Prima paginăLegende Urbane si Fenomene ParanormaleZane, Spiridusi si alte fapturi

miraculoase

Zane, Spiridusi si alte fapturi miraculoase

Enigme 21 august 2019

Inainte sa va oferim detalii legate de istoria si de punctul 0, de cand au inceput sa apara primele
aparitii/legende cu zane si spiridusi, o scurta istorisire:

Într-o noapte de vară a anului 1919, Harry Anderson, în vârstă de 13 ani, mergea pe un drum de
ţară pustiu din apropierea oraşului Barron, statul Wisconsin, când, deodată, a văzut ceva cu totul
ciudat. Din partea opusă veneau spre el, inşiraţi unul după altul, douăzeci de omuleţi, care se
vedeau bine sub clarul de lună. Omuleţii au trecut pe lângă Harry Anderson fără să-i acorde
atenţie, iar băiatul a observat că aceştia purtau pantaloni scurţi cu bretele, dar nu si cămăşi. Toţi
erau chei, iar pielea lor avea o culoare palidă, albă. Deşi „murmurau” ceva, nu păreau să
vorbească între ei. Speriat, Anderson şi-a continuat drumul fără să privească înapoi. Băiatul nu a
uitat toată viaţa această bizară întâlnire si a povestit intregului oras patania, povesirea lui
ajungand in celebra revista Fate Magazine. Tanarul nu era considerat un visator sau un baiat cu
probleme mintale.

Pentru americani şi pentru întreaga lume occidentală zânele, spiriduşii şi alte entităţi
miraculoase asemănătoare acestora sunt doar născociri ale imaginaţiei sentimentale, bune de
amuzat copiii. In cadrul poveştilor aceştia sunt prezentaţi aproape invariabil ca nişte făpturi
micuţe, cu aripi şi cu suflet bun. Această versiune despre fiinţele minunate işi are orginea în
literatura romantică, nu în tradiţia populară universală, deşi aceasta a nutrit de-a lungul întregii
istorii a omenirii credinţa că făpturi nevăzute, de speţă necunoscută, există alături de rasa
umană.

Originile şi misterele zanelor si spiridusilor

Cu un secol sau două în urmă nimeni nu ar fi avut vreo îndoială în ce priveşte identitatea
omuleţilor pe care Harry Anderson îi socotise doar ca pe nişte figuri ciudate. Lucrul acesta ar fi
fost valabil dacă el ar fi trăit într-un ţinut celtic unde drumurile, stâncile, cavernele, câmpurile,
râurile, lacurile şi pădurile care, conform opiniei generale, sunt infestate de entităţi cu
temperament atât de nestatornic, încât doar cine e lipsit de înţelepciune sau este naiv le poate
numi „zâne, spiriduşi” sau altminteri, căci lor nu le place să-şi audă numele rostite cu glas tare.
Din pricină că vreuna din aceste entităţi minunate ar fi putut oricând trage cu urechea, norodul
de la ţară s-a obişnuit să folosească eufemisme, precum „făpturile cu suflet bun”, „preacinstiţii”,
„tribul celor buni” si altele asemenea, cu scopul de a le îmbuna evitând riscul de a le supăra.
Reverendul Robert Kirk, un cronicar din secolul al XVIII-lea, scria în legătură cu credinţa în zâne şi
alte entităţi supranaturale că „irlandezii… binecuvântează tot ceea ce se tem că le poate face
rău.”

Zane - tablou de Noel Paton

Zane – tablou de Noel Paton

Credinţa în zane sau spiridusi a populat panteonul mondial cu o varietate uluitoare de entităţi,
chiar şi singură regiune. Totuşi, se poate spune că ele au mai mult sau mai puţin, aspect uman,
desi uneori sunt mai mari de statură, alteori mai scunzi (dar niciodată cu aripi), iar
comportamentul lor în general se aseamănă cu a omului. Ele au guverne, pături sociale şi
diviziune a muncii, artă, muzică, ba chiar şi conflicte. Aceste creaturi se căsătoresc, fac copii,
poartă războaie si mor. Totodată, ele posedă puteri supranaturale, care, în caz fericit, îi fac să fie
imprevizibile şi în cazul cel mai rău, periculoase. Puţine persoane au căutat tovărăsia acestor
entităţi miraculoase, majoritatea ferindu-se din calea lor.

