Nisioi Dumitru - Grupa 213

Unificarea Italiei

În unele părți din Europa Occidentală statele naționale au apărut cu secole înainte de
1815. Franța, Marea Britanie și Spania, în special, au evoluat ca regate unficate, cu un singur
guvern, ce controla un teritoriu locuit de popoare care împărtășeau puternice tradiții culturale și
lingvistice. În mod similar, deși nu identic, bazele statului național existau în Italia și Germania.
Totuși, în 1815 aceste zone erau incă divizate politic1 .

În acest an loialitățile locale erau mai importante decât visurile unității naționale. La
restaurarea vechiului regim în Italia, Papa a fost printre cei care și-au recâștigat pozițiile. În
timpul ocupației napoleoniene, papii au fost duși în exil în Franța și puterea temporală a Papei, în
calitate de conducător al unui stat italian, a fost declarat încheiată. Dar atunci când Papa a
revenit, intenționa restabilirea puterii sale temporale, precum și a celei spirituale. Statele Papale
erau împărțite în șaptesprezece provincii, dintre care cinci erau sub autoritatea reprezentaților
papali, sau a cardinalilor, care acționau ca niște guvernatori de provincii. Restul teritoriului, care
era mai aproape de Roma, era controlat de preoți cunoscuți sub numele de Delegați. Întreaga
administr ție a Statelor Papale era în mâinile clerului. Laicii nu participau la guvernare, cu
excepția câtorva membri ai corpurilor consultative numite “congregații”.

Una dintre cele mai reacționare dintre monarhiile restaurate a fost cea a Piemontului, în
nord-vestul Italiei. Acolo, sistemele legislative franceze au fost abolite, nobililor li s-au restituit
pământurile și funcțiile anterioare, și era descurajată activ până și utilizarea drumurilor construite
de francezi. În Sicilia, în sudul Italiei, regele Neapoleului a abolit constituția din 1812, și a
declarat că cele două părți ale regatului o să fie guvernate de acum incolo ca un tot unitar2 .

Revoluțiile din 1820 au început la Neapole. Prin 1818, regele restaurat Ferdinand, mărise
foarte mult puterea bisericii. I se dăduse dreptul de a cenzura orice publicație cu care nu era de
acord. Acest lucru a mâniat clasele profesionale mijlocii, juriștii și profesorii, fiindcă făcea
imposibilă libertatea de expresie. Ferdinand era, de asemenea, în mari dificultăți financiare și
guvernul a redus cheltuielile publice, a oprit lucrul la drumuri și în porturi, a redus și mai mult

1
Andrina Stiles, Unificarea Italiei 1815-1870, trad. de Popescu Iuliu, Editura All , București, 1995, p. 1.
2
Ibidem, p. 5-6.

1
Nisioi Dumitru - Grupa 213

sumele deja mici prevăzute pentru educație. Peste tot era sărăcie, guvernare coruptă și îngrădirea
libertății personale3.

După aceasta in Bologna la 5 februarie 1831, orașul s-a rășculat vice-legatul pontifical
fiind constrâns să predea puterea unei comisii provizorii, peste 4 zile de la acest eveniment o
adunare a cetățenilor proclama la Modena răsturnarea ducelui Francesco al IV-lea, care părăsise
statul încă de la primele semne de agitație, dupa aceasta a venit rândul Parmei, unde a fost
constituit un guvern provizoriu. Puțin câte puțin mișcarea a cuprins rapid Romagna, regiunile
Marche și Umbria și în câteva zile zile teritoriile controlate efectiv de guvern și de trupele
pontificale se reduseseră doar la Lazio, în timp ce pe teritoriile eliberate se constituise un guvern
al “Provinciilor unite italiene”, cu sediul la Bologna. Acesta a avut o existență scurtă fiind
desfințat de intervenția austriacă, căreia diplomația lui Ludovic-Filip îi lăsase mână liberă, la
sfârșitul lunii martie statu-quo-ul se restabilise atât în ducate, cât și în Statul pontifical4.

Revoluțiile din 1820 și 1831, în ciuda eșecului lor, au fost parte din ceea ce numesc
italienii Risorgimento ( literal reînviere sau renaștere ), mișcarea ce a dus la formarea unei Italii
unite5.

Risorgimento a jucat un rol esențial atât în istoria, cât și în politica italiană. Ca și în cazul
Revoluției franceze și al unificării Germaniei, Risorgimento este considerat un moment crucial în
istoria Italiei, este perioada când Italia devine națiune și intră în lumea modernă. Prin
Risorgimento statul italian modern își dobândește părinții săi fondatori ( Cavour, Mazzini,
Garibaldi ) și ideile sale politice ( liberalism, naționalism, republicanism ). Conceptual.
Risorgimento a fost de asemenea crucial pentru istoriografia italiană, el descrie o serie de
trasnformări – căderea vechiului regim și dezvoltarea unui sistem parlamentar, prăbușirea
societății rurale tradiționale și nașterea vieții moderne urbane, tranziția de la o economie feudală
la una capitalistă și înlocuirea identităților locale sau regionale printr-o cultură națională unică-
toate astea fiind foarte importante pentru a înțelege astăzi schimbarea istorică6.

3
Ibidem, p. 7.
4
Giuliano Procacci, Istoria italienilor, trad. de Trancă Dumitru, Editura Politică, București, 1975, p. 310.
5
Andrina Stiles , op. cit., p. 12.
6
Lucy Riall, Italia în perioada Risorgimento, trad. de Ciornei-Sandu Irina, Editura Artemis, București,
2001, p. 15.

2
Nisioi Dumitru - Grupa 213

Revoluțiile din 1848-1849, nemulțumirea generală din Italia, cererile liberarilor pentru
promulgarea unor constituții, pentru reforme administrative și libertăți politice în statele italiene
luate separat, cererile naționaliștilor pentru unitatea Italiei și independența față de Austria, erau
în strânsă corelație cu ampla criză economică ce cuprindea întreaga Europă în 1848.

Circa 90 lasută din populația Italiei lucra pământul și economia era aproape în întregime
bazată pe agricultură. Era foarte puțină industrie în ansamblu, iar în sud aproape deloc. Recoltele
proaste, cum au fost cele din 1846 și 1847, erau dezastruoase, în special pentru țărani. Lipsa de
grâu și de porumb a dus la creșterea prețurilor, și cum plățile nu crescuseră pe măsura costurilor,
țăranii care lucrau cu ziua nu-si puteau hrăni familiile. Țăranii care lucrau pentru latifundiari în
schimbul unei bucăți de pământ erau la fel de rău loviți atunci când recoltele erau compromise.
Sufereau, de asemenea, oamenii din orașe, unde hrana era puțină și scumpă. Revoluțiile au
izbucnit.

Ele au început în Sicilia, unde Ferdinand II, care devenise regele Neapoleului în 1830,
oferise mai întâi o viață amară sicilienilor prin instituirea reformelor și numirea unui vicerege
care să preia conducerea insulei și să asigure realizarea reformelor. Această stare de lucruri nu
ținuse prea mult și o perioadă de repreziune, care a coincis cu izbucnirea unei epidemii de holeră,
îi aduse pe sicilieni într-o situație disperată.

Luptele au continuat și, prin aprilie, revoluționarii ocupaseră aproape toată insula. A fost
instituit un guvern provizoriu format din moderați din clasa superioară și mijlocie, care
deveniseră neliniștiți de activitățile asociaților lor țărani. S-a format o garda civică națională
pentru a controla masele, care mărșăluiau asupra orașelor și satelor, ardeau registrele pentru
perceperea taxelor, distrugeau bunuri și eliberau prizonieri. În martie, s-a întrunit un Parlament
ales, care a declarat că Neapole și Sicilia erau total și definitiv separate, și regele Neapoleului nu
mai era și regele Siciliei. Scopul sicilienilor în 1848, ca și în 1820, era obținerea independenței
față de Neapole, mișcarea lor a fost separatistă și nu era preocupată de ideea unității naționale7.

