Blaise Pascal

CUGETĂRI

Studiu introductiv.
Istoria textului Cugetărilor este destul de complicată. De fapt, nici nu
există vreo lucrare cu acest titlu semnată de Pascal. Ceea ce cititorul are acum
în faţă este o reconstrucţie operată de editori, pe baza unei serii de fragmente
manuscrise. Aşa stând lucrurile, este absolut necesar ca înainte de cercetarea
conţinutului cărţii, să vedem în ce măsură aceasta este o reflectare fidelă a
intenţiilor lui Pascal.

repedeNăscut la 19 iunie
către studiul 1623 la Clermont,
matematicilor. La numaiBlaise Pascal
12 ani, va fi atras foarte
el redescoperă una dintre
teoremele lui Euclid, iar la 19 ani inventează o maşină aritmetică. Matematica
şi ştiinţele exacte vor rămâne mult timp, pentru Pascal, domenii în care el va
lăsa urma geniului său. Dar în 1646, el devine din ce în ce mai preocupat de
chestiuni religioase. Apogeul convertirii sale va fi noaptea de 23 noiembrie
1654, când Pascal are o viziune mistică de o intensitate extraordinară, care îi
dezvăluie o „bucurie eternă”. Anul următor el se va retrage la mănăstirea de la
Port-Royal. Perioada care urmează este însă foarte tulbure, pensionarii de la
Port-Royal fiind ţinta persecuţiilor motivate de lupta împotriva jansenismului.
Destul de curând, Pascal se stinge, bolnav, la 19 august 1662.
Problema credinţei este aceea care va acapara gândurile lui Pascal în
ultimii săi ani de viaţă. Pentru a-şi apăra convingerile teologice ş i pentru a
combate indiferenţa filosofilor şi libertinilor, el concepe proiectul unei Apologii a
religiei creştine. Nu cunoaştem cu precizie data exactă la care el s-a hotărât să
scrie această operă şi nici când a început efectiv lucrul la ea. Este probabil că
în 1658 Pascal dispunea deja de majoritatea materialelor, dar starea sănătăţii
sale şi apoi moartea sa prematură l-au împiedicat să treacă dincolo de o
ordonare preliminară a notelor sale.
Prima ediţie a acestor documente reunite apare prin grija unui comitet de
simpatizanţi ai şcolii de la Port-Royal, în 1670. În 1844 apare o ediţie care
urmăreşte mai exact manuscrisul lui Pascal decât edi ţia princeps. Acelaşi
manuscris, aflat la Biblioteca Naţională a Franţei, este acela utilizat de Léon
Brunschvicg, pentru ediţia sa din 1897. Aceasta este urmată adesea şi astăzi.
Textul pe care îl prezentăm acum cititorului român este o traducere a celui
stabilit de această ediţie.
 Ediţia Brunschvicg are meritul incontestabil de a prezenta însemnările
lui Pascal într-o formă eminamente lizibilă. Confruntat cu dezordinea
inexplicabilă a notelor pascaliene, Leon Brunschvicg a abandonat ideea de a
reproduce fidel intrările în ordinea din manuscris. Rezultatul este o excelentă
grupare tematică a fragmentelor lui Pascal.
Numai că ceea ce ediţ ia Brunschvicg câştigă în claritate, pierde în
fidelitate. Asamblând capitolele din fragmentele risipite în manuscris, editorul a
renun ţat să le mai prezinte
mult, manuscrisul în ordinea
are numeroase în careşiPascal
corecturi pasajeînsuş
care inu
le-a clasat.
sunt Mai
scrise de
mâna lui Pascal. În sfârşit, ediţia Brunschvicg este excesiv de generoasă,
pentru că ea reţine nu doar fragmentele clasate (singurele care erau destinate
Apologiei) ci şi pe cele neclasate, care au un statut incert. Ediţia lui Louis
Lafuma, din 1951, ţine seama de aceste obiec ţii. Dar aceasta nu a reuşit să
înlocuiască complet ediţia Brunschvicg, care rămâne în continuare o cale
privilegiată de acces spre ansamblul gândirii pascaliene.
Iată că textul pe care îl avem acum în faţă, rezultat dintr-un travaliu de
reconstrucţie, ne reclamă o lectură activă şi atentă pentru a -şi dezvălui
înţelesurile. Aceasta nu este o întreprindere deloc uşoară. Unele dintre
fragmentele pascaliene au evident doar rolul unor notiţe destinate unei munci
de prelucrare care nu a mai avut loc niciodată. Un exemplu bun, în ediţia de
faţă, este capitolul 11, care reuneşte aproape exclusiv pasaje din Scripturi ce
tratează problema profeţiilor.
Scopul cel mai general al lucrării este, aşa cum spuneam, apologia
creştinismului, o apologie al unui creştinism centrat în jurul problemei
revelaţiei şi a cărei necesitate este dată în plan psihologic de intensitatea cu
care Pascal trăieşte experienţa religioasă după convertirea ş i retragerea sa la
Port-Royal. Din acest moment, valorile credinţei vor avea pentru el o prioritate
absolută în raport cu valorile seculare. Stricteţea dedicaţiei religioase, pe care
Pascal o împinge până la marginea mortificării, este legitimată de un discurs
care proclamă fără încetare vanitatea lumii ş i a omului însuşi.
Apologia înseamnă pentru Pascal, printre altele, afirmarea superiorităţii
creştinismului în raport cu celelalte religii, şi în special în raport cu
mahomedanismul şi cu iudaismul. Islamul, ca dealtfel toate religiile păgâne,
este „lipsit de fundament”, după cum aflăm din capitolul IX, dedicat
contrastului dintre creştinism şi păgânism. Ceea ce pare să conteze în primul
rând, în respingerea islamismului, este caracterul întemeietorului său,
Mahomed. Comparat cu Iisus Christos, Mahomed a fost un fals profet, nu a
făcut miracole, iar apariţia sa nu a fost prezisă de nimeni. Dacă diagnosticul
islamismului este facil, nu acelaşi lucru se poate spune despre iudaism.
Vechiul Testament este „cea mai veche” carte din lume şi „cea mai autentică”.
Evreii şi creştinii au cunoscut pe acela şi Dumnezeu. A existat întotdeauna pe
pământ o religie care susţinea că omul a ieş it din starea sa de glorie şi a căzut
în păcat, îndepărtându-se de Dumnezeu, şi care afirma că va veni un Mesia.
Acesta va salva sufletele oamenilor. Evreii, cel mai vechi popor din lume, au
păstrat credinţa în Mesia, dar nu într-o formă perfectă ci, conform profeţiilor