Barbat salvandu-si prietenul din mreaja ielelor

Barbat salvandu-si prietenul din mreaja ielelor

Originea credinţei în entităţi supranaturale este obscură şi în prezent ea nu poate fi precizată

(Stewart Sanderson spune: „«credinţa» este una din cele mai dificile probleme în studiul
folclorului”). Folcloriştii şi antropologii au teoretizat, susţinând că la origine fiinţele miraculoase
erau membrii populaţiilor învinse, care se refugiau în munţi, urmaşii acestora fiind zăriţi în rare
ocazii şi consideraţi drept fiinţe supranaturale. De asemenea, s-a sugerat că făpturile miraculoase
erau rămăşiţe ale vechilor zeităţi şi spirite pe care crestinismul le-a înlăturat, dar care au
supravieţuit în credinţa populară ca făpturi inferioare lui Dumnezeu, Iisus şi Duhul Sfânt. Unii
scriitori au susţinut că credinţa în zâne, spiriduşi, iele, etc. este tot ce a rămas din vechiul cult al
morţilor; se afirmă, de pildă, că uneori morţii apar însoţiţi de aceste făpturi miraculoase. O
părere modernă şi la modă este aceea exprimată de folcloristul Alan Bruford, care susţine că
făpturile miraculoase sunt „forma antropomorfică” a ceea ce e misterios şi sălbatic în natură şi
univers în ansamblu şi care depăşeşte puterea de înţelegere a omului.

Pe lângă speculaţiile savanţilor, există şi explicaţiile populare, mai ales în Varile creştine, care
consideră zânele ca fiind ingeri decăzuţi. Ceea ce se poate afirma cu certitudine este faptul că
oricare ar fi izvorul credinţei în făpturi miraculoase, ca zâne, spiriduşi etc., ea va fi găsită în
fiecare societate tradiţională.

Zânele şi toate celelalte făpturi supranaturale le vom găsi mai ales în mituri, legende şi poveşti pe
care folcloriştii le-au cules pe teren sau le-au descoperit în surse arhaice tipărite. Unul din
primele studii importante s-a intitulat Common-Wealth-ul tainic, lucrare redactată în 1691 de
Robert Kirk, cleric presbiterian care a slujit în regiunile muntoase ale Scoţiei.

zane si spiridusi

Kirk era pasionat de poveştile cu făpturi supranaturale care circulau în regiune şi era convins de
existenţa zânelor, spiriduşilor şi a celorlalte făpturi miraculoase. La urma urmelor, întreba el, cum
se putea răspândi asemenea credinţă care „chiar dacă doar a zecea parte din ea ar fi reală, nu
putea izvorî din nimic”. El şi-a continuat cercetările cu gândul că, o dată perfectate şi dupa ce ar
fi cules informaţii suficiente, va fi în măsură să descrie cu acurateţe natura vieţii făpturilor
miraculoase în cele mai mici amănunte. Kirk spune că zânele şi celelalte făpturi supranaturale au
o „constituţie medie, de om şi inger”, cu trupuri „oarecum de natura unui nor condensat”. Ele
„se îmbracă şi vorbesc ca populaţia din ţara în care trăiesc”. Uneori, făpturile acestea
miraculoase pot fi auzite când trec pe lângă noi, dar nu pot fi văzute. Ele călătoresc, adesea prin
văzduh, pot fura orice doresc (de la alimente până la copiii oamenilor) şi nu respectă o anumită
religie. Muritorii care posedă o „a doua privire” (clarvăzătorii) sunt singurii care le pot vedea,
pentru ochii celorlalţi oameni ele fiind invizibile. În fapt, denumirea engleză „fairy” dată acestor
făpturi miraculoase işi are originea în cuvântul arhaic „faierie” care desemna o stare de vrajă, de
farmec şi nu o entitate supranaturală.

Puţini sunt savanţii moderni care au acceptat credinţa în existenţa făpturilor miraculoase. Cel
mai important dintre aceştia a fost W. Y. Evans-Wentz, autorul apreciatului volum The Fairy –
Faith in Celtic Countries („Credinţa în fiinţe miraculoase în ţările celtice”), care a fost publicată
prima oară în 1911. Evans-Wentz, antropolog al religiilor cu doctorat de la Universitatea Oxford,
a străbătut insulele britanice şi Bretania de pe coasta de nord-vest a Franţei, consemnând
rezultatele cercetărilor sale într-un volum gros, care rămâne o lucrare clasică în domeniul
folclorului. Autorul a cules tot ce s-a putut din tradiţia orală în legătură cu credinţa în zâne şi alte
făpturi miraculoase; pe de altă parte, fiind interesat în religia răsăriteană şi în ocultismul
apusean, el a afirmat: „Putem postula în mod ştiinţific, pe baza datelor obţinute din cercetările
psihice, existenţa unor inteligenţe invizibile precum zeii, duhurile, demonii, tot felul de făpturi
miraculoase adevărate şi oameni care şi-au pierdut trupul.” Insă şi cei mai convinşi ,de
necesitatea efectuării unui atare pas care nu e mic, în materie de credinţă se trezesc puşi în
încurcătură de faptul că atunci când se analizează în ansamblu tradiţiile legate de făpturile
miraculoase se dovedesc a fi extrem de complexe, variate şi fantastice pentru a putea adăuga o
notă de coerenţă la problemă.