Pe la mijlocului anului 1849, era clar că revoluțiile eșuaseră, așa cum se întâmplase în
1820 și 1831. În Sicilia, dominația napolitană a fost restabilită și Cele Două Sicilii reunite cu
forța sub un regim mai absolut și mai represiv decât înainte. În Statele Papale, Republica

7
Andrina Stiles, op. cit., p. 17-18.

3
Nisioi Dumitru - Grupa 213

Romană fusese zdrobită, Papa și-a restabilit puterea temporală cu ajutorul soldaților străini, care
au ocupat Roma, iar speranțele liberale privind sprijinul Papei pentru unitatea națională s-au
spulberat. Veneția și Lombardia eșuaseră în încercarea lor de a obține independeța față de
Austria și au rămas sub o dominație austriacă mai aspră ca oricând, în timp ce conducătorii din
Toscana, Modema și Parma fuseseră reinstalați prin intervenția militară austriacă. Piemontul
fusese înfrânt de către austrieci.

În afară de Statuto, constituția promulgată de Carol Albert în Piemont nici una din
constituțiile obținute de către revoluționari de la conducătorii lor nu a supravețuit. Nici unul
dintre statele care își câștigaseră independența – Sicilia, Lombardia și Veneția- nu și-a păstrat-o ,
și nici unul dintre conducătorii izgoniți din statele lor nu a stat mult timp plecat 8.

Una din legendele istoriografiei Risorgimento-ului italian este că în discuțiile care au avut
loc la Vignale, dupa înfrângerea de la Novara, între Radetzky și noul rege Victor Emanuel al II-
lea, acesta ar fi refuzat să se angajeze la abrogarea Statului și că, pentru acest motiv, ar fi
renunțat la posibile compensații teritoriale. În realitate, această propunee n-a fost făcută
niciodată, ba chiar se știe cu siguranță că Victor Emanuel s-a angajat față de Austria să combată
partidul democratic, asa cum, dealtfel, era și el înclinat să facă. După ce a reprimat revolta de la
Genova, n-a ezitat, în noiembrie 1849, să dizolve Camera, care se arătase ostilă aprobării
tratatului de pace, însoțind decretul de dizolvare printr-o proclamație destul de explicită în care
se făcea aluzie la posibilitatea abrogării Statului dacă alegerile n-ar fi adus un rezultat favorabil
moderaților. Succesul acestora și fermitatea lui d’Azeglio au reușit însă să înlăture pericolul unei
restaurări absolutiste în Piemont, singurl dintre statele italiene care a continuat să fie o monarhie
constituțională.

În februarie 1850, Siccardi, ministrul sigiliului de stat în cabinetul lui d’Azeglio, a

prezentat Camerei un complex de legi care tindeausă limiteze privilegiile clerului (abolirea
tribunalului ecleziastic și rămășițelor dreptului de azil, limitarea zilelor de sărbătoare) și să
aducă astfel legislația piemonteză la nivelul legislației altor state italiene în domeniul în care ea
era cu deosebire înapoiată9.

8
Ibidem, p. 24-25.
9
Giuliano Procacci, op. cit., p. 336-337.

4
Nisioi Dumitru - Grupa 213

La 21 iulie 1958, Cavour se întâlneşte cu Napoleon al III-lea la Plombieres. Regele

francez îi promite prim-ministrului piemontez, 200.000 de oameni pentru a-i alunga pe austrieci
din peninsulă, anexarea la Piemont a Lombardiei şi a Veneţiei, ce îl va plasa pe Victor
Emmanuel în fruntea unui mare regat al Italiei de Nord, iar restul Italiei va fi împărţit între trei
state (statul papal, regatul Italiei centrale şi regatul Neapolelui) grupate împreună cu primul într-
o confederaţie italiană condusă de Papă. În schimbul serviciilor sale, Franţa va primii Nisa şi
Savoia. Se mai plănuieşte şi un proiect de căsătorie între prinţul Napoleon, verişor al împăratului,
şi prinţesa Clotilda, fiica lui Victor Emmanuel. Deşi această înţelegere nu îl mulţumeşte deplin
pe Cavour, o acceptă considerând-o un pas înainte, chiar dacă autoritatea papală, sub care se vor
reunii toate regatele, îl deranja10.

Începutul anului 1859 este marcat de tensiuni tot mai mari între Piemont şi Austria. După
nunta convenită la Plombieres (30 ianuarie 1859), Piemontul şi Austria ordonă mobilizare
generală. Austria dorea să înăbuşe în faşă orice încercare a Piemontului de a distruge ordinea
statală din peninsulă. Trupele franceze conduse chiar de Napoleon al III-lea vor debarca urgent la
Genova. Lor li se vor adăuga trupele piemonteze. Vor urma luptele de la Montbello (20 mai),
Palestro (30-31 mai), dar decisivă va fi victoria franco-sarzilor de la Magenta din 4 iunie 1859,
victorie ce le va deschide calea lui Napoleon al III-lea şi Victor Emmanuel spre Milano.

Urmează la 24 iunie, bătălia din jurul colinei Solferino, ce se termină printr-un măcel
îngrozitor. Napoleon și-a oferit rufele pentru a fi transformate în bandaje pentru răniți,dar aceasta
nu oferea o compensație pentru oamenii săi, dat fiind faptul că bandajele și alte provizii trimise
oficial nu au sosit decat dupa terminarea războiului. Deşi victorios, Napoleon al III-lea,
zdruncinat de pierderile suferite, propune austriecilor un armistiţiu care se va încheia la 9 iulie la
Villfranca, spre stupefacţia italienilor11 .

Acordul preliminar de la Villafranca, confirmat curând de tratatul de la Zurich,

restabileşte pacea în condiţii mult diferite de cele pe care Cavour le considera deja
nesatisfăcătoare după întrevederea de la Plombieres. Austria îi remite Franţei, Lombardia iar

10
Ibidem, p. 340-341.
11
Ibidem, p. 342-344.

5
Nisioi Dumitru - Grupa 213

aceasta o retrocedează Piemontului, dar Veneţia rămâne austriacă. Prinţii din Italia centrală şi
papa vor fi repuşi în drepturi.

Este momentul în care în micile ducate din centrul Italiei se produc o serie de revolte.
„Răsculaţii” obţin puterea şi cer unirea cu Piemontului. În primăvara lui 1860, printr-o serie de
plebiscite, se vor alipi la Piemont, regatul Toscanei, Parmei, Modenei şi a Romagniei.

Pentru a termina acţiunea de unificare, Victor Emmanuel al III-lea trebuia să mai „alunge” trei
suverani instalaţi solid pe tronurile lor: regele Neapolelui, Papa şi împăratul Austriei, stăpân al
Veneţiei12.

În acest punct critic al unificării Italiei, un fost general al Republicii romane, Giuseppe
Garibaldi, va scrie istorie. În primăvara lui 1860, încurajat de emigranţi sicilieni, recrutează o
mică armată de voluntari numită „Cei o mie” (în realitatea era formată din ceva mai mult de
1200 de oameni), pe care o îmbracă în cămăşi roşii şi o adună la Genova.

La 11 mai, „cămăşile roşii” debarcă la Marsala, în Sicillia, înfrâng trupele lui Francisc al
II-lea şi ocupă Palermo iar Garibaldi se proclamă dictator al Siciliei în numele lui Victor
Emmanuel. Trei luni mai târziu, Garibaldi trece cu „cămăşile roşii”pe continent şi ocupă
Neapole, devenind „dictator al celor Două Sicilii”. Garibaldi decide să îşi continue marşul cu
direcţia Roma, dar Victor Emmanuel îi blochează iniţiativa şi anexează provinciile cucerite de
acesta, apoi intră şi ocupă ducatele rămase libere din jurul Romei.

La 18 martie 1861, Victor Emmanuel al III-lea proclamă regatul Italiei. Pentru a fi

desăvârşită, Italiei îi mai lipsesc Veneţia, rămasă sub stăpânirea Austriei, împotriva căreia un nou
război pare imposibil, şi Roma, protejată de Napoleon al III-lea, aflat la apogeul domniei sale13.

