Cuprins

Capitolul I Introducere
Capitolul II Istoricul Dogmei Filioque
Capitolul III Temeiuri aduse de biserica romano-catolică în sprijinul

Dogmei Filioque şi combaterea loc

Capitolul IV Implicaţiile doctrinare ale Dogmei Filioque
Capitolul V Noi aspecte asupra Dogmei Filioque
Capitolul VI Concluzii

Capitolul I
INTRODUCERE
 „Aşadar, în primul rând, să fie pusă ca temelie în sufletul vostru, dogma despre
Dumnezeu”, îndeamnă Sf. Chiril al Ierusalimului, pe cei care se pregăteau să devină
creştini prin Taina Botezului.1 Întra-devăr, credinţa în Dumnezeu – Sfânta Treime,
constituie învăţătura fundamentală şi specifică Bisericii Creştine, stând la baza tuturor
mărturisirilor e credinţă ale Bisericii, şi totodată, condiţionând întreaga ordine morală-
creştină, personală şi socială, la temelia căreia stă, ca principiu şi ideal suprem,
comunicarea iubirii intratrinitare divina.
Crezul ortodox niceo-constantinopolitan, în care se rezumă tradiţia Bisericii
apostolică şi patristică, are în centrul ei mărturia că Dumnezeu este Unul în Fiinţă şi
întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Orice rugăciune creştină, laudă, taină
sau slujbă bisericească începe şi sfârşeşte cu invocarea Sfintei Treimi: „În numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”...” că Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi
închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.”
Fiecare din cele trei Persoane sau ipostasuri ale Sfintei Treimi este Dumnezeu
adevărat, Dumnezeu – Tatăl, Dumnezeu – Fiul şi Dumnezeu – Duhul Sfânt, având
fiecare întreaga Fiinţă şi toate atributele dumnezeieşti, fără însă să fie trei Dumnezeu,
adică fără împărţire sau despărţire a Fiinţei şi, totodată, fără să se amestece sau să se
contopească Persoanele dumnezeieşti întraolaltă.
Potrivit învăţăturii ortodoxe, Dumnezeu este unul în fiinţa sa şi subzistă întreit
în ipostasele Sale. Dumnezeirea nu este o fire compusă din trei ipostase, ci o singură
fiinţă în trei ipostase desăvârşite.2 De aceea „Când zic Dumnezeu, înţeleg Tatăl, Fiul şi
Duhul Sfânt” spune Sfântul Grigore de Nazis. 3 În Dumnezeu există o singură fiinţă, o
singură voinţă şi o singură lucrare. Fiinţa dumnezeiască formeată o unitate
desăvârşită, dar ea nu se limitează şi nu se închide într-o singură treime. Deşi fiinţează
în mod unită, Dumnezeirea are un mod de subzistenţă treimic. Tatăl, Fiul şi Duhul
Sfânt au persoana lor proprie şi în fiecare persoană subzistă una şi aceeaşi fire
dumnezeiască în mod deplin. Dumnezeu este deofiinţă, are un principiu unic al firii şi
existenţei şi este contemplat în Treime. Cele trei persoane există una în alta, li t tot ce
se atribuie uneia, se atribuie şi celeilalte. Prin urmare, în Dumnezeu există o singură
fiinţă şi aceeaşi fiinţă neîmpărţită şi trei persoane deosebite, deofiinţă egale.
Dumnezeu fiinţează unitar şi subzistă treimic. De aceea, când spunem Sfânta Treime,
ne gândim la unirea celor persoane în care fiinţează Dumnezeu cel unic după fiinţă,
voinţă şi lucrarea Sa. Dumnezeu este unul în trei, adică într-o singură Dumnezeire în
trei ipostase.
Dogma Sfintei Treimi cuprinde nu numai mărturisirea despre unitatea fiinţei,
despre deofiinţimea şi egalitatea celor trei ipostase, ci şi învăţătura despre însuşirile
fiecărei persoane, adică ce este propriu unei persoane şi o face distinctă de celelalte.
1
Cateheza IV,4, trad. Pr. D. Fecioru, p. 106, apud Pr. Prof Ion Bria, în Glasul Bisericii, nr. 1-2/1973, p. 204
2
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, I, 7, trad. Pr. D. Fecioru, p. 29;”Deoarece nu spunem că Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh
sunt trei dumnezei, ci, din contră, că Sfânta Treime este un singur Dumnezeu” (Ibidem. P. 32). Există o întrepătrundere
reciprocă a ipostaselor, aceasta păstrând identitatea fiinţei şi însuşirile ipostatice: ”căci cele trei sfinte ipostaze se
deosebesc unele de altele numai în aceste însuşiri ipostatice. Ele nu se deosebesc prin fiinţă ci se deosebesc fără
despărţire prin caracteristica propriei ipostase” (Ibidem)
3
Concepţia trinitară despre Dumnezeu: Cele cinci cuvântări despre Dumnezeu, trad. GH. I. Tilea şi N.I. Barbu,
Bucureşti, 1947, Ibidem. p. 205
2
Sfinţii Părinţi învaţă că taina Sfintei Treimi constă în modul de a exista al unei
persoane în alta şi din alta, sau în relaţiile de origine şi legăturile dintre persoane. Din
acest punct de vedere, se pot distinge: renaşterea sau existenţa de sine, ca mode de a fi
personal al Tatălui (Efes 3, 14-15); naşterea Fiului din Tatăl din veşnicie (Ioan,.14, 18)
şi purcederea Duhului Sfânt din Tatăl din veşnicie (Ioana15, 25), precum şi întruparea
Fiului la „plinirea vremii” de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria (Lc. 1, 35) şi
trimiterea Sfântului Duh de către Fiul în timp (Ioana 15, 26).
Există un Dumnezeu, pentru că există un tată care este cauza, izvorul
Dumnezeirii şi unităţilor celor trei persoane. Tatăl este nenăscut şi nepurces, dar naşte
din veci pe Fiul. Fiul este născut din veci de Tatăl, fiind „Strălucirea Slavei şi chipul
fiinţei lui Dumnezeu” (Ev. 1, 3). La „plinirea vremii” (Gal 4,4) „Cuvântul trup s-a
făcut” (Ioana1, 14), prin conlucrarea Sfântului Duh. Sfântul Duh purcede, din veci,
din Tatăl şi este trimis, în timp, de către Fiul (Ioan 15,26), ca să împărtăşească harul
divin (Fapte 11, 38). Duhul Sfânt are propria Sa persoană şi lucrează prin propria Sa
putere dumnezeiască. El participă la întruparea Fiului şi se pogoară asupra Acestuia,
la Botez, dăruit de către Tatăl. La Cincizecime, Duhul întemeiază Biserica pe care o
călăuzeşte spre tot adevărul şi o fereşte de greşeli (Ioan 14, 26). Naşterea după trup a
Fiului prin participarea Duhului Sfânt şi trimiterea în timp a Sfântului Duh de către
Fiul nu strică unitatea veşnică a celor trei persoane dumnezeieşti. Prin urmare, Tatăl,
Fiul şi Sfântul Duh sunt deofiinţă şi egali între ei (Ioana 18,21), deosebindu-se după
modul lor de existenţă: Tatăl este nenăscut şi nepurces, Fiul este născut din veşnicia
din Tatăl şi se întrupează prin conlucrarea Sfântului Duh, iar Sfântul Duh este purces
din veci din Tatăl şi trimis în timp de către Fiul.