Evans Wentz - Antropolog si scriitor

Evans Wentz – Antropolog si scriitor

Dar pe masură ce parcurgi vasta literatură în legătură cu tradiţiile şi folclorul despre tărâmurile
făpturilor miraculoase eşti tentat să crezi mai degrabă în caracterul labil al imaginaţiei umane,
decât în tainele lumii invizibile. In plus, dacă accepţi ideea lumii minunate a făpturilor
miraculoase, trebuie să admiţi şi posibilitatea existenţei pe temeiul unor „dovezi” care nu-s mai
rele, a zeilor, sirenelor şi tritonilor, a uriaşilor, monştrilor care işi pot schimba infăţişarea, a
vârcolacilor, vampirilor şi a altor creaţii folclorice. Bunul-simţ te îndeamnă să te opreşti mai
devreme, decât prea târziu.

Totuşi, misterele dăinuie. Chiar dacă ele sunt ultra-extraordinare, iar unele de-a dreptul
incredibile despre existenţa unui tărâm minunat al zânelor, răspunsurile nu devin mai simple.
Lumea vede, ori are impresia că vede tot felul de lucruri ciudate şi între aceste lucruri ciudate pe
care oamenii cred că le-au văzut se numără şi zane. Aceste „apariţii” continuă chiar dacă ele nu
sunt însoţite de credinţa în existenţa lor, aşa cum ne dovedeşte şi păţania lui Harry Anderson. E
posibil că în societatea tradiţională, lumea credea, măcar parţial, în zane, deoarece ele „erau
nevăzute”. Cu alte cuvinte zanele nu constituiau doar subiect de poveşti, ci ele existau, după cum
se credea, pe baza experienţei acumulate.

Marele folclorist irlandez Douglas Hyde scria: „Poveştile populare… nu trebuie confundate cu
credinţa populară. Povestea… este mult mai încâlcită, complicată şi complexă decât credinţa.
Este uşor de perceput deosebirile dintre ele. Una (credinţa) e scurtă, orală şi se referă în principal
la personaje reale şi nu cuprinde o mare succesiune de evenimente: pe când cealaltă. (povestea
populară) e lungă, complicată, mai mult sau mai puţin convenţională şi, înainte de toate, işi
concentrează interesul asupra persoanei centrale, a eroului sau a eroinei”. Ceea ce Hyde
denumeşte „credinţe”, alţii le-ar numi „apariţii”.

Douglas Hyde - celebru folclorist irlandez

Douglas Hyde – celebru folclorist irlandez. De asemenea el a fost si primul presedinte al Irlandei

Evans-Wentz, poetul W. B. Yeats, care a scris cu multă elocinţă despre tradiţia irlandeză în
legătură cu zâne şi intâlniri miraculoase în The Celtic Twilight („Amurgul celţilor”) [1893, 1902],
precum şi Leslie Shepard, istoric modern preocupat de ştiinţele oculte, consideră că aceste
„apariţii” sunt suficiente pentru a stabili existenţa tărâmului minunat al fiinţelor miraculoase,
situat undeva într-o a patra dimensiune sau realitate paralelă. Folcloriştii, precum Stewart
Sanderson şi Katharine Briggs, trec uşor peste capitolul „apariţii” şi îl transferă, fără alte
consideraţii, parapsihologilor, al căror interes faţă de problemă a fost egal cu zero.

Savantul behaviorist David J. Hufford consideră că scepticismul radical, care socoteşte chiar şi
încercările „ştiinţifice” de a explica credinţele în supranatural ca fiind contaminate de prejudecăţi
culturale neîntemeiate, ele însele o expresie a credinţei, ne obligă să recunoaştem existenţa unor
limite în cunoştinţele noastre ce privesc unele domenii ale experienţei umane. Criticând
literatura academică ce caută să demitizeze mărturiile despre întâlniri anormale, Hufford scria:
„Când se recurge la sprijinul autorităţilor ştiinţifice se consideră imediat că se încearcă să se
acrediteze nişte inşelătorii sau un şir întreg de eroi neoficiali. Totuşi, deoarece dimensiunea
inductivă a ştiinţei este invocată mai rar, pentru a se cerceta in amănunţime, şi din pricina
efortului de a formula întrebările şi de a stabili limitele discursului despre supranatural, în linii
mari, cu multe secole şi generatii în urmă… prejudecata sistematică a tradiţiilor operează
aproape pe nesimţite în prezent.„

Pe scurt, nici o explicaţie convenţional „credibilă” sau „sceptică”, care s-ar presupune că oferă o
soluţie formală acestor povestiri, nu răspunde complet şi pe de-a-ntregul convingător tuturor
intrebărilor. Chiar dacă nu inţelegem cauzele care le generează, psihologice sau paranormale,
nimic nu ne impiedică să ne minunăm de ele ca simple poveşti. Căci, la urma urmelor, e tot ce ne
stă la îndemână.