În 1866, chestiunea Veneței ajunsese la un punct culminant. Prusia era implicată în luăta
cu Austria pentru controlul asupra Germaniei. Într-un tratat secret încheiat cu Prusia, Italia
căzuse de acord ca, în cazul în care Prusia ar fi pornit la război cu Austria în urmatoarele două
luni, aceasta ar fi trebuit să declare război Austriei imediat după Prusia. La sfârșitul războiului,

12
Stiles Andrina, op. cit., p. 79-80.
13
Ibidem, p. 63-67.

6
Nisioi Dumitru - Grupa 213

după înfrângerea Austriei, Italia ar fi primit Veneția ca recompensă pentru serviciile oferite prin
crearea unui al doilea front într-un război între Austria și Prusia.

Asigurându-se că Italia ar fi câștigat Veneția dacă Prusia ar fi învins, Napoleon trebuia

acum să se asigure că același lucru s-ar întâmpla dacă ar fi învinge Austria. Prin urmare, el a
semnat un tratat secret cu Austria în care au convenit că, dacă Austria învinge Prusia, Veneția să
fie cedată Franței și apoi remisă Italiei de către Napoleon. În schimb, Franța trebuia să rămână
neutră în timpul războiului .

Peste patru ani cand războiul franco-prusian a început, în iulie 1870, Italia a rămas neutră.
Victor Emmanuel credea că prin căsătoria fiicei sale cu vărul lui Napoleon trebuia sa intervină in
confruntare dar guvernul său a apreciat diferit situația și nu a actionat decat atunci când
Napoleon a fost luat prizonir de către prusaci la 1 septembrie 1970. Victor Emmanuel trimite o
scrisoare Papei prin care îi cere sa ajungă la o întelegere și anume să separe biserica de stat
lăsându-l pe Papă fără putere partimonială dar cu deplină independență spirituașă, apărată și
garantată de stat dar Papa l-a refuzat.

Drept urmare guvernul a trimis o armată de 60.000 de oameni care au bombardat orșul și
s-a creat o breșă în zidurile cetății. Pe 20 septembrie Victor Emmanuel a intrat în Roma. S-a ținut
un plebiscit în octombrie. Roma a votat în unanimitate pentru unirea cu restul Italiei și a devenit
capitala țării. Astfel Risorgimento se încheie triumfător, regatul Italiei era deplin unit14.

14
Ibidem, p. 80-82.

7
Nisioi Dumitru - Grupa 213

Bibliografie

 Stiles, Andrina, Unificarea Italiei 1815-1870, trad. de Popescu Iuliu, Editura

All , București, 1995.
 Procacci Giuliano, Istoria italienilor, trad. de Trancă Dumitru, Editura
Politică, București, 1975.
 Riall Lucy, Italia în perioada Risorgimento, trad. de Ciornei-Sandu Irina,
Editura Artemis, București, 2001.

8
Nisioi Dumitru - Grupa 213

Tratatele Westfalice 1648 semnificatii si consecinte

Pacea de la Westfalia din 1648 , prin tratatele semnate la Osnabruck si la Munster,

incheie razboiul de 30 de ani , stabilind structuri teritoriale si politice care vor dura pana la
Congresul de la Viena ( 1815 ) , unele si dupa aceea .

In prima jumatate a secolului al XVII-lea intreaga energie a diplomatiei europene a fost absorbita
de un conflict care a depasit, prin durata si ororile sale, tot ceea ce Europa medievala conoscuse
pana atunci si anume Razboiul de treizeci de ani ( 1618-1648 ). Acest conflict unic prin lungimea
lui, schimbarea frecventa a scenei si a mobilurilor sale a fost una din ultimele manifestari ale
unei crize mult mai ample: trecerea in Europa occidentala si centrala de la timpurile medievale,
la timpurile moderne. Pastrand ceva din caracterul brutal al razboaielor religioase din secolul
precedent, Razboiul de treizeci de ani prezinta totodata si multe din trasaturile marilor razboaie
care au zguduit Europa in epoca moderna.Pornit dintr-un eveniment local si religios ( insurectia
boemilor impotriva casei de Austria ), el a capatat repede caracterul si dimensiunile unui razboi
general european, in care s-au angajat majoritatea statelor, grupate in doua tabere confesionale
(catolica si protestanta ) conduse de Habsburg si Bourbon. Desi in aparenta ambele au luptat
pentru un ideal religios, in realitate ele au urmarit scopuri politice bine definite.

Razboiul de treizeci de ani a afectat intr-un fel sau altul intreaga Europa si nu in ultima instanta
tarile din sud-estul continentului. Faptul ca Imperiul otoman nu a putut sa intervina direct in
conflict, din cauza razboaielor aproape neintrerupte cu Persia ( 1578-1639) si cu Polonia (1612-
1633) a ingaduit principiilor Transilvaniei sa ia parte activa la razboi, alaturi de puterile
protestante si de Franta si impotriva Habsburgilor austrieci, care nu renuntasera catusi de putin la
intentia de a pune stapanire pe principatele romanesti si in primul rand pe Transilvania.
Statele feudale din Germania si Nordul Italiei erau grupate sub conducerea Sfantului Imperiului
Roman de origine germana , conduse de casa de Austria , care putea sa domine Europa . In
interiorul acestuia insa nu exista o conducere centralizata , datorita slabelor mijloace de
comunicatie , feudalii considerand puterea imparatului ca nominala .
Reforma ( desprinderea de biserica catolica ) a oferit printilor rebeli ocazia sa-si afirme
neatarnarea si fata de imparat si fata de papalitate .

9
Nisioi Dumitru - Grupa 213

A fost un razboi distrugator , in urma caruia Europa centrala a fost devastata , iar
combatantii epuizati au trecut la negocieri de pace .
Tratativele s-au desfasurat intre Imperiul habsburgic si Franta la Munster – in zona
catolica – si intre Imperiu si Suedia la Osnabruck – in zona protestanta - , ambele orase din
Westfalia .Centrul Europei devenise un vaccum material si uman .
Razboaiele si pacea westfalica au intarziat reunificarea Germaniei cu cateva secole .
Este important de retinut ca cele doua tabere care s-au infruntat erau formate – prima , sub
steagul catolicismului , din Austria , Spania si o serie de state germane catolice , conduse de
Bavaria , iar cea de a doua sub semnul protestantismului , din Danemarca , statele germane
protestante , Suedia care era apeciata ca statul cel mai puternic dintre statele scandinave –
considerata mercenarul Frantei lasandu-se „cumparata „ de aceasta , avand o subventie anuala
de un milion de livre , in schimbul acestei sume trebuind sa participe cu 30 000 de pedestrasi
si 6 000 de calareti , si Franta – desi era catolica .

Desi razboiul a fost purtat sub o motivatie religioasa , protagonistii urmareau scopuri
nationale precise . Astfel , Casa de Austria urmarea unificarea Germaniei sub sceptrul Vienei
prin castigarea pe plan religios a pozitiilor pierdute in favoarea protestantilor , dupa reforma
initiata de Martin Luther in 1517 . Danemarca urmarea sa-si pastreze pozitiile pe care le avea in
Germania , iar Suedia dorea extinderea posesiunilor teritoriale si asigurarea unor interese
comerciale in Germania . Participarea la razboi a Transilvaniei , sub Bethlen si Rakoczy
impotriva habsburgilor , urmarea consolidarea statului aproape independent si a pozitiei
internationale a principatului fata de Austria .
O atentie deosebita merita pozitia Frantei , care, desi catolica , a sprijinit si a initiat
aliantele anti-habsburgice si apoi a intervenit direct in razboi . Sub conducerea cardinalului
Richelieu s-a inceput negocierile cu regele Danemarcii care , de teama intaririi Habsburgilor in
nordul Germaniei si pe tarmurile Marii Nordului si ale Marii Baltice , a primit bucuros subventii
din partea Angliei si a Olandei si a inceput razboiul impotriva imperiului . Franta a impus
prioritatea interesului de stat fata de alte preocupari , inclusiv cele religioase , ceea ce a dus la
afirmarea unui principiu nou in politica externa a statelor , ce aceea al ratiuni de stat . Desi
cardinal al bisercii catolice , Richelieu a vazut in incercarea habsburgilor de a restabili religia
catolica peste tot in Europa o amenintarea la securitatea Frantei , o manevra politica prin care se

10
Nisioi Dumitru - Grupa 213

urmarea dobandirea suprematiei in Europa centrala si a pus interesul national al Frantei mai
presus de aspiratiile sale religioase .

