Raporturile dintre cetateni si autoritati

Autoritatile primesc puterea de la cetateni si au obligatia de a proteja si garanta

securitatea acestora prin itnermediul urmatoarelor mecanisme:
– emiterea si aplicarea legilor
– protectia sociala
– stabilirea unor bune relatii cu alte societati
Respectul cetateanului fata de autoritati presupune respectarea legilor, cetateanul avand
la dispozitie actiunea in contencios administrativ, in vederea corectarii incalcarilor produse
de catre autoritati.
Respectul autoritatilor fata de cetatean. Autoritatile statului trebuie sa fie constiente de
faptul ca se afla in slujba cetateanului.
https://educatieculturasicivism.wordpress.com

Autoritatea este un cuvânt relaţional care semnifică dreptul de a conduce. Ea este exprimată
în pretenţii şi este recunoscută de consimţământ şi conformitate. Cuvântul este folosit
abstract pentru a desemna calitatea care comandă a cărei pretenţii autoritare au
„autoritatea”, cât şi concret pentru a desemna sursa „autoritară” pentru astfel de pretenţii.
Există diferite feluri şi surse de autoritate. Documentele şi autorii sunt „autorităţile” pentru
cărturari, regulamentele şi deciziile din trecut sunt „autorităţile” pentru avocaţi, părinţii
pentru copiii lor tineri, guvernatorii şi cei care aplică legea pentru noi toţi. În tărâmurile
credinţei, adevărul are autoritate; în tărâmurile comportamentului, autoritatea aparţine legii
morale.

Când creştinismul istoric primeşte Biblia ca o autoritate absolută pentru crez şi comportare,
face aceasta pe baza faptului că de vreme ce Dumnezeu este un Dumnezeu al adevărului şi
al dreptăţii, ceea ce aşează el înaintea noastră în scris trebuie să aibă aceleaşi calităţi.
Dezbaterea curentă cu privire la infailibilitate dacă ar trebui să tratăm toată învăţătura
Bibliei ca fiind adevărată şi corectă este cu adevărat cu privire la cât de mult putem privi
Scriptura ca o autoritate.

Exerciţiul autorităţii în diferite sfere nu este în mod necesar autoritarism. Există o distincţie
crucială aici. Autoritarismul este autoritatea coruptă care a germinat. Autoritarismul apare
când supunerea care este cerută nu poate fi justificată în termenii adevărului sau a
moralităţii. Nazismul, Comunismul şi cultul lui Jim Jones din Guyana sunt nişte exemple de
autoritarism. Orice formă de autoritate umană poate degenera astfel. Ai autoritarism în stat
când regimul foloseşte puterea într-un fel neprincipial pentru a se menţine pe sine. Îl ai în
bisericile unde conducătorii pretind controlul conştiinţei celor care îi urmează. Îl ai în
lucrarea academică de la liceu, universitate sau seminar unde ţi se cere să fi de acord mai
degrabă cu profesorul tău decât să urmezi dovada adevărului tu însuţi. Îl ai în familie când
părinţii îi direcţionează sau îi restricţionează pe copiii lor în mod iraţional. Exemplele
nefericite ale autorităţii sunt de obicei experienţele unei autorităţi degenerate, adică
autoritarismul. Faptul că astfel de experienţe lasă un gust amar şi stimulează scepticismul
cu privire la autoritate în toate formele sale este trist dar nu este surprinzător.

Autoritarismul este rău, anti-social, anti-uman şi în cele din urmă este anti-Dumnezeu
(deoarece mândria zeificării eului este inima sa), şi nu am nimic de spus în favoarea ei.
Puterea legală şi executivă pot fi prezente pentru a întări cererile autoritariste, dar nimic nu
le poate face respectabile sau demne de laudă. Chiar atunci când cererile neprincipiale au
dreptul legal de partea lor, aşa cum se întâmplă uneori, ele rămân revendicări care din
punct de vedere moral este greşit a le face.

http://www.voxdeibaptist.org