Intalniri cu Zane
Un exemplu din categoria întâmplărilor culese din surse nemijlocite de folclorişti pe vremea când
credinţa in făpturi miraculoase dăinuia încă vie este întâmplarea pe care lady Campbell a auzit-o
din gura unui bătrân fermier irlandez orb: „Am prins-o strâns în braţe şi am dus-o acasă. Am
chemat-o pe femeie [soţia] să vadă ce i-am adus. «Ce-i cu păpuşa asta?» a exclamat ea. «E una
vie», i-am răspuns şi am pus-o pe masă. Ţineam uşa încuiată de teamă să nu o scăpăm. Vorbea şi
murmura cuvinte ciudate… După vreo două săptămâni i-am zis nevesti-mi: «Dacă o ducem să o
vadă lumea de la oraşul cel mare, ne-a pus Dumnezeu mâna pe cap». Aşa că am pus-o într-o
colivie. Noaptea lăsam uşiţa deschisă şi o auzeam umblând prin cameră… O hrăneam cu pâine şi
orez, cu lapte dintr-o cească, cu coada unei linguriţe„.

Totuşi, curând zâna a scăpat. Nu mult după aceea omul şi-a pierdut vederea, apoi norocul l-a
părăsit, ceea ce era după cum socoteau cei doi soţi răzbunarea zânei.

O altă poveste, anterioară, cu zâne a avut un final fericit. Iată textul declaraţiei făcute sub
prestare de jurământ in secolul al XVII-lea de P. Rahm, un preot suedez:

„In 1660, eu soţia ne dusesem la ferma care se afla la vreo trei sferturi de milă de parohia
Ragunda. seară, târziu, sedeam discutam când la usă a apărut un omuleţ care a rugat-o pe sotia
mea să se ducă să o ajute pe femeia lui, care se afla in chinurile facerii. Tipul era scund de talie,
avea tenul măsliniu si purta haine vechi, de culoare cenusie. Eu şi sotia mea l-am privit putin
timp, cu mirare, pe vizitator, căci ne-am dat seama că era un Troll. Noi auzisem că asemenea
făpturi, pe care tăranii le numesc Vettar, [duhuri] obisnuiau să se aciuiască in fermele unde
recolta nu era strânsă, iar gospodarii lipseau de acasă. Dar când el si-a repetat rugămintea încă
de patru sau cinci ori, mai întâi ne-am amintit de necazurile suferite de săteni din pricina acestor
Vettar, când le vorbiseră cu cuvinte urâte trimiseseră «la dracu»; apoi m-am hotărât să rostesc o
rugăciune, să binecuvântez soţia, rugând-o, in numele Domnului, să se ducă împreună cu
vizitatorul acesta neobisnuit. Ea a luat în grabă niste cârpe vechi a plecat cu omuletul, iar eu am
rămas singur. Când s-a înapoiat ea mi-a spus că îndată ce ajunsese afară, la poartă, cu omuletul,
s-a simtit parcă purtată pe aripi de vânt curând a ajuns la o locuintă unde, in coltul unei
cămăruţe întunecoase femeia zăcea în pat, zbuciumându-se in chinuri mari. Sotia dus la ea a
ajutat-o să aducă pe lume copilul, la fel cum nasc toate fiintele omenesti. Omuleţul a poftit-o să
mănânce ceva, dar soţia mea a refuzat. Atunci el i-a mulţumit, a insoţit-o afară din nou a fost
purtată de vânt până acasă unde a ajuns exact la zece noaptea. A doua zi, pe când făcea curat,
sotia mea a găsit pe policioară niste bani vechi si mai mulţi arginţi, pusi acolo probabil de Vettar.
Semnez cu propriul nume ca-s adevarate cele intâmplate. Ragunda, 12 aprilie, 1671.”
Mari Sion din Llanddeusant Anglesey, în Wales, a povestit unui folclorist propria păţanie
petrecută la inceputul secolului al XX-lea cu o familie de fiinţe miraculoase. Intr-o noapte cu lună,
a povestit ea, pe când şedea la gura focului împreună cu bărbatul şi copiii, au auzit nişte
ciocănituri la uşă. Vizitatorii erau un omuleţ şi o femeie micuţă cu un prunc in braţe. Bărbatul,
care măsura vreo 60 centimetri şi era cel mai înalt dintre ei doi, i-a spus gazdei: „Noi v-am fi
recunoscători dacă ne-aţi împrumuta un vas cu apă şi nişte cărbuni de încălzit. Vrem să-l spălăm
pe copilaş. Nu ne trebuie chiar acum, vom reveni după ce v-aţi culcat.”

Doamna Sion a lăsat ceea ce i se ceruse, apoi familia s-a culcat. Peste noapte au auzit omuleţii
trebăluind. Dimineaţa au găsit totul în ordine, cu excepţia oalei ,care era răsturnată cu gura în
jos: sub ea au găsit patru şilingi.