Asa se explica si incheierea unor aliante ale Frantei catolice cu Danemarca , Olanda s
Suedia protestante , impotriva unor state catolice ca Austria si Spania . Principiul ratiunii de stat
avea sa domine politica statelor in Europa in secolele urmatoare .

Un alt principiu stabilit in timpul razboiului de 30 de ani si apoi prin pacea westfalica a
fost cel al echilibrului de forte intre principalii actori ai vietii internationale . Aceasta inseamna
formarea de coalitii suficient de puternice pentru a mentine forte egale pentru a preveni
dominatia unui stat asupra altora si a evita sau limita conflictele .
Tratatele de la Westfalia au pus , de asemenea bazele conceptiei suveranitatii statelor
nationale , ale unor norme privind suveranitatea statelor , egalitatea in drepturi si neamestecul in
treburile lor interne , care vor deveni treptat principii fundamentale ale dreptului international .
Pornind de la motivatia religioasa a razboiului si dorind sa stabileasca independenta statelor din
acest punct de vedere , atat fata de Sfantul imperiu german , cat si fata de papalitate , aceste
principii si norme recunosteau dreptul fiecarui stat de a se guverna potrivit intereselor si ratiunii
sale . Statele au devenit singurele sisteme politice legitimate , bazate pe teritoriu propriu si
guvern uindependent .A fost consacrata independenta Olandei si a Confederatiei contoanelor
elvetiene , au fost stabilite norme privind protectia unor minoritati religioase , ca si garantii
colective ale independentei unor state ( a Olandei de catre Franta si Suedia ) .
Aceasta evolutie in planul relatiilor internationale a determinat si aparitia , in prima
jumatate a secolului al XVII – lea , a unor conceptii privind normele care sa guverneze aceste
relatii , care au marcat inceperea formarii dreptului international , asa cum il cunoastem in
prezent .
Tratatele westfalice au conturat structura Europei Centrale si de Vest pentru aproape
100 de ani . Ele au marcat si victoria monarhiilor impotriva papalitatii , au insemnat
recunoasterea principiilor suveranitatii si egalitatii statelor si au intradus in politica mondiala
principiul echilibrului dintre puteri ca mijloc de mentinere a pacii .
Dupa pacea de la Westfalia a urmat un sir de conflicte militare in toata Europa , dar si in
afara continentului , mai ales pe mari si oceane , opunand aliante diferite , cu schimbari
neasteptate de parteneri . Monarhii care conduceau statele in aceasta perioada urmareau sa-si

11
Nisioi Dumitru - Grupa 213

largeasca domeniile , sa-si asigure dominatia asupra unor zone cat mai intinse si , desigur , sa-i
impiedice pe altii sa dobandeasca prea multa putere . In aceasta perioada , razboaiele Frantei cu
Spania , Olanda Anglia si Austria urmareau hegemonia asupra continentului , cele ale Suediei in
Nord tinteau spre dominarea totala a Bazinului Baltic , in centrul si sud-estul Europei luptau
pentru dominatie imperiile habsburgice si otoman , iar pe mari si oceane avea loc confruntarea
dintre Anglia si Olanda pentru suprematie navala .
Tot in aceasta perioada se contureaza politica Angliei de a impiedica formarea oricarei
dominatii pe continent , fie de catre Franta prin castiguri teritoriale noi sau prin unirea tronurilor
francez si spaniol sub acelasi spectru ., fie de catre Austria , in acelasi mod .Totodata , Anglia
incepea formarea unui urias imperiu colonial si pentru aceasta avea nevoie sa domine marile si
oceanele . Vom intalni in mod constant aceasta politica a Angliei , de a impiedica orice
dominatie pe continent .
In urma pacii westfalice , Franta devenise puterea dominanta in Europa .Ea urmarea in
continuare sa-si extinda teritoriile , pentru a obtine frontiere naturale pe Pirinei si Alpi , pe Rhin
si pe Canalul Manecii , in rasarit , urmarea sa profite de slabiciunea Imperiului habsburgic si sa
incheie alinate cu Imperiul otoman , cu Rusia , Polonia , Suedia , astfel incat Austria sa fie
angajata in aceasta parte a Europei . In vest , a incheiat aliante cand cu Olanda , cand cu Anglia ,
dar a avut repetate razboie cu acestea .
Dupa pacea de la Westfalia , Austria si-a canalizat expansiunea spre sud-est , inaintarea
Austriei si Rusiei spre sud-estul continentului a determinat ceea ce a fost denumita timp de doua
secole „chestiunea orientala „ , a declinului si prabusirii Imperiului Otoman si a succesiunii la
posesiunile acestuia .

Pacea din Westfalia a fost incheiata dupa lungi tratative , deoarece problemele ce urmau a
fi solutionate erau controversate . Tratativele au fost incepute in anul 1644 si incheiate in anul
1648 in orasele Osnabruck si Munster .

In orasul Osnabruck s-au intalnit reprezentantii imparatului , ai pricipiilor protestanti germani

si ai Suediei , iar la Munster s-au intrunit ambasadorii imparatului , Frantei si ai celorlalte state
catolice .

12
Nisioi Dumitru - Grupa 213

Iscusitul diplomat Trautmansdorf – ambasadorul imparatului habsburgic – si-a indreptat toate

eforturile spre satisfacerea pretentiilor Suediei , urmarind astfel s-o desprinda de Franta si sa
creeze imperiului conditii de negocieri mai favorabile .Suedia a ramas insa puternic legata de
Franta care era carmuita de noul conducator cardinalul Mazarin, (numit dupa moartea
cardinalului Richelieu). Instigandu-l pe principele elector de Brandenburg impotriva pretentiilor
exagerate ale Suediei asupra tarmului de sud al Marii Baltice , el a zadarnicit astfel pretentiile
suedezilor , silind Suedia sa ramana alaturi de Franta .

Trautmansdorf n-a izbutit decat sa fereasca de dezmembrare posesiunile austriece ale

Habsburgilor pastrand integritatea de stat a viitoarei Austrii , ceea ce a fost considerat un succes
diplomatic al Imperiului .

Prevederile finale ale tratatului de pace au fost semnate la Munster , pe data de 24 octombrie
1648 , unde s-au alaturat si imputernicitii de la Osnabruck .

Consecintele Pacii din Westfalia :

- au fost reafirmate prevederile Păcii Religioase de la Augsburg (1555), prin care religia
catolică și cea protestantă (luterană) erau privite ca religii egal îndreptățite, și, totodată,
aceste prevederi au fost extinse, cuprinzând și confesiunea calvină din imperiu
- A stabilit pentru multa vreme structura interna a Germaniei

- A consfintiit faramitarea politica a Germaniei in peste 360 de statulete independente -

fiecare principat avand propriile lui legi ( dintre care - Bavaria care ocupa o poziţie de
conducere în cadrul "ligii catolice" din timpul Războiului de 30 de ani., Saxonia ,
Hanovra , Brandenburg- viitoarea Prusie), Imperiul a pierdut o mare parte din teritoriu:
Lorena, Alsacia, o parte din Ţările de Jos (Republica Olandeză), Elveţia etc. El a
continuat să existe pe hârtie şi va fi desfiinţat oficial abia în 1806 de către Napoleon
Bonaparte. Statele germane nu aveau ieșire la mare, fiind excluse din comerțul maritim,
ceea ce a cauzat, în viitor, lipsa coloniilor germane, și constituia un dezavantaj dezastruos
pentru o perioadă de 150 de ani în piața de desfacere, sursă de materii prime, frânând
13
Nisioi Dumitru - Grupa 213

dezvoltarea economică a acestor state, în comparație cu puterile maritime ale acelei epoci
(Olanda, Anglia și Franța). Principii germani au obtinut , insa , dreptul la o politica
externa independenta , care includea dreptul de a declara razboi si de a incheia pace ,
dreptul de a negocia si finaliza tratate cu tari straine , dar nu puteau duce o politica
externa indreptata impotriva Imperiului
- Se pun bazele regatului Prusiei
- A definitivat granitele statelor europene
- Tratatele incheiate ulterior in Europa aveau sa tina cont de clauzele stipulate in Tratatul
semnat la Munster
- Spania pierde suprematia in Europa in favoarea Frantei

