Dicţi

onar
de
term
eni,
noţiu
ni şi
expr
esii
din
PSI
HAN
ALI
ZĂ*

Abreacţ
ie
Procede
u
utilizat
în
psihanal
iză care
constă
în
retrăirea
şi
purjarea
emoţiilo
r
traumati
ce
responsa
bile de
apariţia
simpto
melor
nevrotic
e.
Pentru
prima
oară
abreacţi
a a fost
utilizată
ca
metodă
terapeuti
că de dr.
Iosif
Breuer ​,
din
Viena,
mentor
şi
colabora
tor al lui
Sigmun
d Freud.
Acte
ratate
Erori
neintenţi
onate
din seria
lapsusur
ilor,
uitărilor
sau
pierderil
or, care
au fost
studiate
de
psihanal
iză. Ele
se
substitui
e unor
acte
conştien
te,
intenţio
nate,
lăsînd să
se
întrevad
ă
tendinţe
şi
moţiuni
psihice
inconşti
ente,
refulate.
Psihanal
iza
acordă
şi azi un
interes
deosebit
studiulu
i acestor
fenomen
e.
 Analiza
inconşti
entului
Proces
prin
care
inconşti
entul
(conţinu
turile
sale)
este
făcut
conştien
t.
Mijloac
ele
utilizate
de
psihanal
iză în
acest
sens sînt
metodel
e de
investig
are​.
 Analiza
t
Persoan
ă care
urmează
o cură
psihanal
itică.
Această
cură
poate fi
terapeuti
că sau
didactic
ă.
Asociaţi
i libere
În
psihanal
iză,
metodă
de
investig
are
psihică
care
solicită
pacientu
lui să
relateze
liber,
fără nici
o
interven
ţie
deliberat
ă, tot
ceea ce
îi trece
prin
minte.
Asociaţi
ile
libere
pot fi
compara
te
funcţion
al cu
dicteul
spontan
din
şedinţel
e
medium
nice.
Metoda
a fost
creată
de
Sigmun
d Freud,
atunci
cînd s-a
hotărît
să
renunţe
la
aportul
hipnozei
în
investig
area
amintiril
or
pacientu
lui.
 Comple
xul lui
Oedip
Comple
xul
nuclear
al
psihism
ului
uman
descope
rit de
Freud în
urma
propriei
sale
auto-ana
lize.
Funcţio
nal acest
complex
este
definit
astfel:
atracţie
erotică
a fiului
pentru
mama
sa şi
ostilitate
marcată
faţă de
tată, pe
care
vrea să
îl
înlocuia
scă, să-l
suprime.
Există şi
o
versiune
negativă
a
complex
ului în
care
atracţia
erotică
se
manifest
ă faţă de
părintele
de
acelaşi
sex.
Soluţion
area
normală
a
comple
xului
lui
Oedip
presupu
ne
integrar
ea
imaginii

paternal
e
(identifi
carea cu
tatăl) şi
deplasar
ea sau
sublimar
ea
libidoul
ui
incestuo
s.
În
realitate,
această
soluţion
are
optimă
este
departe
de a fi
realizată
în viaţa
reală.
Aşa
cum o
indică şi
tragedia
lui
Oedip,
reminisc
enţele
erosului
care are
ca
obiect
mama
sînt
conserv
ate chiar
şi la o
vîrstă
adultă.
În
psihanal
iză,
analiza
oedipulu
i
constitui
e piatra
unghiula
ră a
procesul
ui
terapeuti
c.
Comple
x psihic
Termen
ul îi
aparţine
lui
C.G.Jun
g şi
desemne
ază o
formaţiu
ne
psihică
determi
nată ca
un
conglom
erat
de idei,
emoţii,
afecte şi
impulsu
ri motric
e care se
manifest
ă aparte
de
controlu
l
eului. C
omplexe
le
structure
ază
psihicul
uman şi
nu au
întotdea
una un
caracter
morbid.
 Contra-
transfer
În
analiză,
totalitate
a
sentime
ntelor şi
impresii
lor
analistul
ui legate
de
pacientu
l său.
Conţin
ut
arhetip
al
În
psiholog
ia lui
C.G.Jun
g,
conţinut
psihic
care are
o
dimensi
une
colectiv
ă, de
maximă
generalit
ate.
Comple
x autono
m
inconşti
ent care
corespu
nde
"trăsătur
ilor de
comport
ament"
ale
biologil
or.
Conţin
ut
manifes
t
Termen
utilizat
în
psiholog
ia
visului
la
Freud,
desemnî
nd
forma
pe care
o capătă
visul la
trezirea
visătorul
ui,
forma în
care a
fost el
visat şi
memora
t de
visător.
Fenome
n
funcţio
nal
Proces
psihic
autonom
descris
de
Silberer,
în
virtutea
căruia
conţinut
urile şi
operaţiu
nile
mintale
ale stării
de
veghe
sînt
simboliz
ate în
starea
de
somn.
Idei
latente
Ideile
care au
stat la
baza
creării
visului,
oferind
conţinut
ul
dinamic
al
structuri
i
onirice.
Dorinţel
e visului
care pot
fi reduse
la
noţiuni
şi idei
concrete
.
Inconşti
ent
Termen
central
utilizat
de
psihanal
iză
pentru
a desem
na
totalitate
a
reprezen
tărilor
psihice
inaccesi
bile
minţii
conştien
te pe
cale
normală
.
Repreze
ntările
sînt
reprezen
tanţi ai
pulsiuni
lor, în
speţă
cele
erotice
şi
agresive
.
Termen
ul
înglobea
ză mai
multe se
mnificaţ
ii după
cum
avem
de-a
face cu
o aborda
re
descript
ivă​ sau
dinamic
ă
a inconş
tientului
.
Din pun
ct
de veder
e descri
ptiv,
inconşti
entul
desemne
ază
reprezen
tările
care se
află
într-o
stare lat
ent-inco
nştientă,
putînd
reveni
în
mintea
conştien
tă
printr-u
n simplu
efort de
amintire
.
Din
punct de
vedere
dinamic,
inconşti
entul de
semneaz
ă materi
alele
psihice
refulate
care se
află
într-o
relaţie
conflict
uală cu
mintea
conştien
tă.
Aceste
material
e nu por
fi aduse
în
mintea
conştien
tă decît
cu
ajutorul
metodel
or
psihanal
itice​.
 Integra
re
psihică
Proces
complex
prin
care
conţinut
urile
inconşti
entului
sînt
asimilat
e în
mintea
conştien
tă. În
psihanal
iza
terapeuti
că acest
proces
conduce
la
remitere
a
simpto
melor
nevrotic
e.
În
practica
psihanal
itică,
integrar
ea
psihică
se
realizea
ză prin
clarifica
rea
analizat
ului
privitor
la
cauzele
psihice
ale
suferinţe
lor sale
nevrotic
e.
Această
clarifica
re este
un
proces
ce
implică
deopotri
vă
participa
rea
inteligen
ţei şi a
afectivit
ăţii.
 Inversi
une
Procede
u oniric
prin
care un
element
al
visului
este
transfor
mat în
inversul
său.
Inversiu
nea se
poate
aplica la
fel de
bine şi
emoţiilo
r.
Procede
ul este
compon
ent al
procesel
or
primare
care
caracteri
zează
modul
de
funcţion
are a
minţii
inconşti
ente.
Lapsus
calami
Eroare
de
scriere,
care
intră la
capitolul
acte
ratate​,
studiate
de
psihanal
iză.
Lapsus
linguae
Eroare
de
vorbire,
care
intră la
capitolul
acte
ratate
studiate
de
psihanal
iză.
 Libido
Temen
care
desemne
ază în
psihanal
iză
mărimea
excitaţie
i
sexuale.
Libidoul
este
pentru
instinctu
l sexual
ceea ce
este
foamea
pentru
cel
alimenta
r,
declară
Sigmun
d Freud.
În
general,
şi sub
influenţ
a lui
C.G.Jun
g,
termenu
l
desemne
ază
ideea de
tendinţă,
înclinaţi
e, apetit,
în
sensul
de
excitaţie
psihică
acţionîn
d ca un
imbold
interior
spre o
acţiune
exterioa
ră.
Adeseor
i această
excitaţie
se
asociază
cu
instincte
le
sexuale,
agresive
,
alimenta
re, de
conserv
are etc.
Metoda

amplific
ării
Metodă
de
interpret
are a
visului
impusă
de
C.G.Jun
g, care
constă
în
asociere
a
material
ului
oniric
cu
element
e
extrase
din
religii,
mituri,
legende
şi basme
populare
, într-un
cuvînt
cu
material
e colecti
ve.
Metoda
a fost
deja
utilizată
de
Freud,
atunci
cînd a
apelat la
ajutorul
basmelo
r în
interpret
area
viselor
unui
pacient.
Această
metodă
devine,
în
şcoala
lui Jung,
o
adevărat
ă
tehnică
hermene
utică
criticată,
de altfel,
de şcoal
a
freudian
ă.
Mecani
sme
psihice
de
defensă
Termen
ul
înglobea
ză toate
procede
ele
psihice
prin
care eul
este
menajat
de
confrunt
area
directă
cu
conţinut
urile
inconşti
entului -
pulsiuni,
refulări.
Refular
ea​ este
un asem
enea
mecanis
m care
împiedic
ă
accesul
la
mintea
conştien
tă şi la
motilitat
ea
material
elor
psihice
indezira
bile din
punct de
vedere
moral.
Alte
mecanis
me
asemănă
toare:
formaţi
unea
reacţion
ală​,
proiecţi
a​,
deplasa
rea​, ​con
densare
a​,
sublima
rea​,​ ide
ntificar
ea cu
agresor
ul​,
negarea
,
raţional
izarea​.
Metoda
asociaţii
lor
libere
Procede
u
terapeuti
c
avansat
de
Freud
care
constă
în
exigenţa
solicitat
ă expres
analizat
ului de
a-i
relata ps
ihanalist
ului tot
ceea ce
îi
trece pri
n minte,
fără a
supune
conţinut
urile
mentale,
care se
deruleaz
ă în chip
spontan,
unei
cenzuri
intelectu
ale sau
morale.
Misonei
sm
Reacţie
psiholog
ică de
refuz şi
respinge
re a tot
ceea ce
este nou
sau
implică
schimba
re atît pe
plan
cultural,
cît şi
socio-rel
aţional.
Este
specific
societăţi
lor
primitiv
e
tradiţion
aliste şi
imobilis
te şi, în
general,
persoan
elor
vîrstnice
.
Nevroz
ă
Afecţiun
e
psihică
larg
răspîndit
ă care
poate fi
supusă
tratamen
tului
psihanal
itic.
Spre
deosebir
e de
psihotic,
insul
nevrozat
este
conştien
t de
condiţia
sa,
rămîne
activ
social şi
capabil
de
muncă
şi
satisfacţ
ii
afectiv-i
ntelectu
ale.
Postură

infantil
ă
Postură
relaţiona
lă
specific
ă vîrstei
infantile
, care se
caracteri
zează
printr-o
atitudine
globală
pasivă-r
eceptivă
faţă
cuplul
parental.
În
relaţiile
adulte,
p. i.
desemne
ază
adeseori
o
schemă
relaţiona
lă de tip
master-s
lave, sau
sado-ma
zochistă
.
Proces
de
individ
uaţie
Scopul
final al
terapiei
junghien
e. El
desemne
ază
trecerea
de la
fiinţa
parcelat
ă,
disociat
ăa
individu
lui
istoric,
la cea
plenară,
complet
ă, care
a
realizat
Sinele.
Jung
crede că
acest
proces
este
descris
în
alchimia
tradiţion
ală prin
sintagm
e ca
unirea
contrarii
lor,
conjuncţ
ia
opuşilor
,
conjuncţ
ia
soare-lu
nă,
mariajul
regal
etc. În
prima
fază
acestui
proces
conştiinţ
a este
inghiţită
de
inconşti
ent,
pentru a
renaşte
în final
revivific
ată
(după
ce va fi
integrat
conţinut
urile
psihice
refulate,
sau care
nu au
făcut
niciodat
ă parte
din
conştiinţ
a
individu
lui)​.
Psihana
liză
Termen
ul
desemne
ază
concomi
tent trei
aspecte:
metodă
de
tratamen
ta
afecţiuni
lor
nevrotic
e;
metode
de
investig
are a
inconşte
ntului
pihic;
cunoştin
ţele
extrase
pe
această
cale.
Psihana
liză
aplicată
Ramură
a
psihanal
izei care
se ocupă
cu
studiul
fenomen
elor
culturale
şi
spiritual
e. Ea
debutea
ză cu
lucrările
lui
Freud
dedicate
studiilor
extraclin
ice.
Psiholo
gie
abisală
O altă
desemna
re
generică
a
psihanal
izei.
Întrucît
se ocupă
de
cercetar
ea
conţinut
urilor
inconşti
entului
psihic,
psihanal
iza
poate fi
numită
abisală.
Psiholo
gie
dinamic
ă
O psihol
ogie
care se
axează
pe
premiza
interacţi
unii
unor
forţe
psihice
numite
şi
instanţe
psihice.
Ea
pune un
accent
central
pe
sarcina
invetigă
rii
inconşti
entului
psihic,
pe
analiza
şi asimil
area
material
elor
inconşti
ente.
Psihanal
iza este
o
psiholog
ie
dinamic
ă.
 Refular
e
Proces
psihic
autonom
prin
care
anumite
material
e
psihice:
reprezen
tări,
afecte,
impulsii
etc. sînt
împiedic
ate să
acceadă
la
mintea
conştien
tă. Ele
sînt astf
el
împiedic
ate să
se tradu
că în act
fie că
este
vorba
de simpl
a
conştien
tizare,
fie de
excitare
a motilit
ăţii.
 Refulat
Produsu
l
refulării;
material
e
psihice
refulate.
Simpto
m
nevrotic
Manifes
tare
clinică a
unui
conflict
nevrotic
.
 Sine
Noţiune
centrală
în cea
de-a
doua
tpică
freudian
ă,
împrum
utată de
la ​G.
Groddec
k​. Freud
modific
ă
semnific
ativ
semnific
aţia
iniţială a
termenu
lui
pentru a
include
ideea de
loc şi
izvor al
pulsiuni
lor
vitale cu
care se
confrunt
ă eul şi
supraeul
.
Suprad
etermin
are
Termen
ul
include
ideea de
stratifica
re a
cauzelor
apariţiei
simpto
melor
nevrotic
e.
Suprade
terminar
ea se
poate
aplica şi
în
interpret
area
producţi
ilor
culturale
,
simbolic
e,
mitologi
ce,
atunci
cînd mai
multe
surse
sau
interese
psihice
au
contribu
it la
constitui
rea unei
imagini,
simbol,
mitolog
emă,
filozofe
mă.
 Suprae
u
Instanţă
psihică
în doua
topică
freudian
ă, care
încarnea
ză
sentime
ntele
morale
ale
individu
lui. Se
fomează
prin
introiect
area
interdicţ
iilor
sociale
şi este -
într-o
altă
formular
e-
moştenit
orul
complex
ului lui
Oedip.
Supraeu
l are
sarcini
de
observar
e,
judecare
,
penaliza
re a
eului
care
tinde să
dea curs
liber
exigenţe
lor
pulsiona
le ale
inconşti
entului
psihic.
El este
şi
sălaşul
idealului
eului.
Tată
devorat
or
Versant
ul psihic
negativ,
castrator
, al
imaginii

arhetipu
lui
paternal
în
psiholog
ia
junghian
ă.
Repreze
tări
culturale
ale
tatălui
devorato
r găsim
în
Vechiul
Testame
nt, şi în
general
în
miturile
care
descriu
personaj
e
mistice -
divinităţ
i, mînio
ase,
distructi
ve, sau
situaţii
fatale
care
evocă
arhetipu
l
paternal.
 Tehnici
de
investig
are a
inconşti
entului
Există
mai
multe
tehnici
de
investig
are a
conţinut
urilor
psihice
inconşti
ente.
Dintre
ele
enumeră
m:
metoda
asociaţii
lor
libere,
analiza
actelor
ratate,
analiza
viselor
şi a
simbolu
rilor. Ac
este mijl
oace
constitui
e însăşi
metoda
psihana
litică​.
detalii...