Capitolul II

ISTORICUL DOGMEI FILIOQUE

3
 Biserica ecumenică din primele opt veacuri, pe temeiul Sfintei Scripturi şi al
Sfintei Tradiţii, a învăţat constant că în privinţa însuşirilor specifice ale Persoanelor
Sfintei Treimi, ca şi a relaţiilor dintre ele, Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, deci Tatăl
din veşnicie Îl naşte pe Fiul şi Îl purcede pe Duhul Sfânt.
FILIOQUE [„qui ex Patre Filioque procedit”] care de la Tatăl şi de la Fiul
purcede]: Dogmă a Bisericii Catolice, care formulează opinia că Duhul Sfânt purcede
de la Tatăl “şi de la Fiul”. Filioque a provocat una din cele mai înverşunate polemici
teologice dinte Orient şi Occident şi rămâne una din divergenţele doctrinare majore
dintre Catolicism şi Ortodoxie. Pentru catolici, Filioque ar fi o explicare şi o
clasificare a doctrinei despre Duhul Sfânt, formulată de către al II-lea Sinod ecumenic
(Constantinopol, 381), care, împotriva ereziei lui Macedoriu 4 a reafirmat expresia
folosită de evanghelistul Ioan: „care de la Tatăl purcede” (Ion 15,26).Pentru ortodocşi,
Filioque este o „dogmă nouă”, care implică o „altă credinţă”, inadmisibilă din punct
de vedere al tradiţiei dogmatice răsăritene.
Filioque a fost introdus de latini în Crezul niceoconstantinopolitan şi folosit în
liturghia latină începând cu sinodul local din Toledo, în 589; apoi, confirmat de
sinodul englez din Hatfield în 680, cu ocazia convertirii la catolicism a regelui arian al
vizigoţilor (Recarede), sub pretextul că ar pune în evidenţă deplina dumnezeire a lui
Hristos şi egalitatea Sa cu Tatăl. Cu toate acestea aprobat ca învăţătură şi ca adaos la
Simbol, a fost condamnat de conciliul de la Latran din anul 649 şi de papii Martin şi
Agathon5, Filioque a pătruns în Franţa la Sfârnlşitul sec. Al VIII-lea prin insistenţele
lui Carol cel Mare, care a profitat de relativismul marelui învăţat Alcuin aceasta a
aprobat şi a respins succesiv Filioque). Carol, care se visa împărat şi teolog, după
moda constantinopolitană, a văzut în Filioque posibilitatea unei noi direcţii în teologia
şi cultura occidentală, fapt ce îi permitea eliberarea de „complexul bizantin”. De altfel
dacă papa Leon al III-lea, deşi aprobase hotărârea conciliului filioquiost convocat de
Carol la Aix – la – Chapelle în anul 809, s-a opus includerii formulei în Simbol, papii
urmărind şi în special Nicolae I,. Preocupaţi de extinderea principiului jurisdicţional,
asupra întregii Biserici, au susţinut frecvent Filioque.
Răsăritenii au luat contact cu Filioque mai întâi prin Sfântul Maxim
Mărturisitorul, care descria această învăţătură ca î încercare de relaţionare intimă între
Fiul şi Duhul6, iar apoi prin intermediul unor călugări aflaţi în pelerinaj la Ierusalim în
anul 809 (această întâlnire a condus la întrunirea conciliului de la Aix-la-Chapelle),
respingându-l de la bun început ca inovaţie non-eclesială şi anticanonică atât în ce
priveşte conţinutul, cât şi în ce priveşte formula. Cel care a respins hotărât şi
argumentat în tradiţia Bisericii noua învăţătură a fost Sfântul Fotie, patriarh al
Constantinopolului. El a sesizat că, începând cu cel de-al doilea, toate sinoadele
ecumenice sunt antigilioquiste „avant la lettre.Scrierile sale – Mystagogia Duhului
Sfânt, Scrisoarea către Patriarhul Aquiteei” – dezvălui nu doar problemele de primă
4
I.B.U., Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Ed. I.B.M. al B.O.R. Bucureşti, 1992, p. 133, Ed. Bucureşti, 1997
5
Pov, p. 221-222, apud. Introducere în Dogmatica Ortodoxă, Prof. Dumitru Popescu, Doru Costache, Ed. Bucureşti,
1997
6
Epistola către presbiteriul Mrin din Ciprui, în „PSB”81, p. 251-252 apud Introducere în Dogmatica Ortodoxă, Prof.
Dumitru Popescu, Diacon Doru Costache, Ed. Bucureşti, 1997
4
analiză (gramaticală, istorică, dogmatică şi canonică) puse de Filioque, ci şi
consecinţele dezastroase ale acestei doctrine în plan eclesial şi spiritual. Poziţia sa,
împărtăşită de papa Ioan al VIII-lea fidelă revelaţiei dumnezeieşti şi credinţei
dintotdeauna a Bisericii lui Hristos, a fost aprobată de un sinod ţinut la
Constantinopol în anul 897. Tot aici, în prezenţa legaţilor papali, a fost aruncată
anatema asupra tuturor susţinătorilor ereziei şi ai introducerii Filioque în textul
Simbolului credinţei.
Sfântul Fotie, patreiarhul COnstantinopolului este primul care arată implicaţiile
dogmatice neoprtodoxe ale adaosului Filioque, iar cel care a formulat, la conciliul de
la Florenţa (1439), argumentele respingerii acestui adaos, este Marcu de Efes.
Sinoadele umaniste de la Lyion (1274) şi Florenţa (1438-1439) nu pretind catolicilor
de rit bizantin să includă Filioque în Crez. Mai mult, conciliul de la Florenţa admite
două expresii: ex Patre Filioque” şi „ex Patre per Filium” (. Ortodocşii
insistă asupra argumentului istoria, Filioque fiind o alterare a Simbolului din 381, iar
catolicii invocă motivele locale, deoarece, in secolul al VI-lea, Bisericile din Spania şi
alte ţări europene erau ameninţate de arianiosm şi prescibianism. Filioque ar respinge
ideea ariană despre inferioritatea Fiului faţă de Tatăl.
Generalizat ca doctrină în Biserica occidentală prin insistenţele puterii seculare
la începutul sec. Al IX-lea şi impus ca adaos la Simbol în prima jumătate a sec. Al XI-
lea (mai precis de papa Benedict al VIII-lea, în 1014), Filioque a dinamitat unitatea
Bisericii, producând „marea schizmă” din 1054 şi impiedicând până astăzi respiraţia
comună a celor doi plămâni ai creştinismului – cel occidental şi cel oriental.

