Tema VIII.

FILOSOFIA CLASICĂ GERMANĂ

1. Caracteristica generală

2. Filosofia criticistă a lui Im. Kant

3. Idealismul subiectiv a lui J. Fichte

4. Filosofia „identităţii” a lui F. Schelling

5. Sistemul filosofic al idealismului obiectiv a lui G. Hegel

6. Materialismul antropologic a lui L. Feuerbach

1. Caracteristica generală

În sec. al XIX-lea, filosofia europeană se transformă în filosofie naţională.

Astfel, în această perioadă întâlnim o filosofie germană, franceză, engleză,
italiană, americană, română etc.

Secolul al XIX-lea în istorie, este secolul constituirii statelor naţionale şi formării

naţiunilor moderne. În legătură cu aceasta, filosofia se concentrează în hotarele
naţionale, în măsura în care naţiunile se trezesc la o viaţă proprie şi devin
conştiente de trecutul lor.
Apare o categorie de filosofi care încearcă să vorbească într-o limbă naţională
a poporului, reeşind din necesităţile sociale şi naţionale.

Un alt aspect al gândirii filosofice în această perioadă este concentrarea ei

în Universităţi, legat de faptul că majoritatea gânditorilor sunt sau tind să devină
„profesori de filosofie”.
 2

Primii gânditori care au pus temeliile unei filosofii naţionale au fost gânditorii
germani. În condiţiile fărâmiţării statale a Germaniei (la mijl. sec. XIX existau circa 40
de state germane), filosofii germani au încercat să exprime tendinţele poporului
german spre unitate şi independenţă naţională.

Anume în operele lor gândirea filosofică a atins punctul culminant în dezvoltare,

şi ea a fost numită filosofie clasică* germană. Repezentanţii cei mai importanţi
au fost : Im. Kant, J.G. Fichte, G. Hegel, F. Schelling, L. Feuerbach. (au dezvoltat
filosofia cel mai mult după Grecia antică).

*clasic – se abordează nişte probleme radicale; poate fi luat drept model în orice
epocă; îşi păstrează importanţa de-a lungul veacurilor (aceasta a fost
şi în Grecia antică: Socrate, Platon, Aristotel).

Filosofia clasică germană apare în a doua jumătate a sec. XVIII şi se dezvoltă

în prima jumătate a sec. XIX. Ca atare, cuprinde o perioadă relativ scurtă de timp –
anii 80 ai sec. XVIII şi anul 1831 când a murit Hegel.

Filosofia clasică germană a reflectat marile transformări sociale ale epocii :

revoluţiile burgheze (mai cu seamă cea franceză din 1789), mişcarea pentru unitate şi
independenţă naţională, descoperirile ştiinţelor naturii etc.

În filosofia clasică germană şi-au găsit manifestarea cele mai principale

curente filosofice şi anume : dualist (Im. Kant), idealist subiectiv (J.G. Fichte),
idealist obiectiv (F. Schelling şi G. Hegel) şi materialist (L. Feuerbach). Necătând
la divresitatea de poziţii, toate aceste curente derivă (decurg) în mod logic unul
din altul. (de lămurit:)

Cea mai mare contribuţie a filosofiei clasice germane constă în aceea

că în cadrul ei sau pus temeliile unei noi teorii a cunoaşterii, subliniindu-se
caracterul activ al conştiinţei umane.

Totodată, în filosofia clasică germană a fost elaborată teoria dialecticii moderne

cu principiile şi categoriile ei principale.

3
 2. Filosofia criticistă a lui Im. Kant

Întemeetorul filosofiei clasice germane este considerat gânditorul german

Immanuel Kant (1724-1804), fondator al filosofiei critice.

Kant a fost fiul unui modest meseriaş din Konigsberg (Prusia orientală). A avut o viaţă fără istorie,
în întregime consacrată studiului, învăţământului şi meditaţiei. S-a născut, şi-a făcut studiile şi a lucrat
la Konigsberg (astăzi Kaliningrad). Nu a părăsit niciodată oraşul natal. A scris lucrări de geografie
despre nişte regiuni pe care nu le-a vizitat niciodată.
La Universitatea din Konigsberg a studiat teologia, apoi ştiinţele naturale şi filosofia. Existenţa
şi-a câştigat-o ca învăţător în diferite familii înstărite. Din 1755 îşi începe cariera profesională
în universitate ca privat-docent, iar în 1770, deci la 46 de ani, devine profesor. A avut mulţi prieteni şi
era respectat şi admirat de toţi cei care-l cunoşteau. A fost un om foarte punctual, organizându-şi
activitatea până la cele mai mici amănunte. Vecinii îşi controlau ceasornicul când el trecea pe un
pod din parc. Două evenimente în viaţa lui au uzbutit să-i tulbure punctualitatea, întârziind să
pornească în obişnuita lui plimbare de după amează, motivul fiind citirea cărţii lui J.-J. Rousseau „Emile”
şi vestea izbucnirii Revoluţiei franceze.

Alături de Platon şi Aristotel, Kant este unul din cei mai remarcabili filosofi
ai culturii occidentale. Opera lui este extrem de originală şi de cuprinzătoare. Prin
modul său de gândire, Kant a izbutit să creeze o nouă concepţie genială, şi anume
criticismul.

Evoluţia concepţiei filosofice a lui Kant poate fi divizată în 2 perioade :

1. În prima perioadă (1746-1770), numită perioada precriticistă, Kant este

preocupat de cercetarea filosofiei naturii. El este influienţat de raţionalismul filosofului
german Christian Wolff şi de teoria naturii a lui Isaac Newton. În lucrarea „Istoria
generală a naturii şi teoria cerului” (1755), Kant cercetează originea şi formarea
sistemului solar. El demonstrează că sistemul solar n-a fost creat de un Dumnezeu,
ci s-a format treptat, după legile naturale ale atracţiei şi respingerii. Înaintează
ipoteza precum că sistemul solar a apărut din colbul cosmic.

2. În a doua perioadă (1770-1795), numită perioada criticistă, Kant timp de

11 ani a trăit în tăcere, ca după aceea să apară, la intervale scurte, cele trei lucrări
principale ale sale „Critica raţiunii pure” (1781), „Critica raţiunii practice” (1788),
„Critica puterii de judecată” (1790) – trei celebre Critici ale lui Kant.

În aceste lucrări, Kant evidenţiind neajunsurile empirismului şi greşelile

dogmatice ale raţionalismului, a elaborat o nouă teorie a cunoaşterii,
pornind de la analiza şi critica a însăşi cunoaşterii umane. De aici şi termenul
de filosofie criticistă dat operei sale.

( De lămurit: Deci, critica la Kant este = analiza procesului de cunoaştere şi mai întâi
de toate a posibilităţilor de cunoaştere raţională umană. Nu este o critică distructivă,
Kant arată doar care sunt greşelile, neajunsurile acestor două concepţii.
4
 Empirismul considera experienţa ca unica origine a cunoaşterii noastre, iar raţionalismul
dogmatic întemeia cunoştinţa pe idei „înnăscute” (C.L.) ).