Tendinţ
a
refulată
şi
instanţa
refulan
tă
Tendinţ
a
refulată
este o
moţiune
pulsiona
lă. La
Freud,
ea are
aproape
întotdea
una un
caracer
sexual şi
se
plasează
în prima
parte a
copilărie
i.
Instanţa
refulant
ă este
eul
individu
lui, care
se
supune
astfel
exigenţe
lor
supraeu
lui​.
Tendinţ
e
psihice
incomp
atibile
În
psihanal
iză,
expresia
desemne
ază un
cuplu de
forţe
psihice
antagoni
ste, care
opun
deobicei
tendinţel
e morale
ale
individu
lui
(supraeu
l, idealul
eului
etc.) şi
pulsiuni
le sale
animale.
Din cele
din
urmă
fac
parte, în
general,
pulsiuni
le
erotice
şi
agresive
.
Travali
ul
oniric
Proces
psihic
prin
care
conţinu
tul
latent
al
visului
(ideile
latente)
este
transfor
mat în
conţinu
t
manifes
t​.
Interpret
area
visului
constă
tocmai
în
inversar
ea
acestui
proces,
prin
care
faţada
visului e
ste
readusă
la
conţinut
ul
latent.
Travalul
oniric -
munca
visului -
cuprinde
mai
multe
procede
e din
care
cităm:
deplasa
rea​,
condens
area​,
simboli
zarea​,
repreze
ntarea
prin
invers​.
AROPA
Pana la aparitia psihanalizei, psihologia era doar o psihologie a constientului. Odata cu
descoperirea clinica a inconstientului prima care se modifica din disciplinele umane e
psihologia.
Psihicul este vazut pe doua nivele. In interiorul psihanalizei exista doua teorii ale psihicului
in care inconstientul figureaza, numai ca viziunea asupra inconstientului e diferita. In
Romania, nivelul de cunoastere al psihanalizei se opreste odata cu sfarsitul primei teorii.
Aceasta prima teorie asupra psihicului il vedea structurat pe trei nivele care erau:
inconstientul, preconstientul si constientul. Cele trei nivele erau considerate de Freud a fi
instante ale psihicului, inconstientul fiind una dintre aceste trei instante. In prima teorie
inconstientul era net separat de constient si era un substantiv.
A doua teorie (formulata de Freud dupa 1920) aduce modificari importante de viziune si
accent, fiind o teorie mai complexa, mai nuantata decat prima. Caracteristica principala a
acestei a doua teorii este ca inconstientul nu mai este o instanta, nu mai este un substantiv,
ci devine adjectiv, ceea ce inseamna ca distinctia dintre constient si inconstient nu mai este
atat de transanta. Psihicul e impartit in trei instante: Eu, Supraeu si Sine / Se. Inconstientul
ca adjectiv caracterizeaza toate cele trei instante (nu numai Sinele e inconstient, dar si Eul
si Supraeul de asemenea primesc acest atribut al inconstientei).
O alta deosebire importanta intre cele doua teorii este urmatoarea: in prima accentul cadea
in special asupra inconstientului ca instanta; in a doua interesul lui Freud se distribuie mai
echilibrat, respectiv el se arata mult mai interesat si acorda mai mult spatiu Eului si
Supraeului – instante superioare ale personalitatii. Inconstientul nu mai acapareaza intreg
interesul lui Freud.

SINE / SE

Traducerea termenului german “das Es” – in germana este un pronume impersonal care se
refera atat la actiunile umane, dar se refera si la fenomenele naturii. In franceza – “soi”,
“ca”; in engleza – “id”; in romana – “sine” avantaj: descrie o lume interioara si
suprapersonala (o forta ce depaseste individul), dezavantaj: creaza confuzii cu alti termeni
psihanalitici (termenii jungieni); “se” – avantaj: reda exact sensul lui “das Es”.
Acest Sine / Se este un termen prin care se desemneaza polul instinctual / pulsional al
personalitatii. Continuturile sale sunt reprezentantii psihici ai instinctelor sau pulsiunilor. Nu
tot ceea ce e instinctual e respins de cultura si condamnat la a ramane in inconstient.
Aceste continuturi sunt in parte ereditare, dar in acelasi timp datorita faptului ca asupra lor
se aplica refularea ele sunt in parte dobandite.
Din punct de vedere economic, cantitativ al energiei psihice, Sinele reprezinta izvorul de
energie al organismului.
Din punct de vedere dinamic, Sinele introduce in conflict Eul si Supraeul – exista
intotdeauna din perspectiva psihanalitica o tensiune interioara intre instantele psihice
superioare ce reprezinta cultura si instanta psihica ce reprezinta natura.
Din punct de vedere genetic, Eul si Supraeul se formeaza din Sine.
Conform celei de-a doua teorii despre instincte / pulsiuni, fortele instinctuale care dau
continut Sinelui sunt instinctul vietii – Eros si instinctul mortii – Thanatos carora le
corespund ca principii de functionalitate psihica principiul placerii si forma sa modificata
principiul realitatii si principiul repetitiei.

Ce relatii exista intre inconstientul din prima teorie si Sinele din a doua teorie?
1. Sinele preia continuturile inconstientului din prima teorie, dar nu se mai suprapune peste
psihismul inconstientului; asta pentru ca in a doua teorie psihismul inconstientului nu mai
coincide cu refulatul;
2. Aceasta instanta – Sine, ce inlocuieste inconstientul din prima teorie, nu mai e atat de
net separata de celelalte instante superioare asa cum se intampla in prima teorie unde
inconstientul era net separat de constient prin intermediul cenzurii;
3. In a doua teorie Eul (ce se dezvolta din Sine) se amesteca in partea sa inferioara cu
Sinele. Conform conceptiei lui Freud dupa 1920 Eul se dezvolta din Sine sub influenta
realitatii exterioare;
4. Distinctia dintre nivelul psihic – Sine si nivelul biologic e atenuata in raport cu prima
teorie. Sinele e deschis spre lumea somatica;
5. Functionarea Sinelui preia caracteristicile inconstientului ca instanta, adica la nivelul
Sinelui predomina procesele primare, organizarea continuturilor Sinelui e complexuala,
fortele instinctuale / pulsionale se opun sub forma unei dualitati, iar principiile care
guverneaza sunt principiul placerii si principiul repetitiei. In incostient nu exista timp, ceea
ce din punct de vedere clinic face cu putinta terapia psihanalitica. Toate continuturile sunt in
afara timpului – retrairea cu o pregnanta realitate.

EUL

In germana – “das Ich”; franceza – “moi”; engleza – “ego”. Din punct de vedere psihologic
Eul e o instanta centrata in jurul constiintei ce inglobeaza intreg preconstientul, dar are si o
dimensiune inconstienta. Este instanta de comanda si control a activitatii psihice.
Geneza si functii: Eul se formeaza din Se sub influenta realitatii externe. Functiile sale
referindu-se atat la aceasta realitate externa, cat si la realitatea interna, psihica. Functia cea
mai importanta este autoconservarea organismului. Pentru a realiza aceasta functie
esentiala, Eul trebuie sa realizeze o serie de conditii subdivizandu-se in urmatoarele
subfunctii:
1. cunoasterea realitatii externe si acumularea in memorie a experientelor traite;
2. testarea realitatii – distingerea intre realitatea externa si cea psihica. De masura in care
aceasta functie e bine realizata depinde adaptarea la realitate in plan pragmatic, iar in plan
psihic de reusita testarii realitatii depinde sanatatea psihica. Disfunctiile psihice se
caracterizeaza prin grade diferite de alterare a testarii realitatii;
3. modificarea lumii exterioare – prin intermediul motricitatii si pe baza cunoasterii realitatii
Eul incearca sa modifice realitate exterioara in conformitate cu dorintele interioare;
4. controlul instinctualitatii – vizeaza lumea interioara. Eul e preocupat sa asigure doar atata
satisfacere instinctuala cata nu pericliteaza securitatea psihica. Pentru a cerceta lumea
instinctelor Eul dispune de un set de mijloace numite (impropriu) “mecanisme” de aparare
care alcatuiesc dimensiunea sa inconstienta.
Eul e guvernat de principiul realitatii care impune amanarea sau chiar suspendarea
satisfacerii instinctuale atunci cand aceasta satisfacere constituie un pericol pentru adaptare
care se manifesta ca un conflict psihic. Constituirea Eului si evolutia sa spre maturitate
presupune o succesiune de etape (care sunt tot atatea trepte care conduc de la principiul
placerii la principiul realitatii):
• la inceputul vietii Eul e foarte slab si de fapt coincide cu Seul = Eul ideal. Se manifesta in
primele luni de viata cand sub protectia familiei opozitia mediului fata de dorintele copilului
e minima. Pe masura ce opozitia realitatii creste Eul ideal, ce devine neadaptat, e depasit;
• maturitatea deplina a Eului e atinsa in momentul in care acesta dobandeste autonomie in
raport cu celelalte instante psihice – in raport cu Supraeul si Seul. Maturitatea psihica e
atinsa cand intr-adevar Eul isi poate indeplini functia de comanda si control – atunci cand
Eul nu mai e comandat de Se si tutelat de Supraeu.

SUPRAEUL
In germana – “das Uberich”; franceza – “surmoi”; engleza – “superego”. Aceasta instanta,
care in prima teorie era numita cenzura, este una critica si asa cum arata si numele pentru
o lunga perioada de timp Supraeul e supraordonat Eului (perioada copilariei in care Eul e
slab).
Supraeul incorporeaza cerinte culturale majore - pe langa partea critica are si o parte de
ideal, stimulativa. Fenomenele pe care s-a bazat Freud pentru a separa aceasta instanta
sunt fenomenele clinice: delirul de observatie, melancolia si doliul patologic – situatii in care
isi face simtita prezenta si actiunea intr-un mod deosebit de clar. La nivelul cotidian,
comandamentele Supraeului se exprima sub forma unor reglementari nereflectate de tipul
“se cuvine / nu se cuvine”, “se face / nu se face” – comandamentele care ni se impun
neconditionat.
Formele Supraeului si continuturile sale: dupa psihanaliza freudiana, Supraeul e precipitatul
complexului Oedip si reprezinta interiorizarea cerintelor exprimate de parintele de acelasi
sex – este vorba de interiorizarea interzicerii incestului si interiorizarea interzicerii
agresivitatii fata de parintele de acelasi sex. In perioada de latenta Supraeul se imbogateste
cu alte norme culturale, morale, estetice reprezentate de substitutii parentali.
Din punct de vedere al psihanalizei kleiniene germenii Supraeului se pun, se constituie cu
mult inaintea stadiului oedipian si in perioada oedipiana acesti germeni se consolideaza si
amplifica.
Freud a vorbit indistinct de Supraeu si idealul Eului ca fiind doi termeni ce desemneaza
aceasta realitate psihica. Psihanalistii ce i-au urmat lui Freud spun daca nu e vorba despre
doua instante: una critica a Supraeului si alta stimulativa a idealului Eului. Dupa Herman
Nunberg Supraeul e predominant patern si critic, in timp ce idealul Eului e predominant
matern si stimulativ. In timp ce actiunea Supraeului se bazeaza pe frica de pedeapsa,
actiunea Eului se bazeaza pe forta iubirii si a fricii de a pierde iubirea.

COMPARATIE INTRE MORALA INCONSTIENTA SI MORALA CONSTIENTA

Supraeul – instanta in parte inconstienta, in parte preconstienta care reprezinta

interiorizarea unor norme culturale. Un rol important il au normele morale. Este important
sa distingem morala inconstienta (Supraeul) de morala constienta (Eul).
Supraeu – ca tip de moralitate – avem de-a face cu o morala eteronoma; adica este vorba
de interiorizarea unor norme fara asimilarea lor in Eu. Morala Supraeului nu este altceva
decat interiorizarea relatiei dintre parinte si copil. Aceasta devine relatie intrapsihica pentru
ca acest tip de morala, binele si raul coincid cu supunerea sau nesupunerea fata de
comandamentele Supraeului. De asemenea, virtutea inseamna din punct de vedere al
Supraeului supunerea fata de aceleasi comandamente.
Alte cercetari de psihologie cum ar fi cele ale psihologiei genetice realizate de Jean Piaget –
“Judecata morala la copil” – confirma faptul relevat de psihanaliza ca prima forma de
moralitate este tocmai o forma de moralitate eteronoma (nomos = legea vine din exterior;
antonimul lui autonom).
Interiorizarea normelor morale se realizeaza exclusiv afectiv, adica reflectia nu participa in
nici un fel la preluarea acestor norme. Datorita acestui tip de interiorizare se creaza
posibilitatea ca normele care fac obiectul interiorizarii sa nu coincida cu normele care i s-ar
potrivi cel mai bine respectivei persoane. In mod obiectiv Supraeul este condamnat la o
reexaminare din perspectiva intereselor asumate rational in momentul in care individul
poate realiza acest lucru.
Supraeul are pe de o parte un nucleu care consta in interdictia tendintelor incestuoase si
agresivitatea fata de parinti si care face cu putinta existenta individului in cultura. Pe de alta
parte alaturi de acest nucleu exista o serie de elemente adiacente care sunt preluate pe
parcursul vietii (mai ales in perioada de formare) de la diferiti substituti parentali. Functiile
Supraeului sunt pe de o parte permanente datorita nucleului si pe de alta parte temporare
datorita elementelor adiacente. Maturizarea morala presupune o inlocuire partiala a moralei
inconstiente cu morala constienta.

MORALA INCONSTIENTA (Supraeul)

1. din punct de vedere al tipului de datorie: datoria specifica moralei inconstiente este o
datorie neconditionata; aceasta pentru ca la acest nivel conflictul dintre tendinta interzisa si
norma morala este inconstient, adica respectiva tendinta interzisa este refulata in absenta
vreunei judecati de valoare constienta;
2. sentimentul de vinovatie este independent de faptuirea raului. Sentimentul de vinovatie
este generat doar de existenta refulatului ceea ce duce la doua consecinte surprinzatoare:
• cu cat suntem mai morali in plan mental la nivelul gandirii cu atat sentimentul de
vinovatie inconstient este mai puternic si tensiunea interioara mai mare;
• la nivelul comportamentului – raufacatorii din sentimentul de vinovatie; este vorba despre
acele cazuri destul de cunoscute (psihologia copilului, psihologia criminalilor) in care
sentimentul de vinovatie se acumuleaza si determina fapta interzisa tocmai pentru a obtine
prin pedeapsa pe care o atrage o diminuare a sentimentului de vinovatie care tindea sa
devina insuportabil;
3. principalul mecanism de aparare al Supraeului este refularea care impiedica patrunderea
in constiinta a tendintelor interzise – impiedica confruntarea dintre bine si rau. Refularea
este subminata in ceea ce priveste eficienta de instabilitatea sa care se concretizeaza in
fenomenele de intoarcere a refulatului.

MORALA CONSTIENTA (Eul)

1. datoria este la acest nivel intotdeauna conditionata si este asa de o judecata de valoare
constienta si implicit aceasta judecata de valoare presupune alegerea libera in cunostinta de
cauza si de asemenea datoria se intemeieaza pe aceasta judecata de valoare constienta;
2. aici, sentimentul de vinovatie este constient si este ulterior actului imoral. Faptul acesta
permite individului sa realizeze actiunile reparatorii menite sa anuleze efectele actului sau;
3. mijlocul predilect de aparare folosit de morala constienta este reprimarea. Spre deosebire
de refulare, reprimarea permite patrunderea in constiinta a tendintelor interzise, blocand
daca este cazul doar comportamentul.

Concluzie: in timp ce morala inconstienta a Supraeului este o morala a datoriei, morala

constienta a Eului este o morala a binelui.

ORGANIZAREA APARATULUI PSIHIC

Cel care va considera ca organizarea vietii psihice implica o infrastructura psihica aflata in
conflict cu instantele superioare de control va fi FREUD, initiatorul psihanalizei.
In cateva din lucrarile sale fundamentale (Interpretarea viselor, 1899; Psihopatologia vietii
psihice, 1901; Trei eseuri asupra sexualitatii; Cuvantul de spirit si relatia sa cu inconstientul,
1905 ), Freud porneste de la ideea ca viata psihica a individuluiare la baza dualitatea
pulsiunilor sexuale care tind:
• pe de o parte, la conservarea spatiului si a pulsiunilor Eului
• iar pe de alta parte, la conservarea individului.
El contesta absolutizarea datului constient si propune impartirea topografica a psihicului,
implicit o organizare pe verticala a vietii psihice.
• Inainte de 1920 \"aparatul psihic\" este compus dintr-o serie de componente sau nivele
supraetajate:
inconstient = rezervorul trairilor si actelor refulate, al instinctelor sexuale ;
preconstient = un fel de filtru indeplinind functia de \"cenzura\" si permitand accesul
selectiv in constiinta a acelor impulsuri si tendinte acceptabile pentru ea;
constient = este un \"strat superficial\", de fapt, expresia unor adancuri in care predominant
este inconstientul.
\"Veritabilul\" nivel de organizare a vietii psihice il constituie, dupa Freud, inconstientul
deoarece el guverneaza gandurile, actiunile, imaginile, reprezentarile.
Functia \"aparatului psihic\" este de a reduce tensiunile neplacute fie prin:
descarcarea lor
proces intrapsihic de aparare si de refulare.
Constiinta nu este decat suprafata aparatului psihic, pe cand inconstientul formeaza baza,
fundamentul lui.
In marea sa majoritate, aparatu psihic este inconstient.
Tendintele refulate in cursul dezvoltarii sexuale infantile isi fac loc si se satisfac in vis sau in
simptomele nevotice.
• Dupa 1920 aduce o serie de corective.
1) Mai intai el revizuieste parerile cu privire la pulsiuni. Astfel, pulsiunilor vietii (sexualitate,
libidou, Eros) le sunt opuse pulsiunile mortii (Thanatos).
Acorda un rol mai mare agresivitatii.
Agresivitatea nu este pur si simplu subordonata sexualitatii, ci dispune de propriile sale
functii in viata psihica a individului, fiind uneori in mare masura responsabila de simptomele
nevrotice decat pulsiunile sexuale.
Exista in om , considera Freud, o tendinta primitiva de autodistrugere.
Pulsiunile mortii, mai importante decat cele ale vietii, tind, spre reducerea tensiunilor, spre
restabilirea unei stari anterioare biologice si spre repetitie.