Edward Williams, cunoscut prelat care a trăit în secolul al XVIII-lea, a scris că în 1757, pe când
avea şapte ani, se juca împreună cu alţi copii pe un tăpşan din Wales, când, deodată, au zărit la
vreo 60 de metri şapte sau opt perechi, bărbat şi femeie, de omuleţi îmbrăcaţi în roşu, fiecare cu
o batistă albă în mână. Unul din omuleţi i-a fugărit şi era aproape să-l prindă pe unul din copii,
care, după cum susţine Williams – „i-a văzut bine faţa bătrânicioasă, negricioasă şi incruntată”
inainte de a izbuti să scape de el. In timpul alergăturii unul din omuleţi a strigat ceva
urmăritorului intr-o limbă necunoscută. Incidentul l-a intrigat toată viaţa pe dr. Williams, care
conchide: „Sunt silit să-l clasez între necunoscutele mele”.

Reverendul Sabine Baring-Gould, istoric şi folclorist din epoca victoriană, a scris că: „pe când
aveam vreo patru ani şi călătoream cu caleaşca împreună cu părinţii, am văzut cete de pitici,
înalti de vreo 60 cm: unii râdeau, alţii se căzneau să se caţere pe hamuri ca să urce pe cai.”
Părinţii lui nu au băgat de seamă nimic. Baring-Gould a menţionat o intâmplare şi cu soţia sa,
când aceasta avea 15 ani şi mergea pe o potecă din Yorkshire. Pe drum, „ea a intâlnit un omuleţ
verde, perfect proporţionat la trup, care a privit-o cu ochii săi pătrunzători, ca nişte mărgele
negre sclipitoare. Fata s-a speriat tare şi a fugit acasă.„

Se pare că întâmplările cu făpturile miraculoase se petrec în familie. Unul din fii lui Baring-Gould
se dusese în grădină să culeagă nişte mazăre (aşa le-a povestit el ulterior părinţilor), când,
deodată, a zărit „un omuleţ cu o cuşmă roşie pe cap, hăinuţă verde şi pantaloni scurţi cafenii. O
barbă căruntă îi impodobea faţa bătrânicioasă, iar ochii îi erau negri cum sunt cărbunii. Omuleţul
l-a privit atât de aspru încât băiatul a rupt-o la fugă„. Dupa cum at intuit, era vorba e un spiridus,
numiti in vestul Europei si in Statele Unite: „leprechauns”.

T. C. Kermode, membru al parlamentului din insula Manx, i-a povestit lui Evans-Wentz: „Intr-o
noapte de octombrie, acum vreo 40 de ani, eu şi un alt tânăr ne duceam la o clacă de strâns
recolta, la Cronk-a-Voddy. Pe drumul spre Glen Helen, chiar pe când treceam discutând prin faţa
fermei lui Beary, prietenul meu şi-a aruncat întâmplător privirile peste râu (de fapt un pârâiaş) şi
mi-a spus: «O, ia te uită colo, nişte făpturi miraculoase. Ai mai văzut aşa ceva?» Am privit peste
râu şi am văzut un cerc de lumină supranaturală. Locul pe care apăruse lumina era neted,
înconjurat de nişte dealuri mici, care îl despărţeau de râu. in cercul acesta, în spaţiul de lumină,
am văzut cum au pătruns, venind câte doi si câte trei, o mulţime de fiinţe mai mărunte decât
Tom Degeţel. Mărşăluiau înainte şi înapoi ca nişte soldaţi disciplinaţi. Am vrut să mergem mai
aproape, dar prietenul meu mi-a spus: «Nu, eu am să mă duc la petrecere». Apoi, după ce îi
privisem câteva minute, prietenul meu a lovit cu băţul zidul de la marginea drumului şi a ţipat şi
deodată priveliştea a dispărut, iar lumina a pierit„.

Intr-o noapte a anului 1842, un om din Stowmarket, Anglia, traversa o pajişte, în drum spre casă,
când, deodată, după cum i-a povestit ulterior unui istoric din localitate a zărit la lumina lunii
„nişte făpturi miraculoase”: „Erau vreo zece-doisprezece, cea mai înaltă având de abia vreo 90
cm, cele mai mărunte fiind ca nişte păpuşi. imbrăcămintea lor arunca sclipiri ca paietele… Se
învârteau în horă, ţinându-se de mână, în tăcere. Se mişcau lin ca nişte umbre, de parcă trupurile
nu erau solide. Am trecut pe lângă ele rugându-l pe bunul Dumnezeu să se îndure de mine, că
ele trebuie că sunt zâne şi spiriduşi şi fiindcă acolo, pe pajişte le puteam vedea aşa cum vă văd;
iar ele erau acolo tot învârtindu-se în cerc. Am alergat acasă si am chemat trei femei să vină să
vadă si ele, dar când am ajuns la locul cu pricina nu mai era nimeni. Nu pot să spun nimic despre
figurile lor, că nu am vrut să mă opresc şi să le privesc mai atent feţele. Nu băusem Mmic şi eram
treaz„.