biblice, precum o „carte închisă”. Este acum rândul religiei creştine să

vestească învăţătura corectă despre Mântuitor. Este limpede că reconsiderarea
iudaismului din perspectiva acordării unui rol privilegiat Mântuirii şi
Mântuitorului serveşte ca introducere la reconstruirea mesajului creştin din
aceeaşi perspectivă. Acum se dovedeşte şi vulnerabilitatea filosofilor, crede
Pascal, care l-au reţinut pe Dumnezeu, dar fără Iisus Christos. Figura lui
Christos este pusă în evidenţă ş i în seria de fragmente grupate în capitolul XII,
care tratează despre dovezile în favoarea existenţei lui Iisus. O afirmaţie
importantă
persoana luiaChristos
lui Pascal pare
ţine să fie
chiar de aceea
naturacăreligiei
tăcerea vechilor
cre istoric
ştine, care estei cu privire
aceea de ala
fi un adevăr ascuns prin multitudinea opiniilor comune.
Pentru Pascal, acest caracter al adevăratei credinţe se sprijină pe o
ontologie care stipulează că divinitatea nu este nici exclusă din lume, dar nu
este, în acelaşi timp, nici „prezenţă manifestă”. Capitolul VIII, dedicat
„fundamentelor” religiei creştine, ne oferă imaginea unei divinităţi care „se
ascunde”. Natura, la rândul său, are „perfecţiuni”, pentru a arăta că este
imaginea lui Dumnezeu, şi defecte pentru a arăta că ea nu este decât o
imagine. Acest caracter paradoxal al prezen ţei divinităţii şi al operei sale
impune o reconsiderare a manierei de a cunoa şte care este proprie religiei. Deşi
la un moment dat Pascal arată că există trei mijloace ale credinţei (raţiunea,
obiceiul şi inspiraţia), este limpede, din mai multe fragmente, că el este
preocupat să întemeieze sistematic şi convingător credinţa într-o divinitate care
scapă puterilor ordinare de cunoaştere ale spiritului omenesc. Această dificilă
întreprindere pare să se bazeze pe distincţia pe care Pascal o operează între
ordinea spiritului, care presupune demonstraţie raţională, şi ordinea inimii,
care este maniera în care unii oameni sesizează, printr-un fel de persuasiune
interioară, „principiile prime”. Cunoaşterea adevărurilor religiei poate fi
dobândită pe ambele căi, a spiritului şi a inimii, însă calea demonstraţiei şi
argumentului este inferioară şi provizorie, pentru că nu poate asigura decât o
credinţă „omenească”, insuficientă pentru mântuire.
Mai multe consecinţe decurg evident din acest caracter al religiei
pascaliene. Mai întâi, el ne explică de ce unele texte scripturale sunt atât de
aluzive, dacă nu chiar obscure. Dumnezeu a făcut în aşa fel, pentru a-l face pe
Mesia cognoscibil numai pentru cei buni şi de nerecunoscut pentru cei răi,
încât acesta a fost prezis într-o manieră indirectă. Pentru cei buni, a căror
cunoaştere depinde de „inimă”, aceasta este de ajuns. În al doilea rând, religia
lui Pascal fiind una a contrastului marcat dintre divin şi uman, ea lasă loc
irupţiei divinului în sfera lucrurilor omeneşti şi naturale, o irupţie cu neputinţă
de cuprins şi de explicat în limitele intelectului omenesc. De aici decurge
insistenţa lui Pascal asupra temei miracolelor. Alături de adevăr, miracolul este
necesar pentru a-l convinge pe om în întregul său, trup şi suflet.
Religia este opusă, în mod constant, în Cugetări, concluziilor discursului
filosofic. Filosofia nu trebuie să suplinească credinţa şi nici să o submineze. Cât
priveşte filosofii combătuţi de Pascal, să observăm că el menţionează foarte
multe nume, dintre care s- ar părea că scepticii, clasici ş i moderni, sunt cei
dintâi vizaţi de argumentele sale. Atitudinea lui Pascal fa ţă de „phyrronieni”