După Kant, înainte de a aborda aşa probleme filosofice, ca problema existenţei,

a moralei şi a religiei, este necesar de a cerceta problemele cunoaşterii pentru
a dezvălui natura şi legile ei. (de lămurit:)

În timpul lui Kant se dezvoltau perfect matematica şi fizica. El atrăge atenţia

la aceea, că filosofia nu are aşa succese după cum aceste ştiinţe. Analizând
filosofia modernă a empirismului şi raţionalismului, Kant ajunge la concluzia
că aceste două curente filosofice au rezolvat un şir de probleme serioase
pentru cunoaştere.
Empiriştii au afirmat (descoperit) că izvorul cunoaşterii este experienţa,
iar raţionaliştii – că izvorul cunoştinţelor adevărate se află în activitatea raţională.
Dar în acelaşi timp, Kant demonstrează că atât empiriştii cât şi raţionaliştii
au creat teorii unilaterale, că de fapt procesul cunoaşterii este mult mai complicat
decât îl văd filosofii din epoca modernă.

Prin concepţiile sale filosofice, Kant a înfăptuit o cotitură radicală în evoluţia

gândirii filosofice, considerând cunoaşterea ca activitate de sine stătătoare,
care-şi are legile sale proprii.

Astfel, Kant este gânditorul care pentru prima dată a abordat una dintre cele mai
principale probleme ale teoriei cunoaşterii, şi anume problema raportului dintre
subiectul cunoaşterii şi obiectul cunoaşterii în procesul cunoaşterii ştiinţifice.

(De lămurit: subiectul cunoaşterii este omul, care reflectă lumea înconjurătoare, iar
obiectul cunoaşterii este lumea înconjurătoare).

La Kant subiectul cunoaşterii este elementul activ, iar obiectul cunoaşterii –

elementul pasiv al cunoaşterii.

Ce înseamnă aceasta - ? empiriştii spuneau, că subiectul cunoaşterii este elementul

pasiv, iar obiectul cunoaşterii – elementul activ. La Kant lucrurile se inversează. Aceasta
şi este cotitura radicală în ştiinţa lui Kant – (ca la Copernic în sistemul heliocentric al
lumii – că pământul se roteşte în jurul Soarelui) .

Astfel, după Kant filosofia criticistă nu poate fi decât ştiinţa despre natura şi
legile cunoaşterii ştiinţifice.
În acest sens, revoluţia săvârşită de Kant constă în aceea că temelia
cunoaşterii ştiinţifice el a văzut-o nu în contemplarea (meditarea) esenţei lucrurilor,
ci în activitatea de cunoaştere a subiectului, ca creator de obiecte ideale, adică
cunoştinţe ştiinţifice, cunoştinţe adevărate.

Kant demonstrează că cunoaşterea este un proces care este alcătuit din mai
multe niveluri. Empiriştii au analizat nivelul senzorial al cunoaşterii, iar raţionaliştii
– nivelul raţional. Însă Kant arată că cunoaşterea are trei niveluri :
5
 1) nivelul senzorial
2) nivelul intelectual (inteligenţei)
3) nivelul raţional
În viziunea lui Kant, există 2 surse principale ale cunoaşterii, care se
deosebesc esenţial una de alta. Acestea sunt :

a) Sensibilitatea – experienţa simţurilor

b) Inteligenţa – activitatea raţională

Dar, totodată ele sunt ca 2 tulpini ale unuia şi aceluiaşi proces de cunoaştere.
De aceea, cunoaşterea poate fi reprezentată ca o sinteză a acestor 2 elemente
eterogene (diferite) :

sensibilitatea inteligenţa

cunoaşterea

Prin sensibilitate lucrurile ne sunt date, iar prin inteligenţă – ele sunt gândite.

În viziunea lui Kant, cunoaşterea ştiinţifică trebuie să se bazeze pe cunoştinţe

fixe, necesare şi universale, adică obiective. Asemenea cunoştinţe nu le putem scoate
din experienţă, care nici odată nu este sigură, necesară şi universală. (Aceasta o
vedem şi la Hume).
De aceea trebuie să existe un alt izvor al cunoaşterii ştiinţifice şi acesta este
inteligenţa sau „raţiunea pură”. Se numeşte „raţiunea pură”, deoarece ea se
bazează pe ceea ce există independent de experienţă şi nu conţine în sine nimic
din datele simţurilor. În viziunea lui Kant, „ raţiunea pură” operează cu forme
a priori* ale gândirii.
*A priori – este o idee (sau noţiune) care există înainte şi independent de
experienţa simţurilor; adică ceea ce este anterior oricărei experienţe.
A posteriori – după (din) experienţă sau dobândit prin experienţă.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------
-
A priori se deosebeşte de a posteriori aşa cum cunoaşterea raţională se deosebeşte
de cunoaşterea experimentală.

Deci, ideea apriorică este aceea pe care o avem înainte de a păşi la experienţă. La Kant, ideile apriorice
nu pot fi scoase din experienţă, deoarece ele sunt produsul propriu al spiritului nostru. În interiorul
sufletului nostru avem o zestre de idei apriorice cu ajutorul cărora făurim lumea experienţei.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------
-

Kant cercetează natura cunoştinţelor pentru că, spune el, cunoştinţele sunt diferite :
adevărate şi neadevărate, absolute şi relative, etc. În cercetarea sa, Kant ajunge
la concluzia că cunoştinţele sunt judecăţi – (studentul este în auditoriu = este o judecată).

Judecăţile sunt de 4 tipuri :

1) judecăţi analitice – sunt judecăţi perfecte, dar care nu lărgesc cunoştinţele

(toţi flăcăii sunt neînsuraţi);
2) judecăţi sintetice – sunt cunoştinţe care lărgesc cunoştinţele, dar ele sunt
 imperfecte, relative (mâine va ploua – poate da ori poate nu);
6
3) judecăţi a priori – sunt cunoştinţele care nu aparţin experienţei, ele există
înaintea experienţei;
4) judecăţi a posteriori – sunt cunoştinţe care aparţin experienţei, ele sunt
relative, adică nu sunt perfecte.

După Kant, cele mai perfecte cunoştinţe se conţin în judecăţile sintetice a priori.
Aceste judecăţi, în concept kantian, puteau să îndeplinească ambele condiţii ale
cunoştinţei: şi pe aceea de adăugire (fiind sintetice) şi pe aceea de necesitate (prin formele
a priori). Anume aceste judecăţi, după Kant, se găsesc în ştiinţele matematicii şi fizicii.
Pentru Kant este important să înţeleagă cum se formează aceste judecăţi,
adică cunoştinţele perfecte şi absolute. În acest scop, cercetează cunoştinţele din
matematică ( 2 X 2 = 4 – nu se schimbă nici odată = sunt cunoştinţe perfecte ). Acest
compartiment al analizei Kant o numeşte estetica transcendentală.

Kant spune că cunoştinţele se alcătuiesc din 2 părţi : din conţinut şi formă.

Conţinutul cunoştinţei dă senzaţii, adică lucrurile acţionează asupra noastră şi

se formează senzaţii. Dar senzaţiile încă nu sunt cunoştinţe. Cunoştinţele se formează
în rezultatul unirii, orânduirii, aranjării senzaţiilor. Acest lucru este efectuat de
formele cunoaşterii. (formele cunoaşterii sunt : timpul şi spaţiul).

Formele a priori ale gândirii există şi la nivelul sensibilităţii şi la nivelul

inteligenţei. La nivelul sensibilităţii formele gândirii a priori sunt : spaţiul şi
timpul.
Astfel, la Kant spaţiul şi timpul sunt :

a) forme a priore ale gândirii care există înainte de experienţă (care nu le

putem scoate din experienţă), deci sunt nişte cunoştinţe obiective;
b) sunt intuiţii şi nu noţiuni abstracte.