Capitolul III

5
 TEMEIURI ADUSE DE BISERICA ROMANO-
CATOLICĂ ÎN SPRIJINUL DOGMEI FILIOQUE ŞI
COMBATEREA LOR
Învăţătura greşită a romano-catolicilor că Duhul Sfânt purcede din Tatăl şi din
Fiul, a fost intercalată, în timpul, de Biserica romano-catolică şi în simbolul credinţei
şi odată cu ea s-a încetăţenit cu Apus credinţa nouă şi s-a constituit dogma că Duhul
Sfânt purcede nu numai de la Tatăl ci şi de la Fiul.
Cercetând Sfânta Scriptură, nu vom găsi nicăieri în ea această expresie.
Vorbindu-se în Noul Testament despre gândirea Duhului Sfânt, nu se spune numai atât
că El purcede din Tatăl. Această expresie a fost luată de aici şi de Biserica creştină, a
fost fixată de simbolul credinţei şi astfel a fost transmisă din veac în veac. Şi fiindcă
prin ea se exprimă una din tainele de nepătruns ale Dumnezeirii, Biserica ortodoxă s-a
ferit să-i adauge ceva, prin care s-ar putea altera cele revelate de Dumnezeu.
Romano-catolicii deşi recunosc că în Biblie se spune că Duhul Sfânt purcede
din sau de la Tatăl, afirmă totuşi că această expresie nu exclude purcederea Lui şi din
sau de la Tatăl. Dimpotrivă, ideea de Filioque se zice că e cuprinsă virtual (nu însă şi
formal)7) în Sfânta Scriptură. Aceasta se caută să se argumenteze cu următoarele
locuri scripturistice:
a) Ioan XV, 26: „Când va veni Mângâietorul, pe care Eu îl voi trimite
vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, acela va mărturisi
pentru Mine”. Textul acesta este textul clasic ce stă la temelia dogmei ortodoxe despre
purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl. El este însă pus de romano-catolici la temelia
dogmei Filioque. Aşadar pe aceeaşi temelie sunt clădite două învăţături apuse. Se
poate aşa ceva? Desigur că nu! Romano-catolicii spun însă că , fără îndoială, prin ce
se exprimă purcederea Sfântului Duh de la Tatăl, dar se exprimă implicit purcederea
Lui şi de la Fiul, fără ca prin aceasta să se exprime ideea purcederii din două principii,
ci numai dintr-un singur principiu. De aceea, doctrina ortodoxă despre purcederea
Sfântului Duh de la Tatăl nu este contrazisă, ci numai completată prin Filioque.
Cuvintele „care de la Tatăl purcede”, nu exclud, ci dimpotrivă, presupun purcederea
Sfântului Duh şi de la Fiul, pentru că Tatăl şi Fiul sunt deofiinţă şi toate însuşirile pe
care le are Tatăl, le are şi Fiul. Deci dacă Tatăl are însuşirea de a purcede pe Duhul
Sfânt, această însuşire o are şi Fiul.
Concluzia aceasta este însă greşită. Tatăl şi Fiul desigur că sunt una după fiinţă,
dar sunt doi ca persoane. Fiind una după fiinţă. Eu sunt atribute sau însuşiri comune,
ca de exemplu eternitatea, sfinţenia, dreptatea, etc., dar fiind doi ca persoane, ei au şi
proprietăţi sau însuşiri personale, prin care se deosebesc unul de altul.
Întrebarea se pune: purcederea Sfântului Duh este o însuşire finţială sau
personală? Dacă este un atribut sau o însuşire fiinţială, atunci fără îndoialăîcă Duhul
Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul, întrucât Aceştia sunt deofiinţă. Dar, mai mult în
7
B. Bartman, Dogmatica, I, 231, apud. Teologia Dogmatică şi Simbolică de Pr. N. Chiţescu, Ed. I.B.M. al B.O.R.,
Bucureşti, 1958, p. 426
6
cazul acesta, Duhul Sfânt purcede şi de la Sine, întrucât şi El este deofiinţă cu Tatăl şi
cu Fiul. Cu Logica aceasta se mai pot deduce şi alte concluzii. De exemplu: Tatăl
naşte din vecie pe Fiul., Tatăl însă şi cu Duhul Sfânt sunt deofiinţă. Deci Fiul este
născut din veci din Tatăl şi din Duhul Sfânt. Cum însă şi Fiul estre deofiinţă cu Tatăl
şi cu Duhul Sfânt. Fiul este născut din veci şi din Sine. Sau: Tatăl este nenăscut. Fiul
şi Duhul Sfânt sunt deofiinţă cu Tatăl. Şi cum toate câte are Tatăl le are şi Fiul şi
Sfântul Duh, urmează că şi Fiul şi Sfântul Duh sunt nenăscuţi.
Evident că toate acestea sunt concluzii false şi ele nu sunt admise nici de
romano-catolici, deşi sunt trase, în mod logic, din premizele date de ei.
Pentru a scăpa de astfel de concluzii şi pentru a putea susţine că Duhul Sfânt
purcede de la Tatăl şi de la Fiul, dar că Fiul nu poate fi născut din Tatăl şi din Duhul
Sfânt, ei Spun că ordinea Persoanelor divine este: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Sfântul
Duh fiind al treilea în ordinea Persoanelor divine şi al doilea în ordinea purcederii, El
nu poate naşte pe Fiul, care este Înaintea Sa, şi al doilea în ordinea Persoanelor divine
şi primul în ordinea purcederii. Explicarea aceasta nu lămureşte însă problema. Ea
trece doar cu vederea unitatea fiinţială şi se referă la deosebirea Persoanelor
dumnezeieşti9. Dacă purcederea nu este şi nu poate fi o însuşire fiinţială a Divinităţii,
urmează că este o însuşire personală, o proprietatea a Tatălui., Ca atare ea aparţine
numai Tatălui, care, ca persoană e deosebit de Fiul şi de Duhul Sfânt. Deci Duhul
Sfânt purcede numai de la Tatăl,
Acest lucru a şi voit să-l spună Mântuitorul prin cuvintele din textul citat mai
sus. Prin aceste cuvinte Domnul face deosebire între timiterea Duhului Sfânt pe lume,