Aceste pulsiuni isi fac simtita prezenta in:

• mecanismele de aparare
• diferite forme de proiectie (paranoia)
• fuziunea cu impulsurile libidinale (sadism, masochism)
• sau in orientarea lor impotriva Eului (melancolia)
Freud isi revizuieste conceptia cu privire la structura si dinamica aparatului psihic, acesta
fiind interpretat prin prisma mecanismelor de aparare ale Eului si a operatiilor de refulare.
In prima teorie, inconstientul coincidea cu refularea, conflictul de baza fiind intre
preconstient-constient, pe de o parte, si inconstient, pe de alta parte.
De data aceasta Freud sesizeaza ca in refulare, insasi operatia refulata este inconstienta.
De asemenea, el constientizeaza mai bine locul si rolul Eului in structura aparatului psihic.
In noua topica a aparatului psihic, format din Sine, Eu, Supraeu, locul central va reveni
Eului.
In timp ce:
•Sinele se diferentiaza in contact cu sursele corporale ale trebuintelor si emotiilor
• Eul se devzolta prin diferentierea aparatului paihic in contact cu realitatea externa.
Spre deosebire de:
• activitatea inconstienta a Sinelui
• activitatea Eului este concomitent constienta, preconstienta si inconstienta
• ea consta in - perceptia externa si interna, in procesele intelectuale
- dirijarea si controlarea mecanismelor de aparare
• Eul:
• este cel care ofera solutia conflictelor cu realitatea sau cu dorintele incompatibile
• controleaza accesul in constiinta
• in sfera actiunii asigura functia sintetica a personalitatii.
• uneori este impiedicat in demersurile intreprinse; limitele sale provin fie din:
-absenta sau insuficienta propriilor aptitudini
-din infiltrarea Sinelui si Supraeului care il fac sa cationeze
in contrasens sau il impiedica sa actioneze corespunzator.
Ca urmare a interiorizarii de catre Eu a unor forte represive intalnite de individ de-a lungul
vietii sale, forte ce sunt de ordin social, moral, parental, in limitele lui se formeaza Supraeul.
De obicei acesta este expresia identificarii copilului cu parintii idealizati.
Daca Eul este determinat, in general, de experienta proprie si actuala a individului, Sinele si
Supraeul sunt influentate de trecut (Sinele de ereditate, Supraeul de influentele sociale si
parentale).
Conciliator intre aceste instante si realitatea externa, Eul devine principalul nivel al vietii
psihice.
Š Principalele corectii ale schemei precedente asupra aparatului psihic constau in
urmatoarele:
valorizarea considerabila a rolului Eului in viata psihica a individului;
redimensionarea \"fortelor\" participante la dinamica vietii psihice, jocul combinat dintre Eu
si celelalte instante fiind cel care asigura apararea contra pulsiunilor si dorintelor refulate.
renovarea explicatiilor referitoare la functionarea psihicului; daca in prima varianta
explicatiile psihanalitice sunt date in termeni de conflict a pulsiunilor, de data aceasta ele
sunt date in termeni de aparare a Eului contra pulsiunilor si emotiilor; de asemenea,
pulsiunile nu mai sunt doar de ordin sexual, ci sunt si pulsiuni agresive.
Cel mai mare merit al lui Freud il constituie faptul ca el a fost primul care a elaborat o
conceptie structurata asupra nivelelor functionale ale vietii psihice si mai ales asupra
raporturilor dinamice dintre ele.
Teoria psihanalitica raspunde unui triplu punct de vedere:
topic (punct de vedere desciptiv care vizeaza modularea diferitelor instante intrapsihice
necesare intelegerii functionarii psihicului)
dinamic (punct de vedere calitativ inseparabil notiunii de conflict intrapsihic, numai
combinarea fortelor antagonice ducand la aparitia conflictului in cadrul fiecarei instante, dar
si intre instante)
economic (corolar cantitativ indispensabil celorlalte doua deoarece conflictul depinde de
circuitul si investirea energiei psihice la nivel intrapsihic, al obiectului sau reprezentarilor).

Complexul de rivalitate fraternă

Este cunoscut şi sub numele "complexul lui Cain", după celebra întâmplare biblică
dintre Cain şi Abel. Aceasta se referă la "pătrunderea nedreaptă" a celuilalt în lumea
noastră şi la sentimentele asociate: gelozie, furie, violenţă.
La copil, acest complex se manifestă în raport cu fratele, iar la adult se manifestă în
raport cu orice persoană susceptibilă de a intra în competiţie pentru a obţine o laudă, o
promovare la serviciu, o ascensiune socială, un beneficiu sentimental. Acest complex se
asociază cu agresivitate, ostilitate, ironie faţă de rivalul social sau revendicare faţă de
persoana de la care se aşteaptă să se obţină preferinţa, găsind-o pe aceasta vinovată
pentru protecţia rivalului.
Ultimatumul dat prin acest complex este "el sau eu" şi este spus cu impulsivitate şi
exagerare.
O primă formă a acestui complex se exprimă prin înţelegerea situaţiilor de cuplu,
familiale, sociale, ca şi rivalitate, dezvoltându-se astfel un puternic spirit de competiţie,
fără să fie însă distrusă corectitudinea sau spiritul de echipă. O astfel de persoană
preferă să muncească singură şi nu în grup, vrea să se afle în fruntea celorlalţi, să câştige
confruntările.
În formă mai puternică, acest complex se exprimă prin protecţia rivalului sau a
persoanei ce poate deveni rival, prin sacrificiu de sine şi generozitate pentru binele
celuilalt.

2.2.1.4. Complexul Cain

Complexul Cain este al patrulea Complex de pe Trunchiul Psihic, fiind omologul
celui Polis şi formând alături de acesta cea de-a doua grupă de Complexe. După
cum arată şi numele cu rezonanţa sa istorică, el reprezintă opusul a ceea ce este
Polis, adică tendinţa spre subminare, spre desolidarizare de semeni. În analiza lui
se va porni de la dinamica transformării sale din cel Polis şi de la geneza sa, ceea
ce face obiectul primei secţiuni, a structurii generale, apoi se vor analiza unele
tipuri de societate care au legătură cu acest Complex, ceea ce face obiectul celei
de-a doua secţiuni, pentru ca apoi să urmeze încă două secţiuni relative la
fenomenul dreptăţii şi al culturii relativ la acesta.
2.2.1.4.1​. ​Structura generală
Complexul Cain este reversul celui Polis, consecinţa psihologică a acestuia. El se
manifestă în general prin repulsia totală asupra regulilor. Iritarea teribilă la
existenţa obstacolelor, deşi ele de obicei împiedică existenţa a unor mult mai mici
satisfacţii, deci nemulţumirea s-ar cuveni să fie minimă, iritarea şoferului ce stă un
minut la semafor, fac parte din acest complex. El este strâns legat de posibilitatea
obţinerii unor satisfacţii pe cale mai mult sau mai puţin antisocială, în situaţia în
care cel Polis, cu toate compromisurile sale nu este în măsură să producă ceva de
acest gen. El este reacţia negativă, individuală la acesta. Relaţia dintre cele două
respectă întocmai relaţia dintre cele două Filiere Psihice, deci ceea ce s-a spus
despre prima grupă de Complexe este valabil principial şi aici. Aşa cum
Complexul Traumatic implică creşterea în mod egal cu propria valoare energetică a
celei a Complexului Eden, la fel şi Complexul Cain vizează opoziţia
necondiţionată faţă de normă, faţă de lege, tendinţa automată a individului uman de
a refuza o elaborare secundară a demersului pulsional şi cerând satisfacţia directă a
acesteia. Fireşte că în acest fel Complexul Cain este asemenea nihilistului care nu
acceptă ceva ce i-ar putea fi folositor de fapt, aşa cum sunt legile sociale ce
operează o anumită ordine socială, necesară mobilizării şi sintetizării forţelor
individuale ale societăţii. Când Freud spune că după uciderea ‘tatălui originar’,
fraţii (copiii lui) s-au căit de actul lor nedrept, el proiectează asupra primitivului
Complexele proletarului modern educat în spirit de obedienţă de către autorităţi în
propriul lor folos prin stabilirea normelor civile. Freud nu ia în calcul că fraţii vor
fi devenit deja ei înşişi autoritate iar după ce ar fi avut nonşalanţa de a-şi ucide
tatăl, este greu de crezut că vor avea apoi sentimente de remuşcare, fapt ce ar
conduce la susţinerea teoriei totemiste a lui Freud.
La Omul Modern exacerbarea Complexului Cain implică exacerbarea
comportamentului antisocial în general. Implicarea tuturor celorlalte Complexe,
implicare care defineşte Omul Civilizat, face ca acest Complex să sufere asociaţia
şi fuziunea Complexelor Narcis şi Eden, în special datorită vecinătăţilor pe Filiera
Negativă iar comportamentul antisocial lasă să transpară o anumită neutralizare
edeno-narcisică. Prin sine însuşi, Complexul Cain poate determina Psihopatia
Antisocială, ca imposibilitate a individului de a se integra în societate prin uşa din
faţă şi prin tendinţa irezistibilă de a intra în ea pe uşa din dos.
Întemeierea societăţii superioare umane, ca societate dinamică, spre deosebire de
cele statice, simple, ale unor specii inferioare, ca furnicile şi albinele, nu se poate
concepe fără cea de-a doua grupă de Complexe. Cel Polis presupune unirea unui
grup de către raţiuni economice sau de securitate, deci vizează concurenţa dintre
grup şi restul speciilor sau chiar alte grupuri sociale. Relativ la celelalte grupuri,
dimpotrivă, Complexul Cain este cel care este în măsură să reglementeze aceste
relaţii, după cum chiar în interiorul grupului există o ambivalenţă la nivelul fiecărui
individ pentru ceilalţi. Aşadar societatea nu este un grup amorf, simplu, ci unul
dinamic şi foarte complex. Orice asociere de tip Polis ce determină grupul, este o
structură socială iar ea este pusă în relaţie cu o altă structură socială la care aceasta
se opune potenţial. Liantul grupului, buna lui organizare, presupune virtuala lui
capacitate de apărare sau cucerire relativ la alt grup sau la altă specie. Dezvoltarea
socială, evoluţia socială, face ca structurile sociale să se diversifice la maximum iar
dinamica lor să fie foarte flexibilă. Începând de la structurile totemice ale
primitivilor, structurate în două sau patru grupuri totemice între care există relaţii
retroactive de natură economică sau de reglementare a căsătoriilor în aşa fel încât
să se evite incestul, până la grupurile economice de concurenţă, societatea este
împărţită astfel pe criteriul economic.
Un alt criteriu este cel militar, după cum s-a spus mai sus, legat de agresiunea sau
apărarea armată. Structura militară reprezintă un complicat sistem social, împărţit
în structuri sociale bine stabilite, între care există ierarhie. Un astfel de sistem
social poate renunţa din principiu la implicarea directă în sistemul economic, căci
prin agresiune armată el poate subjuga un alt sistem social. Acest lucru este posibil
prin iscusinţă militară, prin eficienţa armelor şi prin liantul infrastructural solid,
adică organizarea solidă. Exploatarea armată este în fapt principiul oricărei
exploatări şi stratificări sociale. O astfel de stratificare presupune o piramidă
socială care reflectă fidel organizarea grupurilor şi relaţiile dintre ele.
Reglementarea statutului fiecărui grup este dat de relaţia infrastructurală dintre
Complexul Polis şi cel Cain la fiecare individ din grup. Soldatul, cu cel mai mic
grad, este la un nivel inferior în cadrul sistemului social militar, el are sarcina cea
mai grea şi anume aceea de a-şi risca viaţa, în timp ce conducătorul său este mai
protejat. Fireşte că el ar dori să îl deposedeze pe şef de funcţia lui, însă acest lucru
l-ar putea face şi camaradul său iar rezultatul ar fi o anarhie nefolositoare nimănui.
În acest caz controlul asupra sclavilor s-ar anula, exploatarea de asemenea iar
sistemul social ar fi dezorientat.
Deci tensiunea Polis-Cain este cea a echilibrului însuşi al societăţii,ierarhia. În
vârful acestei societăţi stă conducătorul. El are funcţia de decizie iar decizia lui este
îndeplinită de întreaga societate. Către el este investită puterea socială, J.J.
Rousseau intuind destul de bine actul de cedare al drepturilor politice ale
indivizilor către conducător. Puterea socială este dată tocmai de această capacitate
de a fi protejat sau de a adera la un anumit grup. Istoria a înregistrat pe parcursul ei
acumulări imense de putere socială, mai ales în persoanele autorităţilor militare iar
un Hitler sau Stalin reprezintă prototipuri ale unor astfel de masive concentrări de
putere. Freud identifică în această putere ‘orientarea libidinală’ a supuşilor către
şef, după cum deja s-a amintit mai sus. Însă pentru subordonat, conducătorul
reprezintă punctul de concentrare, momentul de asociere a mentalităţii psihice, a
continuităţii economice în vederea puterii sociale către el, respectiv executarea
ordinului se face în raport cu dorinţa de stabilitate. Este suficient ca funcţia de
exploatare să sufere neregularităţi sau societatea şi subordonarea se destabilizează.
Dimpotrivă, stabilitatea ierarhiei sociale este cu atât mai mare cu cât latura
pragmatică a profitului exploatării este mai mare. Astfel că popularitatea lui Hitler
şi resursele economice investite în armată pentru cel de-al doilea război mondial,
au fost date în bună parte din confiscarea averilor evreilor şi a celor ce se opuneau
regimului. Exterminarea unei părţi din populaţie a contribuit şi ea la ‘creşterea
economică’. Înflorirea comunismului după cel de-al doilea război mondial s-a
datorat în bună parte unor astfel de confiscări de la ‘burghezi’ sau de la ţările
învinse, a bunurilor economice.