La nivelul inteligenţei formele a priori ale gândirii sunt reprezentate de categoriile

filosofice, care sunt în număr de 12 (unitate, multiplicitate, realitate, totalitate, posibilitate etc.),
dintre care cea mai importantă este cauzalitatea (la Aristotel sunt 10)

(La nivelul intelectului are loc unirea materialului senzorial cu formele a priorice ale
intelectului, care sunt categoriile intelectului. După Kant, există 4 clase de categorii :
1) categoriile cantităţii – unitate, multiplicitate, totalitate;
2) categoriile calităţii – realitate, negare, limitare;
3) categoriile relaţiei – inerenţă şi subsistenţă, cauzaltate şi dependenţă (cauză şi efect),
comunitate (interacţiunea dintre activ şi pasiv);
4) categoriile modalităţii – posibilitate – imposibilitate, existenţă – nonexistenţă,
necesitate – întîmplare.
În fiecare clasă de categorii se conţin câte 3 categorii, adică în total avem 12 categorii
ale intelectului (inteligenţei). Cu ajutorul acestor categorii se formează cunoştinţele, adică
judecăţile. Avem 12 tipuri de judecăţi. În intelectul uman sunt anumite sheme ale
judecăţii, care sunt dictate de categorii. (judecata = este unirea materialului de senzaţii
cu anumite categorii); exmp. = categoria de necesitate – „de susţinut examen la filosofie” =
ne vorbeşte că nu avem altă posibilitate).
7

Aşadar, procesul cunoaşterii ştiinţifice poate fi caracterizat astfel : haosul datelor

care le primim prin simţuri este ordonat şi organizat prin intermediul formelor
a priori ale gândirii, atât la nivelul sensibilităţii cât şi la nivelul inteligenţei.

În argumentarea noii teorii a cunoaşterii, Kant se foloseşte de aşa noţiuni filosofice

ca : „transcendent” şi „transcendental”.

Transcendent – la Kant este tot ceea ce există înainte şi independent de experienţă.

Transcendentul se referă la o lume care există dincolo de lumea simţurilor.
Transcendental – desemnează ceea ce există independent de experienţă, dar,
în acelaşi timp, este şi condiţia de a fi a însăşi experienţei.

Astfel, transcendentalul nu se poate lipsi de experienţă, pe când transcendentul

se lipseşte de experienţă şi reprezită în sine gândirea pură. (de lămurit:)

La Kant, transcendentul înseamnă de fapt raţional, adică cunoştinţe care aparţin raţiunii pure.

În viziunea lui Kant, în procesul cunoaşterii, noi nu cunoaştem lumea aşa cum există
ea de la sine. De aceea este o mare deosebire între lucrurile cum există ele independent
de noi, şi aşa cum noi le cunoaştem.
În acest sens, de o mare importanţă în filosofia lui Kant sunt aşa noţiuni ca :
„lucruri în sine” sau „noumenul”, şi „lucruri pentru sine” sau „fenomenul”.
(Pentru cei trebuie lui Kant aceste noţiuni ?)
( am spus mai sus : subiectul cunoaşterii este activ; obiectul cunoaşterii este pasiv ).

După Kant, noi nu cunoaştem lucrurile aşa cum există ele în realitate, ci numai
cum ele ni se reprezintă nouă. Felul cum ni se reprezintă nouă lucrurile din lume,
adică „noumenele”, se deosebeşte principial de ceea ce cunoaştem noi, adică
„fenomenele”.

Deci, pentru Kant există două lumi : una este lumea „noumenelor” sau „lucrurilor
în sine” şi a doua este lumea „fenomenelor” sau „lucrurilor pentru sine”.

Lumea „noumenelor” este lumea care acţionează asupra noastră, ne dă impuls

spre a cunoaşte, există în afara noastră, dar rămâne pentru noi necunoscută.
Lumea „fenomenelor” este o lume creată de gândirea noastră, este
lumea cunoştinţelor nostre, dar este o lume subiectivă, este creată după
regulile gândirii umane.

Astfel, „ lucrurile în sine” sau „noumenul”, existând independent de gândirea

noastră, rămâne necunoscut. Conceptul de „lucrul în sine” sau „noumen”, este
considerat în filosofia lui Kant ca o tendinţă agnostică*, cu toate că prin acest
concept, gânditorul german a vrut să arăte care sunt limitele cunoaştrii umane şi
deci caracterul relativ al cunoştinţelor ştiinţifice. (cunoştinţele sunt relative şi nu absolute)
 *agnosticism – (gr., a = negare şi gnosis = cunoaştere) – doctrină care neagă
complet sau parţial posibilitatea cunoaşterii lumii.
8

Un alt aspect al filosofiei lui Kant este analiza vieţii morale a omului, înfăptuită
cu ajutorul conceptului „raţiune practică”. (În lucrările: „Critica raţiunii practice”(1788);
„Fundamentele metafizicii moravurilor” (1795-1797)

„Raţiunea practică” la Kant este acea formă a gândirii umane care ordonează
faptele umane şi instaurează principiile acţiunii morale a omului. La Kant
„raţiunea practică” impune conştiinţa unei legi universale şi un motiv de a acţiona
în conformitate cu această lege.
Această lege universală sau „imperativ categoric” este cunoscută în următoarea
formulă : întotdeauna acţionează după o maximă, care ar vrea ca în acelaşi timp
să devină o lege universală.

( imperativ = toţi oamenii sunt impuşi să acţioneze anume astfel, deci este o poruncă absolută;
imposibilitatea de a acţiona altfel; „trebuie să o faci pentru că trebuie”)

După Kant, prin „raţiunea practică” sunt soluţionate probleme ce ţin de domeniul
absolutului, reprezentat de idei metafizice. Şi de ce, spune Kant, să nu credem în
aceste „idei”, „căci dacă ştiinţa, adică „raţiunea pură” nu le dovedeşte, atunci ea
nu poate nici să le respingă”. Astfel rămâne deschisă calea credinţei.

Fapta morală, spune Kant, postulează (presupune) existenţa lui Dumnezeu,

a sufletului nemuritor şi a dorinţei libere. Kant consideră că acestea sunt
nişte idei metafizice care necesită credinţă.
Astfel, după Kant, unde se termină ştiinţa începe credinţa.

Aşadar, prin „ raţiunea practică” sunt soluţionate acelea probleme cosmologice,

care nu pot fi rezolvate cu ajutorul „raţiunii pure”.

Astfel, importanţa învăţăturii lui Kant constă în aceea că el a văzut în

filosofia critică acea unică ştiinţă care studiază natura, legile şi limitele
cunoaşterii umane.

În „Dialectica transcendentală” Kant face încercarea de a instaura obiectul

filosofic şi a separa filosofia de religie, cunoaşterea ştiinţifică de cunoaşterea
religioasă.
Metafizica sau filosofia are drept obiect de studiu ideile. Ideile aparţin raţiunii
– spune Kant – ele nu au legătură cu experienţa. Ideile încearcă să ne explice
începuturile necondiţionate ale fenomenelor. Toate fenomenele sunt condiţionate, adică
aparţin unui lanţ al cauzalităţii. Ideile nu aparţin acestui lanţ, ele sunt începutul
acestui lanţ, adică ele condiţionează fenomenul.