care se face prin Fiul, şi între purcedere, care e numai de la Tatăl. Prima e temporară,
a doua e veşnică. Ca să mângâie pe Sfinţii Apostoli pentru apropiata despărţire de ei.
Domnul le promite că le va trimite în locul Său pe Duhul Sfânt. Această trimitere,
care se va întâmpla în ,viitor, aparţine Tatălui şi Fiului: „ Pe care Eu îl voi trimite vouă
de la Tatăl!” (Ioana 15,26). Şi : „Pe care-L va trimite Tatăl întru numele Meu.”(Ioan
14,26). Când însă este vorba de a se preciza cine este Sfântul Duh, de unde îşi are
originea, de unde există El, Domnul Spune că El există de la sau din Tatăl, că
purcederea Lui aparţine numai Tatălui. Ea nu este comună şi Lui. El zice că Sfântul
Duh „purcede de la Tatăl” şi nu zice „Carele de la Noi purcede”, cum ar fi trebuit să
zică dacă Duhul Sfânt ar purcede din vecie de la Tatăl şi de la Fiul.
Romano-catolicii nu sunt mulţumiţi cu această explicaţie şi caută să arate că
însăşi expresia Domnului: ”pe care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl” (Ioana 15,26)
exprimă ideea că Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul. Iată cum exprimă acest lucru
dogmatistul V. Suciu: „Când e vorba de trimitere, e necesar ca trimisul să aibă o
relaţiune oarecare către trimiţător, şi să înceapă să existe în locul în care este trimis
într-un mod nou. Prin urmare, trimiţându-ne Spiritul Sfânt de către Fiul, El trebuie să
aibă , înainte de toate o relaţiune oarecare cu Fiul, Relaţiunea însă, pe care o are
trimisul către trimiţător poate fi de trei feluri şi anume:
a) Relaţiunea de supus ori de mai mic, şi în cazul acesta cel ce se trimite, se
trimite în virtutea supunerii acesteia. În înţelesul acesta trimite, de
exemplu, stăpânul pe servitorul său;
7
 b)Relaţiunea de a fi înduplecat, având un egal ori un superior se înduplecă
prin rugăminţile şi insistenţa egalită sau ale inferiorilor săi. În înţelesul
acesta se zice de exemplu, că cutare trimite pe cutare prieten la lucru
cutare;
c) Relaţiunea de a-şi avea originea de la trimiţător, precum se zice de
exemplu că florile îşi trimit mirosul lor, întrucât mirosul emanat de ele, ori
că soarele îşi trimite razele sale.
Şi fiindcă e imposibil ca relaţiunea Spiritului Sfânt către Fiul din partea Căruia
e trimis să fie relaţiunea supusului ori a înduplecatului căci Persoanele divine sunt
egale, şi Tatăl şi Fiul s-ar micşora în gând pe Spiritul Sfânt; e lămurit că Spiritul Sfânt
e trimis de la Tatăl şi de la Fiul, fiindcă îşi are originea de la Dânşii 8. Aşadar, după
Teologia romano-catolică, dacă Duhul Sfânt se trimite de Fiul, aduci El şi purcede din
veci din Fiul, astfel n-ar putea Fiul să trimită pe Duhul Sfânt. Cu alte cuvinte,
trimiterea unei Persoane a Sfintei Treimi de către alta, presupune cu necesitate
purcederea celei de la cea care trimite.
Şi judecata aceasta este greşită. Pentru a arăta greşeala ei, e suficient să spunem
că dacă am admite-o, ar trebuit să admitem că şi Fiul e născut din veci din Duhul
Sfânt, deoarece Sfânta Scriptură ne spune că şi El (fiul) se trimite în lume de Duhul
Sfânt. Mântuitorul zice: ”Duhul Domnului este asupra mea, pentru care m-a uns să
binevestesc săracilor. M-a trimis să tămăduiesc pe cei zdrobiţi cu inima”(Lc 4,18).
Deci în ea nu poate fi vorba de o naştere din veci a Fiului din Duhul Sfânt. Însă
la asta răspundem ca şi Tatăl trimite în lume pe Fiul, ca mântuitor, numai după
omenirea Sa, căci după dumnmezeire Fiul e veşnic, El e pretutindeni şi ca atare a fost
totdeauna în lume şi nu se poate trimite în lume (ca Dumnezeu), într-un anumit timp.
De asemenea şi Sfântul Duh S-a trimis în lume de Tatăl şi de Fiul, nu după
Dumnezeirea Sa, după care El este pretutindeni., cu Tatăl şi cu Fiul, ci după forma Sa
văzută, de la cincizecime, când sa vărsat în chip de limbi de foc asupra Sfinţilor
Apostoli. Prin trimiterea Sfântului Duh în lume de Tatăl şi Fiul, se mai înţelege şi
activitatea Lui binecuvântată, adică revărsarea Harului în sufletele credincioşilor.
Sfinţii Părinţi explică trimiterea Duhului Sfânt în lume prin Fiul, şi trimiterea
Fiului prin Sfântul Duh, din unitatea Fiinţei dumnezeieşti, fiinţa lor e aceeaşi. De
aceea, unde lucrează o persoană dumnezeiască, acolo sunt active şi celelalte Persoane
dumnezeieşti. Lucrarea în extern e comună tuturor Persoanelor Sfintei Treimi. Ei spun
că Fiul e trimis în lume de Tatăl şi de Duhul Sfânt, spre a arăta prin aceasta că Tatăl şi
Duhul Sfânt nu sunt străini de activitatea mântuitoare a Fiului, ci participă la această
activitate. Şi spun că Duhul Sfânt e trimis în lume de Tatăl şi de Fiul spre a arăta că
Tatăl şi Fiul participă la activitatea sfinţitoare a Duhului Sfânt. Sfântul Ambrozie
scrie: „Părintele cu Duhul trimit pe Fiul, de asemenea Tatăl şi Fiul trimit pe
Duhul...Prin urmare, dacă Fiul şi Duhul se trimit unul pe altul, precum îi trimite
Părintele, aceasta se întâmplă nu din cauza unei dependenţe oarecare, ci fiindcă au
putere comună.”9