2.2.1.4.2. Complexul Cain şi starea societăţii

Aşa cum se întâmplă cu toate Complexele Filierei Negative, acest Complex este în
mare parte structurat în această opoziţie faţă de cea Pozitivă. Etica socială este o
problemă de capacitate a cetăţenilor de a suporta exploatarea celorlalţi, de
docilitatea acestora iar dacă prin absurd sar presupune o docilitate absolută, atunci
şi normele civice s-ar reduce şi ele la minimum. Principiul unei astfel de docilităţi
constă în posibilitatea de revoltă a poporului, deci evoluţia armelor este unul din
principiile evoluţiei societăţii, alături de altele. Dacă trecerea de la sălbăticie la
societăţile cu o organizare cât de cât superioară, la societăţile totemice, s-a făcut
tocmai pentru că Omul a ştiut să fie o ameninţare pentru semen iar forţa muşchilor
nu a mai fost suficientă în comparaţie cu forţa inteligenţei, în special a celei de a
cerea arme, atunci fără îndoială că tocmai ameninţarea pe care Omul a
reprezentat-o pentru semenul lui este în stare să îl pună pe acesta în starea de a se
putea apăra. Organizarea socială modernă ar fi fost încă una aristocratică dacă nu
s-ar fi inventat dinamita şi praful de puşcă, ceea ce a condus la posibilitatea
oamenilor de a face revoluţie, după cum însuşi Freud observă într-o profundă
intuiţie (‘Noi prelegeri introductive de psihanaliză’). În felul acesta societatea a
fost oarecum lăsată liberă iar un popor emancipat ca poporul francez a ştiut să
înlăture păcălelile religioase cu privire la teoria dreptului divin, după care cei din
clasele de sus ar avea un drept irevocabil de a stăpâni în vecii vecilor.
Valoarea sistemului de norme morale nu este una absolută, aşa cum susţine Kant,
bunăoară; Omul nu are decât o dorinţă neglijabilă de a-l respecta pe celălalt iar
atunci când se întâmplă, acest respect implică un reflex asupra propriei persoane
după cum se va vedea. Dacă totuşi oamenii se comportă moral unii faţă de alţii este
pentru că aceştia pot fi ameninţători unii faţă de alţii iar obiceiul salutului, ca o
formă de politeţe ce vine să asigure pe cineva de neagresiunea celui ce îl face
(tocmai de aceea cel mai slab salută întotdeauna), arată în ce măsură normele de
comportament au acest scop. Tocmai de aceea valoarea acestor norme depind de
valoarea celuilalt de a îndura, de capacitatea lui de a se apăra. Ecologia socială
avansată şi emancipată ce a rezultat după cel de-al doilea război mondial nu reiese
decât din frica politicienilor de revolta maselor. Îndobitocirea maselor a găsit în
nazism exact efectul său de bumerang iar exploatarea sălbatică a condus la marele
dezastru ce a fost cel de-al doilea război mondial. Speriaţi, politicienii s-au grăbit
să elaboreze ipocrita Declaraţie a Drepturilor Omului, păcălind pentru moment pe
cei mulţi, însă problemele au rămas aceleaşi în ceea ce priveşte promisiunea
istorică pe care politicianul o face şi pe care nu o onorează. Acest fapt este ignorat
şi de socialişti, în special de cei de extremă stângă, ceea ce îi face făţarnici. Ei spun
că doresc binele mulţimilor şi acestea îi aleg la conducerea statului, or se revoltă
orbeşte aşa cum s-a întâmplat cu comunismul. La abuzurile la care acest curent
politic s-a dedat, masele nu au luat poziţie decât atunci când au văzut că
socialismul le-a dus de râpă. Ele au trăit iluzia egalităţii şi fraternităţii, însă la un
moment dat şi-au dat seama că ceva nu este în regulă. Marii moşieri şi burghezi
erau văzuţi ca destabilizatori absoluţi, ceea ce pe moment a condus la focalizarea
mâniei populare către aceştia, spre nenorocul lor dar însuşi comunismul nu a putut
să înlăture exploatarea la rândul lui pentru că aceasta este totuşi o parte din
societate până la o posibilă tehnologizare absolută.
Comunismul s-a pus în situaţia de a fi devorat de propriile sale doctrine. Liderii
comunişti au devenit ulterior nişte aristocraţi. Căci odată realizat social, individul
are tendinţa de plafonare, de conservare în timp ce cei de jos continuă intenţia de
ascensiune. Aşa s-a întâmplat cu dezagregarea marilor imperii, soldatul a acceptat
să-şi sacrifice viaţa, a luptat cu eroism şi a cucerit, însă nu va accepta acest lucru pe
tot parcursul vieţii, pentru că el vrea în mod progresiv mai mult. În situaţie de criză
motivaţională, soldatul va înceta să mai lupte, căci dorind fiecare ascensiunea cu
pricina, este imposibil ca fiecare să adere la o funcţie superioară, să ajungă
conducător. Această lipsă de motivaţie a fost marele simptom al economiei
socialiste. Căci chiar dacă aceşti lideri declară că doresc binele societăţii în primul
rând, totuşi Actele Psihice au sensuri subterane. Iar Complexul Cain, ca de altfel şi
celelalte Complexe de pe Filiera Negativă, sunt imboldul acestei lupte de clasă în
care comuniştii au implicat atâta pasiune. Platon şi Marx au fost idealişti dar poate
şi ignoranţi în materie de psihologie abisală, ţinând cont de refugiul lor în
abstracţiunile dialectice. Dar este foarte probabil că amândoi (Platon cu siguranţă)
şi-ar fi schimbat părerile în mod radical dacă ar fi văzut la ceea ce a condus
doctrinele lor aşa cum teoreticieni valoroşi ai marxismului şi-au schimbat punctul
de vedere odată cu înţelegerea realităţii prin experimentarea ei.
Complexul Polis este cel care guvernează aceste relaţii, alături de cel Cain iar a
face abstracţie de unul dintre ele, a merge doar pe principiul unuia şi ignorând
cerinţele celuilalt, din nevoia tradiţionalistă de absolut, este drumul către eşec.
Nazismul a pariat în mod decisiv pe cel Cain, făcând din exterminarea raselor
diferite un scop în sine iar oamenii din interiorul sistemului însuşi s-au speriat de
perspectiva dezechilibrării acestui fel de comportament. comunismul a mizat pe cel
Polis, a făcut din unirea tuturor popoarelor, din egalizarea tuturor oamenilor scopul
său şi a fost şi el invadat de Complexul Cain ce se opunea acestor principii
abstracte. Liderii acestor mişcări extremiste, dominaţi de Tulburări Psihice destul
de serioase, s-au trezit măcinaţi de boli psihosomatice, dintre care ulcerul gastric şi
diabetul sunt cele mai reprezentative. Socialismul extrem s-a trezit dominat de acea
pasiune de a face revoluţii, revoluţii cu orice preţ, revoluţii cu sine şi cu orice părea
că trebuie revoluţionat şi astfel că abuzurile au apărut pentru că nimeni nu a stat să
judece propriile acte în vâltoarea ameţitoare a revoluţiei. Eventual ele au fost
muşamalizate atunci când consecinţele lor s-au dovedit a fi dăunătoare. Masele,
când au acceptat sloganurile populiste, egalitariste, le-au acceptat în credinţa că nu
va fi o egalitate în sărăcie, ci o egalitate cu cei bogaţi. Aici este marele slogan al
comunismului, care, din păcate, găseşte ecouri şi astăzi şi chiar în societăţile cele
mai dezvoltate. Acest slogan este asemenea celor ale loteriilor care spun cât va fi
câştigul dar nu spun cât vor fi pierderile celor ce ‘îşi încearcă norocul’. Complexul
Cain este aici foarte subtil exploatat iar politicienii comunişti au ştiut să păcălească
astfel masele.
Problema legată de organizarea ideală a societăţii a preocupat minţile celor mai
mari gânditori. În ‘Republica’, Platon a imaginat un comunism idealist, unde statul
este condus de filosofi şi unde copiii sunt crescuţi în comun. Aristotel a criticat o
astfel de teorie, însă nu suficient de sever pe cât a meritat-o, Platon dând dovada de
ignoranţă a pasiunilor omeneşti ce se ascund sub diferite măşti. Problema
principală în societate nu este atât de a o face ideală, cât mai ales de a evita
degenerarea ei, după cum s-a văzut în istorie. Platon şi Aristotel au arătat primii în
ce mod democraţia poate deriva în anarhie iar de aici în tiranie iar această formă
fiind recunoscută drept cea mai rea dintre toate acestea. S-a văzut de-a lungul
timpului, a istoriei, cum dictaturile s-au impus pe o perioadă de criză socială, de
anarhie. Societatea modernă a găsit unele soluţii provizorii pentru a evita aceste
lucru. Inviolabilitatea constituţiei ar fi una dintre ele. În acest caz, cineva care
ajunge la putere prin alegeri libere, nu poate schimba constituţia pentru că pe ea a
jurat la începutul mandatului. Totuşi pe un fond de frământări sociale constituţia
poate fi anulată direct, prin lovitura de stat iar slaba pregătire sociologică a
poporului face ca acest lucru să treacă aproape neobservat în ochii lui. Un alt caz
este cel al limitării perioadei de conducere prin alegeri periodice, care pot conduce
la o nouă putere politică, adică la un alt grup de conducere, deci puterea dată
anterior să fie astfel retrasă pentru a nu se produce o eventuală încercare de fraudă.
Alte societăţi adoptă monarhia, adică o funcţie supremă ocupată pe viaţă de un
suveran, care este un membru al unei familii regale, suficient de bogat pentru a nu
comite fraudă. Din păcate regele sau împăratul, nu se poate ocupa de treburile
politice, care, din pricina numărului lor ridicat în societăţile moderne, fac ca
monarhiile actuale, ca în cazul Angliei sau Japoniei, sunt o combinaţie între
monarhie şi democraţie (în sensul lui Aristotel).
Cu toate că democraţia este un cuvânt foarte des folosit, în realitate el nu există şi
nu a existat niciodată, deşi Atena antică s-a apropiat oarecum de
o democraţie aşa cum pretinde etimologia cuvântului. Căci în democraţie,
societatea, membrii ei, trebuie să decidă prin unanimitate în problemele politice şi
nu conducătorii lor iar în acest caz societatea este mai curând o tehnocraţie.
Obiecţia conform căreia poporul poate da jos prin grevă generală şi guvernul şi
preşedintele, este adevărată, căci în majoritatea sistemelor politice el poate face
acest lucru iar dacă nu îl face, atunci sigur este stăpânit de comoditate. Şi, în cazuri
de criză economică sau de orice alt fel, în aşa fel încât să atenteze la bunăstarea
indivizilor, astfel de manifestări sunt posibile. Ceea ce se numeşte astăzi
‘democraţie’ este o foarte ciudată combinaţie între monarhie, oligarhie şi
democraţie. Oligarhia este dată fie de rege/împărat, care este o persoană investită
cu această funcţie pe tot restul vieţii sau preşedinte (care este un fel de rege sau
împărat ce este ales periodic, în cazul în care nu este dictator şi se alege singur).
Oligarhia este grupul minoritar al politicienilor, grupaţi mai departe în diferite
partide. Democraţie este dată de posibilitatea poporului de a alege şi de a se
împotrivi unei decizii. Însă marea problemă este că acest raport între cele trei este
totuşi nefavorabil democraţiei. De exemplu în SUA majoritatea era împotriva
războiului din Vietnam şi totuşi el se purta pe mai departe. Desigur că la început
majoritatea, stăpânită de ‘patriotismul înflăcărat’, a fost în favoarea acestei
campanii militare iar ea a putut fi o substituţie a individului mediocru în
grandomania identificării cu naţiunea supremă iar sentimentele de solidaritate au
apărut abia după ce cele grandomaniace au fost umilite de rezistenţa vietnamezilor.
De aceea poporul, în peregrinarea lui de la umilinţă la grandomanie, nu este
pregătit pentru a conduce consecvent o societate. Multe dintre măsurile politice
greşite sau nedorite de majoritate se pot solda cu nemulţumiri şi manifestaţii, însă
aceste ieşiri în stradă au deseori caracter de anarhie, căci grupul este foarte
dezorganizat iar lipsa de educaţie sociologică a populaţiei îi face neadaptaţi pe
manifestanţi, ceea ce reclamă un nou conducător care să-i ordoneze. Aceste
momente de dezechilibru social sunt extrem de favorabile pentru apariţia
dictaturilor iar experienţele istorice ale Omenirii se află înmagazinate filogenetic,
aşadar populaţia este destul de refractară la astfel de ieşiri în stradă. Pe de altă
parte, în cazul destituirii puterii, cheltuielile sociale pentru alte alegeri sunt de
asemenea mari iar activitatea politică stagnează sub raportul faptelor şi creşte sub
cel al propagandei, al reclamei electorale.
Din toate acestea, este clar că procentul de democraţie din acest amalgam de forme
politice creşte pe timpul alegerilor şi scade aproape de zero în timpul îndeplinirii
mandatului. Acest lucru convine în cea mai mare măsură politicienilor indiferent
dacă sunt la putere sau în opoziţie, căci această aparentă rivalitate nu este de fapt o
rivalitate asemenea celeia dintre conducere şi popor, chiar dacă ei lasă să se
întrevadă o astfel de încrâncenare între ei. Însă injuriile pe care opoziţia şi puterea
şi le aduc este nimic altceva decât un teatru la care spectatorii alegători să
participe, să intre în joc iar la ieşirea din sală să se trezească şi să voteze actorul
carte a plăcut mai mult. Politicienii au şansa unei vieţi parazite, pentru o muncă
superfluă iar societatea le plăteşte ‘serviciul’. De aceea educaţia psihologică şi
sociologică a populaţiei este ‘rezervată’ celor minoritari în timp ce aceste
discipline ar trebui să facă obiectul cel mai acut al învăţământului. Aici se operează
o subtilă intervenţie politică; căci dacă oamenii nu cunosc sociologie, ei nu au din
start capacitatea de autoconducere, ceea ce ar însemna adevărata democraţie, prin
votul direct al poporului asupra deciziilor politice. Însă el nu cunoaşte legile ce
trebuie adoptate, deciziile cele mai bune ce trebuie luate şi asta nu neapărat dintr-o
lipsă de capacitate intelectuală, ci tocmai datorită lipsei unei educaţii pe măsură în
acest domeniu. Or acest stadiu este extrem de periculos pentru societate, căci ea
este asemenea copilului ce nu ştie să meargă şi care are nevoie de mamă. La fel şi
ea cere conducători. Politicienii sunt puşi în acord cu ceilalţi funcţionari ai statului,
în special cu pedagogii, care la rândul lor sunt trecuţi prin filtrul educaţiei.
După cum s-a spus mai sus, existenţa unei puteri sociale vaste se datorează
orientării războinice, fie de apărare fie de cucerire a societăţii. Căci succesul militar
este unul legat de mobilitatea unor cât mai mari mase de oameni în aşa fel încât
acţiunea războinică să aibă succes în fapt unei alte mase de oameni. Conducătorul
societăţii în cauză este cel ce ia decizii legate de acţiunea războinică în general. Cu
cât această societate războinică este mai mare, cu atât puterea socială este mai mare
pentru conducător. Trecerea de la virtutea romană, mândria cetăţeanului roman, la
perioada decadenţei imperiale se datorează tocmai acestei creşteri masive a
Imperiului Roman, fapt ce făcea ca respectivul conducător să deţină o putere
socială atât de mare încât să-şi permită orice. Numai un conducător genial ca
Alexandru cel Mare a fost în stare să reziste marilor pasiuni din dorinţa nobilă de a
împăca toate naţiile unele cu altele şi asta în mare parte datorită educaţiei speciale
pe care a primit-o de la Aristotel. Asemenea exemple fericite sunt rare în istorie şi ,
de obicei, puterea politică corupe prin sine însăşi politicianul. Căci sistemul politic
este făcut în aşa manieră încât tentaţiile pe care libertăţile şi drepturile sociale
acordate politicienilor sunt aproape de neînvins chiar şi pentru omul virtuos. De
vină nu este politicianul numai, ci întreg sistemul iar dacă unii politicieni sunt
recunoscuţi mai corupţi decât alţii aceasta este pentru că au fost ceva mai lipsiţi de
tact şi au fost prinşi în această situaţie, fiind daţi publicităţii. Asta nu înseamnă că
ceilalţi sunt basma curată. Este elocvent faptul că Stalin în copilărie a fost infractor
de rând. El s-a potrivit unui sistem şi de aceea a ajuns acolo unde a ajuns. Căci cel
mai virtuos dintre călugări se retrage din lume, nu numai pentru că o dispreţuieşte,
ci şi pentru că vrea să se sustragă tentaţiilor pe care viaţa socială le are, stimulărilor
pulsionale pe care aceasta le implică.
Aşadar problema organizării societăţii actuale stă în interesul asupra societăţii.
Fiecare organizare socială a fost criticată, căci fiecare a adus abuzuri sociale
flagrante, de la condamnarea unor oameni iluştrii, până la muşamalizarea unor
mari crime iar asemenea situaţii se datorează tocmai puterii sociale exagerate pe
care o au politicienii. O astfel de putere este dată tocmai de ciopârţirea lumii în
puteri armate ce pot declanşa automat un război. Politicienii au astfel de funcţie iar
în situaţia de război prezenţa lor este capitală pentru societate, căci fără ei deciziile
nu se pot lua. Existenţa armelor atomice şi biologice a făcut ca fiecare naţiune să
fie ameninţată de cealaltă. De aceea războaiele clasice nu se mai dau între vechile
rivale iar starea de război o duc doar statele mici, căci această ameninţare dată de
armele atomice şi biologice este imensă.
Posibilitatea anulării sistemului politic se poate face prin anularea funcţiei politice,
în felul acesta puterea socială fiind de la sine anulată. Întemeierea sistemului
politic în general, este dată de ameninţările pe care statele le reprezintă unele faţă
de altele. Societatea trăieşte prin urmare o frică şi o speranţă de cucerire în acelaşi
timp, chiar dacă recunoaşte de obicei doar una dintre aceste două emoţii. Costul
întreţinerii armatei însă depăşeşte cu mult posibilitatea unui succes în cucerirea
militară. În regulamentele militare actuale şi chiar în trecut posibilitatea de cucerire
nu era sigur că ar fi depins, de circumstanţele războiului. Deci pe de-o parte chiar
sentimentele războinice ale societăţii sunt exploatate de politicieni, care, după
anumite strategii devin ei înşişi cuceritori, adică paraziţi social iar mentalitatea
socială este întoarsă asupra ei însăşi, statul fiind în acest caz un sistem birocratic.
Pe de altă parte însăşi funcţia de conducere se realizează după un plan educaţional
riguros din care sunt excluse studiile privind organizarea şi autoorganizarea
socială. În acest caz puterea socială se cedează conform legii economice a cererii şi
ofertei (luată ca regulă empirică, practică). Preţul dreptului social al fiecăruia, al
puterii sociale investite de fiecare în persoana conducătorului, este foarte scăzut,
pentru că, neinstruiţi, oamenii nu ştiu să se conducă singuri iar perversitatea celor
care ţin frânele societăţii, face ca acest lucru să fie imposibil din punct de vedere
informaţional. Astăzi acest lucru se mai face totuşi dar mult prea insuficient.
Acum este clar că în situaţia în care majoritatea societăţii este implicată direct în
sistemul economic, în situaţia în care tehnologia încă nu a ajuns în situaţia de a
înlocui munca umană, este evident că educaţia pe care aceasta o primeşte nu poate
fi decât una limitată. De aici şi imposibilitatea, incapacitatea majorităţii de a lua
decizii consecvente şi utile pe termen lung. Este clar că faţă de anarhia pe care ar
implica-o democraţia pură, minoritatea politică are totuşi posibilitatea de a lua nişte
decizii care să fie mai adecvate situaţiei. Însă, pe de altă parte, ea însăşi nu prea are
interes ca lumea să se schimbe, ceea ce este imposibil să nu se întâmple. Este
evident că valorile ei se învârt în jurul imaginii personale, în jurul voturilor iar
omul este luat de ea la fel cum apicultorul ia albina, ca stup.
Facilităţile pe care funcţia le determină este imposibil să nu îi facă tradiţionalişti pe
politicieni şi de aici, frânele pe care ei le impun voluntar sau involuntar, ei fiind
astfel beneficiari ai exploatării sociale. Şi asta în timp ce copiii sunt maltrataţi de
părinţi iresponsabili sau sunt subnutriţi şi lipsiţi de o educaţie ecologică. Statul
devine astfel unul birocratic iar învăţământul este intoxicat cu teme lipsite de
interes pentru cei ce învaţă, în special aşa cum acesta s-a prezentat în blocul
comunist. Pentru promovarea socială a celor ce trec prin aceste filtre este necesar
ca ei să fie ameţiţi cu toate aceste informaţii. În acest caz capacitatea de memorare
şi învăţare a lor este epuizată iar sociologia şi psihologia se studiază acolo unde nu
toţi ajung. Este greu de crezut că, epuizaţi intelectual, oamenii vor mai dori
vreodată să mai studieze iar şcoala este văzută încă drept o instituţie neatractivă şi ,
din această cauză, urâtă. Situaţia nu se va putea schimba decât atunci când
tehnologia îşi va spune cuvântul, la fel cum şi-a spus şi până acum în ceea ce
priveşte optimizarea relaţiilor sociale, la drepturile pe care Omul le-a câştigat pe
parcurs. De aceea, implicarea politică nu este o soluţie pentru cei ce au nevoie de
consecvenţă iar cei cu adevăraţi consecvenţi, cei care sunt interesaţi în problemele
morale nu rămân cramponaţi în aceste instituţii mizerabile, ca acelea ale conducerii
sociale, ci mai curând caută să grăbească evoluţia ştiinţei şi a aplicaţiilor sale
practice.