După Kant, există 3 idei principale :

1) ideea despre integritatea lumii

2) ideea despre existenţa sufletului
 3) ideea despre existenţa lui Dumnezeu
9

* În prima ide1e se analizează întrebarea dacă lumea este infinită sau finită
în spaţiu şi timp şi problema libertăţii. În răspuns la prima întrebare dacă lumea
este finită sau infinită în spaţiu şi timp, Kant spune că raţiunea crează 2 teze
contrar opuse :

a) că lumea este infinită în spaţiu şi timp

b) că lumea este finită în spaţiu şi timp

Referitor la problema libertăţii, după Kant, în lumea „fenomenelor” libertate

nu există. Aici totul este condiţionat ( fenomenul A > B > C, etc. ).
În lumea ideilor, adică a începutului necondiţionat, există libertate. De asemenea
este libertate şi în lumea „noumenelor” („lucruri în sine”).

* În ideea a doua despre existenţa sufletului, aici raţiunea, de asemenea,

formează 2 poziţii contrare :
a) sufletul există
b) sufletul nu există

* La ideea a treia – despre existenţa lui Dumnezeu – există, de asemenea,

2 poziţii contrare :
a) Dumnezeu există
b) Dumnezeu nu există

Din această analiză, Kant face următoarea concluzie : cunoaşterea umană

se extinde doar asupra experienţei. Încercarea de a trece peste lumea
experienţei ne aduce la contradicţie, adică intelectul nu poate rezolva această
problemă.

Kant spune că astfel de probleme, ca problema integrităţii lumii, a existenţei

lui Dumnezeu şi a sufletului, nu sunt problemele ştiinţei, acestea sunt probleme
ale credinţei, ale religiei.

Deci, Kant delimitează ştiinţa de religie. Ştiinţei îi aparţine lumea experienţei,

iar religiei – lumea ideilor, lumea „noumenelor”.

Meritele lui Im. Kant pentru progresul gândirii umane sunt multiple. Dar cel
mai important este acela, că a supus spiritul uman şi puterea lui de cunoaştere
unei analize profunde şi detaliate, pentru a găsi originea, limitele şi valabilitatea
cunoştinţelor.
 10

3. Idealismul subiectiv a lui J. Fichte

Un pas important în revizuirea filosofiei lui I. Kant l-a făcut gânditorul german
Johann Gottlieb Fichte (1762-1814). Idealist subiectiv.

S-a născut în familia unor părinţi de origine ţărănească, ţesători săraci din Rammenau, fapt
cu care se mândrea mai târziu. Marele filosof în copilărie a păzit gâştele. A fost elev la un pastor de
ţară, apoi la Colegiul din Schulpforta. Studiile universitare Fichte le-a făcut la Jena, Leipzig şi
Heidelberg, studiind teologia, literatura şi dreptul. A devenit cunoscut în 1792 prin lucrarea „Critica
oricărei revelaţii”, care, fiind publicată fără numele autorului, fu atribuită la început lui Kant. Din 1794 a
activat ca profesor la Universitatea din Jena (concediat de acolo sub acuzare de ateism), iar din 1799
la cea din Berlin. În 1810 deveni rector al universităţii nou înfiinţate la Berlin. A luat o atitudine
critică faţă de privilegiile de castă, milita pentru unificarea Germaniei şi lichidarea fărâmiţării feudale.
Operele principale: „Bazele teoriei ştiinţei” (1794), „Despre menirea omului” (1800), „Discursuri
către naţiunea germană” (1809).

* * *

Temelia sistemului filosofic al lui Fichte o constituie Teoria Ştiinţei, care, după el,
este o ştiinţă nouă, fundamentală; este o filosofie primă, care caută să înlocuiască
vechea metafizică. Fichte considera că el a izbutit să întemeieze mai ştiinţific
decât Kant criticismul sau idealismul transcendental.

În învăţătura sa, el a subliniat caracterul contradictoriu al conceptului

de „lucruri în sine” sau „noumenul”, şi afirma necesitatea înlăturării lui din
filosofia criticistă.
Fichte considera că „ lucrurile în sine” nu pot fi cauzele fenomenelor şi, deci,
nu au nici o raţiune de a exista.

După Fichte, lumea „lucrurilor în sine” este numai imaginară, pe când lumea
fenomenelor este singura lume reală.

Prin urmare, noi cunoaştem lumea aşa cum este ea în adevăr, ca realitate,
nu numai ca aparenţă, – o cunoaştem adică în mod absolut. Şi fiindcă cunoştinţa
absolută este ceea ce urmează metafizica, putem conchide că metafizica este posibilă
nu numai ca credinţă, cum susţinea Kant, ci ca cunoştinţă.

( De lămurit: La începutul activităţii sale filosofice, Fichte se considera ca un continuator al lui Kant,
propunându-şi să îndrepte ceea ce era greşit şi să completeze ceea ce era insuficient în operele lui.
Kant analizase în mod general structura cunoştinţei umane, însă la el domeniul Spiritului şi al
Naturii sunt despărţite. De aici şi dificultăţile gândirii sale filosofice : problema „lucrului în sine”,
lipsa unui principiu comun celor două raţiuni („raţiunea pură” şi „raţiunea practică”) şi lipsa
unui sistem unic şi integru ).
 După Fichte, idealismul transcendental poate şi trebuie să deducă, prin
intermediul intuiţiei intelectuale (ca la Cusanus), un singur principiu care ar
cuprinde şi „raţiunea pură” şi „raţiunea practică”.
11

Acest principiu unic al idealismului, după Fichte, nu poate fi decât Subiectul

sau Eul legislator al lumii.
(De ce ? La Kant elementul activ este subiectul, deci cel care cunoaşte,
Eul, Eul meu, gândirea omului ).

Astfel, urmându-l pe Kant, Fichte face din Univers nu numai o existenţă în

Subiect, ci o existenţă numai din Subiect. Lumea întreagă, spune Fichte, este
o formă de manifestare, este creaţia Spiritului universal sau Eu-lui universal.

Deci, principiul unic al filosofiei este Eul, activitatea sintetică a conştiinţei.

Lumea există în Eu şi prin Eu. Existenţa se reduce la cuprinsul Eu-lui, dar nu
al unui Eu individual şi trecător, ci al unui Eu pur, infinit şi absolut.

La Fichte, aşadar, Spiritul universal (Eul absolut) este totul : şi principiul

Existenţei şi principiul Gândirii (Conştiinţei), dar totodată şi principiul Acţiunii,
adică este lumea înconjurătoare. (De ce ?) Deoarece esenţa Spiritului
universal este acţiunea, fapta. De aceea, lumea există întrucât este gândită,
iar gândirea există, întrucât este acţiune (activitate).

Însă Spiritul universal, fiind acţiune, printr-un act superior, produce sintetic în
sine Eul divizibil (Eu-rile omeneşti), în faţa căruia opune, ca o limitare, non-Eul
(Natura), de asemenea divizibil. Dacă Eul este determinat de non-Eu – avem
cunoştinţa, dacă non-Eul este determinat de Eu – avem acţiunea practică.

Prin acest procedeu, Fichte urma să demonstreze cum Spiritul universal

produce (construieşte) sintetic* şi a priori (faţă de experienţă) nu numai formele existenţei
şi ale gândirii , ci şi conţinutul întregii lumi.