8
V. Suciu,Teologia Dogmatică specială, vol I, ed. II, Blaj, 1927, P. 152-1583, Ibidem, p. 428
8
 b) Ioan XVI, 12-15 este un alt text pe care îşi bazează romano-catolicii dogma
despre Filioque. În aceste text Mântuitorul spune următoarele: ”Încă multe am să vă
zic vouă, dar acum nu puteţi să le purtaţi. Ci când va veni Acela, Duhul Adevărului,
vă va învăţa pe voi tot adevărul, căci nu va vorbi de la Sine , ci va vorbi ce i s-a spus
şi cele viitoare veştii vouă. El pe mine mă va preamări, căci din ce este al meu va lua
ca să vă vestească vouă. Toate te are Tatăl sunt ale Mele, pentru aceea zis-au că ia din
ce e al meu, ca să vă vestească vouă”. Expresia „din ce este al meu va lua”, e
interpretată de apuseni în sensul că Duhul Sfânt îşi va ştiinţa de la Fiul”, „şi fiindcă în
Dumnezeu nu este compoziţie din subiect şi accidente, ci toate sunt una; prin urmare
având Spiritul Sfânt Ştiinţa Sa de la Fiul, de la El îi are şi existenţa şi esenţa. Şi fiinţa
a-şi avea existenţa şi esenţa de la altul, înseamnă a purcede de la Acela; drept aceea
Spiritul Sfânt purcede de la Fiul. Nu purcede însă de la Fiul, ca de la un principiu,
care să fie de la sine, ci ca de la un principiu principiat şi prin urmare, purcezând
Spiritul Sfânt de la Fiul, principiu principiat El purcede şi de la principiul
neprincipial, adică de la Tatăl. Aceasta ne-o spune Mântuitorul când motivează pentru
ce Spiritul Sfânt purcede de la Dânsul: „De aceea am zis vouă dintr-al mei va lua şi va
spune vouă, pentru că toate câte are Tatăl sunt ale mele”. Ca şi când ar zice: Spiritul
Sfânt îşi va lua ştiinţa de la mine, dar ştiinţa aceasta Eu nu o am independent de Tatăl,
ci este una cu ştiinţa Tatălui., Ba şi Eu însumi o am de la Tatăl, aşa că luându-şi
Spiritul Sfânt ştiinţa de la mine, o ia şi de la Tatăl şi astfel, purcedând El de la mine,
purcede şi de la Tatăl. Ba în rândul întâi El purcede de la Tatăl şi nu mai prin Tatăl
purcede El şi de la Mine. Nu ca şi când am fi două principii ale Spiritului Sfânt., ci
fiind un singur principiu, pentru că avem o singură ştiinţă”10
Concluzia pe care o trag apusenii din versetele de mai sus, nu este corectă. Prin
cuvintele citate, Domnul nu vrea să vorbească despre originea Sfântului Duh. Sfântul
Duh nu avea nevoie să-şi ia originea, dacă purcederea Lui din tatăl e desăvârşită, de
ce El o avea deja – sau mai precis, o are – din Tatăl. Ori, dacă originea, dacă
purcederea Lui din Tatăl e desăvârşită, de ce mai trebuie să purceadă şi de la Fiul?
Dacă prin purcederea din Tatăl, El îşi primeşte existenţa de la Tatăl de ce ar mai fi
nevoie să purceadă şi de la Fiul, când existenţa Lui din Tatăl e suficientă.
Duhul Sfânt trebuia să ia de la Fiul nu originea ci învăţătura, spre a o continua
în scopul Sfinţirii Oamenilor. Domnul vorbeşte despre Sfântul Duh ca despre o
Persoană existentă. El ,zice că pe lângă adevărurile pe care le-a spus Sfinţii Apostoli,
mai suit şi altele, multe, pe care nu le-a spus lămurit, pentru că nu le putea pricepe
atunci. Când va veni însă Duhul Adevărului, pe care L-a promis, Acela va continua
opera sa, inspirând şi sfinţind pe oameni, asistând la sinoade şi învăţând pe ucenici tot
adevărul. Adevărul pe care-l va propovăduit Duhul Sfânt nu este unul nou deosebit de
acela pe care l-a propovăduit Domnul, nu este o învăţătură nouă, deoarece El nu va
vorbi de la Sine, ci va vorbi ce i s-a spus. El nu se trimite să completeze opera
Domnului , ci numai să o explice. El nu va învăţa altfel şi altceva decât a învăţat

