evaluarea dezvoltării copilului au responsabilitatea să asigure caracterul
profesionist, obiectiv și nepărtinitor al evaluării.
2. Evaluarea trebuie considerată parte a serviciilor de asistență, nu doar identificare și măsurare.
3. Procesele, procedurile și instrumentele de evaluare trebuie utilizate conform destinației lor
specifice.
4. În procesul evaluării, urmează a fi utilizate multiple surse de informare.
5. Evaluarea dezvoltării copilului trebuie să fie recurentă sau periodică, continuă.
6. Procedurile de evaluare trebuie să fie sigure și valide. Toate instrumentele, procedurile și
procesele de evaluare trebuie să fie adaptate la context.
7. Evaluarea trebuie să se realizeze într-un mediu natural, sigur și să implice sarcini relevante
pentru copil [3].

4.4. Reevaluarea
Reevaluarea este parte a procesului mai amplu de evaluare a dezvoltării copilului, unul din cei cinci
pași ai algoritmului de evaluare a dezvoltării copilului și acordării serviciilor de suport.

Pașii procesului de evaluare:

PASUL 1 Identificarea timpurie a necesităților
PASUL 2 Evaluarea și prioritizarea necesităților
PASUL 3 Determinarea suportului
PASUL 4 Furnizarea serviciilor de suport
PASUL 5 Reevaluarea
Reevaluarea va fi considerată ca secvență obligatorie atît în evaluarea inițială, cît și în cea
complexă, și se efectuează cel puțin: - o dată în semestru (în procesul revizuirii PEI), în cazul copiilor cu
CES, identificați de CMI și asistați în instituția de învățămînt; - o dată în an, în cazul copiilor din evidența
SAP.

Există mai multe raționamente și situații care determină necesitatea efectuării reevaluării:
• Constatarea evoluțiilor (progreselor sau regreselor) în dezvoltarea copilului;
• Identificarea unor noi necesități;
Modificarea intervențiilor anterioare planificate și/sau proiectarea unor programe noi de
intervenție;
• Pregătirea tranziției (de la o formă de incluziune la alta, de la un nivel de învățămînt la altul, dintr-o
instituție în alta etc.);
• Evaluarea calității serviciilor furnizate;
• Asigurarea dezvoltării progresive a copilului. După cum rezultă din obiectivele sus-menționate, obiect al
reevaluării pot fi, deopotrivă:
• performanțele copilului: progresul școlar; progresele legate de adaptare, socializare, comunicare,
autoafirmare etc.; remedierea stării de sănătate etc.;
• dificultățile copilului: impedimente/probleme în realizarea obiectivelor PEI; probleme de ordin social,
probleme privind adaptarea, socializarea, comunicarea, autoafirmarea etc.; probleme generate de starea de
sănătate etc.
 Reevaluarea este o parte importată în întreg procesul de evaluare a dezvoltării copilului, motiv
pentru care necesită o planificare și pregătire riguroasă.
Realizarea propriu-zisă a reevaluării se face în baza acelorași repere metodologice și rigori ca și
procesul de evaluare (inițială sau complexă).
Cîteva particularități ar fi:
• Reevaluarea este precedată de colectarea informațiilor privind evoluția copilului;
• PEI (compartimentul Monitorizarea progresului în dezvoltarea copilului) trebuie să fie esența procesului
de reevaluare, alături de alte proceduri de monitorizare a evoluției copilului;
• Informația relevantă va fi furnizată de coordonatorul echipei PEI, cadrul didactic de sprijin, psihologul
școlar, diriginte etc.;
• Vor fi planificate și realizate reevaluări pe toate domeniile de dezvoltare sau doar pe unele, în funcție de
necesitate și de informațiile existente privind evoluția dezvoltării copilului.

4.5. Tehnologii de evaluare a dezvoltării copilului.

Probe de evaluare

În procesul de evaluare a dezvoltării copilului este importantă alegerea și aplicarea corectă a

tehnologiilor de evaluare: metode, tehnici, instrumentar (probe, fișe, chestionare, liste de control etc.).
În scopul asigurării caracterului comprehensiv, pentru a constata și demonstra nivelul de
dezvoltare a copilului, pot fi aplicate diferite metode formale și nonformale. În categoria metodelor
formale se înscriu: aplicarea testelor standardizate și chestionarelor aprobate oficial, observarea formală a
activității și comportamentelor copilului, interviurile structurate etc. În calitate de metode nonformale pot
fi aplicate: portofoliul, observarea în diverse contexte (în relații directe și indirecte), analiza/studierea
produselor activităţii școlare, interviurile nestructurate, poveștile terapeutice, desenul, modelarea, jocurile
de rol, chestionarea părinților etc.
În practica curentă, se aplică frecvent următoarele metode de evaluare:
• Metoda biografică;
• Metoda analizei produselor activității;
• Metoda convorbirii;
• Metoda testelor.
• Metoda observării;