*sintetic (sinteză) – metodă ştiinţifică prin care se unesc într-un singur tot elemente date
în mod separat; unitate dialectică a laturilor contrare

Spre sfârşitul vieţii, Fichte înlocuieşte termenul „Eu absolut” prin „Viaţă”,
„Absolut”, „Dumnezeu”, prezicând că Divinitatea şi cunoştinţa nu sunt identice.
Cunoştinţa este numai o proiecţie, o schemă a Divinităţii, o imagine care păstrează
în ea ceva divin.
Pentru a lămuri mai bine această teorie, Fichte apelează la teologia creştină
şi anume la teoria Logosului (Cuvântul) din Evanghelia lui Ioan. După cum Logosul
este fiul lui Dumnezeu, dar proiectat în afară, în lume, astfel şi cunoştinţa este
o schemă proiectată a Divinităţii.
Deci, la Fichte izvorul vieţii tuturor lucrurilor este Dumnezeu – liber, creator,
raţional, viaţa veşnică. Omul şi lumea sunt înrădăcinate în Dumnezeu.
Realizând Cuvântul, adică gândind corect, omul cunoaşte şi realizează pe
Dumnezeu. Căci cunoştinţa este viziunea lui Dumnezeu, iar ştiinţa este
viziunea Principiului divin.
 Astfel, Spiritul universal la Fichte este caracterizat ca ordinea morală a lumii,
ca Dumnezeu. O asemenea viziune asupra lumii reprezintă în sine o concepţie
filosofică idealistă subiectivă.
12 ( varianta a 2-a )
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-
Filosofia este, după Fichte, produsul personalităţii libere: „Ce filosofie alege cineva,
depinde de ce fel de om este el”. Dar, spune Fichte, două filosofii sunt unicele îndreptăţite:

a) filosofia dogmatică (materialismul, spiritualismul, filosofia lui Spinoza), care

presupune un subiect pasiv, pentru că reprezentarea îi este impusă de lucrul din afară;
b) filosofia idealistă, potrivit căreia subiectul activ produce reprezentarea.

Ambele filosofii sunt posibile, dar Fichte dă preferinţă idealismului. El acceptă gândirea lui
Kant, în care vede o bază temeinică, dar care acesta nu a ştiut să o pună în adevărata ei lumină.
Astfel, „lucrul în sine” constituie în filosofia lui Kant un dogmatism, o mărginire a
spiritului. Fichte a căutat să deducă din spirit atât formele, cât şi conţinutul cunoaşterii. De
aceea Fichte se bazează pe conştiinţa Eu-lui. Existenţa absolută este aceea a Eu-lui pur,
supraindividual, infinit, care este Spirit, raţiune şi, în ultima esenţă, activitate (acţiune).
Fichte a elaborat un sistem filosofic idealist-subiectiv, conform căruia lumea este produsul
interacţiunii dintre „Eul absolut” şi „non-Eul” (Natura). Deci obiectul este creat de subiect şi
nu poate exista fără el. „Eul absolut” al lui Fichte reprezintă de fapt ipostazierea (starea)
conştiinţei de sine a întregii omeniri, pe care gânditorul nu o consideră ca pe ceva dat
nemijlocit, ci ca pe o forţă care se dezvoltă, creându-se, formându-se şi cunoscându-se pe sine
şi întreaga lume înconjurătoare.
Astfel, Fichte a căutat să dezvăluie dialectica subiect-obiect, rolul practicii în cunoaştere,
unitatea dintre teorie şi practică, dintre individual şi social (eul empiric şi cel absolut). Fichte a
considerat contradicţia drept izvor al dezvoltării cunoaşterii şi activităţii umane.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

4. Filosofia „identităţii” a lui F. Schelling

Un alt reprezentant al filosofiei clasice germane a fost filosoful idealist

Friedrich Willhelm Schelling (1775-1854). Idealist obiectiv.

S-a născut la Leonberg, în Wurtemberg, în familia unui preot. A studiat filosofia şi teologia
la Universitatea din Tubingen, unde i-a avut colegi pe Hegel şi pe Holderlin (1790). Lecturile lui
preferate sunt Kant, Fichte şi Spinoza, adică, pe de o parte, – o filosofie idealistă a spiritului, a
libertăţii, pe de altă parte, – marea viziune panteistă a lui Spinoza, în care făptura este
identificată cu Dumnezeu, cu Substanţa.
După primele sale lucrări de filosofie a naturii, la intervenţia lui Fichte şi Goethe, Schelling
este invitat ca profesor la Jena (1798). Aici, împreună cu Hegel, fondează Jurnalul critic de
filosofie. apoi profesează la universitatea din Wurzburg. În 1803 Schelling este chemat
la Nurnberg , după aceea la Erlangen. Activează apoi la Munchen, unde devine secretar general
al Academiei de arte frumoase. În 1841 Schelling este invitat la Universitatea din Berlin de
către Friedrich Wilhelm IV, „regele romantic” al Prusiei. Aici a ţinut faimoasele sale Lecţii de
filosofie a mitologiei şi Revelaţiei. Operele principale: „Idei asupra unei filosofii a naturii”
(1797), „Sistemul idealismului transcendental” (1800)
 Schelling a fost un gânditor de o inteligenţă rară, la care însă imaginaţia era
mai puternică decât raţiunea, din care cauză a rămas în filosofie mai mult un poet
decât un filosof.
13
Filosofia lui Schelling nu este un sistem, ci o suită (serie, şir) de creaţii geniale
şi de intuiţii noi, a căror dominantă este intuiţia romantică a naturii ca mediatoare
între om şi divinitate.

Din toate ipostazele (aspectele) filosofice ale lui Schelling, cea mai însemnată
este aşa-numita „filosofia identităţii”, deoarece prin acest sistem s-a efectuat trecerea
de la ideile lui Fichte la ideile lui Hegel.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------
-
La început Schelling a fost un adept al filosofiei lui Fichte. Însă după ani de studii ştiinţifice
în domeniul ştiinţelor naturii, Schelling s-a despărţit cu totul de Fichte. Motivul a fost faptul
că gândirea lui Fichte era dominată exclusiv de concepţia religioasă despre lume. Conform
acestei concepţii, Dumnezeu a creat lumea cu cuvântul – şi din nimic, adică fără ca să lucreze
asupra unei materii preexistente.
În concepţia lui Fichte, lumea cunoscută este singura lume existentă şi reprezintă o creaţie a
minţii omeneşti, şi că existenţa cosmică, în general, este o creaţie subiectivă, deci o creaţie
a omului, şi anume a Eu-lui său cunoscător. Schelling se întreba : faptele pe care ni le dau
ştiinţele naturii, nu sunt oare dovezi suficiente că natura are o existenţă deosebită şi independentă
de noi, şi că o filosofie nu poate fi ştiinţifică ?
Astfel, rolul lui Schelling, în evoluţia idealismului german, a fost să restabilească
natura în drepturile ei, căutând, totuşi, să concilieze realitatea ei obiectivă cu cerinţele
direcţiei filosofice.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------
-
Filosofia lui Schelling porneşte de la idealismul subiectiv a lui Fichte,
însă caracterul monist al filosofiei lui Fichte capătă la Schelling un aspect nou :
din idealism subiectiv se transformă în idealism obiectiv.

După Schelling, principiul unic al lumii nu poate fi Spiritul (Eul) universal,

cu ajutorul căruia Fichte nu a putut explica Natura. Dar acest principiu universal
nu poate fi nici Natura însăşi, fiindcă ea nu poate crea Spiritul.
De aceea, spune Schelling, trebuie să descoperim, prin intermediul intuiţiei
intelectuale, un principiu unic care ar cuprinde şi Spiritul şi Natura, un principiu
care ar fi unitatea absolută al acestor două elemente. Un asemenea principiu nu
poate fi decât „Identitatea absolută” sau Absolutul infinit.

