Pentru cei ce au știut să trăiască în timp, domnind peste el și făcându-l sclavul lor, el a devenit o ecuație

prea simplă. Unul dintre marii dresori este Mihai Eminescu, cel care a putut să devină regele lui.

Eminescu este unul dintre marii scriitori romantici, ce și-a descris frumoasa-i tristă poveste a
sentimentelor sale neîmpărtășite, unde codrul i-a fost colțul detașat de ochii curioși ai societății. Timpul
reprezintă un fundament al operei poetice aparținând lui Mihai Eminescu, deci rangul de supratemă a
liricii eminesciene nu este nicidecum o exagerare.Ca orice ființă umană, poetul nostru național a
conștientizat trecerea ireversibilă a timpului și faptul că doar omul de geniu, creatorul de artă, de valori
spiritual, poate rezista în conștiința umanității independent de valurile secolelor. Eminescu poate fi
inclus cu ușurință în tipologia omului creator, iar acest fapt este vizibil chiar dacă avem cunoștințe măcar
superficiale cu privire la opera marelui poet. Ținând cont de nepăsarea sau chiar ura contemporanilor
față de persoana și opera acestuia, Eminescu a intuit cu dibăcie nemurirea sa în plan spiritual, fiind
conștient că posteritatea, chiar dacă și aceasta este uneori nedreaptă, va recunoaște valoarea operei
sale și îl va plasa în canonul literar, fapt ce s-a și întâmplat.

O primă operă asupra căreia trebuie să ne îndreptăm atenția este reprezentată de ,,Scrisoarea I”,
apărută la 1 februarie 1881 în revista ,,Convorbiri literare”.Această creație scoate în evidență
diversitatea și efemeritatea lumii, aflată sub primatul morții și a naturii(Și pe toți ce-n astă lume sunt
supuși puterii sorții/
Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții!).Geniul, întruchipat de bătrânul dascăl îmbrăcat
sărăcăcios, este singurul care se încumetă să privească deasupra intereselor meschine ale lumii
trecătoare, afectată întotdeauna de trecerea ireversi- bilă a timpului.Dascălul, chiar dacă este profund
neglijat și disprețuit de către contemporani, speră că posteritatea va repara această nedreptate, fapt
privit cu reserve de către eul liric.Acesta susține că și generațiile care îl succed pe geniu îi vor trata de
multe ori imaginea cu superficialitate și oportunism, căutându-i defectele și elementele neplăcute din
biografie, pentru a-i reduce din valoare și a-l coboră la un nivel apropiat lor(Neputând să te ajungă, crezi
c-or vrea să te admire?/ Ei vor aplauda desigur biografia subțire/Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun
lucru mare,/ C-ai fost om cum sunt și dânșii...).Oamenii îi vor aprecia opera doar într-un mod formal, cu
scopul de a-și spori propriul renume.Totuși, dascălul își va conserva originalitatea și importanța,
cugetările sale asupra cosmogoniei, eschatologiei și sensului vieții menținându-și valoarea în toate
timpurile și acordându-i nemurirea.
O altă idee susținută de Eminescu cu privire la timp și geniu este aceea a prezentului etern, care prezintă
lumea ca o serie de greșeli, tipologii sau situații asemănătoare, timpul neaducând cu sine evoluția înspre
bine a societății sau firii omului.Limitarea spirituală a omului de rând și contemplația omului de geniu
sunt stări care se succed în timp, curgerea anilor neafectând această realitate.În opera lirică ,,Glossă”,
poetul nostru național propune ca și soluție a acestei ordini imperfecte detașarea geniului față de
întâmplările și intrigile prezentului(Nu spera și nu ai teamă,/Ce e val că valul trece;/ De te-ndeamnă, de
te cheamă,/ Tu rămâi la toate rece).
Principala modalitate a geniului de a se detașa de lumea prezentă este creația, idee exprimată de
Eminescu în poezia ,,Numai poetul”, publicată în 1869 în ,,Convorbiri literare”.Creatorul de versuri este
văzut ca o entitate situată deasupra timpului, deasupra lumii efemere.Detașându-se de această lume,
poetul a câștigat nemurirea spirituală.

Însă, cea mai veritabilă sinteză a concepției eminesciene asupra timpului, geniului, dar și a iubirii, este
poemul ,,Luceafărul”.Aici, se prezintă cel mai bine relația dintre muritor și omul creator, precum și
deosebirile dintre aceste două tipologii.Luceafărul, un astru, reprezintă simbolul omului superior,
nemuritor prin opera sa.Fata de împărat, de care se îndrăgostește, este reprezentanta omului comun,
cel pentru care contează doar clipa prezentă.Observând faptul că fiica de împărat nu dorește să acceadă
în lumea sa, la rugămintea acesteia, Luceafărul acceptă să renunțe la condiția sa de ființă nemuritoare,
mergând la Demiurg pentru a-i cere metamorfozarea sa într-un muritor.Însă, Dumnnezeu îi respinge
dorința, argumentându-și opțiunea prin caracterul efemer al vieții și sentimentelor omului comun.Între
timp, fata de împărat, primind un nume comun(Cătălina), se lasă sedusă de un reprezentant al lumii
acesteia, pajul Cătălin, cu care fuge de la castelul părinților săi.Constatând acest fapt, Luceafărul, numit
și Hyperion, își dă seama că renunțarea sa la nemurire ar fi fost o greșeală, deoarece muritorul este
instabil și supus doar prezentului.De asemenea, astrul observă incompatibilitatea dintre cele două lumi,
cea aparținând ființei superioare, dominată de rațiune și cea a omului comun, guvernată de pasiuni
mărunte și efemere.Doar iubirea reușise temporar să unească cele două universuri, fără a putea
consolida această legătură.
În concluzie, geniul, care reprezintă o matrice a liricii, dar și a prozei eminesciene, este o ființă profund
diferită de ceilalți, o persoană neînțeleasă, care, cultural, va trăi veșnic, dar în timpul vieții va fi trist și
contestat.Astfel, el este singurul care conștientizează absurdul vanității umane, supusă timpului, căruia îi
rezistă doar omul creator și meritele sale.

Lucian Blaga afirmă: „Timpul este o dimensiunii a întineririi pentru spirit.”