9
De Spiritu Sanato, III, 1, p.L. 1b, 811 apud Teologia Dogmatică şi bolică, vol I de N. Chiţescu, Isidor Teodoreanu, I.
Petreuţă
10
V. Suciu, op. Cit., 147-147, Ibidem, p. 430
9
Domnul. Nu va minţi, ci numai va lămuri ceea ce a învăţat Fiul. Căci, „din ce este al
meu va lua” înseamnă numai atât că va lua învăţătura Fiului şi va continua să o
propage pe aceasta. El va face pe oameni să înţeleagă Revelaţia adusă de Fiul în lume.
El ne va ajuta să înţelegem pe Iisus Hristos şi să stăm în comuniune cu El. Învăţătura
Domnului nu este însă a Sa ci e a Tatălui care L-a trimis, de aceea Sf. Apostoli trebuie
să ştie că ceea ce va propovădui Duhul Sfânt e învăţătura dumnezeiască. „Toate câte
are Tatăl sunt ale Mele”. Deci şi învăţătura pe care a propovăduit-o Fiul e de la Tatăl
şi astfel tot de la Tatăl e şi aceea pe care o va propovăduit Duhul Sfânt. Duhul Sfânt
fiind Dumnezeu are această învăţătură din veci, după cum din veci o are şi Fiul. Deci
Domnul nu vrea să spună că Duhul Sfânt va primi o învăţătură pe care n-a avut-i mai
înainte, ci vrea să să pună numai atât că venind Fiul pe pământ, a descoperit
oamenilor învăţătura Tatălui o învăţătură dumnezeiască şi această învăţătură a lăsat-o
Domnului Sfânt spre a o răspândi mai departe pentru mântuirea oamenilor.
Aceasta este interpretarea pe care o dau Sfinţii Părinţi textului de mai sus. Sf.
Ioana Hrisostam scrie: „ A zis Fiul: Din ce este al Meu va lua, va să zică ceea ce am
vorbit Eu , aceeaşi va vorbi şi El (Duhul Sfânt). Când însă va vorbi, atunci nu va vorbi
nimic de la sine nimic contrar, nimic propriu al Său, ci numai al meu. Precum
mărturisind spre Sine (Fiul) a observat; nu vorbesc de la mine (Iopana14,10), adică nu
vorbesc nimic afară de ceea ce este al Tatălui, nimic propriu al meu, nimic străin Lui,
aşa trebuie a înţelege şi despre Sf. Duh. Expresia: din ce este al meu va lua, înseamnă:
din ceea ce ştiu Eu, din ştiinţa mea, pentru că una este ştiinţa mea şi a Duhului...Din
ceea ce este al meu va lua, va să zică: va vorbi în consonanţă cu mine. Toate câte are
Tatăl sunt ale Mele, fiindcă sunt ale Mele, iar Sf. Duh va vorbi din cele ce sunt ale
Tatălui, prin urmare va vorbi El din ale Mele” 11. Şi în continuare Sf. Ioan Hrisostam
zice: „Din ce este al Meu va lua”, va să zică: din ... acea ştiinţă pe care o am şi Eu va
lua nu ca cel ce are lipsă, sau ca cel ce se învaţă de altul, ci pentru că la Noi este una
şi această ştiinţă . .. aceeaşi este doctrina Mea şi a Lui, şi din ce aş mai avea de grăit
vouă, din aceea va grăi şi El vouă..., pentru că una este voinţa Tatălui, a Fiului şi a
Sfântului Duh.”12
De altfel, expresia: Din ce este al Meu va lua, fiind la timpul viitor, deci
referindu-se la un fapt ce nu există în prezent, ci care urmează să se întâmple abia în
viitor, ea nu se poate referi la purcedere. Purcederea e un fapt prezent un fapt veşnic,
care deci nu va avea să se întâmple numai în viitor şi anume după Înălţarea Domnului
la cer.
De asemenea nici din cuvintele: ”Toate câte are Tatăl sunt ale Mele” nu se
poate deduce purcederea Sf. Duh şi de la Fiul pentru că ele nu se referă la purcedere,
ci la însuşirile fiinţiale dumnezeieşti; în cazul de faţă , la ştiinţa dumnezeiască, care e
comună celor trei Persoane. Dacă Duhul Sfânt purcese de la Fiul pentru că ia ştiinţa
de la El, atunci tot atât de logic s-a putea spune că şi Fiul se naşte din Tatăl şi din
Duhul Sfânt, deoarece şi Fiul are ştiinţa de la Tatăl şi de la Duhul Sfânt care e
deofiinţă cu Tatăl. Când a venit Fiul în lume a venit cu aceeaşi ştiinţă. Dar în lume
11
Omilia 78 la Ioan, nr. 2. P.G., 59,442, Ibidem p. 431
12
Omilia 78 la Ioan, nr. 3. P.G., 59,444, Ibidem p. 432
10
ştim că El a fost trimis nu numai de Tatăl ci şi de Duhul Sfânt (LC4,18). Concluzia
aceasta şi altele asemănătoare însă, după cum am văzut mai sus, nu sunt admise nici
de apuseni. De aceea, în mod logic, din expresia de mai sus, ei nu au dreptul să
conducă purcederea Sf. Duh şi de la Fiul.
c) Gal 4,6 „Şi pentru că sunteţi fii. Trimis-a Dumnezeu pe Duhul Fiului său în
inimile voastre, care strigă: Abba! (Părinte)”
În citatele de mai sus vedem că e vorba de Duhul lui Dumnezeu, Duhul Fiului
şi Duhul Lui ,Hristos. Apusenii9 spun că Duhul Sfânt se numeşte Duhul Tatălui (Mr.
10,20), pentru că purcede de la tatăl. Şi întrucât cu textele de mai sus El se numeşte şi
Duhul Fiului, desigur că se numeşte astfel din cauză că purcede şi de la Fiul. 13 Ca
dovadă că este aşa, se poate invoca şi împrejurarea cp Fiul nu se naşte niciodată „al
Duhului” din cauză că nu se naşte din Duhul.
Dacă privim expresiile de mai sus în contextul lor şi în spiritul Sfintei Scripturi,
vom vedeea că nu pot fi trase din ele concluziile pe care le trag apusenii. Duhul Sfânt
se numeşte Duhul Tatălui, pentru că purcede din Tatăl, dacă El se numeşte aşa şi
pentru că e consubstanţial cu Tatăl. Drept aceea, dacă la Gal 4,6. Duhul se numeşte
Duhul Fiului, nu e numai decât necesar să se numească aşa pentru că ar purcede din
Fiul. Faptul că e deofiinţă cu Fiul, că rămâne totdeauna în comuniune cu El şi că e
trimis în lume de el (de Fiul), sunt împrejurări suficiente pentru a se uni Duhul Sfânt.
Expresia aceasta nu poate fi nicidecum interpretată în sensul purcederii Duhului Sfânt
de la Fiul, deoarece nici contextul, nici litera, nici Spiritul Sfintei Scripturi nu vorbesc
nicăieri despre o purcedere a Lui de la Fiul, şi nici nu lasă să se înţeleagă aşa ceva.
Vechii învăţători ai Bisericii numesc pe Duhul Sfânt Duhul Tatălui şi al Fiului,
pentru că nu e consubstanţial cu Ei, Şi cu toate că spun că Duhul Sfânt nu este străin
de Fiul, că e propriu Fiului, că e Duhul Fiului, că ni se dă prin Fiul, însă neagă că
Duhul Sfânt ar purcede şi de la Fiul.
În ceea ce priveşte textul de la Rom 8,9, în el  apare de trei ori, cu
următoarele înţelesuri:
a) starea harică („nu sunteţi sub puterea cărnii, şi a duhului”) opusă stării
de păcat, aşadar înrâurirea activă a Duhului Sfânt în om;
b) cu trrei Persoane a Sfintei Treimi („ Duhul lui Dumnezeu”)
c) încă odată starea harică, aşadar dispoziţie lăuntrică corespunzătoare
calităţii de om nou, împreunat cu Hristos („Duhul lui Hristos”),
acceptarea lui Hristos ca model de vieţuire conformă cu voia lui
Dumnezeu.
Expresia „Duhul lui Hristos” înseamnă aşadar îmbrăcarea lui Hristos (Cf. Gol
3,27), înseamnă o vieţuire duhovnicească a creştinilor. 14 Cei ce ne aduc o astfel de
viaţă dau dovada că sunt străini de spiritul creştinismului, că nu au în ei darul sau
duhul lui Hristos că nu trăiesc în atmosfera adevărată creştină şi astfel ei nu sunt ai lui
Hristos. Întrucât Hristos este cel care ne-a adus mântuirea, duhul Lui trebuie să
locuiască în noi şi să ne călăuzească paşii vieţii.
13
V. Suciu, op. Cit, 150, Ibidem, p. 432
14
Cf. Grigore, T. Marcu, Antropologie Paulină, Sibiu, 1940, p. 50 şi 250-251, Ibidem, p. 433
11
 Astfel stând lucrurile, urmează că în expresia Duhul lui Hristos, de la Rom 8,9,
nu este vorba de Persoana a treia a Sfintei Treimi, şi că deci nu poate servi ca temei
doctrinei despre Filioque
d) Ioan 20,22-23: „Şi grăind acesta, a suflat şi le-a zis: luaţi ,Duh Sfânt,
cărora veţi ierta păca6tele, voi fi iertaţi...”. Romano-catolicii spun că aici ni se
înfăţişează purcederea Sf. Duh şi de la Fiul, într-un chip văzut (prin suflare). „Aici
Domnul Hristos dă Apostolicilor săi puterea Spiritului Sfânt de a ierta păcatele. Şi,
puterea aceasta le-o dă prin acea ceremonie trainică, că a suflat peste ei. Prin
ceremonia aceasta Domnul Hristos a vrut să arate că Spiritul Sfânt purcede şi de la
Dânsul.15
Aici e de observat că dacă explicarea spuselor ar fi corectă şi dacă suflarea ar fi
un individ al purcederii Sf. Duh şi de la Fiul, atunci ar trebui să spunem că Duhul
Sfânt purcede şi de la Sfinţii Apostoli (ba chiar şi de la episcopi şi preoţi) pentru că şi
ei au împărtăşit pe Duhul Sfânt, celor credincioşi într-un mod văzut (adică prin
punerea mâinilor). Ba chiar şi despre sufletul omenesc ar trebui să spunem că purcede
din veci din Tatăl, întrucât el a fost împărtăşit lui Adam, de Dumnezeu prin suflare
întrucât însă concluziile de mai sus nu pot fi trase nici cu privire la Sfinţii Apostoli
(episcopi şi preoţi) nici cu privire la sufletul omenesc, urmează ca nu poate fi trasă
nici o concluzie referitoare la purcederea Sf. Duh şi de la Fiul. De altfel, Sfinţii Părinţi
în general nu explică citatul de la Ioan 20-22 în sensul Filioque, comentatori înţeleg
expresia de Duh Sfânt referindu-s nu la Persoana a treia a Sfintei Treimi ci la donul
sau puterea dată Sfinţilor Apostoli de a învăţa şi administra tainele.16
Concluzia ce se desprinde din toate cele de mai sus este că Sf. Scriptură nu
conţine nici o indicaţie din care să putem deduce învăţătura despre Filioque. Textele
invocate de romano-catolici în acest scop, se referă la altceva decât la purcederea
Duhului Sfânt şi de la Fiul
Cum că Filioque a fost acceptată ca dogmă în sistemul doctrinei apusene,
teologii romano-catolici se văd obligaţi a justifica această dogmă cu orice preţ.
În acest scop ei invocă şi anumite texte din Sfânta Tradiţie şi din istorie, despre
care spun că mărturisesc pe Filioque, unele implicit, iar altele explicit, şi deci servesc
ca temelie acestei învăţături.