„Fundamentul naturii şi al spiritului este „identitatea” dintre ideal şi real” –

spune Schelling. (de lămurit puţin:)

(Deci, vedem la Schelling, că acest principiu unic poate fi cunoscut printr-o intuiţie intelectuală,
deoarece se ştie că în intuiţie pornim de la întreg spre părţi, de la general la particular, de la
principiul unic la multiplele consecinţe. Lumea este o manifestare a Absolutului, este însăşi
Absolutul infinit. Absolutul, fiind tot ce există, există singur. Activitatea lui nu se poate exercita
decât asupra lui însăşi. Deci, în activitatea lui, Absolutul este, în acelaşi timp, cauză şi efect.
Schelling numeşte Absolutul: Natura organizatoare, iar produsul său – este Natura propriu-zisă,
Natura pe care o cunoaştem, Natura experienţei noastre).
 Astfel, Absolutul infinit la Schelling reprezintă în sine principiul care desemnează
armonia Spiritului şi Naturii. În acest sens, filosofia lui Schelling este un panteism*
inspirat din filosofia lui Spinoza. După cum la Spinoza, substanţa unică a lumii
era caracterizată de 2 atribute : întindrea şi gândirea, tot aşa şi la Schelling, Absolutul
infinit este caracterizat de doi poli opuşi : Spiritul şi Natura.
14

De lămurit : Astfel, la Spinoza Dumnezeu era tot una cu natura. Dar el face totuşi o deosebire.
Dumnezeu era Natura creatoare: Natura naturans. Iar natura propriu-zisă, Natura experienţei
noastre era natura creată: Natura naturată. Această concepţie a lui Spinoza, Schelling o relevă
(evidenţiază, remarcă) în lucrările sale. Numai că Spinoza, spre a sublinia puterea creatoare a Naturii
naturans, îi dă numele de Dumnezeu. Schelling, însă, spre a pune în evidenţă spiritualitatea
latentă (ascunsă) a Naturii organizatoare, îi dă numele de „Suflet al lumii”.

*panteism – (gr., pan = tot şi theos = dumnezeu ) – doctrină potrivit căreia

totul este în Dumnezeu; doctrină pentru care Dumnezeu se
identifică cu lumea; la Spinoza – cu celebrul principiu Deus
sive
Natura – îl identifică pe Dumnezeu cu natura.

După Schelling, tot ce există în lume se manifestă ca opoziţia spirit –

natură, fără de care este imposibil progresul. Progresul, spune Schelling, este
opoziţia sau sinteza dintre teză (Spirit) şi antiteză (Natura), care şi este criteriul
dezvoltării şi evoluţiei lumii.

În lumea reală, Absolutul infinit îşi găseşte manifestare prin forme finite, pe care
Schelling le numeşte „potenţe” sau feluri de a fi ale Absolutului infinit.

Astfel, Schelling a elaborat o concepţie filosofică caracterizată ca idealism obiectiv.

(De ce ? „Absolutul infinit” este dincolo şi de gândire şi de natură, există obiectiv).

5. Sistemul filosofic al idealismului obiectiv a lui G. Hegel

Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831). Filosof german, idealist obiectiv.

S-a născut în familia unui mic funcţionar la Stuttgart. A învăţat la gimnaziul din localitate,
apoi la Universitatea protestantă din Tubingen. A fost asistent la universităţile din Berna şi
Frankfurt (din 1797), iar din 1801 docent la Universitatea din Jena. Apoi gazetar, directorul
gimnaziului din Nurenberg, profesor la Heidelberg. Din 1818 şi până la moarte va ocupa
catedra de filosofie a Universităţii de la Berlin, înlocuindu-l pe Fichte. Moare în 1831,
în plină glorie şi activitate.
La Univrsitatea din Berlin, prelegerile lui Hegel atrăgeau nu numai pe studenţi, ci şi pe
tot felul de intelectuali, exercitând un interes nemaipomenit. Hegel tratează probleme ce ţin
de filosofia dreptului, de estetică, filosofia istoriei, istoria filosofiei, filosofia religiei.
Teoria statului, elaborată de Hegel, devine filosofia politică oficială a Prusiei, între 1820-1840.
El însuşi este filosoful oficial al Germaniei.
Astfel, hegelianismul devine în Germania, marea filosofie a epocii. Ideile promovate,
metoda dialectică elaborată, sunt reluate şi interpretate de numeroşi discipoli.
Operele principale sunt: „Fenomenologia spiritului” (1806), „Ştiinţa logicii” (1812-1816),
„Enciclopedia ştiinţelor filosofice” (1817), „Filosofia spiritului”, „Filosofia dreptului” (1821),
„Prelegeri de istorie a filosofiei” (1833-1836), „Prelegeri de estetică” (1835-38), „Prelegeri de
filosofie a istoriei” (1837) etc.
* * *
15

Hegel considera (cu o admirabilă încredere în sine) că filosofia sa este cel din urmă
cuvânt al gândirii umane, expresia definitivă a adevărului, imaginea Absolutului,
căci numai ea a putut înlătura aparenţele înşelătoare, pentru a scoate la lumină
principiul unic şi lămuritor a tot ce există şi poate exista.

Pentru Hegel, filosofia constituie, în primul rând, un sistem de gândire. Sistemul

lui Hegel este un sistem al raţiunii care domină lumea şi se dezvoltă în toate
aspectele concrete ale lumii, ale naturii şi ale spiritului. Ideea centrală a
sistemului lui Hegel se conţine, sintetic în fraza : „Ceea ce este raţional este real
şi ceea ce este real este raţional” – (panlogismul* său).

*panlogism – (gr. = pan – pretutindeni şi logos – învăţătură, gând) –

doctrină idealist obiectivă despre identitatea existenţei şi gândirii.
Potrivit ei, tot ce este real este inteligibil, adică accesibilitatea unei cunoaşteri raţionale,
logice a tot ce există. La Hegel, Dumnezeu se realizează în cunoaşterea filosofică.

Gânditorul geman Hegel a elaborat teoria dialecticii moderne ca metodă

filosofică de cunoaştere a lumii. El a formulat principalele principii ale dialecticii,
care lămuresc mecanismul intern al dezvoltării întregii lumi.

Aceste principii sunt :

1) principiul unităţii şi luptei contrariilor

2) principiul trecerii schimbărilor cantitative în calitative şi invers
3) principiul negării negaţiei

La Hegel, principiul fundamental al lumii este Ideea absolută, numită şi Raţiunea

absolută sau Spirit absolut. În viziunea lui Hegel, Ideea absolută se află într-o
veşnică dezvoltare şi trece prin următoarele trepte în evoluţia sa :

1) Ideea 2) Spiritul 3) Natura

Aceasta este renumita triadă a lui Hegel reprezentată prin :

1) Teză 2) Antiteză 3) Sinteză

Prin aceasta Hegel vrea să demonstreze că dezvoltarea şi existenţa lumii,

reprezintă în sine o autodezvoltare şi autocunoaştere a Ideei absolute.
 Hegel, ca şi Schelling, admitea ca principiu creator al lumii o Existenţă
absolută, de natură spirituală. Însă, spre deosebire de predecesorul său, el credea
că acest principiu trebuie să gândească,

Care este factorul determinant al cugetării principiului creator al lumii ? Dacă

l-am putea descoperi, spune Hegel, atunci, cu ajutorul lui, am putea reconstitui
geneza Universului, deoarece principiul creator nu poate crea lumea decât gândind.
16