2.2.1.4.3. Complexul Cain şi dreptatea

Dreptatea şi libertatea, aceasta din urmă putând fi văzută ca pe un Complex al
Sclaviei, sunt prin excelenţă ornamentele economiei. Acolo unde nu există
bunăstare şi prosperitate economică, dreptatea şi libertatea sunt noţiuni vagi. Căci
degeaba preşedintelui îi dau lacrimile de emoţie faţă de alegătorii săi, emoţionaţi la
rândul lor şi degeaba preotului i se stinge glasul din dragoste faţă de enoriaşii săi,
dacă aceştia nu au cele necesare existenţei iar demnitatea şi egalitatea sunt praf în
ochi. Dimpotrivă atunci când cineva are de toate şi i se comit ‘nedreptăţi’, altele
decât acelea pe care mentalitatea statului şi cea religioasă le dau ca substitut
profanului, ca de exemplu o insultă sau sentimente ostile din partea cuiva anume,
atunci acea persoană poate trece nepăsătoare faţă de aceasta, chiar dacă ele rănesc
orgoliul. Căci respectiva persoană nu va mai avea nevoie prin definiţie de orgoliu,
Complexul Narcis fiind, după cum se va vedea, însăşi această Pulsiune de a adera
la un statut superior cu orice preţ iar ea este dată tocmai din fondul social inferior,
cu lipsurile sale.
Dreptatea este prin urmare sora mentalităţii iar stabilirea ei se face analog cu
modelul în care se stabilesc preţurile, respectiv ea este ambalajul sistemului
economic. După cum marfa nu are valoare orizontală, stabilă, ci una variabilă la
nivelul pieţei, la fel şi dreptatea este una variabilă. A spune că dreptatea este una
absolută este un enunţ filosofic care ascunde de fapt pretenţia tradiţională a
filosofiei de a fi absolută. Asemenea preţului ea este decretată în funcţie de lăcomia
celui ce profită de pe urma ei sau de concurenţă, precum şi de capacitatea de a
îndura a celui ce o respectă. Constituţiile şi justiţia în general iau o astfel de poziţie
(în vestimentaţie şi comportament) încât să se creadă că tot ceea ce acestea fac are
valoare absolută. Aceasta, de fapt nu este altceva decât o superficialitate menită să
îi sperie pe cei slabi, care nu ştiu că sub numele acestor principii este posibil
practic orice. Căci justiţiarul asemenea actorului, poate întoarce pe toate părţile o
lege în aşa fel încât să îi permită să facă ceea ce alţii, dacă ar face, ar fi straşnic
pedepsiţi. Aşa s-a întâmplat de fiecare dată în istorie. Uneori aceste variaţii pot fi
atât de mari încât pot intra în contradicţie cu ceea ce era cunoscut drept dreptate,
deşi formal pare să nu existe o astfel de contradicţie şi , pe baza unui simţ comun,
totuşi să se sesizeze acest fapt. Atunci se declară acest lucru ca fiind nedrept. Însă
tocmai ceea ce se recunoaşte a fi drept se impune pe aceleaşi principii, respectiv pe
facilităţile unora mai mari decât ale altora şi care sunt susţinute de complexitatea
debordantă a structurilor sociale. Tocmai de aceea termenul ‘drept’ mai are şi sens
de beneficiu, de câştig. Ceea ce frapează însă cel mai tare este variabilitatea
regională, culturală, asupra dreptăţii, respectiv pentru ceea ce într-un loc este
venerat iar în altul stigmatizat.
Este evident că numele de ‘dreptate’, a comportamentului desemnat astfel nu este
unul potrivit tocmai pentru că acesta nu are caracter universal, ci este dat de
circumstanţe, chiar dacă se poate perpetua prin tradiţie, adică se prezintă voluntar.
Cu toate acestea actele ‘drepte’ sunt ‘norme’ impuse de
o anumită autoritate. Ele pot fi fie morale, adică filosofico-religioase, fie juridice,
adică statale. Aceste norme au constituit un corp comun şi constituie încă în
societăţile cu economie simplă. Însă odată cu economia complexă, ele s-au
desprins ca norme separate, sprijinindu-se unele pe altele doar prin sistemul
economic pe care îl susţin şi chiar prin autoritatea investită. Universalitatea cu care
normele religioase se îmbracă, se datorează tocmai iluziei fiecărei Religii de a se
considera centrul Universului şi de a constitui principiile fundamentale ale lui. Dar
dacă Religia îşi trăieşte o motivaţie spirituală, superioară, numirea ca ‘drepte’ a
normelor juridice este ridicolă, căci ele vizează mercantilul ce se supune schimbării
continue, la fel ca şi aceste reguli. Pretenţia de universalitate face parte din tabuul
pe care statul, autorităţile vor să şi-l impună în mod magicist tocmai pentru a-şi
exercita controlul şi funcţia asupra potenţialului forţei de muncă. A vorbi despre
‘drepturile omului’ aşa cum se vorbeşte astăzi, cu pretenţia ca aceste drepturi ar fi
dictate direct de la Dumnezeu, este fără îndoială o naivitate intelectuală în cel mai
bun caz, dacă nu o ipocrizie. Căci drepturile nu se acordă pe gratis, ci ele se câştigă
prin încadrarea într-un sistem economic iar virtuţile acestui sistem fac ca părţile
sale să beneficieze de aceleaşi calităţi. Degeaba se spune în ‘Declaraţia drepturilor
omului’ că fiecare individ are dreptul să-şi aleagă orice ţară ca reşedinţă, căci acest
lucru nu este unul posibil deoarece ar provoca multe probleme, în cazul emigraţiei
în masă, ţării respective. Degeaba se spune că fiecare om are dreptul la educaţie,
când copiii sunt maltrataţi şi înfometaţi. Restul sunt vorbe în vânt.
Apariţia normelor sociale (civile şi metafizice) au ca principiu tocmai modificarea
Complexului Cain în cel Polis. Aşa cum spunea încă Hobbes, oamenii au observat
că starea de pace este mai benefică decât cea de război. Aşadar normele au un
principiu economic evident. ‘Sclavul liber’ putea fi mai eficient decât cel ‘legat’ iar
marile sale satisfacţii pot conduce la creşterea nivelului producţiei cantitativ şi
calitativ. În acest caz, normele sunt anumite reguli menite să asigure protecţia
fiecărui cetăţean pe care legiuitorul se obligă el însuşi să le respecte,
recunoscându-le ca divine sau universale. În felul acesta el îşi întăreşte propriul
interes, legându-l de interesul poporului. Normele sunt în aşa fel făcute încât
lovirea în interesul superiorului pare să fie lovirea în propriul interes. Nu există
normă la nivelul animalelor. Adică nu se poate spune că leul este nedrept faţă de
antilopa pe care o vânează şi nici pentru că îşi ucide puii pentru a se împerechea a
doua oară cu femela. Aici este vorba pur şi simplu de Instinct (brut) şi mai puţin de
vreun sistem economic. Dimpotrivă, o firmă care îşi doreşte de la angajaţii săi o cât
mai profundă implicare, nu va ezita să îi acorde angajatului său unele mici atenţii,
ca de exemplu o mică petrecere de ziua lui sau alte lucruri ce fac ca grupul să fie
asemenea unei familii.
Într-un anumit fel erau concepute normele în feudalism, unde muncitorului agricol
nu trebuia să i se acorde gratificări speciale tocmai pentru a fi menţinut la munca sa
brută şi în alt fel sunt concepute acestea în situaţia robotizării muncilor brute şi
punerea accentului pe spontaneitate şi creativitate, ca în epoca modernă. Este
evident că normele acceptate în comun, care conduc la o neutralizare psihică
superioară sunt acelea pe care le ocheşte un interes economic oarecare. Această
neutralizare psihică superioară, menită să crească Valoarea de Neutralizare, se ia
fie în funcţie de nivelul de neutralizare comun acceptat şi atunci este vorba de
emancipare pe motive economice, fie în funcţie de scăderea Valorii de Neutralizare
în mod brusc ca urmare a unei ameninţări, cum ar fi de exemplu ocupaţia străină pe
care un popor doreşte să o înlăture şi atunci este vorba de eliberare. Creştinsmul a
acţionat şi asupra normelor de emancipare, prezentând poporului posibilitatea de
viaţă veşnică în rai dacă individul se supune normelor. Ceea ce a făcut ca normele
sale să fie acceptate prin contract subînţeles. Dar în acelaşi timp el a pus capăt
modelului războinic promovat de Imperiul Roman, unde fiecare era ameninţat fie
de revolta popoarelor asuprite, fie de popoarele migratoare. Egalitarismul propus
ca normă matafizică de către Creştinism a speculat tocmai dorinţa de ascensiune
socială a sclavului. De atunci egalitarismul a rămas ca dorinţă supremă, ca
moralitate absolută, în care fiecare crede, asemenea copilului care ia pantofii
adultului pentru a deveni adult. Normele civile exploatează şi ele acest punct
sensibil care orbeşte gândirea mulţimilor, deşi oricine poate vedea că oamenii nu
sunt egali şi că deşi legea spune că oricine are dreptul de a fi ales în parlament,
lucrul acesta nu este posibil iar în parlament nu intră decât cei care acţionează
într-un mod mai complicat, unde votul este ultimul punct al unui întreg şi că nu
oricine ajunge la el.
Ceea ce se numeşte în general dreptate nu vizează decât modul în care individul
din cadrul unei grup poate să aibă un sistem psihic detensionat. Asemenea
preţurilor acest fapt depinde numai şi numai de Valoarea de Neutralizare a
sistemului psihic global, astfel că un act poate fi drept undeva dar nedrept
altundeva. Or cum această Valoare de Neutralizare variază de la individ la individ,
este clar că a vorbi de dreptate absolută este o pedanterie aristocratică fără suport.
Aşa cum în junglă vânătoarea este o normă, la fel şi exploatarea sălbatică poate fi o
normă pentru aristocraţie dar nu pentru o epocă industrializată cum este cea
vestică. Aşa se face că Germania, după ce a fost decimată după cel de-al doilea
război mondial, beneficiind de resurse umane capabile, a reuşit să devină repede
ceea ce a fost şi chiar mai mult decât atât, pe când Rusia, continuând tradiţia
economiei şi a educaţiei sălbatice nu a putut decât să ajungă exact acolo unde se
afla înainte de a începe jaful comunist. Lipsit de o educaţie emancipată, poporul
rus a considerat drepte toate acţiunile conducătorilor lor şi chiar astăzi sunt unii
care deplâng ‘fermitatea’ lui Stalin. Lecţia realităţii însă pare să fie mereu amânată
pentru aceşti oameni. De aceea Rawls, când vorbeşte de inegalitatea în folosul
tuturor nu spune nimic nici despre natura normelor exterioare ce se stabilesc între
indivizi şi nici despre dinamica internă a acestor norme, adică ceea ce consideră
fiecare a fi drept. Sclavul timorat va considera că asta îi este soarta şi , speriat de
ameninţarea cu moartea, îi va mulţumi cerului că a scăpat doar cu munca grea, pe
când observatorul secolului al XXI-lea din societatea vestică va considera acest
lucru o nedreptate profundă. Asta pentru că Spiritul Vestic a fost alimentat de
principiul creştin al iubirii aproapelui şi a egalităţii, el identificându-se în acest caz
cu semenul său. Din acest punct de vedere Creştinismul este un puternic spectru de
norme de emancipare şi tocmai de aceea a reuşit să învingă un mare imperiu chiar
cu propriile sale arme. Astăzi, când normele metafizice tind să depăşească, să
perfecţioneze pe cele metafizice propuse de Creştinism, este clar că el este judecat
neadecvat de către cei ce nu îi observă rolul în trecut, chiar dacă el nu este un
curent unitar, ci un amalgam de curente şi opinii.
Dacă normele sunt civile sau metafizice şi ele sunt înscrise în conceptul de
‘dreptate’, atunci ceea ce se numeşte ‘nedreptate’ se caracterizează fie prin
contradicţia dintre aceste două norme sau prin chiar actul comportamental ce nu se
înscrie în limitele acestor norme. În acest din urmă caz se poate vorbi de anormia
juridică, de intervenţia organelor de stat în mod variabil. Acest caz reprezintă
prototipul contravenţiei. În cel de al doilea caz coordonatele anormice nu sunt
suficient de clare iar filosofii, sociologii şi juriştii şi-au tot bătut capul cu
înţelegerea acestei ‘nedreptăţi’, încercând să definească ‘dreptatea’ într-un fel sau
altul. Aceasta nu s-ar putea să se definească într-o manieră simplistă şi tocmai de
aceea în acest domeniu pluteşte confuzia. Respectiv pentru faptul că aceşti autori
au fost seduşi de conceptele de ‘dreptate-nedreptate’, în loc să înţeleagă dinamica
sistemelor la care ele se referă. Astfel nu numai că nedreptatea sau anormia este
variabilă în timp şi în spaţiu la fel ca şi spectrul de norme de altfel, însă norma şi
anorma nu se opun contradictoriu, după cum ceea ce este conştient nu se opune la
ceea ce se numeşte inconştient. În acelaşi fel şi ceea ce este normă are aceleaşi
principii de instituţionalizare ca şi anorma, respectiv interesul unui individ sau grup
de indivizi într-un anumit lucru precum şi facilitatea accesului la acest lucru, în
dauna altora cărora li se blochează acest drum. Căci analizată profund, orice normă
se dovedeşte a avea acest statut, chiar dacă ea pare să se aplice tuturor şi că toţi
indivizii ar suferi aceeaşi frustrare de pe urma ei. Căci dacă cineva nu ar profita de
pe urma unei norme ce interzice un anumit lucru, atunci nu se poate explica de ce
oamenii, într-un masochism colectiv şi -ar fi interzis un anumit lucru fără vreun
scop. Dimpotrivă, fuzionat cu Complexul Traumatic, dat de ameninţarea militară,
ca bază absolută a oricărei norme sociale, ea a putut fi asociată tocmai cu pedeapsa
şi de aceea ea a trebuit să fie acceptată de cei asupriţi şi exploataţi. De aceea norma
şi anorma sunt axiome ale puterii armate, ci în nici un caz acestea nu sunt elemente
ale unui Drept Divin, deşi această putere se supradimensionează asemenea
vânzătorului ce îşi face reclamă la produs în scopul schimbului economic. Aici se
poate observa în cel mai înalt grad dinamica retroactivă a cuplului Polis-Cain iar
tot ceea ce pare Polis, poate fi înţeles ca fiind şi Cain. Acest fapt are fundament
economic. Iată de ce giganţii paşi economici pe care societatea actuală îi parcurge,
în raport cu mersul de melc al economiei epocilor clasice, care poate conduce la
schimbarea bruscă a normelor, poate părea o curată harababură, exasperând
spiritele metafizice. Însă mersul este cât se poate de natural. Normele s-au
schimbat radical şi înainte de ceea ce s-a numit ‘decadenţa secolului al XX-lea’ dar
tocmai vâscozitatea economiei le-a făcut să pară imperceptibile. Şi asta nu neapărat
la nivelul normelor civile, care pot fi schimbate de la lună la lună, ci la nivelul
chiar a normelor metafizice. Căci chiar normele metafizice au fost protectoare
pentru cele civile, acestea sprijinindu-se pe ele cu scopul de a exercita exploatarea
sălbatică. Or trecerea de la economia sălbatică la cea ecologică a făcut ca normele
metafizice impuse în special de Creştinism să nu mai aibă valoare, însăşi Biserica
suferind o perioadă de reformă a setului de norme şi de convingeri în aşa fel încât
tradiţia să se împace cât mai bine cu standardele economice. Fireşte că această
situaţie poate părea ridicolă dar ea este cât se poate de reală.
De aceea pentru situaţia de la sfârşitul antichităţii normele metafizice creştine au
fost un pas indispensabil al evoluţiei societăţii de la statul războinic la cel
sistematic economic. În loc să îşi piardă viaţa, soldatul a preferat să fie exploatat
economic iar Nietzsche nu are dreptate atunci când ridică în slăvi haosul atenian
dinaintea secolului al V-lea î.e.n., tocmai pentru că el judecă cu normele secolului
al XIX-lea sau chiar al XX-lea, situaţia socială de atunci. Dimpotrivă el se situează
pe o poziţie normală atunci când critică creştinismul din timpul său, secătuit de
eroismul şi vitalitatea primilor creştini.
Stabilirea dreptăţii trebuie înţeleasă ca acordul dintre normele metafizico-religioase
şi cele civile. Normele civile sunt însăşi legătura unui stat, adică legile juridice şi
administrative, în timp ce cele metafizicoreligioase sunt acelea ce sunt stabilite de
tradiţie, fiind legi nescrise. Primele se pot schimba în funcţie de guvernanţi,
celelalte sunt imuabile. Religia Creştină, mai precis oficialităţile sale, ceea ce nu
înseamnă nici pe departe sufletul său, vârfurile sale spirituale, pretind că normele