Capitolul IV

IMPLICAŢII DOCTRINARE ALE DOGMEI

FILIOQUE

15
V. Sean, op. Cit, 155, Ibidem, p. 434
16
Cf. S. Popescu, în N.C. Sibiu, 1881, p. 45, Ibidem
12
 Ca metodă, teologică trinitară latină ia în consideraţie că mai întâi natura una,
ca să ajungă la Trei Persoane: „amans, amatus, amac” 17; o oarecare metafizică a
esenţei18 le face să apară ca modurile de existenţă ale acestei unice naturi. Fericitul
Augustin ne demonstrează mai degrabă Trinitatea în Dumnezeu, decât un Dumnezeu
treimic19. Tatăl şi Fiul manifestă împreună unitatea care face să purceadă Duhul Sfânt
şi tocmai „Filioque! separă Apusul de Răsărit. Răsăritenii au în vedere înainte de toate
cele trei Persoane, şi apoi urcă la unitatea naturii, plecând de la ipostase distincte,
modul propriu fiecăruia de a-şi însuşi natura una constituie conţinutul lor. Simbolul
din Niceea şi formula Botezului arată mai întâi şi foarte lămurit cele trei Persoane.
Aşa cum pe drept spune părintele de Regnon: „Filosofia latină îşi înfăţişează întâi
natura în ea însăşi şi continuă până la persoană; filosofia greacă înfăţişează mai întâi
persoana şi patimile apoi în ea ca să găsească natura. Latinul consideră personalitatea
ca un mod al naturii, pe când grecul consideră natura ca fiind conţinutul
persoanei.20Pentru Răsărit, ipostasele condiţionează în acelaşi timp unitatea şi
diversitatea în viaţa dumnezeiască, fiindcă unitatea nu vine din natură, ci din Tatăl -
os şi  izvorul şi principiul veşniciei perihoreze:” un singur Dumnezeu
pentru că este un singur Tată” este afirmaţia fundamentală a Răsăritului.21
Toată vigoarea teologiei Sfântului Grigorie Teologul se adună pentru a ne
înfăţişa monarhia Tatălui ca izvorul egalităţii desăvârşite a tuturor: „Dumnezeu, cei
trei priviţi împreună, fiecare este Dumnezeu din pricina consubstanţialităţii22 (cu
Tatăl); cei trei sunt (un singur) Dumnezeu din cauza monarhiei” (Tatăl)23.
Sfântul Ioan Damaschin sintetizează astfel învăţătura patristică; „Persoanele
sunt nu spre a se amesteca una cu alta, ci spre a se conţine una pe alta” – „ ipostase
sunt unele în altele şi există între ele o întrepătrundere fără nici o amestecare sau
confuzie, în virtutea căreia ele nu sunt nici împărţite nici despărţite în substanţă ...
dumenzeirea este nedespărţită, aşa cum în trei zări cuprinşi unul în altul, ar fi o
singură lumină printr-o întrepătrundere intimă 24; „Unul în toate lucrurile sunt Tatăl,
Fiul şi Sfântul Duh, afară de neneaştere, filiaţie şi purcedere”25.
În teologia capodociană ceea ce diferenţiază ipostasele este relaţia de origine şi
arta teologiei patristice constă în a nu acorda nici o supremaţie esenţei unice, asupra
celor trei ipostase şi să păstreze echilibrul perfect.
Făcând să purceadă Sfântul Duh din Tatăl şi din Fiul (Filioque), se accentuează
unitatea naturii, căci Duhul, în cazul acesta, este purces din natura cea una a Tatălui şi
a Fiului. Este aici o prea mare identificare între relaţiile de opoziţie, sau mai bine –
17
Fec. Augustin, De Trinitate, VIII, 10 apud Ortodoxia – Paul Evdokimov, trad de Pr. Vic. Irineu Ioan Popa, Ed. I.B.M.
al B.O.R. Bucureşti, 1996, p. 149
18
D. Stolz vede în aceasta o similare a esenţei divine, fără să fie vorba de o relaţie a omului cu fiecare din Persoane.
Teologie de la mystique chevetogne, 1947, p. 246, Ibidem
19
M. Schmaus: Die psychologische Trinitaetslehre des heukugen Augustinus, 1927m Ibidem
20
Etudes de theologie positive sur la Sainte Trinite, I, 433, Ibidem, p. 150
21
Dionisie zice s - Tatăl izvorul dumnezeirii, P.G. 3,645 B, Ibidem, p. 150
22
Acest cuvânt este gloria nepieritoare a Sinodului I. Este introdus în Sfântul Atanasioe pe care Sfântul Grigorie îl naşte
„Ochiul universului” căci toţi au văzut adevărul cu ochiul care este cuvântul ooovsios consubstanţial, Ibidem p. 150
23
P.G. 36,417 B, Ibidem p. 150
24
P.G. 94,829, Ibidem p. 150
25
P.G. 94,828 D, Ibidem p. 150
13
zis, între „opoziţiile de relaţie” şi ipostase, pe când relaţiile indică, sau caracterizează
Persoanele, dar rămân departe de a epuiza misterul fiecărei Persoane.
În acest fel, Filioque deplasează principiul unităţii ipostazei Tatălui spre natură,
micşorează monahia Tatălui şi rupe echilibrul triunitar, egalitatea perfectă a celor trei
Persoane. În adevăr, doctrina Filioque sfărâmă monada întreită, în două diade: „Tatăl
– Fiul” şi „Tatăl – Fiul – Duhul” şi micşorează Duhul în favoarea Fiului, căci numai
El singur nu are nimic în comun cu o altă Persoană. Duhul Sfânt, dacă purcede din cei
doi: Tatăl-Fiul, socotiţi ca un singur principiu, transformă pe cele două Persoane într-o
dumnezeire impersonală, într-oi substanţă motrice. Reducerea Persoanelor la relaţia
de opoziţie ne face să vedem în Fiul o „Deitas” micşorată în facultatea de a naşte
(numai Tatăl o are), iar în Duhul Sfânt această parte din „Deita” este micşorată şi cu
puterea de a purcede (pe care o au în comun doar Tatăl şi Fiul). Îl înţelegem bine pe
Duns Scott care se întreba cum se facă că Duhul dătător de viaţă putea fi „o Persoană
sterilă”. Aceasta este rezultatul substituirii relaţiei pozitive a comuniunii, cu relaţia
negativă de opoziţie.
Formula latină Filioque apare în Spania ca argument folositor, pentru moment,
spre a combate pe arieni, care contestau dumnezeirea lui Hristos, şi ca atare să
sublinieze consubstanbialitatea Tatălui cu Fiul. Argumentul depăşeşte, şi prin aceasta,
falsifică concepţia dogmatică corectă. Carol cel Mare a devenit marele promotor al
doctrinei Filioque, care ar fi rămas o simplă tradiţie în Spania. Pentru scopuri politice,
Carol cel Mare a convocat un sinod în 807, ca să excomunice Imperiul concurent al
grecilor. Un istoric catolic contemporan26 mărturiseşte: ”Conferinţa titlului imperial
lui Carol cel Mare ... marchează intenţia de a rupe cu imperiul de Răsărit. Papa Leon
al III-lea, în semn de protest şi dorind cu înfocare să apere credinţa ortodoxă a
poruncit să se graveze pe porţile de bronz ale catedralei din Roma, pe două plăci de
argint textul Crezului în limba greacă şi latină, fără nici un adaos 27. Dar folosirea
cuvântului Filioque sa generalizat în Apus, iar Roma s-a înclinat pe faţa forţei. În
1014, împăratul Henric al II-lea s-a încoronat la Roma şi a impus ritul german al
liturghiei, la „Crezul”, interpretat cu Filioque, s fost cântat pentru prima oară în
catedrala Sfântului Petru din Roma. Bizanţul, în faţa acestei erezi mărturiseşte de
patriarhul din Pipus, a şters numele papa din rugăciunile sale liturgice ( semn de
ruptură). Ceea ce Răsăritul reproşează Apusului este mai puţin abaterea de la dogmă,
cât actul schismatic, separatist, de a modifica textul, fără să se consulte partea
răsăriteană a ceea ce era „Una Sancta”. Acesta este marele păcat contra iubirii,
împotriva însuşirii iubitoare a Trupului, „un fraticid moral”, după Homiakov.
Pentru gândirea discursivă, taina Treimii este inaccesibilă. Trebuie „s-o
preamărim în tăcere”, tăcerea apofazei. Trebuie să facem o deosebire radicală între
„viaţa din lăuntrul dumnezeirii” în care Tatăl este singurul izvor veşnic şi ipostatic al
Fiului şi al Duhului, şi „planul iconomic al manifestării în lumea creată”, în care Fiul
trimite pe Duhul Sfânt:” Vă vopi trimite Duhul adevărului care purcede de la Tatăl”
26
I. De Pange, Le Roi tres chretien, Paris, 1949, p. 167, Congar, Neuf cenbts aus apres, Elise, Ed. De Chevetagne, p. 26,
Ibidem p. 151
27
Cardinalul Hzmbert a reproşat grecilor, în documentul său depus pe Sfânta masă din altarul bisericii Sfânta soţie din
Constantinopol, că „au scos Filioque” din Crez . D. Vornic, Colecţia „Unam Sanctuam” nr. 19, Ibidem p. 151
14
(Ioan 15,26. „Astfel, Duhul este Bucuria veşnică a Tatălui şi a Fiului, în care se simt
bine laolaltă. Această Bucurie veşnică este dăruită de cei doi celor ce o merită...dar ea
percede la existenţa numai de la Tatăl.28
În teologia trinitară, numele Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh indică relaţiile de
origine, fără să epuizeze însă realitatea unică a fiecărei Persoane. Astfel, dacă noi
spunem că Duhul Sfânt este iubirea şi bucuria dintre Tatăl şi Fiul, această funcţie nu
epuizează misterul Duhului Sfânt.
Dacă Duhul Sfânt purcede din veşnicie din Tatăl „prin purcederea de origine”,
el purcede de asemenea prin fiul, dar numai singură „purcederea de manifestare”.
Duhul Sfânt ia întreg conţinutul Fiului („El va da din ce este al Meu şi vi-l va vesti”
In. 16,14). Dar Duhul Sfânt îl manifestă şi El pe Fiul, într-un anumit sens îi dă
existenţa, viaţa, mereu pe planul manifestării revelaţiei, de aceea „nimeni nu poate să
zică” Iisus este Domnul” decât prin Duhul Sfânt” (I Corinteni 12,3). Fiul iubeşte pe
Tatăl, iubirea Lui trece la „aspirarea vieţii”, la Duhul care o duce şi o dă Tatălui şi
întorcându-se, Duhul se odihneşte şi Fiul ca pecetea iubirii Tatălui.
„Crezul” aduce op lămurire importantă: Hristos –Dumnezeu-Omul, „născut de
la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria”. Duhul Sfânt indică aici prezenţa Tatălui , care
sigur naşte şi în acelaşi timp, îngăduire să zicem că Fiul S- născut, cu ajutorul, prin şi
pentru Duhul Sfânt. Tot aşa şi la Bobotează, Duhul Sfânt în formă de porumbel,
coboară deasupra Fiului chiar în momentul revelaţiei potenţialităţii Tatălui: „Tu este
Fiul meu preaiubit”(Lc 3,22), „Eu astăzi Te-am născut” 29 Duhul Sfânt este aici
porumbelul, suflarea veşnicei naşteri, a paternităţii; El redă mişcarea prin care Tatăl se
duce spre Fiul.30