Tablou reprezentand spiridusi

Tablou reprezentand spiridusi

După mai bine de un secol, la 30 aprilie 1973, Mary Treadgold, o femeie cu educaţie, călătorea
cu autobuzul prin regiunea muntoasă. In apropiere de oraşul Mull. Autobuzul a tras la marginea
drumului îngust ca să facă loc unui automobil care venea din direcţia opusă. Doamna Treadgold
şi-a aruncat, întâmplător, privirea pe fereastră şi acolo, printre bălării, a zărit:
„o făptură micuţă, cam de vreo 40 centimetri care încremenise cu piciorul pe sapă, surprins în
momentul efectuării actului de săpare (parcă îngheţase ca o vrabie sau o veveriţă la apropierea
unui străin). Era subţirel, avea o faţă atrăgătoare (care mi-ar plăcea s-o revăd), păr castaniu,
cârlionţat; era îmbrăcat cu o salopetă de un albastru strălucitor, cămaşa albă imaculată, cu
mânecile suflecate. Lângă el se afla un sac în miniatură cu gura deschisă. El nu era, în mod
categoric, un pitic, nici un copil mic şi nici (ultimul argument al unui sceptic inverşunat) un gnom
de plastic din aceia care împodobesc grădinile. Era o fiinţă vie perfect structurată ca oricare
dintre noi, doar că era minusculă”, a afirmat doamna Treadgold. Autobuzul şi-a reluat călătoria,
iar imaginea s-a pierdut în urmă. Când am ajuns acasă, a scris ulterior doamna Treadgold, am
întrebat o cunoştinţă de la munte, care mi-a confirmat alţi prieteni de ai ei văzuseră la Mull
asemenea fiinţe micuţe şi că Mull era vestit în această privinţă. Aceeaşi cunostinţă mi-a spus că
fiinţele acestea mărunţele aveau în general feţe palide, strălucitoare, un amănunt pe care nu l-
am remarcat; dar îmi amintesc strălucirea părului şi a hainelor şi infăţişarea generală energică şi
vioaie„.

Uneori colecţionarii de folclor au avut ei inşişi prilejul să înregistreze manifestări ale fiinţelor
miraculoase din partea locului. Sir Walter Scott se plângea de un corespondent cu educaţie care
„deşi savant şi gentleman” mărturisise că „adesea am văzut urme de paşi mici imprimaţi pe
zăpadă, iar odată am auzit un şuierat în ureche, dar nimeni nu se afla în apropierea mea”. Scott a
pus aceste închipuiri pe seama unor „efecte-contagioase ale atmosferei superstiţioase. [Anticarul
George] Waldron a trăit vreme atât de îndelungată printre locuitorii insulei Manx încât a ajuns
aproape să creadă legendele lor.” John Cuthbert Lawson, care a studiat tradiţiile rurale greceşti
de la întretăierea ultimelor două secole, inclusiv credinţa în existenţa nereidelor, femei de talie
înaltă cu forţe miraculoase, a remarcat „desăvârşita coincidenţă a descrierilor făcute de martorii
oculari infăţişării şi veşmintelor acestora. O dată, ghidul meu a descoperit şi mi-a arătat o nereidă
şi când am privit am văzut cu adevărat o siluetă care semăna cu o femeie infăşurată în faldurile
veşmântului alb, înaltă peste măsura obişnuită a unei fiinţe umane, care şedea în amurg lângă
trunchiul noduros şi răsucit al unui măslin bătrân dintr-o grădină. Nu am avut timp să-mi dau
seama bine ce era cu apariţia aceea deoarece călăuza, făcând de zor semnul crucii şi invocând-o
pe Sfanta Fecioară, a dat ghes catârului, care a pornit în trap periculos pe îngusta potecă de
munte”.

Multă lume susţine că a auzit muzica si cântecele fiinţelor miraculoase. Lăutarul William Cain din
insula Manx, a jurat că a auzit melodiile care proveneau dintr-un palat de sticlă ce strălucea de
lumini, peste care a dat într-o noapte, într-un luminiş de munte. El s-a oprit, a ascultat, s-a dus
acasă şi a invăţat melodia pe care apoi a cântat-o la vioară şi a popularizat-o. In vara anului 1922,
pe când şedea pe malul râului Teign, compozitorul Thomas Wood a auzit un glas ciudat
chemându-l pe numele mic. El a căutat, chiar şi cu binoclul, dar nu a putut descoperi sursa. Apoi
a auzit „deasupra capului, la început lin ca răsuflarea”, apoi din ce in ce mai tare „o muzică
plutind în aer, care a durat 20 de minute”, a spus el scriitorului Harold G. Wilkins. „In 1922 nu
existau aparate de radio portabile… Muzica auzită se baza în esenţă pe armonie nu pe melodie şi
nici pe arii. Muzica părea o împletire de sunete melodioase, subţiri şi minunate„. El a ascultat-o
cu atenţie şi a pus-o pe note.