- Franța, prin uneltirile cardinalului Richelieu, care a fost împotriva încheierii păcii, devine
cea mai influentă și puternică țară din vestul Europei – isi anexeaza disputatele provincii
Alsacia ( fara Strassbourg ) si Lorena , a pastrat cele trei episcopate dobandite anterior :
Toul , Metz si Verdun . In felul acesta , a inceput sa infaptuiasca revendicarea Frantei de
a-si redobandi ,, hotarele naturale ,,
- Cehia si Moravia devin domenii ereditare ale habsburgilor
- Suedia devine o mare putere si obtine: orașul Stettin cu regiunea înconjurătoare; orașul
Wismar; de asemenea, episcopatul Bremen și Werden , obtine stapanirea asupra gurilor
fluviilor din Europa rasariteana care se varsa in Marea Nordului si Marea Baltica (din
care face un lac suedez ) , pe care navigau navele cu grane din Europa rasariteana din
Anglia si Olanda
- Danemarca nu obține teritoriile pretinse
- Austria cedează Franței Sundgau
- Nu s-a reușit o hegemonie catolică în imperiu
- Se va da libertate de cult tuturor protestantilor din toate principatele germane si care de
fapt au primit libertatea religioasa pentru care au luptat
- Părți mari din Sfântul Imperiu Roman sunt pustiite de război, pierderea de vieți omenești
fiind estimată între 3 și 4 milioane, la aceasta au contribuit, în principal, foametea și
epidemiile.
- Olandei ii este confirmata independenta
- S-a recunoscut independenta Confederatiei Elvetiene fata de Imperiu
14
Nisioi Dumitru - Grupa 213

Pacea din Westfalia a insemnat triumful politicii lui Richelieu , desi la semnarea sa
cardinalul nu mai era in viata . Continuatorul politicii sale a fost cardinalul Mazarin care a
preluat puterea in perioada cand se definitivau conditiile de pace la Osnabruck si Munster . Mai
tarziu el a incheiat Pacea de la Pirinei cu Spania , impotriva careia luptase ca aliat al Angliei ,
condusa de catre Cromwell .

Tratatul din Westfalia este punctul de plecare al tuturor tratatelor ulterioare marcand un
nou moment de referinta in diplomatia europeana , s-a stabilit un nou raport de forte , fiind
primul Congres International care a reunit reprezentanti din majoritatea tarilor europene marcand
astfel inceputul istorie Congreselor diplomatice europene . Aceste tratate au implicat un efort
deosebit, fiind apreciate drept un succes al diplomatiei europene .

Bibliografie

Nicolae Ciachir, Istoria relatiilor internationale de la pacea Westfalica (1648), pana in

contemporaneitate, Bucuresti 1998

15
Nisioi Dumitru - Grupa 213

Politica externă a României in contextul războiului sârbo-bulgar (1885-1887)

Războiul sârbo-bulgar a fost un conflict armat între Serbia și Bulgaria ce a izbucnit la 14

noiembrie 1885 și a durat până la 28 noiembrie 1885. Pacea finală s-a semnat la 3 martie 1886 la
Bucuresti . Ca urmare a războiului, puterile europene au recunoscut unificarea Bulgariei ce a
avut loc la 18 septembrie 1885.

Acest război, deşi nu a avut o rezonanţă prea mare în epocă, a marcat totuşi destul de mult
relaţiile dintre Serbia şi Bulgaria la sfârşitul secolului al XIX-lea şi chiar la începutul secolului al
XX-lea. Acesta, dar şi alte neînţelegeri au creat o stare de neîncredere şi competiţie între cele
două state, ce va dura câteva decenii bune. Acest conflict a avut la bază şi ajutorul dat de
Bulgaria insurgenţilor sârbi în 1883 sau refugiaţilor politici. Totodată, guvernul şi presa bulgară
au sprijinit deschis acţiunile emigranţilor sârbi. În acest sens chiar şi documentele franceze
vorbesc despre azilul acordat de bulgari unor refugiaţi sârbi. 15
La acestea s-a mai adăugat şi aşa-numita afacere Bregovo. Miloš Obrenović cumpărase
cu câteva decenii în urmă o proprietate lângă Bregovo, pe malul stâng sârbesc al Timocului. La
un moment dat Timocul şi-a schimbat cursul iar proprietatea a ajuns pe malul drept turcesc, apoi
bulgăresc al Timocului. Cu toate acestea acolo exista un punct de control sârbesc. Totuşi mici
pierderi teritoriale au fost de ambele părţi, şi în general egale. Serbia, însă ar fi dorit să păstreze
ceea ce câştigase de la Bulgaria dar fără să lase Bulgariei ceea ce câştigase aceasta. În 1884
Bulgaria a cerut Serbiei să îşi retragă soldaţii deoarece sunt pe teritoriu bulgar. Drept urmare la
22 mai 1884 bulgarii au luat proprietatea cu forţa, iar peste o săptămână Serbia a întrerupt
legăturile diplomatice cu Bulgaria. Disputa nu a fost soluţionată nici după terminarea războiului,
abia prin 1888 relaţiile reintrând în normal. În noile condiţii care încurajau Serbia să îşi extinde
teritoriul spre sud, relaţiile cu Bulgaria au o importanţă capitală pentru Milan, deoarece şi pe
seama acesteia urma să se realizeze extinderea spre sud a Serbiei.16
Anii 1884 – 1885 au fost destul de întunecaţi pentru Milan. Avea probleme atât în interior
cu opoziţia, cu soţia sa rusofilă, cât şi în exterior deoarece se părea că nu mai este aşa de bine
privit la Viena, principala putere susţinătoare a Serbiei în acea vreme. În plus aliatul tradiţional al
Serbiei, Muntenegru, nu agrea politica filo-austriacă a lui Milan. Iar în vara anului 1883 fiica
cneazului Nikola al Muntenegrului, Zorka se căsătorise cu marele rival al lui Milan, Petru
Karadordevic, ultimul urmaş al eroului din războaiele cu turcii de la începutul secolului al XIX-
lea şi pretendent, totodată la tronul Serbiei.
Se ajunsese în cursul anului 1885 la o situaţie foarte încordată în Serbia datorită politicii
duse de Milan şi de guvernul său. Pentru a abate atenţia opiniei publice, Milan s-a orientat în
vederea obţinerii unor compensaţii teritoriale pe seama Bulgariei. Semnele erau încurajatoare,
având în vedere întreruperea relaţiilor diplomatice cu Sofia. În acest sens agentul României la
Sofia vorbea la 7 iunie 1885 despre o serie de incidente la frontiera sârbo-bulgară. O dată

15
Nicolae Ciachir,” Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca modernă (1789-1923)”, Bucureşti,
1987, p. 274.
16
Charles si Barbara Jelavich, “Formarea statelor naţionale balcanice (1804-1920)”, Cluj-Napoca, 1999,
p. 228.