metafizice sunt date odată pentru totdeauna, de Dumnezeu. Astfel că se pare că
aceste norme sunt opusul celor civile care variază de la epocă la epocă, deşi cele
două spectre de norme au în bună parte cam aceiaşi vectori. Legătura între acestea
este mult mai subtilă decât se vede la prima vedere. Căci nu numai discursul
religios al acestor norme foloseşte termenii specifici exploatării sălbatice (stăpân,
slugă, păcat, poruncă etc.) dar ele însele pregătesc terenul pentru cele juridice.
Statul nu ar investi în susţinerea teoretică şi practică a Religiei dacă normele
metafizice s-ar opune celor civile în mod ireconciliabil, deşi în unele privinţe există
acest gen de incompatibilitate între ele. Căci în acest caz s-ar întâmpla ce s-a
întâmplat şi cu alte religii, adică să fie eliminate. Este amuzant exemplul
împăratului roman care era sigur pe victoria sa într-o bătălie maritimă, ca urmare a
flotei superioare dar semnele cereşti ale prezicerii acestei victorii, respectiv pofta
de mâncare a găinilor, nu exista; observând încăpăţânarea găinilor împăratul şi-a
condus normele comportamentale după un alt principiu: ‘dacă nu vor să mănânce,
atunci să bea’.
Însă dincolo de obligaţiile pe care normele creştine le cer, Creştinismul promite în
schimbul pietăţii, a umilinţei, fericirea absolută, experimentând astfel resorturile
Complexelor Eden şi Matern. Faţă de politeismul grec şi roman, unde zeii erau în
număr mare şi relaţia lor cu oamenii era aceea de supraordonare, în timp ce relaţiile
dintre ei erau tensionate sau oarecare, fiecare având o anumită putere, monoteismul
este într-adevăr o Religie a narcisismului sclavilor. După cu sugerează acelaşi
Nietzsche, el facilitează identificarea cu Dumnezeu pe care fiecare muritor o face
în mod involuntar. Existenţa unor sclavi care s-au şi născut în sclavie, unde părinţii
lor erau cam singurele persoane apropiate, se deosebeşte esenţial de relaţiile
aristocratice multiple ale grecilor şi romanilor, de aici şi renunţarea la politeism.
Însă dincolo de această identificare, Creştinismul promitea egalitatea, ceea ce
politeismul greco-roman nu putea promite din principiu, căci diferenţele dintre
sclavi şi oamenii liberi erau acceptate ca norme metafizico-religioase. Dorinţele
sclavului de ascensiune socială au fost exploatate subtil de oficialităţile creştine dar
impunând şi pacea mult dorită de soldaţii obosiţi şi depersonalizaţi ai Imperiului,
pe când Religia Politeistă, dimpotrivă, încuraja războiul şi tensiunea.
Problema este că ar fi fost lipsit de sens ca exploatarea sălbatică să fie anulată, ea
continuând şi în Creştinism, însă sub masca egalitarismului şi a iubirii aproapelui.
Sclavul era eliberat doar formal, căci el era legat în continuare de complicatul
sistem economic care deja se structurase. Recunoaşterea faptului că ‘creştinismul
este o religie de sclavi’ de către Nietzsche, este o mare umilinţă pentru această
Religie, căci ea se vede în situaţia de a nu fi schimbat ‘pe pământ’ în mod concret
ceea ce promisese cu formula ‘precum în cer aşa şi pe pământ’. Apariţia pe
firmamentul ei a sfinţilor o face oarecum politeistă. Căci aceşti sfinţi sunt mai mult
decât nişte muritori, ei sunt mâna lui Dumnezeu şi asemenea eroilor greci care
deveneau, prin tradiţie, zei, la fel se întâmplă şi cu sfinţii creştini. Prin recurgerea
la fenomenul retroacţiunii celor două Filiere, prin ceea ce în literatura de
specialitate s-a numit ‘mecanisme de apărare’, ipocrizia a fost elementul ce a
măcinat Creştinismul ca parte pământească, aici neintrând în calcul misticii lui,
care s-au retras din lume în singurătate. Principiile dreptăţii s-au modificat către alt
centru de greutate; dacă în antichitatea greacă, dobânda la împrumut sau comerţul
speculant era văzut ca necinste, ce facilitează câştiguri nedemne, nemeritate, în
timp ce era acceptată sclavia ca lucru drept, Creştinismul oficialităţilor dimpotrivă,
recunoaşte valoarea economică a acestor operaţii de piaţă în timp ce sclavia este
considerată barbară, păgână. Acesta este tocmai punctul prin care Creştinismul, ca
mentalitate îşi încalcă principiile sale fundamentale prin care s-a impus în faţa
celorlalte religii, căci el a promis egalitatea însă exploatarea sălbatică a rămas sub
această mască. Culpabilitatea exploatării este punctul central al oricărei
culpabilităţi, inclusiv în ceea ce Freud numeşte ‘culpabilitatea masturbării’, ca
nucleu filogenetic al oricărei culpabilităţi. Căci chiar dacă această culpabilitate este
specifică mai degrabă claselor de jos şi se va vedea la Psihopatologie ce rol are o
astfel de structurare a Psihicului în aceste condiţii, această culpabilitate este
transmisă de educatori, de cei de sus către cei de jos, prin proiecţiile sale. Adică
prin pedepsele pe care ei le aplică în scopul de a produce frustrări superioare,
pentru a nu scăpa din mână mulţimile. Masturbarea devine culpabilă tocmai în
această lumină a exploatării. Căci dacă Creştinismul cultivă asceza, care purifică
sufletul celor ce o pot accepta ca atare, la fel cum tensiunea psihică a anorecticului
scade prin înfometare, strangulându-se conversia energetică, ea poate produce un
efect cu totul opus la cei ce nu cred în ea dar o acceptă ca pe o modă. În acest caz
este evident că satisfacţia libidinală, datorită faptului că este cea mai puternică
plăcere, trebuie să producă culpabilitate tocmai pentru că conduce la creşterea
Valorii de Neutralizare prin neutralizarea respectivei inhibiţii anterioare. Or numai
influenţa pedepsei la această plăcere sexuală poate păstra la nivel redus respectiva
Valoare de Neutralizare.
Culpabilitatea exploatării sociale îşi are rezonanţa în Complexul Matern. Căci fraţii
împart întotdeauna în mod egal ceea ce primesc iar mama va fi supărată atunci
când unul se lăcomeşte la porţia celuilalt. Exploatarea socială exact acest lucru face
şi aici este un dramatism al sentimentului că Complexul Matern se datorează
tocmai acestei inegalităţi dintre oameni. Pierderea dragostei materne, încorporată la
nivelul temei izgonirii din Rai, este suferinţa majoră a Omului ca individ. El îşi
găseşte o vină pentru aceasta tocmai pentru că atunci când mama este supărată şi îi
arată indiferenţă, o face pentru că el a făcut o prostie. De aici pornesc mai târziu şi
refulările libidinale, teoretizate de Freud, care complică şi mai rău situaţia. Căci
dacă ascensiunea socială, posibilitatea de atingere a unei situaţii materiale
prospere, se face prin aceste inhibiţii, Omul va recurge la ele în speranţa că va fi
răsplătit mai târziu iar o libertate sănătoasă a satisfacerilor, aşa cum o practicau cei
de jos era paralelă cu lipsurile materiale iar o simplă satisfacţie libidinală pe
stomacul gol nu prea avea mare valoare pentru cineva. De aceea se prefera
alinierea la mentalitatea oficială a ascezei.
Culpabilitatea creştinului prins în propria sa capcană, îl face să se înfunde şi mai
mult în propria credinţă. Invers faţă de vitalitatea antică, a curajului de a spune
lucrurilor pe nume, el este chinuit de remuşcări asemenea câinelui lui Pavlov supus
la şocuri electrice atunci când atinge hrana. Anorexia este calea adevăratului
creştin, căci cei care inventează raţionalizări cu privire la păcatul poporului vrednic
de pedeapsă, nu fac decât să ducă la bun sfârşit compromisul Religiei cu statul, în
explicări secundare. Asemenea nevroticului care îşi propune o neutralizare de tip
oedipian şi raportându-se la ea, intră în capcana propriei imposibilităţi, prin
propunerea unui standard superior de morală metafizică, creştinul trăieşte angoasa
scăpării printre degete la nesfârşit, a acesteia. Căci normele civile nu pot accepta
acest deziderat. Creştinismul care vizează compromisul cu normele civile, aşa cum
ruşinos a făcut-o Biserica, este un Creştinism corupt, departe de semnificaţia
originară a catacombelor, departe de idealul reînvierii copilăriei şi a credinţei într-o
egalitate universală. Adevăratul creştin este pusnicul ce simte incompatibilitatea
dintre normele sale metafizice şi cele civile, condamnate să fie nedrepte din acest
punct de vedere, indiferent de perfecţiunea mecanismului ce le pune în aplicare.
Nedrepte sunt legile Bisericii susţinute ulterior, căci promisiunea iniţială nu a fost
susţinută iar aceasta acţionează în neconformitate cu legile egalităţii. Dreptatea nu
este de atins în acest moment în această lume şi la drept vorbind nu va fi niciodată
dar asta nu înseamnă întemeierea pesimismului, cum face depresivul, ci
inaplicabilitatea unei noţiuni morale clasice la realitatea socială. Eşecul nu este al
lumii, al realităţii sau al Vieţii, ci al concepţiei Omului despre toate acestea.
Conceptul de ‘dreptate’ are o formă ce trimite la concepţia naivă despre oameni, în
timp ce egalitatea este, din principiu, imposibil de realizat în condiţiile în care
resursele economice sunt limitate. De aceea problema economică este cea care
guvernează normele considerate drepte sau nedrepte. Teoriile utilitariştilor englezi
sunt diferite de acest nucleu al dreptăţii, care este economia, deşi se numesc
utilitariste, postulând criteriul naiv al ‘celei mai mari fericiri’ pentru normele
sociale adoptate în comun, adică legile ce fac şi permit o cât mai mare cantitate de
fericire. Problemele iau aici o întorsătură ciudată. Căci adoptând haloul egalitarist
al conceptului de ‘dreptate’, ar trebui ca dreptatea să fie mai curând tocmai
egalitatea brută asemenea insectelor gregare. Aşa se face că orice cod de legi ce nu
ţine cont de nucleul economic intră în contradicţii ameţitoare. De exemplu orice
normă este făcută pentru toţi în a o respecta iar orice astfel de normă este
respectată cu condiţia ca toţi să facă la fel şi cineva să nu fie privilegiat în a o ocoli,
adică tocmai cu condiţia de egalitate. Însă tocmai legea este aceea care facilitează
menţinerea inegalităţii. Filosofia juridică şi morală în general s-a tot învârtit în
jurul acestei probleme fără să o enunţe în mod clar, deşi pretenţiile sale de
profunzime nu sunt nerealiste dar aici se află tocmai obedienţa ei faţă de
mentalitatea oficială.
Teoria ‘fericirii’ face un pas minor faţă de cea egalitaristă, căci fericirea presupune
o neutralizare majoră şi este evident că ea nu poate fi obţinută decât prin
reabilitarea unei inhibiţii majore, care din principiu nu poate fi posibilă în
condiţiile unei egalităţi brute. Aşa se face că comunismul şi fascismul sau orice act
de deposedare a averilor celor înstăriţi, urmat de împărţirea acestora la săraci,
trebuie să fie din principiu un act ce respectă în cel mai înalt grad principiul ‘celei
mai mari fericiri’, Cei săraci cred că se simt în Rai la toate bunătăţile celor bogaţi
iar Valorile de Neutralizare a sistemelor psihice ale acestora cresc vertiginos,
eliminând, asemenea electronului ce trece pe un alt strat, în cazul energiei atomice,
o cantitate imensă de fericire. Cei bogaţi, plictisiţi de mult de toate acestea, luptă
eventual la început dar apoi renunţă, convinşi şi de fanatismul lor. Astfel cei bogaţi
sunt puţin nefericiţi, fiind insensibili la pierderea a ceea ce nu preţuiau prea mult,
din principiu, în timp ce cei săraci ţopăie de fericire. Şi totuşi aici nu se poate pune
problema dacă o astfel de ‘naţionalizare’ ar fi dreaptă. O altă situaţie este omorârea
celor mulţi şi luarea tuturor bunurilor lor. În acest caz cei ce au murit nu mai pot fi
nefericiţi, căci sistemul lor psihic nu mai funcţionează iar cei ce trăiesc sunt extrem
de fericiţi, cel puţin iniţial. La fel este şi în acest caz, unde ‘cea mai mare fericire’
conduce la nedreptate.
Falimentul unor astfel de situaţii se întrevede din ele însele. În primul caz pentru că
situaţia nu se va mei repeta, un alt jaf contra bogaţilor nemaifiind posibil iar apoi
pentru că cei puţini care se bucură de bunurile celor ucişi nu pot ucide la nesfârşit.
În ambele cazuri se epuizează stocurile, în timp ce refacerea lor nu mai este
posibilă iar sistemele psihice individuale devin încordate deoarece Valoarea de
Inhibiţie le creşte treptat. Nu este cazul să se explice în amănunt ce se întâmplă
după aceea iar istoria a arătat suficient. Freud a inventat teoria ‘hoardei originare’
ca specifică unei situaţii de acest gen. Situaţia ‘celei mai mari fericiri’ nu trebuie
luată izolat, ci per total, astfel că, judecând în totalitate lucrurile, fascismul şi
comunismul s-au dovedit a fi nişte dezastre iar astfel, după fericirea oarbă a
răzbunării, a urmat ‘sindromul de sevraj’ al nefericirii ulteriore.
Un alt criteriu al normelor morale aparţine lui Aristotel şi se referă la distribuirea
bunurilor în funcţie de meritul fiecăruia, în felul acesta inegalitatea s-ar justifica şi
lumea ar fi dreaptă fiind astfel inegală. Lăsând la
o parte că acest criteriu se referă doar la normele civile şi nu şi la cele metafizice,
problema majoră pe care el o scoate la suprafaţă este cine stabileşte criteriul
meritului, respectiv cine stabileşte cine cântă mai bine din flaut pentru a primi cel
mai bun flaut. Fireşte că acest lucru este stabilit de majoritate sau dacă aceasta nu
există, de politicieni, deoarece ei împart recompensele, fie şi momentan. Or, în
acest caz, criteriul meritului se învârte în cerc vicios. Căci dacă politicianul este un
tiran iar demnitatea sa este atât de decăzută încât să fie lipsit de scrupule, el îşi va
permite cele mai mari abuzuri tocmai în numele meritului pe care el însuşi şi-l
acordă. Au fost extrem de rare cazurile când tiranii şi-au răsplătit cum se cuvine
elitele şi mult mai rare cele în care oamenii comuni au fost răsplătiţi după meritul
care li s-a recunoscut chiar şi după moartea lor. Însă chiar meritul este o valoare
care mai întâi se stabileşte pragmatic în funcţie de circumstanţele socioeconomice
şi chiar coincidenţa unor valori la nivelul mai multor epoci, nu le dă titlul de valori
eterne, ci doar circumstanţiale. Problema se manifestă exact invers faţă de cum
crede Aristotel. Căci fiecare are tendinţa de a-l înjosi pe celălalt, de a-l folosi şi
exploata şi , prin urmare de a-i subestima meritele iar , în mod cert, atunci când
cineva este ridicat în slăvi, acela este o unealtă, o armă pentru umilirea şi înjosirea
altcuiva şi protejarea propriei persoane, după cum se va vedea. Acest model este
cel al pragmatismului orb. Dacă se ia în considerare că acest pragmatism sălbatic
înfloreşte foarte bine pe fondul educaţiei ambigue, special făcută pentru ca
individul să nu-şi cunoască statutul în societate, atunci nu doar că meritele sale nu
sunt recunoscute dar chiar sunt împiedicate să se dezvolte. În acest caz însuşi
pragmatismul general, după care se decid meritele, este influenţat de interesul
sălbatic, este generat de interesul de a nu se acorda merite. Şi aici este marea
problemă a pragmatismului în general şi anume că, dat fiind nivelul ştiinţific
rudimentar pe care Omul îl are astăzi şi deci, prevederea evenimentelor viitoare
este la fel de rudimentară, acest pragmatism este făcut ‘după ureche’, el fiind
obedient economiei sălbatice. De exemplu, după cum s-a văzut, Creştinismul, ca
fundament principal al normelor metafizice face compromisul cu interesul statului
de a păstra la nivel scăzut educaţia, prin ambiguizarea ei. Iată de ce teza marxistă şi
aristoteliciană a criteriului meritului este total neaplicabilă: pentru că individul nu
trebuie să aştepte ‘pară mălăiaţă’ ca altcineva să îi dea merite, ci trebuie să şi le ia
singur.
2.2.1.4.4. Complexul Cain şi Cultura
Dacă Arta a însemnat şi mai înseamnă încă atât de mult pentru Omenire, acest
lucru se datorează, pe lângă influenţa decisivă a Complexului Eden şi celor două