In 1972, pe când se plimba pe malul unei peninsule din Scoţia, cântăreţul american de muzică
folk, Artie Traum, a auzit nişte voci din surse nevăzute, care cântau „Run, man, run” („Fugi
omule, fugi”) armonie ciudată insoţită de sunete de viori si cimpoaie. Traum s-a refugiat în
pădure, fiind însoţit de pârâituri şi de „multă agitaţie”. El şi-a amintit că tot timpul „capul îmi vuia
de mii de voci, de mii de cuvinte fără nici o noimă”. Totul a încetat indată ce a iesit in aer liber.

Aproape cu totul dispărută în Occident, credinţa în făpturi miraculoase continuă să dăinuie în

Islanda, în forma ei cea mai tradiţională. Un studiu întocmit de Universitatea din Islanda releva
că 55 la sută din populaţia ţării crede în elfi (huldufolk sau „populaţia ascunsă”) ca realitate
certă, probabilă sau posibilă şi numai 10 la sută respinge categoric existenţa lor. Credinţa e atât
de inrădăcinată, încât uneori construcţiile şi proiectele de drumuri sunt amânate pentru a se
pune de acord cu dorinţele „norodului nevăzut” care sălăşluieşte pe câmp, în păduri, printre
stânci şi în porturi. In asemenea cazuri se apelează la medii transcedentale pentru a negocia. Cât
priveşte celelalte făpturi miraculoase, entitătile nu sunt totdeauna invizibile pentru percepţia
normală. Un articol apărut în 1990, in Wall Street Journal, constată că „oamenii şi huldufolk se
înţeleg bine, în general. Mai multe moaşe i-au spus folcloristului Hallfredur Eriksson că au moşit
femei de elfi, iar fermierii au susţinut că au muls vacile acestora. Uneori, membrii celor două
populaţii se îndrăgostesc, deşi adesea aceste raporturi sentimentale se termină rău.

Fiinte miraculoase sau umanoizi?

În 1938, Irish Press din Dublin informa: „A sta la pândă pentru a surprinde zânele şi alte fiinţe
miraculoase a devenit o preocupare foarte populară în West Limerick”. Acolo, un număr de
bărbaţi şi băieţi au pretins că zăriseră grupuri de astfel de fiinţe şi chiar că le fugăriseră, dar fără
folos. Unul din martorii oculari a spus că „ele săreau şanţurile ca nişte ogari, şi deşi străbăteau
tufişuri, şanţuri şi mocirle ele rămâneau veşnic nemurdărite, curate”. Aveau „feţe aspre, păroase,
dar fără urechi”. Emoţia s-a declanşat când un elev, pe care îl chema John Keely, a întâlnit pe
drum un om de o şchioapă, imbrăcat în roşu; întrebându-l dacă nu cumva este un gnom, acesta i-
a răspuns înţepat: „Eu vin de la munte şi nu te priveşte ce treabă am aici!” Băiatul a povestit
păţania prietenilor şi cunoştinţelor, iar a doua zi aceştia, impreună cu Keely, s-au dus şi s-au pitit
prin tufişuri, în apropierea locului unde avusese loc intâlnirea în ziua precedentă. Când un grup
de făpturi miraculoase s-a apropiat, una din ele l-a luat de mână pe Keely şi aşa au mers
împreună o bucată de drum, până când au descoperit fiinţele umane ascunse prin tufişuri.
Atunci ele s-au făcut nevăzute.

Dacă incidentul acesta s-ar fi petrecut un deceniu mai târziu şi ar fi fost relatat în altă parte decât
în Irlanda, el ar fi fost socotit drept o întâlnire cu ocupanţii unor O.Z.N.-uri, (Belfast Telegraph din
9 noiembrie, 1959, publica ştirea că un om, care se căznea cu buldozerul să înlăture un tufiş la o
fermă din ţinutul Carlow, a rămas uluit când un omuleţ roşu, înalt de vreo 90 cm, a ţâşnit de sub
maşină şi a fugit „vreo 60 de metri peste câmp şi peste un gard şi s-a făcut nevăzut pe o pajişte
invecinată”. Incă trei persoane au observat silueta care alerga. Numai ziarul local a făcut o
legătură între acest incident şi O.Z.N.-uri, deşi nici unul nu fusese zărit).