16
Nisioi Dumitru - Grupa 213

întrerupte relaţiile dintre cele două state, agentul Bulgariei a părăsit Serbia iar cel al Serbiei s-a
retras la Niş.
La sfârşitul verii lui 1885, la Bucureşti, Nacev, ministrul Bulgariei avea convorbiri cu cel
al Serbiei, Kaljević despre reluarea relaţiilor diplomatice dintre Bulgaria şi Serbia; în acelaşi
timp surse austro-ungare vorbeau la începutul lui septembrie 1885 despre deplasarea unui convoi
cu arme şi muniţie de la Sofia la Vidin, în vederea sprijinirii unei eventuale rebeliuni a
refugiaţilor radicali sârbi. Unii dintre ei s-au aflat chiar şi în România. Se pare că însuşi Pašić,
liderul radicalilor sârbi s-a aflat într-o vreme la Calafat. În acea stare de tensiune, prelungitele
absenţe din ţară ale regelui Milan au stârnit diverse comentarii, respectiv că în Austria şi
Germania regele era preocupat mai mult partidele de vânătoare decât de problemele de sănătate.
La 6 / 18 septembrie 1885 a izbucnit o răscoală în oraşul Filipopol (astăzi Plovdiv, în
Bulgaria), capitala Rumeliei Orientale în urma căreia a fost înlăturat guvernatorul turc şi
proclamată unirea Rumeliei cu Bulgaria, conducător al noului stat devenind cneazul
Bulgariei, Alexander Battenberg .17
Opinia publică din România a fost bucuroasă la aflarea acestei veşti, ea amintind de
mişcătoarele momente din 1859. Oficialităţile române au dat dovadă de un calm deosebit în acele
momente, încercând să se încadreze pe o linie de imparţialitate. În schimb Rusia nu a fost de
acord cu acest fapt şi a protestat energic împotriva „încălcării tratatului de la Berlin”. De fapt
Alexandru III era deranjat de influenţa crescândă a puterilor centrale în Bulgaria şi în Balcani.
Drept urmare Rusia şi-a retras toţi ofiţerii din armata bulgară şi a început o campanie deschisă
pentru îndepărtarea prinţului Alexandru Battenberg de la conducerea Bulgariei.18
Acest eveniment a fost o surpriză cu totul neplăcută pentru Milan. El vedea în acest act o
încălcare a tratatului de la Berlin, „a step back towards San Stefano, a change in the Balkan
balance of power”, după cum remarca S. K. Pavlovitch. Milan devenise obsedat de acţiunile
Bulgariei, se temea chiar de un viitor atac al acesteia împotriva Serbiei.
În această perioadă Milan se afla de circa o săptămână în Austria, la Gleichenberg. La
insistenţele primului său ministru, Garašanin, Milan a decis să se întoarcă la Belgrad, fiind
convins că ceea ce se întâmplase era doar un prim pas spre refacerea Bulgariei de la San Stefano.
În drum spre Belgrad, Milan s-a grăbit să meargă şi la Viena pentru a cere sprijin aliatului său de
la nord, ceea ce s-a şi întâmplat după întrevederea avută cu Kalnoky. Întors la Belgrad pe 8
septembrie 1885 şi având promis tot sprijinul vecinului de la nord, Milan era hotărât să îl pună la
punct pe cneazul bulgar şi să ceară compensaţii pe măsură. Era o ocazie de a-şi reface imaginea
şi pe plan intern. Pe cât de nepăsător se dovedise de ceea ce se întâmplă în vremea din urmă, pe
atât de zelos era acum Milan să-l pedepsească pe vecinul său (încă supus Imperiului otoman)
pentru cutezanţa de a fi încălcat prevederile Congresului de la Berlin. La Viena Milan a obţinut
sprijinul lui Kalnoky pentru o acţiune energică împotriva Bulgariei şi un împrumut de 25 000
000 de dinari de la bancherii vienezi.19
La 10 / 22 septembrie 1885 Miliutin Garašanin a venit la Legaţia României pentru a se
consulta asupra avertismentelor din Bulgaria. Acesta era adânc preocupat de conduita României
în acest caz, nutrind speranţa unei acţiuni comune. Ministrul României şi-a exprimat interesul
pentru poziţia ce o adopta Serbia, implicată într-o mai mare măsură. Şeful cabinetului sârb nu a
ascuns că ţara sa ar dori o acţiune energică şi imediată. Aceasta trebuia să înceapă cu un protest
categoric împotriva încălcării Tratatului de la Berlin, prin perspectiva unei Bulgarii mari (o

17
Nicolae Ciachir, op. cit., pg. 274
18
Agrigoroaiei Ion “România in relațiile internaționale 1699-1939” Iași 1980, pg. 324
19
Skazkin S.D “Istoria Diplomaţiei,” vol. III, Bucureşti, 1956, pg. 95

17
Nisioi Dumitru - Grupa 213

ameninţare a intereselor sârbeşti), şi să continue până la intervenţia armată, în caz de nevoie.

Pentru a nu-şi depăşi prerogativele, diplomatul român l-a invitat pe demnitarul sârb să exprime în
scris propunerile guvernului său către cel român; invocându-se încălcarea tratatului de pace şi
crearea în acest fel a unei noi stări de lucruri în Balcani, se sugera României posibilitatea unei
înţelegeri spre promovarea intereselor comune şi particulare ale celor două ţări. Deja, a doua zi
se proclama intrarea în vigoare a decretelor de mobilizare parţială, de convocare la Niş a
Skupştinei în sesiune extraordinară şi de suspendare a libertăţilor publice.
Cu ocazia audienţei ministrului român la regele Milan, suveranul i-a comunicat acestuia
că demersul preşedintelui de Consiliu s-a înfăptuit la ordinul său. Milan conta şi pe ajutorul
regelui Greciei, cu care se întreţinuse la Viena. Obsesia sa era neschimbată: Bulgaria mare era la
fel de periculoasă pentru România, Grecia şi Serbia. Ca element nou apărea solicitarea
compensaţiilor pentru această presupusă deranjare a echilibrului balcanic. Regele susţinea că nu
putea admite restabilirea tratatului de la San Stefano, ameninţând cu luarea Sofiei de către armata
sârbă sau chiar intrarea în Macedonia, aflată sub turci. Emil Ghica a dovedit însă, în continuare,
aceeaşi reţinere, sub impactul îngrijorării ca România să nu ajungă teatru de înfruntare ruso-
habsburgică.
În Serbia, regele şi seful guvernului sperau că, în situaţia actuală, mai mult ca niciodată,
este nevoie de afirmarea solidarităţii intereselor comune ale României şi Serbiei. La 18 / 22
septembrie 1885 ministrul român la Belgrad arăta că oficialii sârbi îi sugeraseră că realizarea
Bulgariei mari era un pericol atât pentru Serbia, cât şi pentru România sau Grecia. Serbia a venit
la un moment dat şi cu propunerea realizării unei demonstraţii militare împotriva Bulgariei, iar
drept compensaţie, România să primească un teritoriu în sudul Dobrogei, ce să cuprindă Silistra
până la linia Rusciuk – Varna.20
Unirea Bulgariei ar fi năruit echilibrul balcanic, iar neputinţa dovedită a Turciei impunea
o apropiere între sârbi şi români în eventualitatea unei conferinţe balcanice. Ghica, ministrul
român în Serbia, buimăcit de zelul regelui Milan, a îndrăznit să-l întrebe pe acesta despre
vederile ministrului de externe austro-ungar Kalnoky, privitoare la intenţiile sale balcanice; se
ştia că alianţa celor trei împăraţi convenise pentru conservarea păcii în Balcani şi era de aşteptat
din partea contelui Kalnoky să stopeze elanul războinic al protejatului său. Acesta însă a evitat o
atitudine categorică; în plus ministrul monarhiei dualiste la Belgrad chiar l-a încurajat pe rege să
urmeze calea pe care apucase. Cu toate acestea A. J. P. Taylor crede că, dimpotrivă, Bismarck i-
ar fi propus lui Kalnoky o ruptură cu Rusia, pe care ministrul de la Viena a respins-o, însă,
hotărât fiind să păstreze alianţa cu Serbia şi să se opună, totodată, pretenţiilor asemănătoare ale
Rusiei în privinţa Bulgariei.21
În presa străină au apărut zvonuri despre existenţa unei alianţe a Românie cu Serbia sau
Grecia. De aceea la 17 / 29 septembrie 1885 Ion Câmpineanu cerea tuturor diplomaţilor români
din străinătate să dezmintă aceste zvonuri neadevărate. Serbia a tatonat în continuare
posibilitatea unor alianţe cu Grecia şi România împotriva Bulgariei. Dacă România ar fi putut fi
atrasă într-o asemenea alianţă, era practic imposibil de realizat o atragere a Greciei în acest
demers, deoarece aceasta în perioada respectivă se afla departe de graniţele Bulgariei.
Pentru atragerea României regele Milan a trimis la Bucureşti pe unchiul său generalul
Catargiu. Dar se pare că a avut parte de o primire destul de rece. La 11 septembrie 1885 Legaţia
română era înştiinţată despre plecarea generalului Gh. Catargiu în misiune specială la Bucureşti.