din cea de-a treia grupă şi celui Cain. Despre aceleaşi influenţe asupra altor forme
de Cultură, în ceea ce priveşte acest Complex, sa putut vedea mai condensat în
secţiunile anterioare, Arta având aici un loc special. Dacă Arta ar rămâne la cel
Eden atunci fără îndoială că multe obiecte create întâmplător de natură ar intra în
muzee. Însă tocmai aici este problema, anume că Omul consideră Artă doar ceea ce
este făcut de mâna sa sau ceea ce este cuprins în planul său intenţional şi asta
tocmai pentru că aici intervine şi grupa a doua de Complexe. Omul este în măsură
să venereze Universul întreg cu care de fapt se identifică narcisic în scopuri
speciale şi nu doar o parte din el care pare limitată. Dimpotrivă, atunci când Omul
intervine asupra obiectului ce va deveni Artă, se consideră că îl spiritualizează
printr-un mod magic. De aceea se poate spune că Arta este un totemism modern şi ,
după cum se va vedea la Complexul Tabu, nevoia de diferenţiere socială este
esenţială pentru totemism în general, chiar dacă liantul societăţii primitive pare cel
mai solid cu putinţă.
Fără ura faţă de o anumită parte a lumii, la fel cum Religia însăşi se prezintă, Arta
rămâne totuşi lipsită de aroma spiritualităţii moderne de receptare a ei. Obiectul de
Artă devine simbol în spatele căruia se ascunde dinamica socială. Puritanismul şi
spiritualismul Artei Paleocreştine nu este decât o contrazicere narcisică a
mentalităţii antice, a senzualismului antic, de către cea creştină. Virtuţile tehnice
ale artiştilor renascentişti, care au recuperat valorile antice se pot explica şi prin ura
catolicismului faţă de ortodoxie, care rămăsese la un stil naiv, presupus ca
‘incapabil’ să înţeleagă tradiţia culturală a Romei. Impresionismul în pictură a
apărut ca o reacţie la tradiţie, la pictura academică stereotipă, cucerind culoarea şi
libertatea cu care noua generaţie ridiculizează pe cea veche. La fel este cu toate
curentele care s-au succedat cu repeziciune. Arta acestui secol care tocmai s-a
terminat, în ceea ce priveşte originalitatea, mizează totul pe Complexul Cain.
Devine Artă tot ceea ce poate deveni simbol pentru a arăta nimicnicia şi snobismul
unei anumite părţi a lumii. Ceea ce este astăzi interesant vizează raportul dintre
Arta de Masă şi cea Elitistă. Se poate aici arăta în special cazul Muzicii, căci ea
rămâne cea mai populară dintre arte, cultivată în mass-media. Ea ia poziţie faţă de
artele clasice care astăzi sunt ironizate de mulţimi, recunoscute ca plictisitore şi
lipsite de viaţă, Cultura de Masă luând poziţie faţă de cea a generaţiilor precedente,
în special faţă de snobismul celor bogaţi ce merg la operă sau cumpără cu preţuri
colosale tablouri celebre. Masele dimpotrivă, îşi autoproclamă narcisismul şi
dezicerea faţă de aceste fenomene prin ridicarea în slăvi a unor vedete apărute
peste noapte. Cultura Elitistă, de Avangardă, dimpotrivă, ignoră Arta Maselor pe
care o consideră kitch şi se consideră pe sine singura Artă, incapabilă de a fi
înţeleasă de mase dar promovată în instituţiile de învăţământ de artă.
Profunda intuiţie a lui Nietzsche, despre moralele de stăpâni şi cele de sclavi, îşi
găseşte aici ecoul cel mai clar cu putinţă. Arta nu are decât valoarea care îi este
dată iar în sine nu înseamnă nimic, după cum, primitivul nu ar păţi nimic de la
presupusele spirite atunci când ar omorî animalul totemic, dacă nu ar crede în
aceste spirite. În acelaşi fel, dacă nu ar exista ură între oameni, nu ar exista nici
iubire faţă de Artă, ci decât un simplu spectacol la care cineva asistă cu plăcere dar
care nu i-ar închina întreaga lui viaţă, suferind mizerii sau cheltuind sume
fabuloase pentru ea. Până şi cea mai ‘pură’ poezie de dragoste vine să ridiculizeze
viaţa sexuală a părinţilor sau a oricăror alţi oameni. Pe de altă parte, Arta, Cultura
în general, care cere aceste sacrificii din partea celor care o creează, nu este pentru
clasele superioare decât un instrument de menţinere a propriei poziţii.
Superioritatea celor care fac Cultura este apropriată valorilor ce trec prin acest
filtru iar recunoaşterea postumă a unor astfel de oameni de cultură este operată de
investirea Complexului Cain ce se face în detrimentul contemporanilor acestora şi
care eventual aveau rolul autorităţilor în acel moment. În felul acesta autorităţile
care îşi apropriază valorile, ignorate de alte autorităţi sau dorite dar pe fondul
imposibilităţii aproprierii lor (datorită naţionalităţii diferite, de exemplu), nu fac
decât să îşi proclame o putere şi mai mare în faţa celei a predecesorilor, după cum
un rege, pentru a-şi arăta măreţia, schimbă înfăţişarea şi aduce noi îmbunătăţiri
unui castel făcut de un predecesor. În acest fel, acest rege ‘fură’ gloria
predecesorului cu câteva artificii tehnice.
Uneori un sclav mai luminat poate crea artă ‘de bun gust’, el poate fi ignorat iniţial
pentru condiţia lui iar apoi poate fi ridicat în slăvi prin apropriere. Această situaţie
este o investire pe care clasele sociale o fac în scutul cultural pentru a-şi apăra
poziţia. Acest fapt grefat pe mentalitatea tradiţionalistă se poate numi ​endogamia
valorică​ a mentalităţii de tip tradiţionalist. Aici Artă este doar ceea ce este
somptuos, complicat, luxos, exuberant. Artistul este un sclav al gustului stăpânului.
El este plătit indirect pentru munca lui de a onora narcisismul claselor sociale
superioare, aşa cum politicianul intervine pentru a-şi forma o imagine. ‘Plăcerea
estetică’, pe lângă rezonanţele Edenice, poate fi înţeleasă şi ca fiind un alt mod al
plăcerii de a fi puternic, plăcerea de a fi stăpân, plăcere care a fuzionat către
elementele de asociaţie mnezică după principiile Fuziunii. Vocea puternică a
tenorului, atât de apreciată de nostalgicii unei mentalităţi aristocratoide, este tocmai
puterea stăpânului. Endogamia axiologică se realizează complet; un sclav obosit şi
flămând nu poate avea asemenea voce. Frumuseţea nudurilor masive ale lui
Michelangelo este frumuseţea autoîncoronată a stăpânului bine hrănit, în contrast
cu sclavul slab şi flămând care este automat ‘urât’. Asemenea frumuseţii feminine,
subiective, legată de o mare plăcere, adică aceea a dezvirginării, la fel stăpânul este
cel ce poate da o mare plăcere prin puterea lui. Aceasta este mentalitatea
tradiţionalistă a Artei Clasice, care, cu instrumentele specifice, ajunge la relevarea
Complexului Eden.
Mentalitatea futuristă, specifică claselor de jos, a pătruns în special în Arta
Modernă. Formele şi instituţiile sociale tradiţionale au supravieţuit ambivalent în
schimbarea produsă de tehnologie. Muncitorul este cel care impune Arta, fie că el
face apel la Complexul Eden, aşa cum este Arta Populară, fie că nu şi aici numele
de ‘artă’ vine de la nevoia de denumire a activităţii în cauză şi a curentelor în care
respectivii artişti se înscriu. Materialul nu mai este unul costisitor ca în epocile
clasice, ci de multe ori unul rudimentar. A face artă din ceva rudimentar reflectă
situaţia sclavului eliberat şi , mai mult chiar, a sclavului devenit prosper dar cu
sufletul modelat timp de mii de ani în tiparul sclaviei. Din nimic se face aur, acesta
este idealul modernismului. Egoismul şi ermetismul aristocrat şi burghez este
înlocuit cu obrăznicia şi goana modernă după originalitate.
Narcisismul omului de rând care guvernează gustul epocii fie în mod pozitiv fie
negativ, se reflectă în repeziciunea cu care moda se schimbă. Muzica Pop este
semnificativă în acest sens. Noul este aici esenţialul. Când
o piesă muzicală întruneşte condiţiile care vor fi explicate mai târziu şi cele de
raportare la Complexul Eden, ea devine pentru un moment ţinta fantasmelor
publicului. Noutatea ei este ţara făgăduinţei în care publicul investeşte fantasmatic
cu foamea lui de futurism edenic. A crede că acest viitor a venit este totul pentru
această mentalitate. Este suficient pentru ca piesa să devină arhicunoscută şi ea
atunci devine o piesă a periferiei. Acest lucru este de ajuns pentru ca efectul estetic
să fie umbrit, de unde şi relativismul valorii estetice în general. În momentul în
care fantasmele investite se dovedesc înşelate (şi de această dată), piesa devine
desuetă asemenea unei cuceriri amoroase pe care o face un Don Juan.
Cealaltă Artă, ce se numeşte Avangardistă, se opune exact acestui tip de Artă prin
faptul că de cele mai multe ori refuză cadrul manifest şi experimentat al său,
condiţiile sale, manifestându-se într-un cadru artificial şi nestabil.
Iată deci că dincolo de condiţia intelectuală a Artei, în ea se pot implica, comprima,
mai toate Pulsiunile Psihice posibile. Toate problemele existenţei specifice ale unei
mentalităţi fiind fuzionate într-un fenomen complex: Arta. Aici este vorba de o cu
totul altă origine şi altă destinaţie a ei, necunoscută, după cum necunoscut este şi
sufletul omenesc. Această origine care are un rol social bine stabilit, rol care este
destul de confuz astăzi. Recunoaşterea valorilor culturale, tabuizarea şi aproprierea
lor, este dată exclusiv de acest Complex Cain. Zeificarea artiştilor, a filosofilor, a
oamenilor de cultură care se remarcă drept figuri importante, este preţul plătit de
autorităţi pentru obiectivarea dreptului lor de a fi stăpâni. Această exploatare are
două sensuri. Unul este cel ​intranaţional,​ unde creaţiile de referinţă ale Omenirii
sunt apropriate pentru a sublinia superioritatea stăpânului faţă de sclav, mascată de
diferenţa dintre mercantilitate şi genialitate. În felul acesta pretenţia de revoltă a
poporului este sugrumată de zidul cultural în care se închid autorităţile. Cel de-al
doilea este cel ​internaţional,​ ‘superioritatea culturală’ a unei naţiuni fiind
obiectivarea, raţionalizarea pretenţiei de agresiune împotriva altei naţii iar acest
lucru s-a spus pe faţă de către politica nazistă. Aşadar cultura nu contrazice cu
nimic Complexul Cain, adică interesul individului, uman în special, de a-l subjuga
pe celălalt, de a-l reduce la mizerie şi mediocritate, ci dimpotrivă, îl promovează pe
acesta în mod reprezentativ.
2.2.1.4.5. Complexul Cain şi jocul
Jocul presupune imitarea unor caracteristici ale vieţii într-un cadru deosebit de
acela în care acestea se manifestă. Aceste caracteristici există de obicei în mod
filogenetic în Memorie şi atunci jocul înseamnă o iniţiere, o pregătire sau el există
pentru că ceva anume împiedică exprimarea unor sentimente. Astfel că exprimarea
lor se face prin joc. În primul caz jocul se face din curiozitate iar în cel de-al
doilea, se face dintr-o necesitate specifică. În ambele cazuri jocul se prezintă ca o
caracteristică iluzorie a sistemului cognitiv, care este însă implicată în
comportament devenind astfel fantasmatică. În acest caz obiectele cunoaşterii nu
sunt acceptate după dimensiunea lor pragmatică, dimensiune care apare numai
dacă este îndelung experimentată, ci acestea iau o altă conotaţie. Acest fapt se
explică prin două modele. Fie prin insuficienţa de elaborare a sistemului cognitiv,
adică a lipsei experienţei pragmatice care dă unui obiect statutul de obiect al
Cunoaşterii. În acest caz ea implică o reprezentare unitară şi suficient elaborată în
sistemul de referinţă dat, ceea ce este cazul copilului care se joacă din dorinţa de a
imita adultul. Fie din interesul aparatului cognitiv de a face posibilă exprimarea
unei alte structuri operaţionale, unui alt model, faţă de cel experimentat de obicei.
Aici este cazul cu jocurile sportive în care se investesc pasiuni interzise de normele
sociale sau a jocului spontan care presupune o regresie ideatică la forma jocului
infantil. Se va înţelege mai bine dimensiunea cognitivă a jocului atunci când se va
trata despre aparatul cognitiv, respectiv despre manifestările acestuia, în ceea ce
priveşte schimbarea vectorului comportamental între cele două Filiere ale
Trunchiului Psihic în funcţie de diferitele caracteristici ale mediului iar jocul
reprezintă de obicei manifestarea Filierei Negative.
În ceea ce priveşte această Filieră, Complexul Cain este elementul cel mai evident
implicat în fenomenul jocului, deşi este evident că toată Filiera negativă este
implicată aici şi acest lucru poate fi înţeles în special datorită circulaţiei energiei pe
această Filiere, ceea ce conduce la fuziunea tuturor Complexelor sale. Însă
prevalenţa acestui Complex se explică prin faptul că el este unul arhaic iar jocul
este prin excelenţă o manifestare ce apare şi la animale. sportivii, cei care îl
practică asiduu se dovedesc deseori puţin evoluaţi în ceea ce priveşte celelalte
Complexe, de unde şi nevoia de exprimare a celui mai reprezentativ dintre ele, în
ceea ce îi priveşte. Căci jocul presupune clivajul cel mai explicit al acestor două
Complexe ale grupei a doua. Analiza jocului la animale relevă faptul că
comportamentul în timpul jocului relevă actul vânătorii sau al apărării, unde
violenţa este eliminată şi doar imitată dar investită în partenerii sociali. Dacă
parteneriatul social presupune adeziunea Complexului Polis iar comportamentul
subiecţilor atestă protejarea reciprocă în cadrul jocului, neplăcerile pe care ei şi le
produc sunt uşoare şi formale, incapabile să producă disfuncţii majore celui care le
suportă. În acest fel se imită efectiv Complexul Cain, care la animale apare deseori
excitat în perioada de rut, cu luptele seriose şi uneori sângeroase ce se dau între
masculi. De aceea, dacă clivajul este mai puternic, se poate observa o trecere de la
joc la o varietate de luptă propriuzisă, aşa cum se întâmplă deseori la copii.
În societatea umană, jocul a devenit sistematic şi în cazul în care numărul
oamenilor a crescut, aceste pasiuni ostile, atunci când nu se manifestă prin opoziţie
faţă de nou şi prin fanatism ecologic, se manifestă în arenele imense ale
stadioanelor, publicul implicându-se afectiv în lupta rivalilor. În felul acesta jocul a
putut fi exploatat în zona lui profesionistă aducând importante venituri economice.
Cele mai populare jocuri sunt acelea care reuşesc să reprezinte conflictele sociale
sau personale, prezente sau de mult inactuale dar care se păstrează filogenetic în
Memorie. Cele mai populare jocuri sportive de pe pământ respectiv fotbalul
european şi american, rugbyul şi baschetul, reprezintă comportamentul războinic
prin excelenţă. Fotbalul american şi rugbyul insistă mai mult pe forţa fizică ce
reprezintă lupta corp la corp şi care defineşte naţiunea americană formată în cea
mai mare parte din emigranţi europeni. Dar nu orice fel de europeni, ci doar cei ce
nu au avut o situaţie socială suficient de nefavorabilă pentru a rămâne. Fireşte,
această situaţie nu este unanimă, cum la fel nu este nici interesul pentru fotbalul
american dar majoritatea lor se suprapune peste acest canon. Puţini oameni înstăriţi
au părăsit Europa, însă mult mai mulţi au fost cei alungaţi de sărăcie. Astfel că
fotbalul american lasă să se întrevadă lupta corp la corp a soldaţilor. Chiar
costumul specific reprezintă, dincolo de protecţie, dorinţa soldatului de a purta
armură. Fotbalul european dimpotrivă, reprezintă punctul de vedere al
aristocratului în luptă, lupta corp la corp fiind eliminată în favoarea tehnicii de joc,
mingea nu este controlată cu mâna, ceea ce pentru muncitor înseamnă instrumentul
principal al muncii sales, ca în fotbalul american, ci cu piciorul, cu care aristocratul
îşi conduce calul şi îşi umileşte rivalul aflat în genunchi. Baschetul, cu
minuţiozitatea debordantă a aruncărilor sale la coş, poate fi acurateţea
ceasornicarului, unde fineţea execuţiei este totul. Fireşte că sunt multe amănunte
interesante de analizat la fiecare dintre jocurile sportive dar nu este locul aici de
făcut acest lucru