Gândirea este un proces. Ea constă într-o permanentă succesiune de idei, adică,

în trecerea necontenită de la o idee la alta. În noi înşine, principiul cugetării, care
ne sileşte să trecem de la o idee la alta, este, spune Hegel, principiul contradicţiei,
după care nici un lucru nu poate fi în acelaşi timp el însuşi şi contrariul său.
După acest principiu, când gândim un lucru – îl afirmăm şi, prin aceasta,
negăm contrariul său.
Deci, fiecare idee a noastră cuprinde în sine contrariul său şi, făcându-ne să ne
gândim la acel contrariu, – ne sileşte să-l negăm. Această negaţie ne obligă să
revenim asupra ideii de la care am pornit – şi pe care putem să o numim ideea
pozitivă sau Teza. Contrariul ei este ideea negativă sau Antiteza. Comparându-le
(adică, teza şi antiteza) ajungem la o a treia idee, în sânul căruia ele se pot concilia,
ca într-o unitate superioară, – idee pe care trebuie să o numim, Sinteza.

Aşadar, originalitatea filosofiei lui Hegel nu stă în principiul „Ideii absolute”, ci

în formarea unei legi interne a Ideii. Această lege logică se supune principiului
identităţii contradicţiilor (orice idee se transformă în ideea opusă şi se identifică cu ea).

În acest mod, contradicţia şi negaţia, după Hegel, stau la baza tuturor lucrurilor
şi sunt motorul progresului gândirii. Contradicţia sileşte gândirea să treacă prin
3 faze (stadii) întregitoare: teza, antiteza şi sinteza. Adică aceeaşi idee se afirmă
mai întâi pe sine (teza), apoi se neagă (antiteza), în sfârşit neagă negaţia (sinteza),
adică care împacă cele două poziţii anterioare, devenind baza unei teze noi. După
aceea se neagă din nou, se afirmă iarăşi pe alt plan şi tot aşa se mişcă cu
necesitate logică mai departe până la Spiritul absolut.

Acest ritm fatal al tezei, antitezei şi sintezei este oglindit în noi de procesul
dialectic, de metoda dialectică. Dialectica întotdeauna acţionează respingând ceea
ce nu este raţional şi reţine ceea ce este raţional.

După cum am văzut, Hegel îşi propunea să găsească o metodă nouă, cu ajutorul
căreia să poată ajunge la cunoaşterea principiului creator al lumii. Teza iniţială a
filosofiei lui Hegel afirma identitatea dintre Existenţă şi Gândire, adică conceperea
lumii reale ca o manifestare a Ideii. Această identitate gânditorul o considera
drept un proces de autocunoaştere a Ideii absolute.

Am menţionat, că Hegel considera principiul creator al lumii ca fiind de natură

spirituală. Din această cauză, el îi dă numele de Absolut, sau de Spirit, sau de
Raţiune, sau de Idee. Din diferitele numiri, pentru Hegel de preferinţă este Raţiunea.
Această preferinţă se vede în celebra lui formulă : „tot ce este real, este raţional”.
Aceasta înseamnă că tot ce există este o manifestare a Raţiunii, care constituie esenţa
Universului, fiindcă a fost şi este principiul lui creator.

După Hegel, la început, înainte ca Universul să fi luat naştere, Raţiunea există

singură. La ce se reducea existenţa ei atunci ? La o Idee, spune Hegel. Esenţa
Raţiunii, care îi constituie existenţa, este gândirea. Raţiunea nu poate face altceva
17

decât să gândească. Întrucât la început nimic nu exista în afară de ea, Raţiunea

nu putea gândi decât propria ei existenţă. Gândirea ei se reducea la Ideea existenţei.
Ea nu era decât această idee. Deci, existenţa Raţiunii era totuna, la început,
cu Ideea existenţei. În acest înţeles, putem spune că la început există Ideea,
care avea să dea naştere Universului.

În concepţia lui Hegel, omul cult, omul care stăpâneşte ştiinţa şi filosofia, ajunge
să recunoască treptat şi identitatea sa cu restul lumii, cu Universul în totalitatea lui. Aşa
ea naştere Spiritul absolut, care trece prin mai multe faze :

a) recunoaşterea identităţii de natură a omului cu tot restul lumii, apare mai

întâi cu ajutorul imaginaţiei şi al sentimentului, în artă şi religie. Însufleţind lumea
neînsufleţită, arta şi religia apropie Natura de Om;
b) mai apoi, această apropiere se măreşte în ştiinţă şi filosofie.

Menţionăm faptul, că pentru Hegel nu arta (Spiritul sensibilizat), nu religia

(Spiritul reprezentat), ci filosofia (Spiritul gândit) este manifestarea cea mai lucidă
a Spiritului absolut.

Aşadar, forma cea mai desăvârşită este (o ia) recunoaşterea identităţii dintre
Gândire şi Existenţă în filosofia idealistă. În concepţia lui Hegel, Raţiunea
creatoare, înstrăinată de ea însuşi la începutul evoluţiei cosmice, a ajuns, în sfârşit,
să se recunoască pe ea însuşi în Universul pe care l-a creat.

Concluziile referitor la filosofia lui Hegel sunt următoarele :

1) sistemul său filosofic este pătruns de ideea dezvoltării. În viziunea lui Hegel,
un fenomen nu poate fi conceput, fără a nu sesiza întregul drum, pe care l-a
parcurs acesta în dezvoltarea sa. Dezvoltarea are loc nu în cerc închis, ci
ascendent – de la forme inferioare spre cele superioare. Izvorul dezvoltării îl
constituie contradicţia.
Contradicţia, consideră Hegel, mişcă lumea, ea este rădăcina oricărei mişcări,
constituie principiul oricărei automişcări. În sistemul filosofic al lui Hegel
realitatea este reprezentată ca un lanţ de treceri dialectice;

2) în concepţia filosofică a lui Hegel există o contradicţie internă, şi anume:

contradicţia dintre metoda sa filosofică şi sistemul său filosofic. Metoda
(dialectica) elaborată de Hegel este orientată spre infinitatea cunoaşterii.
 Dar întrucât bara (stâlpul) ei obiectivă este Spiritul absolut, iar scopul – este
autocunoaşterea acestui Spirit absolut, reiese că cunoaşterea este limitată. Adică
sistemul cunoaşterii, parcurgând un ciclu de trepte cognitive, se încheie prin
ultima treaptă – autocunoaşterea.

Deci, contradicţia dintre metoda şi sistemul lui Hegel, este contradicţia

dintre infinit şi finit – adică procesul cunoaşterii este infinit, iar scopul
cunoaşterii – finit, limitat.
18

6. Materialismul antropologic a lui L. Feuerbach

Sistemul filosofic hegelian a exercitat o influenţă mare asupra gândirii filosofice germane
de la sf. sec. XVII – încep. sec. XIX. După moartea lui Hegel, în 1831, elevii şi discipolii săi
s-au divizat în două grupări, care i-au revendicat sistemul filosofic.