20
Ibidem pg. 140- 148
A.J.P. Taylor, “Monarhia Habsburgică. 1809-1918. O istorie a Imperiului Austriac şi a Austro-
21

Ungariei”, Bucureşti, 2000, pg. 138

18
Nisioi Dumitru - Grupa 213

Generalul, mesager personal al regelui Milan, urma să se întâlnească cu primul ministru I. C.

Brătianu şi cu titularul Externelor, I. Câmpineanu. Misiunea generalului Catargiu la Bucureşti nu
a trecut nebăgată în seamă. Serbia dorea ca Bucureştiul să fie informat chiar cu detaliile
preparativelor în chestiunea bulgară, deoarece înalta cordialitate reciprocă din ultima vreme
îndreptăţea gândul unei acţiuni concrete. Că acest gând a preocupat îndeaproape guvernul
Brătianu, ne-o dovedesc informaţiile păstrate. Ministrul Serbiei L. Kaljević (deşi a fost lăsat de o
parte în tratativele misiunii confidenţiale Catargiu) semnala o agitaţie mult mai intensă în cabinet
după revenirea primului ministru din voiajul Viena – Berlin. În afara disputelor pe teme
economice de la Viena (expirase vechiul tratat din 1875), Brătianu se întreţinuse pe îndelete şi cu
Bismarck pe teme balcanice. Aceste consultări au adus până la urmă la politica de neutralitate a
României.
Chiar în acele zile din septembrie 1885 primul ministru român, I. C. Brătianu a efectuat o
serie de vizite scurte la Viena iar apoi în Germania. El a avut o serie de întrevederi cu Kalnoky
iar apoi cu Bismarck. În cadrul acestor întrevederi Brătianu a cerut recunoaşterea neutralităţii
României22. Bismarck se pare că dorea să păstreze cu orice chip pacea în Balcani. De aceea
cancelarul îi dădea primului ministru român şi cuvenitele temeiuri de linişte asigurându-l că
evenimentele din Balcani s-au înfăptuit chiar în pofida Rusiei, venind ca o surpriză neplăcută
pentru această ţară; de aceea ele nu mai păreau de natură a tulbura echilibrul oriental,
determinând astfel definitiv şi prudenta opţiune românească.
România nu a rămas pasivă la pregătirile de război ale Serbiei. În lunile septembrie –
octombrie la graniţa sârbo-bulgară s-au semnalat numeroase incidente care au dus la o mai mare
vigilenţa a autorităţilor române. Tocmai în acest sens se înscrie şi vizita M. S. Sale Regele Carol
I la Craiova în zilele de 1 – 2 octombrie 1885. Acesta a inspectat trupele Corpului I Armată,
probabil, tocmai datorită apropiatei confruntări sârbo-bulgare care se contura tot mai vizibil. La
sosirea în gara Craiova regele Carol a fost întâmpinat de oficialităţile oraşului în frunte cu
primarul Nicolaidi şi cu prefectul Vârvoreanu, fiind găzduit pe perioada şederii în Craiova în
casele doamnei Glogoveanu.
A doua zi regele Carol a trecut în revistă trupele de la Craiova, întrunite pe platoul din
stânga şoselei Amaradia. În aceeaşi zi, cu prilejul unei vizite la liceul oraşului, regele,
impresionat fiind de calitatea pregătirii elevilor şi profesorilor, a acceptat, la propunerea
directorului Constantinescu şi a profesorilor, ca această unitate de învăţământ să poarte pe viitor
numele de „Carol I”.
În zadar avertiza ministrul Turciei Skupştina de la Niş, că orice agresiune împotriva
Bulgariei (încă parte integrată a Imperiului Otoman) urma să fie considerată declaraţie de război
împotriva Turciei; nici înţelegerea cu Grecia, pur formală, fără speranţe de cooperare militară, nu
l-au putut îndupleca pe Milan să renunţe la gândul de răfuială. Până şi Austro-Ungaria, care-l
susţinuse, încercase în cele din urmă să-l îndrume spre moderaţie, în aşteptarea hotărârilor unei
conferinţe balcanice, de mediere. Austro-Ungaria începuse să îl agreeze pe cneazul Bulgariei,
mai ales pentru că intrase în conflict cu Rusia. Rudă a reginei Victoria a Angliei, Alexandru
Battenberg, putea deveni în viitor un aliat de nădejde al Vienei în Balcani, de aceea diplomaţia
austro-ungară încerca să nu fie prea aspră cu acesta.23
Pentru medierea diferendului la 24 octombrie / 5 noiembrie 1885 şi-a început activitatea
Conferinţa ambasadorilor de la Constantinopol, în chestiunea unirii Bulgariei cu Rumelia.

22
Nicolae Ciachir, op. cit. p. 277.
23
Charles si Barbara Jelavich, op. cit. pg. 230

19
Nisioi Dumitru - Grupa 213

România nu s-a alăturat solicitărilor intransigente ale Serbiei, ci va încerca să formuleze

revendicări proprii; partea română a făcut demersuri în sensul lărgirii ordinei de zi a conferinţei,
solicitând dărâmarea fortificaţiilor Bulgariei de pe malul stâng al Dunării, în special cele ale
cetăţii Vidinului, fără reuşită însă. Întru-cât din partea conferinţei nu se anunţau sancţiuni, regele
Serbiei s-a decis brusc şi, la 2 / 14 noiembrie 1885, a declarat război Bulgariei. Drept pretext el a
argumentat că în zona de frontieră dintre cele două state bulgarii ar fi atacat câteva posturi de
grăniceri sârbi, având şi avantajul că armata sârbă era net superioară ca efective celei bulgare: 70
000 sârbi contra 30 000 bulgari. Dar Milan a apreciat greşit neputinţa armatei bulgare, pe care el
o vedea slăbită după retragerea ofiţerilor ruşi.
Evenimentele de pe front au fost surprinse cu realism de ziarul „Românul” care, pe toată
perioada desfăşurării luptelor, a afişat o ţinută echidistantă. Articolele acestuia au scos în
evidenţă ororile şi tragismul războiului, absurditatea motivelor invocate de cele două părţi şi
urmările nefaste ale acestuia.
Dar în scurt timp evenimentele vor tempera elanul regelui Milan, înaintarea anemică a
infanteriei sârbeşti fiind stopată în faţa Sofiei la Slivniţa, 17 – 19 noiembrie 1885; a urmat o
viguroasă contraofensivă a armatei bulgare, sprijinită de miliţiile rumeliote, care a transformat
campania sârbească într-o jenantă înfrângere. Ostilităţile s-au mutat apoi în Serbia, după lupte
înverşunate bulgarii ocupând Pirotul. Însă la 6 / 18 noiembrie s-a produs intervenţia izbăvitoare a
Austro-Ungariei care, ameninţând cu intrarea în război alături de Serbia, a reuşit să oprească
ofensiva bulgară. În acest sens, agenţiile de presă transmiteau la 26 noiembrie 1885 că ministrul
Austro-Ungariei la Belgrad, contele von Khevenhuller, fusese însărcinat să meargă la cartierul
general bulgar pentru a cere Principelui Alexandru, din partea marilor puteri, încetarea
ostilităţilor. Armistiţiul s-a încheiat la 10 / 22 decembrie 188524. Numărul victimelor era destul
de mare în comparaţie cu durata sa scurtă: 6800 sârbi şi 2300 bulgari. Pe lângă înfrângere şi
pierderile umane, Serbia, şi mai ales regele Milan, ieşea din acest conflict cu o imagine extrem
de „şifonată”, atât în interior cât şi pe plan extern.
Pe lângă admirabila neutralitate a României, ţara noastră s-a implicat şi în ajutorarea
celor răniţi sau afectaţi de război. De aceea România a trimis Ambulanţe ale Crucii Roşii atât în
Bulgaria cât şi în Serbia. Pornite la 11 şi 12 noiembrie 1885, secţiile ambulanţei române au sosit
la Belgrad la 15 noiembrie şi la Sofia la 19 noiembrie, unde au îngrijit răniţii până în primele zile
ale lunii ianuarie 1886.
În Bulgaria ambulanţa română a amenajat la Sofia un spital, unde, în perioada 22
noiembrie 1885 – 30 decembrie 1885, au fost îngrijiţi circa 125 de răniţi, cheltuindu-se peste 23
000 lei. Această ambulanţă a Crucii Roşii române era condusă de domnii doctori G. Nanu şi M.
Georgescu, având ca asistenţi pe studenţii Nicolae Vicol, N. Marinescu, I. Mendonidi şi I.
Mardoliu. După lungul drum prin Bulgaria, ambulanţa românească a fost instalată în localul
şcolii secundare de fete din Sofia.25
La fel, în Serbia ambulanţa română a amenajat 3 spitale unde, de la 16 noiembrie 1885
până la 4 ianuarie 1886, au fost îngrijiţi peste 300 de răniţi, cheltuielile ridicându-se şi aici la
peste 15000 lei. Ambulanţa românească era condusă de domnii doctori Andronescu şi Rădulescu,
având ca asistenţi pe studenţii Popescu Pompiliu, Ninoveanu, Silva Pandele şi încă o persoană.
Personalul român, la fel ca şi bogatul material medical au fost transportate pe calea ferată, la
Belgrad punându-se la dispoziţia acestora nu mai puţin de două spitale. Toate acestea au atras
simpatia generală a opinie publice din cele două state vecine. Ambelor ambulanţe le-au fost