Metoda biografică, cunoscută și sub denumirea de anamneză, ordonează evenimentele vieții

copilului și familiei acestuia, în vederea identificării condițiilor de dezvoltare și creștere. Această metodă
se concentrează asupra relaţiilor cauzale dintre fapte, situații, episoade de viață, care au marcat
dezvoltarea psihică și fizică a copilului, contribuie la stabilirea profilului personalităţii copilului şi la
explicarea comportamentului acestuia.
Metoda convorbirii presupune o discuție, special pregătită, între evaluator şi subiectul evaluat.
Convorbirea este considerată o metodă mai complicată şi mai greu de „învăţat“, deoarece, în cadrul ei,
influenţa reciprocă dintre evaluator şi evaluat este mai mare decît în cazul aplicării oricărei alte metode.
Metoda convorbirii se bazează pe capacitatea subiectului de introspecţie, de autoanaliză, necesitînd o
motivare corespunzătoare a subiecţilor. Literatura de specialitate distinge cîteva tipuri de convorbire:
• Convorbirea standardizată, dirijată, structurată, care se bazează pe formularea aceloraşi întrebări, în
aceeaşi formă şi aceeaşi ordine pentru toţi subiecţii;
• Convorbirea semistandardizată, semistructurată, în care întrebările pot fi reformulate, se poate schimba
succesiunea acestora, se pot pune întrebări suplimentare;
• Convorbirea liberă, spontană, care nu presupune folosirea unor întrebări prestabilite, acestea fiind
formulate în funcţie de situaţia particulară în care se desfăşoară;
• Convorbirea nondirectivă, care creează condiţii pentru facilitarea relatărilor spontane ale subiectului,
fără ca acesta să fie permanent întrebat.
Metoda observării este cea mai frecvent utilizată/aplicată în evaluarea dezvoltării copilului.
Numită și metoda observației, aceasta constă în urmărirea atentă, intenţionată şi înregistrarea exactă,
sistematică a diferitelor manifestări ale comportamentului individului, în scopul sesizării unor aspecte
esenţiale în dezvoltarea acestuia. În calitate de obiect al observării pot interveni:
• manifestările emoționale, motorii, fiziologice, comportamentele, verbale, nonverbale etc. tipice ale
copilului în contexte obișnuite sau în situații critice; frecvenţa/intensitatea/tipul manifestărilor;
• tendinţe de apropiere/distanţare de ceilalţi, dominanta atitudinilor de aprobare/contestare/negare a unor
valori;
• capacităţile cognitive ale copilului: capacitatea de înţelegere; priceperea de a compara, de a analiza, a
sintetiza; capacitatea de memorare; capacitatea de reproducere a informaţiei; capacitatea de a cere ajutor
etc.;
• identificarea motivaţiei pentru învăţare, gradul de implicare în activităţile şcolare, capacitatea de
concentrare, entuziasmul cu care lucrează, satisfacţia în urma reuşitei şcolare etc.;
• identificarea motivaţiei pentru învăţare: intenţia de a cunoaşte, participarea activă etc.

Analiza produselor activităţii este, de asemenea, una dintre cele mai utilizate metode de explorare
a profilului psihopedagogic al copilului. Creaţiile materiale şi nemateriale ale copilului pot dezvălui
structuri şi dimensiuni ale personalităţii sale. Astfel, desenele, modelarea/construcția obiectelor de orice
fel, compunerile, modul distinct de rezolvare a unor probleme etc. furnizează informaţii despre funcțiile
psihice ale copilului, constituind reale surse de cunoaştere a acestuia. Analiza produselor activității se
bazează pe principiul unității dialectice între structurile psihice interne și atitudinile de realizare a diferitor
tipuri de produse/activități. Se aplică în scopul evaluării/cunoașterii motivației, interesului și
disponibilităților individului. Metoda este aplicată cu succes în evaluarea caracteristicilor psihice ale
copilului. De exemplu, produsele de ordin literar-artistic sînt relevante, mai ales, pentru evaluarea
creativității, motivației, gradului de maturitate afectivă, echilibrului emoțional etc., în timp ce produsele
de ordin tehnic sînt relevante pentru componentele de ordin cognitiv-instrumental și vizează dexterități
motorii.
Metoda testelor reprezintă aplicarea unor probe standardizate din punctul de vedere al sarcinii
propuse spre rezolvare, al condiţiilor de aplicare şi instrucţiunilor date, precum şi al modalităţilor de
interpretare a rezultatelor obţinute. Funcţia principală a testelor este de a măsura diferenţele dintre indivizi
sau dintre reacţiile aceluiaşi individ în diferite situaţii. Cu ajutorul testelor putem obţine, într-un timp
relativ scurt, informaţii destul de precise, cuantificabile şi obiective, despre caracteristicile subiectului
testat, cu ajutorul cărora se poate formula un pronostic. Utilizarea testelor în mediul educațional este
avantajoasă, în special, prin faptul că acestea oferă posibilități de identificare a dificultăților/problemelor
de învățare și de remediere/diminuare a acestora.