Reprezentanţii primei grupări, numiţi Hegelieni Bătrâni (sau dreapta hegeliană) tindeau
spre ortodoxie şi supranaturalism. Considerau ideile lui Hegel despre religie compatibile
(potrivite) cu creştinismul protestant ortodox. Această direcţiea în sistemul lui Hegel a întemeiat
teismul* şi nemurirea personală.
Cu totul altul era punctul de vedere al grupării a doua, numită Tinerii Hegelieni (sau
stânga hegeliană). Aceştea nu vroiau să permită teologiei vre-o influenţă asupra filosofiei,
şi de aceea combate nemurirea spiritului individual, iar Dumnezeu capătă determinarea de
simplă idee a umanităţii.
Doi Tineri Hegelieni – David Strauss şi Ludwig Feuerbach – au adus o transformare,
au revoluţionat însăşi esenţa filosofiei hegeliene.

*t e i s m – credinţă într-un Dumnezeu personal şi viu; admite existenţa lui

Dumnezeu ca persoană, ca fiinţă supranaturală, înzestrată cu raţiune
şi voinţă. Spre deosebire de deism, care recunoaşte existenţa lui Dumnezeu, dar
refuză să-l determine, teismul crede că poate determina natura lui Dumnezeu,
atribuindu-i un anumit număr de calităţi (bun, atotputernic, creator al lumii, etc.).
Teismul este religia omului obişnuit – Dumnezeu.

Ludwig Feuerbach (1804-1872) – filosof materialist german.

S-a născut la Landshut (Bavaria), în familia unui jurist. După absolvirea gimnaziului,
a studiat teologia la Heidelberg, apoi filosofia la Berlin, unde este influenţat de Hegel.
A fost profesor la Universitatea din Erlangen, dar după câţiva ani (în 1830) a fost nevoit
să părăsească cariera universitară (i s-a interzis să mai predee) . Cauza: publicarea cărţii
„Gânduri asupra morţii şi asupra nemuririi”, în care se reflectă concepţiile sale ateiste.
Ultimii ani ai vieţii i-a trăit la ţară.
Viaţa retrasă de mai târziu are ca rezultat o intensă activitate de scriitor filosofic. Până în
1839 Feuerbach rămâne pe poziţii hegeliene, însă după publicarea lucrării „Critica filosofiei lui
Hegel” (1839) începe cotitura sa spre ateism şi materialism. În opoziţie cu concepţiile lui Hegel,
Feuerbach scrie principala sa operă „Esenţa creştinismului” (1841).
 Alte lucrări : „Teze preliminare pentru reforma filosofiei” (1842), „Principiile filosofiei
viitorului” (1843), „Esenţa religiei” (1845), „Theogonia” (1857), „Dumnezeu, libertate
şi nemurire din punct de vedere al Antropologiei” (1866) etc. Toate aceste lucrări
desemnează la filosoful german o gândire originală şi profundă, şi desigur, îndrăzneaţă
pentru perioada în care a trăit.
Concepţiile lui Feuerbach l-a inspirat puternic pe Marx (Teze asupra lui Feuerbach, 1845)
şi pe Engels (Ludwig Feuerbach şi sfârşitul filosofiei clasice germane, 1888).

* * *
19

Filosofia religiei. Un loc deosebit în filosofia lui Feuerbach îl ocupă critica religiei.
El interpretează religia, în special cea creştină, ca o înstrăinare a omului de el însuşi,
ca o înstrăinare de către om a caracteristicilor sale esenţiale (bunătatea, puterea,
iubirea, etc.), atribuite unei fiinţe transcendente imaginare (Dumnezeu).
Omul se dublează parcă, şi în persoana lui Dumnezeu contemplă propria-i esenţă.
În acest fel, religia apare ca o „autoconştiinţă inconştientă” a omului. Cauzele
unei astfel de dublări, Feuerbach le vede în simţământul dependenţei omului de
forţele stihiinice ale naturii şi societăţii.

În opinia lui Feuerbach, religia creştină este incompatibilă cu raţiunea şi

adevărul. În lucrarea „Esenţa creştinismului” (1841), Feuerbach arată că doar omul
este obiectul veritabilei religii.

Feuerbach este preocupat de substratul omenesc al credinţelor religioase.

Pe Feuerbach îl interesează nu împrejurările în care au apărut credinţele, ci ceea ce
se ascunde sub sistemul complicat al religiilor. În credinţa în Dumnezeu, el vede
nu o nevoie intelectuală de explicare a lumii, ci un element mai intim şi mai
general omenesc.
După Feuerbach, Dumnezeu nu e altceva decât o proiectare inconştientă a celor
mai puternice dorinţe ale omului. Divinitatea este în esenţă un obiect al năzuinţei,
al dorinţei, ea este ceva imaginat, gândit, crezut, numai pentru că este ceva cerut,
visat, dorit. Cele mai mari valori ale vieţii omeneşti sunt întrupate în Fiinţa
divină, şi devin astfel atribute ale acestei fiinţe.

În credinţa religioasă, Feuerbach vede şi avantajul şi dezavantajul (neajunsurile).

Partea bună constă în faptul că, la o anumită fază a evoluţiei umane, credinţa
este singurul mijloc prin care omul se poate ridica pe o treaptă etică superioară.
Doctrina creştină a iubirii, care înfăptuieşte pe oameni, este cea mai clară
justificare a existenţei unei vieţi religioase.
Însă, spune Feuerbach, char creştinismul ne arată, că dacă iubirea uneşte pe
oameni, atunci credinţa fanatică, oarbă, face pe credincios un duşman neîmpăcat
faţă de cei de o altă confesiune. Ceea ce iubirea apropie, intransigenţa (severitatea)
dogmelor – desparte.
În legătură cu aceasta, Feuerbach în studiile sale urmăreşte scopul de a
disocia (separa) binele şi răul care stau alături în sistemul de credinţe religioase.
Din religia creştină el vrea să păstreze esenţa ei – sentimentul iubirii şi să
înlăture dogmele religioase, care preocupă minţile oamenilor.
 Materialismul lui Feuerbach. Filosofia religiei conţinea la Feuerbach germenele
unei concepţii generale despre lume. Criticând idealismul obiectiv al lui Hegel,
Feuerbach apără concepţia materialistă asupra naturii. Trăsătura principală a
materialismului lui Feuerbach o constituie antropologismul*.

*antropologism – (din gr. = antrropos – om şi logos – învăţătură, teorie) – concepţie

deespre om ca produs superior şi perfect al naturi; antropologie
filosofică = studiu filosofic al omului. „Cunoaşte-te pe tine însuţi
şi lasă Natura zeilor” (Socrate).
20

Antropologismul lui Feuerbach se manifestă în înaintarea pe prim plan a problemei

esenţei omului, care este conceput de el drept „unicul, universalul şi supremul”
obiect al filosofiei. În centrul atenţiei lui Feuerbach se află omul ca unitate
psiho-fizică, ca unitate dintre trup şi suflet. Sufletul şi trupul sunt două părţi
ale organismului uman. Trupul constituie esenţa Eu-lui uman. Astfel, natura omului
Feuerbach o tratează din punct de vedere biologic.

Feuerbach afirma că natura e primordială în raport cu gândirea, că gândirea

este un predicat (atribut) al omului şi nu omul – un predicat al gândirii, al spiritului.
Astfel, în locul Spiritului absolut, Feuerbach a plasat în centrul filosofiei natura
şi omul, omul fiind conceput ca o parte a naturii.

Materialismul antropologic al lui L. Feuerbach, concepţia despre om, au avut

însă un caracter abstract şi contemplativ (meditativ). Feuerbach nu a putut concepe
esenţa socială a omului, precum şi însemnătatea practicii, a activităţii prin care
omul transformă natura, transformându-se pe sine însuşi.