24
Nicolae Ciachir, op. cit., p. 280.
25
Ibidem pg. 290-292

20
Nisioi Dumitru - Grupa 213

recunoscute pe deplin meritele (de către Alexandru de Battenberg, la Sofia şi de regina Natalia,
la Belgrad). De asemenea, tot personalul acestora a fost invitat la baluri şi dineuri oficiale, şi
decoraţi cu ordinul Sf. Alexandru, pentru cei din Bulgaria, şi cu ordinul Sf. Sava, pentru cei din
Serbia.
Informaţii despre activitatea ambulanţei româneşti în timpul războiului sârbo-bulgar, ne
oferă şi căpitanul Vasile Makarovici. Acesta vorbeşte despre entuziasmul cu care luptau bulgarii,
a căror armată era formată mai ales din voluntari şi cum la Târnovo elevii i-au urmat pe profesori
şi pe director la război. Makarovici vorbeşte despre buna pregătire a medicilor bulgari,
majoritatea fiind tineri absolvenţi ai unei Facultăţi româneşti.
După încheierea armistiţiului, la 29 noiembrie 1885 ambulanţa română de la Sofia a
plecat spre Belgrad, neputând să treacă Dunărea pentru a se întoarce în patrie. În Serbia
ambulanţa română a observat o armată mai bine pregătită, dar cu un moral scăzut, conflictul fiind
văzut aici mai ales că un moft al regelui (Milan al Serbiei)
O remarcă interesantă a autorului mai sus-menţionat se referă la numărul mare de soldaţi români
pe care i-au întâlnit sau îngrijit ambulanţele româneşti din cadrul celor două armate beligerante,
cei mai mulţi dintre ei provenind din împrejurimile Vidinului. Despre aceştia din urmă autorul
afirmă că „brillaient par leur intelligence”. În plus, se pare că întreaga divizie a generalului sârb
Horvatovici era formată din români.
De asemenea România a acordat azil şi i-a ajutat pe toţi refugiaţii din zona de conflict.
Astfel la 18 noiembrie 1885 în Calafat s-au refugiat un grup de bulgari izraeliţi compus din femei
şi copii ce au cerut azil. Grupuri de refugiaţi au continuat să sosească la Calafat şi în zilele
următoare. În acest sens, prefectul judeţului Dolj a transmis oficialităţilor de la Calafat să ia
imediat toate măsurile pentru găzduirea refugiaţilor în urbe, sau chiar în satele vecine. S-a ajuns
ca în data de 20 noiembrie 1885 la Calafat să se găsească 480 izraeliţi, 163 bulgari şi 130 turci.
Pentru sprijinirea acestor persoane la Craiova se constituise deja un Comitet de 32 persoane care
a donat sume de 86 lei, pe care primarul Calafatului, M. Drăgulescu a distribuit-o refugiaţilor. De
asemenea, dl. Ioniţă Vâlcea a donat pentru răniţii din război 1,85 Kg scamă, care au fost trimise,
prin intermediul Prefectului de Dolj, domnului preşedinte al Societăţii „Crucea Roşie” in
România, principele Grigore Ghica.
Poziţia de neintervenţie a României faţă de statele aflate în conflict a câştigat respectul
ambelor forţe combatante. Încrederea câştigată şi obiectiva înţelegere de la Bucureşti a
problemelor balcanice vor fi premisele opţiunii lui Bismarck, ca tratativele de pace să se
desfăşoare la Bucureşti. În acest sens ministru român la Sofia, Beldiman comunica la 5 / 17
ianuarie 1886 că reprezentanţii marilor puteri au fost unanimi în a propune Bulgariei ca locul
pentru desfăşurarea negocierilor să fie la Bucureşti. Deşi la început Turcia a insistat pentru
Constantinopol, ea a apreciat, în final, poziţia României faţă de războiul sârbo-bulgar. Aprecieri
asemănătoare sunt transmise şi din capitala Italiei.26 Asemenea idei, privind posibilitatea ca
România să se implice direct în rezolvarea litigiului dintre cele două ţări şi să aibă rol de
mediator au fost auzite şi în Parlamentul României la 25 noiembrie 1885.
Cu toată opoziţia unor state ca Serbia sau Grecia, marile puteri au acceptat numirea lui
Alexandru Battenberg în funcţia de guvernator al Rumeliei Orientale. Acest fapt simboliza de
fapt unirea acestei provincii cu Bulgaria. Încă din februarie 1886 s-a încheiat un acord turco-
bulgar în acest sens.

26
Nicolae Ciachir, Oraşul Bucureşti locul tratativelor şi al păcii care a pus capăt conflictului balcanic
din anii 1885-1886, în „Materiale de istorie şi muzeografie”, Bucureşti, VII/196, pg. 282.

21
Nisioi Dumitru - Grupa 213

La 23 ianuarie 1886 se deschideau la Bucureşti tratativele pentru încheierea păcii în urma

războiului sârbo-bulgar. Pe lângă cele două state implicate în conflict la tratative mai participa şi
Imperiul otoman, deoarece Bulgaria încă nu era stat independent. Al doilea tratat de pace de la
Bucureşti a fost semnat la 19 februarie / 3 martie 1886. Principala sa prevedere a fost restabilirea
statu-quo-ului balcanic premergător războiului, recunoscând totodată şi unirea Rumeliei
Orientale cu Bulgaria.
Războiul acesta a devenit şi cadru pentru o piesă a lui G. B. Shaw, Arms and the Man.
Conotaţia negativă pe care începea să o primească termenul de Balcani în ultimele decenii ale
secolului al XIX-lea şi mediatizarea războiului l-au determinat pe Shaw să aleagă acest război
pentru piesa sa. Bulgaria, în particular, şi Balcanii, în general, sunt prezentaţi într-o lumină total
defavorabilă, ca un tărâm al înapoierii şi barbariei, deşi se pare că nu aceasta a fost intenţia lui
Shaw. Acesta a fost atras, în primul rând, de eroismul cu care erau prezentaţi în ziarele vremii
ostaşii bulgari. Cu toate acestea mesajul transmis de Shaw a fost altul, mult mai negativ.
Criza din Balcani nu fost totuşi soluţionată definitiv prin semnarea păcii de la Bucureşti.
Diplomaţia ţaristă nu a fost deloc mulţumită de faptul că Alexandru Battenberg a realizat unirea
Bulgariei peste capul acesteia. Nemulţumirile Rusiei erau în creştere şi de aceea aceasta a
acţionat clar pentru îndepărtarea prinţului Bulgariei. Acesta a fost în cele din urmă îndepărtat iar
pe tronul Bulgariei va fi adus Ferdinand de Saxa – Coburg Gotha, care va diminua şi mai mult
influenţa rusă în Bulgaria. Doi ani mai târziu, în 1889, şi regele Serbiei, Milan Obrenovici va
trebui să renunţe la tron în favoarea fiului său, Alexandru. Iar unul dintre motivele care l-au
împins să ia aceasta decizie a fost şi înfrângerea din 1885 în faţa Bulgariei.27

27
Agrigoroaiei Ion, op.cit. pg.323

22