4.6. Valorificarea rezultatelor evaluării

În cadrul valorificării rezultatelor evaluării, se face referință la două etape ale acestui proces:
1. Procesarea și interpretarea datelor evaluării;
2. Valorificarea rezultatelor evaluării.
 Procesarea rezultatelor este o etapă ordinară a evaluării dezvoltării copilului și constă în
organizarea informațiilor acumulate, prelucrarea analitică, sintetizarea și sistematizarea acestora pe
categorii relevante. În mod practic, pot fi realizate două tipuri de procesare:
• Cantitativă: ordonarea datelor statistice acumulate prin chestionare, aplicare de teste, liste de control
etc., efectuarea calculelor (frecvența manifestărilor, procentaj, medii), identificarea evidențelor care să
susțină sau să infirme unele ipoteze.
• Calitativă: descrierea detaliată a informațiilor relevante colectate, atribuirea de sensuri, raportarea la
valori și descriptori etc.
Interpretarea rezultatelor evaluării constă în acțiunea de „citire” a informației colectate și presupune
încadrarea acesteia în criterii, norme, standarde. Interpretarea rezultatelor poate fi:
• Specializată: realizată de către fiecare specialist, pe domeniul său de activitate, care analizează și
interpretează rezultatele evaluării în baza probelor acumulate, formulează concluzii și recomandări pe
domeniul evaluat. Pentru a asigura obiectivitatea datelor evaluării, interpretarea specializată anticipează
ședința de examinare multidisciplinară a rezultatelor evaluării și se recomandă să se efectueze nu mai
tîrziu de două zile de la finalizarea evaluării;
• Multidisciplinară: realizată în echipă, în ședințe comune de examinare a rezultatelor evaluării, în care
fiecare specialist expune constatărilecheie și informațiile relevante și prezintă concluziile și recomandările
pe domeniul evaluat. În cadrul interpretării multidisciplinare, expunerile vor fi coordonate între ele,
asigurînd abordarea complexă. În scopul asigurării eficienței și utilității evaluării efectuate, interpretarea
multidisciplinară se va realiza nu mai tîrziu de cinci zile de la finalizarea evaluării.
! Procesarea și interpretarea rezultatelor sînt etape extrem de importante și de maximă
responsabilitate în procesul evaluării, deoarece determină formularea concluziilor și recomandărilor, iar
prin acestea, valorificarea rezultatelor evaluării în procesul de asistență a copilului și, respectiv, în
asigurarea progreselor în dezvoltarea lui.
Rezultatele evaluării pot servi, de asemenea, pentru:
• Formularea de recomandări pentru elaborarea și aplicarea programelor ameliorativ-formative pe
anumite domenii de dezvoltare;
• Referirea către servicii specializate optime, în funcție de necesitățile specifice ale copilului;
• Efectuarea analizelor asupra evoluției copiilor și a impactului programelor de sprijin promovate;
• Proiectarea programelor viitoare de acționare.
Într-o perspectivă mai largă, datele generalizate/sintetizate ale evaluării unui eșantion reprezentativ
pot servi drept bază pentru analize specifice la nivel de sistem educațional și pentru dezvoltarea politicilor
și a cadrului normativ în domeniu.
BIBLIOGRAFIE

http://fism.gov.md/sites/default/files/document/attachments/educatia_incluziva_vol_2_0.pdf
SUPORT DE CURS PENTRU FORMAREA CONTINUĂ A CADRELOR DIDACTICE ÎN
DOMENIUL EDUCAȚIEI INCLUZIVE CENTRATE PE COPIL, Chișinău, 2016