Capitolul V

NOI ASPECTE ASUPRA DOGMEI FILIOQUE

Discuţiile teologie mai vechi între ortodocşi şi romano-catolici în jurul

problemei Filioque s-au reanimat în ultimul timp, sub impulsul aspiraţiilor ecumenice
contemporane. Teologii ortodocşi au făcut eforturi de a unele expresii ale tradiţiei
răsăritene care vorbesc de o anumită relaţie între Duhul Sfânt şi Fiul, pentru a
răspunde criticii teologiei romano-catolice care declara că această tradiţie nu indică

28
Sf. Grigore Palma, P.G., 1144 citat de Jean Meyendacff, „LA procession du Saint Esprit chez la Peres Orientaus”, en
Russie et Chretiente, 1950, nr. 3-4, Ibidem, p. 152
29
Variante, Psalmul 2,7, Ibidem, p. 153
30
Dacă urmărim concepţia apuseană despre Filioque până la limita îngăduită pentru ortodoxie, putem spune că Tatăl dă
Fiului energia de purcedere, dar nu cea de origine, ci aceea de manifestare. Dar în acest caz echilibrul absolut al Trinităţii
arată că tatăl dă Duhului Sfânt energia de paternitate care, tot aşa, nu este cea de origine ci acea de manifestare. Duhul
Sfânt este purces de Tatăl (origine) pentru , în, cu, cu ajutorul, prin Fiul (manifestare, iar această diadă dă o altă diată
corespondentă: Fiul este născut din Tatăl (originea) pentru, în, cu, prin Duhul Sfânt (manifestare). Ek eov s ia
io corespunde cu Ek eovs ia eovos. Filioque dar numai un Filioque de manifestsare, se eliberează
prin Spiritique, tot numai de manifestare. Acest echilibru ar suplini neajunsul formulei Crezului de la Niceea şi care
dumnezeirea Duhului Sfânt nu este îndeajuns de lămurit.
15
nici op bază a raportului între persoanele divine şi lucrarea cin şi între viaţa internă a
Sfintei Treimi. În scopul acesta, teologii ortodocşi au pus în circulaţie, mai mult ca în
secolele trecute, ideea Sfântului Crigore Palama despre Duhul Sfânt ca persoană de
care se bucură în comun Tatăl şi Fiul, sau ideea patriarhului de Constantinopol
Grigorie Ciprotul despre purcederea Sfântului Duh din Tatăl şi despre „arătarea” astfel
un obstacol serios care lasă impresia că învăţătura ortodoxă şi cea romano-catolică
sunt cu totul străine din acest punct de vedere.
Menţionăm între aceste studii din cartea ortodocsă: Pavel Evdochimov, LE
Saine Espirit dans la ortodoxe, Paris, Cerf, 1969; Pr. D. Stăniloae, Relaţiile Treimice
şi viaţa Bsiericii în Ortodoxia, 1965, nr. 1.
Încă mai înainte de aceste studii, revista dominicană Russie et chretientee
(devenită Istina), a publicat un număr de conferinţe ale unor teologi catolici şi ale
unor teologi ruşi de la institutul de teologie ortodoxă Sfântul Sergrui din Paris, ţinute
în cadrul unui colocviu. Conferinţele teologilor ruşi în special erau explicaţii ale
aceloraşi eforturi din partea ortodoxă de a arăta posibilitatea unei reconcilieri în
învăţătura despre purcederea Sfântului Duh după cum ne-am dat seama dintr-un scurt
rezumat al lor. Nu am putut cunoaşte în ce spirit se mişcau conferinţele teologilor
catolici. Socoteam că aceste studii vor fi inaugurate după amintitele eforturi ale
teologilor ortodocşi, l luare î nconsiderarea a acestor eforturi şi acest lucru se va
resimţi în continuare în abordarea problemei lui Filioque din partea catolică.
Studiile revistei dominicane „Iustina” aduc de fapt anumite interpretări noi ale
doctrinei catolice tradiţionale despre Dumnezeu şi nu e greu de văzut că aceste
interpretări răspund studiilor ortodoxe care, căutând să pună în relief o anumită relaţie
între Fiul şi Sfântul Duh, au accentuat totuşi că această relaţie nu estompează
caracterul întreit personal al lui Dumnezeu ceea ce s-a socotit a fi scăderea principală
a lui Filioque.
Aceste studii catolice se străduiesc, de aceea, să pună în relief caracterul întreit
personal al lui Dumnezeu. Dar caracterul acesta personal al lui Dumnezeu şi relaţiile
lui vii cu lumea sunt văzute de aceiaşi teologi catolici implicate în doctrina lui
Filioque în mod atât de exclusiv, încât orice învăţătură contrară lui Filioque e
considerată ca defavorabilă caracterului personal al lui Dumnezeu şi relaţiilor Lui
personale cu creaţia. În raport cu caracterul puternic personal al lui Dumnezeu
implicat în Filioque, ipostasele divine de care vorbesc Părinţii capodocieni ar fi nişte
simple nume abstracte.
Ele vor să răstoarne tatăl viziunea de până acum cu privire la doctrina
răsăriteană şi cea apuseană: toate insuficienţele atribuite înaintea doctrinei apusene
sunt proiectate acum asupra celei răsăritene şi toate avantajele recunoscute acum celei
din urmă sunt atribuite celui dintâi.
Dina ceste studii reiese o legătură a Duhului cu Fiul.Dar nici o legătură a Fiului
cu Duhul, căci El se bucură de bucuria Tatălui cu sine însuşi ca alt Alter – Ego, despre
El ca Primul Alter – Ego şi iubirea LKui faţă de Tatăl îşi are în aceasta desăvârşirea.
Sine Tatălui în modul ipostatic al delui de-al doilea Alter – ego, sau ca al doilea
ipostas. Dar şi al doilea iposts e întors nu numai spre Tatăl ca Sine care vorbeşte
16
despre El, cât şi spre Sinea Tatălui cu care vorbeşte Tatăl că despre El ca Primul Alter
– ego. De asemenea modurile ipostatice care apa prin cele două vorbiri ale Tatălui,
sunt unite în legătura lor cu Sinea . principiu, între tot, subzistă ipostatic prin vorbirea
aceluiaşi sine principiu către ea însăşi: dar şi prin faptul că print-unul din modurile
ipostatice în care s-a construit sinea Sa se odihneşte peste cealaltă mod ipostatic în
care s-a construit aceeiaşi Sine. Căci această fericită odihnă a Tatălui prin Sinea
constituit ca al doilea Alter – Ego în prima Sine a Sa, constituită ca Alter –Ego, face
ca acestor din urmă să răspundă cu o iubire corespunzătoare iubirii manifestată faţă de
ea de Sinea principiu prin cele două acte eterne de iubire ale ei.
În această odihnă a Duhului peste Fiul se implică şi rolul social al Fiului şi al
Duhului în lucrarea lor , ca şi rolul Duhului de întâlnire în El a bucurie lui Dumnezeu
şi a creaturii.
Un Dumnezeu în care iubirea se reduce la iubirea inteligenţei sale faţă de
cuvântul, în sensul psihologismului, nu mai este un Dumnezeu al Iubirii reale între
diferite persoane, ci un Dumnezeu al iubirii reale între diferite persoane, ci un
Dumnezeu al iubirii de sine a unei singure persoane, mai bine zis a unui individ închis
în sine, sau a unei substanţe supuse unei desfăşurări automate, care nu e cu adevărat
iubire în liberate. Un astfel de Dumnezeu lipsit de iubire reală şi libertate nu poate
avea o iubire reală şi liberă nici faţă de creaţiunie. Marele caz pe care se face teologia
catolică de iubire în explicarea Treimii, rămâne un retorism afectate, fără acoperire
ontologică, profundă, fără convingerea într-o bază ultimă, supremă, a ei. Lucrarea
unui astfel de Dumnezeu în lume e de fapt prelungirea impersonală a forţei unei naturi
stăpânită lăuntric de legea extinderii.

Concluzii

Prin încercarea Bisericii din Spania de a-i îndepărta pe arieni, care contestau
dumnezeirea lui Hristos, se falsifică concepţia dogmatică corectă, conform învăţăturii
Sfintei Scripturi, Tatăl e nenăscut, Fiul e născut din Tatăl iar Duhul Sfânt purcede din
Tatăl, venind cu o doctrină nouă şi anume „...Duhul Sfânt purcede din Tatăl şi din Fiul
(de la ), numită „adaosul Filioque””.
Făcând să purceadă Sfântul Duh din Tatăl şi din Fiul (Filioque), se accentuează
unitatea naturii, se deplasează principiul unităţi Ipostasei Tatălui spre natură,
micşorarea manarhiei Tatălui şi rupe echilibrul trinitar, egalitatea perfectă a celor trei
17
Persoane. Doctrina aceasta nouă Sfărâmă monada întreită , în două diadete: „Tatăl –
Fiul” şi „Tatăl – Fiul – Duhul”
Generalizat ca doctrină în Biserica occidentală prin insistenţele puterii seculare
la începutul sec. Al IX-lea şi impus ca adaos la Simbolul în prima jumătate a sec. XI-
lea, Filioque a dinamitat unitatea Bisericii, producând „marea shismă” din 1054 şi
împiedicând până astăzi respiraţia comună a celor doi plămâni ai creştinismului – cel
occidental – Biserica Apusului şi cel Oriental – Biserica Răsăritului

Bibliografie

1. Sfânta Scriptură, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1996

2. Pr. Prof. Dr. Teodoran, Isidor – Arhi. Prof. Dr. Zăgrean, Ioan, „Teologia
Dogmatică”, Ed. Renaşterea, Cluj – Napoca 2000
3. Pr. Prof. Dr. Stănioloaie, Dumitru, „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, vol I,
Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1996
4. Sfântul Ioan Damaschin „Dogmatică”, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993
18
5. Prof. Chiţescu, Nicolae, „Teologia Dogmatică şi simbolică”, vol I, Ed.
I.B.M. al B.O.R.,, Bucureşti, 1958
6. Pr. Prof. Dr. Rămureanu, Ioan, „Istoria Bisericească Universală”, Ed. I.B.M.
al B.O.R., Bucureşti, 1992
7. Pr. Prof. Dr. Popescu, Dumitru – Diacon Costache, Donu, „Introducere în
Dogmatica Ortodoxă”, Ed. Libra, Bucureşti, 1997
8. Pr. Prof. Dr. Bria, Ioan, „Dicţionar de Teologie Ortodoxă de la A la Z”, Ed.
I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1981
9. Evdochimov, Paul – tradusă de Pr. Vic. Popa, Ioan Irineu, „Ortodoxia”, Ed.
I.B.M. al B.O.R., Bucureşti 1996
10.Pr. Prof. Bria, Ioan în „Glasul Bisericii”, nr, 1-2 – „învăţătura despre
Dumnezeu – Sfânta Treime”, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti 1973
11.Pr. Prof. Chialda, Mircea în „Ortodoxia” nr. 3 – „Filioque în Biseriva Veche
– Catolică” Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti1967
12.Pr. Prof. Stăniloaie, Dumitru, în „Studii Teologice” nr. 7-8 – „Studii catolice
recente despre Filioque”, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1973

19