este însă destul de ambivalenţă: pe de -o parte el asimilează unele teze cu

privire la imposibilitatea unei cunoaşteri adevărate, iar pe de altă parte, el
extrage tocmai de aici, din confuzia inevitabilă a simţurilor şi intelectului,
posibilitatea unei cunoaşteri superioare. La orizont este idealul unei „ignoranţe
savante”, caracteristică „marilor suflete”.
Să insistăm un moment asupra criticii filosofiei. O parte din temeiurile
sale ţin de domeniul analizei discursului şi reprezentării. Imaginaţia, „inamica
raţiunii”, este o sursă fundamentală de erori. Într-un al doilea timp,
scepticismul intră pe teritoriul
potenţial considerabil retoricii: cuvintele
de a ne îndepărta ş i combinaţiile acestora au un
de la adevăr.
Filosofii şi oratorii, prin urmare, nu au un acces privilegiat la adevărurile
ultime. Dimpotrivă, omul, fie el filosof ori doar exponentul opiniei comune, este
expus rătăcirilor de tot felul, mai ales atunci când este vorba de guvernarea
propriei sale vieţi. Altfel spus, falsele pretenţii de cunoaştere ale filosofilor
implică o rânduială greşită a lucrurilor omeneşti. Filosofia (şi aici Pascal are în
vedere mai ales scepticismul, stoicismul şi epicureismul) caută fericirea acolo
unde ea nu este de găsit: fie pur şi simplu în afara noastră, fie în noi înşine.
Ceea ce filosofia nu ne învaţă însă este că regatul lui Dumnezeu este în noi.
Pentru a-l dobândi, omul trebuie să se urască pe sine şi să îl iubească doar pe
Dumnezeu, lucru posibil doar în cadrele religiei, a şa cum o vede Pascal.
Numai că omul, conform lui Pascal, vede lucrurile dintr-o perspectivă
destul de diferită. Fiinţa omenească, aşa cum este ea prezentată în textul
Cugetărilor, este dominată de pasiuni puternice. În războiul dintre raţ iune şi
pasiuni, cea din urmă domină. Una dintre pasiuni ocupă un loc aparte în
analiza lui Pascal: amorul-propriu. Oamenii se iubesc pe sine, iar această
înclinaţie către sine este începutul oricărei dezordini, atât interioare cât şi
sociale. Ambele forme ale dezordinii sunt întreţinute de dorinţele omeneşti, care
converg spre acest amor-propriu. Pentru a-şi gratifica egoismul, fiecare om
caută, cu vanitate, aprobarea şi stima celorlalţi. Scepticismul lui Pascal lasă loc
ocazional chiar pesimismului, de pildă atunci când îl descr ie pe omul pasional
ca fiind caracterizat de nebunie. Oamenii sunt într-atât de nebuni, încât ar fi o
nebunie să nu fim şi noi nebuni, la rându-ne. Chiar şi cele mai măreţe lucruri
din lumea omului, cum ar fi puterea regilor, se sprijină tot pe aceste pasi uni
adânci, contrare raţiunii.
Este evident că teologia lui Pascal lasă loc ş i unei critici politice. Pascal
este, e adevărat, destul de obedient în raport cu absolutismul regal, pe care
pare să îl socotească drept un fel de remediu al pasiunilor anarhice care îl
animă pe om. În aceasta, gândirea sa îşi dezvăluie o sursă neaşteptată de
inspiraţie. Cu toate că nu se referă direct la acesta, este foarte probabil că
filosoful francez cunoştea destul de bine teoriile lui Hobbes, care s-a refugiat în
Paris între 1642 şi 1652. Inspirat probabil de Hobbes, Pascal proclamă
dezordinea implicată de războaiele religioase drept cel mai mare rău cu putinţă.
Dar nici autoritatea stabilită nu este scutită de critica sa, oricât de oblic ar fi
aceasta formulată. În raport cu răul produs de conflictul intestin ce cuprinde
corpul politic, este de preferat răul produs de un „prost” care domneşte în
virtutea dreptului său de naştere doar pentru că acesta din urmă nu este nici

la fel de mare şi nici la fel de sigur ca primul. In criminările subtile ale lui Pascal