Intr-adevăr, literatura despre O.Z.N.-uri a consemnat un număr de incidente cu elemente

familiare, menţionate în episodul de mai sus. In aprilie, 1950, Kenneth Arnold, acela care la 24
iunie, 1947, a marcat inaugurarea erei O.Z.N.-urilor în urma întâlnirii pe care o avusese şi în jurul
căreia se făcuse multă vâlvă – a discutat cu Ellen Jonerson, o locuitoare a oraşului Canby, din
statul Oregon, care nu de mult văzuse un omuleţ doar de vreo 25 cm, în cămaşă, negricios la faţă
şi de constituţie robustă, care, cu un mers „legănat”, a trecut pe sub maşină şi s-a făcut nevăzut.

Zane atacand un liliac - tablou e John Fitzgerald

Zane atacand un liliac – tablou e John Fitzgerald

In mod inevitabil au fost scriitori care au sugerat existenţa unei legături între fenomenul O.Z.N. şi
manifestările atribuite zânelor, gnomilor şi, în general, unor făpturi miraculoase. Uneori, după
cum releva Robert Sheaffer, cu mult sarcasm, în lucrarea sa „Verdictul O.Z.N.” (1981) – legătura
este efectuată de o manieră care umple de ridicol relatările despre O.Z.N-uri. Alteori, aşa cum
este cazul cu „Paşaport pentru Magonia” (1969) de Jaques Vallee, lucrul acesta e făcut cu scopul
de a veni în sprijinul unei păreri oculte ce presupune că realitatea entităţilor paranormale, care
se ivesc şi işi pot modifica infăţişarea, depinde nemijlocit preocuparea subiectului de a le
percepe ca fiinţe miraculoase sau ca extratereştri. Mai aproape de timpurile noastre, unii
teoreticieni, ca de exemplu, Hilary Evans, în lucrarea sa „Zei, duhuri, străjeri cosmici” (1987)
susţin că întâlnirile cu „entităţi” se petrec în condiţii fizice viciate şi se datorează halucinaţiilor.
Dar în pofida sensului aparent atrăgător, teoria lui Evans nu este deloc convingătoare decât cea a
lui Vallee; abordările psihosociale suferă de lipsa dovezilor empirice şi sunt susceptibile de a fi
criticate, aşa cum a făcut David Hufford (despre care am menţonat mai înainte).

In orice caz, legăturile dintre cunoştinţele şi tradiţiile despre O.Z.N.-uri şi cele despre făpturile
miraculoase sunt firave şi impun ca teoreticianul să parcurgă cu mare băgare de seamă si
selectiv, literatura respectivă. Folcloristul Thomas E. Bullard califică aceste presupuse legături
drept indirecte şi speculative, în cel mai bun caz, părere a cărei relevanţă cititorul o poate aprecia
comparând conţinutul a două cărţi apărute simultan, în 1976: „Întâlniri cu ocupanţii O.Z.N.-
urilor” de Corral şi Jim Lorenzen, şi „O enciclopedie a făpturilor miraculoase” de Katharine
Briggs.

O altă deosebire importantă este faptul că măcar unele din „intalnirile de gradul trei” au fost
bine investigate şi minuţios documentate de către particulari şi cercetători oficiali, pe când
„apariţiile” de zâne, spiriduşi şi alte făpturi de acelaşi soi, oricât de incitante, au rămas doar
simple istorioare. De bună seamă această situaţie se datorează faptului că aceia care le-au
ascultat nu au considerat necesar să întreprindă cercetări suplimentare, fie pentru că ei credeau
în existenţa făpturilor miraculoase şi implicit acceptau poveştile auzite ca fiind reale, fie nu
credeau în zane, spiridusi si altele, sau pur si simplu colectau poveştile despre ele ca piese de
„folclor”, în care caz statutul lor devenea nerelevant. In toate cazurile s-a considerat inutilă
continuarea cercetărilor.

spiridusi

Poate o cercetare reală ar transforma credinţa sau necredinţa într-un răspuns întemeiat mai
degrabă pe informaţii, decât pe presupuneri. Dar apariţiile de zâne, elfi şi alte fiinţe miraculoase
riscă să rămână acolo unde s-au aflat totdeauna: la limita existenţei umane.

Enigme Similare

Sirene si Tritoni – Fiinte fabuloase marine

Sirene si Tritoni – Fiinte fabuloase marine

OZN-uri ce au ajuns in Presa Secolului Trecut

OZN-uri ce au ajuns in Presa Secolului Trecut

Omul Lup – Mitologie, Origini si Aparitii

Omul Lup – Mitologie, Origini si Aparitii

Fantome ale caror aparitii au fost documentate

Fantome ale caror aparitii au fost documentate

Facebook Twitter WhatsApp Messenger

Postat în Legende Urbane si Fenomene Paranormale

Articolul Precedent: Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril – Stapanii Cerurilor

Articolul Următor: Catedrala Sfantul Petru cea mai mare constructie catolica din Vatican la care
au lucrat toti arhitecti