2.2.1.6. Complexul Narcis

Complexul Narcis este omologul celui Tabu pe Filiera Negativă. El este un fel de
replică internă a acestuia, un fel de încorporare internă a tabuului (extern).
Implicaţiile acestei situaţii sunt colosale, căci acest Complex tinde să submineze tot
ceea ce face cel Tabu, el se prezintă ca o explozie a Libidoului pe care cel Tabu îl
refulează iar de aici toate lucrurile se schimbă radical. Dialogul dintre aceste
Complexe este unul fascinant, el este în măsură să determine Nevroza cu caracterul
ei de cerc vicios. De aceea, mai departe se va vedea Odiseea acestui Libido care se
întoarce, cu implicaţiile sale familiale, prin Complexul Oedip şi cu aplicaţiile sale
în domeniile majore ale Spiritului.
2.2.1.6.1. Structura generală
Narcis este personajul din mitologie care s-a îndrăgostit de propria imagine
reflectată în apă şi a pierit până la urmă din cauza acestei ciudate pasiuni. De când
mitologia a prezentat această alegorie nici măcar inchiziţia nu a putut face să
dispară din memoria colectivă a societăţii această obsesivă imagine a lui Narcis
care se priveşte absent în apă. Absurditatea ionesciană a acestei situaţii este dublată
de dramatismul teribil al realităţii sale fataliste. Căci acest Complex este reflecţia
negativă a programului de dezumanizare promovat de cel Tabu.
Complexul Narcis a fost deja observat din reacţiile pe care cel Tabu le implică
atunci când este pus în practică. Aşadar ceea ce trebuie făcut de aici încolo este de
a arăta anumite particularităţi ale sale de aceea această secţiune nu este foarte
cuprinzătoare şi încearcă să completeze ceea ce nu sa intuit mai sus.
Complexul Narcis este reacţia Filierei Negative la frustrările impuse de cel Tabu.
El presupune tot ceea ce se opune prevederilor celui Tabu, folosind principiile
acestuia pentru a scoate în evidenţă propria persoană. Complexul Narcis se poate
observa aproape nud în Ideaţia paranoică de Grandoare, de Invenţie sau în cea
Erotomaniacă. Presupune autopromovarea socială, ceea ce are rezonanţă în selecţia
naturală dar nu este o funcţie organică sau o simplă manifestare a legii atracţiei
valorice, ci este aplicarea filogenetică a acesteia pe fondul unei supraexcitaţii
energetice neneutralizate. Se manifestă prin originalitate, prin unicitate, prin
refuzul de a accepta tradiţia.
Rolul social al grupei a treia de Complexe este acela al exploatării sălbatice aşadar,
fenomen perfecţionat de Om, căci exploatarea ecologică este specifică Vieţii în
general. Dezvoltarea economică, ceea ce presupune intervenţia activă a Omului în
procesul muncii cu scopul facilitării unei exploatări cât mai profitabile, face ca, pe
lângă această dezvoltare a societăţii să se exerseze exploatarea intraspecifică, la
nivelul speciei umane însăşi, care apoi, prin aceasta, se prelungeşte în natură. La
fel cum în cadrul exploatării interspecifice exploatarea se poate face mai rentabil
pentru interesul exploatatorului prin intervenţia directă a lui în cadrul speciei
exploatate, cum este cazul creşterii animalelor de exemplu, la fel se poate face şi în
cazul celei intraspecifice. Acest lucru se poate face fie prin blocarea căilor de
emancipare a clasei de jos, prin acţiunea de înjosire activă a acesteia, fie prin lipsa
de comunicare a rezultatelor obţinute în plan socioeconomic de către clasele de
sus. Această structură a grupei a treia se poate ea însăşi abstrage datelor concrete
ale funcţiei sale politice originare în idealismul cultural al spiritualităţii, cu
puternice efecte retroactive asupra situaţiei sociale. Idealismul cultural, asemenea
unui virus politic, este în măsură să se folosească de aceleaşi instrumente de
exploatare faţă de clasa superioară pe care aceasta le foloseşte în relaţia ei cu
clasele inferioare, respectiv prin minimalizarea valorilor acestora. Aşadar
idealismul Artei, Religiei şi filosofiei, reuneşte valorile politice într-un singur tot
unitar pe care îl recunoaşte principial ca fiind unul material, pământesc, inferior şi
incompatibil din punct de vedere principial cu o realitate superioară. Acesta este
Divinitatea pentru Religie, absolutul (şi variantele sale) pentru filosofie sau
esteticul pentru Artă. Acest idealism, pentru clasele exploatatoare, are pretenţia de
a se detaşa total de aceste valori, fenomen cultivat dealtfel, căci de fapt scopul lui
este tocmai ocuparea unei astfel de poziţii privilegiate, Narcisismul în general,
adică identificarea cu valorile pe care le consideră superioare realităţii concrete.
Abstragerea structurii tabu-narcisice faţă de funcţia ei originară este identică cu
operaţiunile financiare ce trebuie făcute de către un anumit departament al
economiei, ca urmare a introducerii bancnotei ca facilitate comercială. Aceste
operaţiuni sunt secundare procesului economic, ele nu au rol direct în procesul de
producţie, însă ele facilitează sistemul financiar ce este înglobat în el. În acelaşi fel
este posibilă însăşi aproprierea pe care clasele superioare o fac idealismului,
Religia, Arta, filosofia fiind instituţiile fundamentale ale întemeierii gărzii tabu la
care clasele superioare fac apel tocmai pentru întărirea propriilor poziţii.
Pentru înţelegerea acestui fapt este nevoie de înţelegerea scopului sociologic, al
sacrului, dincolo de determinările metafizice şi religioase care se învârt în jurul
cozii. Sacralitatea Religiei şi a oricărui lucru, în general, care este în măsură să
producă astfel de emoţii, este o supradimensionare a sacralităţii pe care
exploatatorul o impune exploatatului, respectiv supradimensionarea propriei
persoane în dauna celorlalţi, reduşi la o condiţie umilă, ceea ce este dictat de
principiile ierarhiei. Sacrul devine prin excelenţă ceea ce nu este perceput ca
Omenesc. Contradicţiile unei astfel de plăsmuiri sunt evidente, căci ea este dată tot
de un suflet ‘omenesc prea omenesc’ şi care apoi se imaginează ‘supraom’, lipsit
de ceea ce este Omenesc. Ruşinea pentru Sexualitate, hrană, defecaţie, sentimentul
de ‘surprindere în flagrant’ pe care cineva îl are atunci când este surprins în
exercitarea acestor funcţii, se explică tocmai prin apartenenţa la sacralitate pe care
fiecare şi-o revendică zi cu zi. O forţă supranaturală aşa cum apare în Religie se
comportă exact ca un om, însă îi lipseşte exact acele elemente care nu îi
subminează puterea, adică acele elemente care ţin de diferenţa de putere dintre
sacru şi profan. Aceasta este absolutizată, fiind evitate acele elemente comune ale
Omului şi Animalului care presupun aceste funcţii organice. Iată cum interesul
personal, dorinţa, satisfacţiile poziţiei de exploatator orbesc ceea ce este evident
pentru Om şi anume nişte banale şi arhicunoscute funcţii fiziologice. Tocmai de
aceea dorinţa face orice din Om dacă există putere care să o slujească. În abisurile
psihicului său, pedantul moralist încă se crede a aparţine unei ciudate specii de
supraoameni iar aceste funcţii fiziologice menite să îi releve contrariul fie îi produc
o insatisfacţie teribilă, fie sunt ignorate, lăsate pe seama ‘Inconştientului’ şi
obiectivate prin diferite teorii, cum ar fi cea a liberului arbitru, a deplinei
conştiinţe-de-sine pe care ar avea-o Omul în ceea ce priveşte comportamentul său,
când, de fapt, acesta este guvernat de cele cinci legi psihodinamice.
Legea excitaţiei este una dintre acestea care este implicată extrem în situaţia în care
un astfel de ‘moralist’ se chinuie cu refulări ce frizează Nevroza. Tot ceea ce este
refulat se întoarce şi mai puternic. În aceeaşi măsură se poate spună că cu cât
preotul este mai umilit şi mai copleşit de Dumnezeu, sacralizând natura, cu atât el
tinde mai mult să îşi alimenteze orgoliul său cu propriul Complex Narcis. Apoi, el
tinde să îl controleze prin combaterea ‘mândriei de sine’ sau prin alte şi alte
umilinţe (cum este spălarea pe picioare a inferiorilor, de exemplu), fiind astfel în
starea de a demonstra totala lui opoziţie pentru orice fel de orgoliu. Este incredibil
dar o astfel de mentalitate se dovedeşte a fi vinovată de dezordinea amoroasă şi nu
numai, din epoca modernă. Se poate vorbi de o reacţie a Organismului faţă de
mutilarea pe care mentalităţile tabu o comportă. Căci în momentul în care
oficialităţile pedagogice predică ruşinea faţă de propria fiinţă, în acest caz
Sexualitatea devine ea însăşi câmpul de bătălie al acestei ostilităţi mascate faţă de
natură. Complexul Tabu se angajează în aceste impulsuri libidinale iar o viaţă
sexuală liniştită şi ordonată nu mai este posibilă. Interesul libidinal este dat de
diferitele proiecţii pe care acest Complex le investeşte în partenerul, iniţial,
spiritual. Această inhibare culturală artificială a Libidoului îşi ia revanşa în
fantasmele obscene. Plictiseala şi asexualitatea pe care acest Complex le imprimă
îşi au în pornografie reversul, după cum se va vedea. Dacă feminitatea cu modestia
ei este exacerbată la maximum, dacă graţia ei este extinsă dincolo de normalitate
într-o ‘sfinţenie’ legumicolă, virtuozitatea homeostazică a naturii va face din
Libidoul Feminin să se manifeste obscen. În loc de reţinere şi cochetărie,
imprimate cu reversul narcisic, Libidoul poate avea Exibiţionism şi Nimfomanie.
Această adaptare homeostazică la mentalitatea tabu este cu atât mai mare cu cât
acest Complex este mai mare, deci cu cât subiectul se înfundă mai tare în
sacralitate. Dictatorii obsedaţi de cultul personalităţii, devenind zei faţă de supuşi,
pot să aibă dese Idei de Persecuţie, ceea ce nu atestă decât această perpetuă
autoreglare.
‘Complexul de Inferioritate’ al lui A. Adler este acela care premerge ceea ce Freud
avea să numească mai târziu ‘narcisism’. Freud face distincţia între ‘egoism’ şi
ceea ce el numeşte ‘narcisism’, care, prin destinaţia lor se raportează la acest
Complex. Egoismul se deosebeşte într-adevăr de narcisism, în cazul indivizilor
sluţi, ce nu ţin cont de ceilalţi şi pe care îi interesează doar propria persoană. Pe de
altă parte, pare paradoxal dar narcisiştii, aşa cum îi prezintă Freud, nu sunt egoişti,
fiind chiar în mediul social foarte generoşi. Conceptul de ‘narcisism’ este foarte
mult lărgit atunci când tinde să se unifice cu cel de ‘libido’. Atingerea punctului
narcisic de către acest Libido, aşa cum el îl vede, ar conduce la Schizofrenie, crede
Freud. Şi, în acest fel, această Psihoză nu mai poate fi preluată în analiză, în
tratamentul psihanalitic tocmai pentru că Libidoul nu s-ar putea definitiva în
Transfer, fiind orientat spre sine.
Noţiunea de ‘narcisism’ folosită de Freud este cu mult mai largă decât cea de
‘Complex Narcis’ folosită aici. Conceptul lui Freud de ‘narcisism’ se deosebeşte
mult de acest Complex pentru a putea explica această ciudată pasiune a Omului de
a depăşi orice coordonate existenţiale. Însă această generalizare este mult mai
preferabilă conceptului de ‘narcisism’ folosit de
K. Horney. După ea, narcisismul ar fi un fel de bovarism, care este iubirea unei
false imagini despre sine, în timp ce iubirea de sine ar fi aprecierea realelor calităţi
ale subiectului. Trebuie aici însă arătat că aceste calităţi nu sunt anterioare iubirii
de sine, ci posterioare acesteia, la fel cum Complexul Narcis devine din cel Tabu.
Ideea că propriile calităţi ar putea fi admirate fără vreun sentiment bovarist este
mai curând o formă de raţionalizare a unui sentiment generat de un conflict psihic
specific.
2.2.1.6.2. Complexul Oedip ca variantă libidinală a celui Tabu
Oedip este personajul din mitologie care şi-a ucis tatăl şi s-a căsătorit cu mama sa.
Originea sa superioară în această legendă, fiind fiu de rege, atestă parcă legătura sa
cu cel Narcis, în jurul căruia gravitează. Prin Complex Oedip se înţelege dorinţa
erotică a copilului faţă de părintele de sex opus şi tendinţele paricide faţă de cel de
acelaşi sex. Totuşi această structură a fost modificată odată cu observaţiile
ulterioare în psihanaliză, respectiv cele care atestă că acest Complex se manifestă
şi relativ la părintele de acelaşi sex. De aceea se poate stabili o distincţie între
orientarea concordantă​ a sa, care se manifestă către părintele de acelaşi sex,
precum şi ​orientarea discordantă​, care se manifestă către părintele de sex opus.
Complexul Oedip este o consecinţă firească a Sexualităţii civilizate. El se exprimă
prin omnipotenţa şi egocentrismul individului care se crede îndreptăţit la orice
satisfacţie. Atracţia incestuoasă este cu atât mai mare cu cât incestul este interzis de
tradiţie. Tocmai de aceea civilizaţia implică o mai puternică structură a acestui
Complex, prin educaţia sălbatică, adică prin focalizarea Libidoului către fixaţii
incestuoase, ca urmare a suprainhibării ei, ceea ce conduce la moştenirea lui pe
terenul infantil. Un copil care trebuie să se descurce cu povara Sexualităţii timpurii,
este un copil mutilat, căci, uneori, în noianul de norme sociale, nici adulţii nu pot
face faţă acestei probleme. În această formă a sa, acest Complex este pecetea
Nevrozei, aşa cum a observat Freud dar pentru aceasta el are în spate pe
Complexul Narcis care de fapt îi este tutore. Există o formă normală a acestui
Complex Oedip, imperceptibilă aproape dar care există universal la toţi indivizii
civilizaţi, fie ei superiori social şi cu tradiţie, cu blazon aristocratic. Căci, educaţia
sălbatică, nefiind percepută declarativ, fiind făcută în virtutea inerţiei, chiar clasele
de sus îşi educă sălbatic copiii. Căci ele nu pot face distincţia între cei de sus şi cei
de jos la acest nivel iar , în virtutea tradiţiei, normele acestea sunt considerate
absolute şi de netăgăduit de vreme ce şi aceştia au crescut cu ele. Aşadar, cei care
au considerat că acest Complex ar fi specific doar nevroticilor s-au înşelat, căci de
el nu scapă nimeni dacă este atins de societatea clasică iar cel nevrotic are doar
privilegiul că se vede ‘cu ochiul liber’ şi nu doar că el ar exista undeva nevăzut.
Universalitatea acestuia este universalitatea exploatării sau ierarhizării societăţii şi
deci a Complexului Narcis, adică a dorinţei de ascensiune socială, a dorinţei de
putere. Acesta nu poate aşadar fi redus la simpla dorinţă de posedare a mamei şi la
ura împotriva tatălui şi observaţiile antropologice cu privire la rivalitatea fiu-unchi
în societăţile primitive, în situaţia în care există o transmitere totemică matriliniară,
au dărâmat această panoramă clasică asupra sa. Încercările ulterioare ale unor
psihologi de a explica prietenia sinceră dintre tată şi fiu la unele triburi, unde tatăl
nu avea un rol activ în administrarea bunurilor pe care le folosea şi fiul, prin
refulări şi deplasări demne de spectrul Nevrozelor moderne, sunt ridicole, fără
dreptde apel. Însă, pe de altă parte, încercarea antropologilor de a submina
universalitatea acestui Complex, ia de cele mai multe ori formă de rezistenţă
culturală la adresa psihologiei abisale. La aceste triburi Complexul Oedip poate
trece de la mamă la soră şi de la tată la unchi, tocmai datorită faptului că relaţiile
sociale au repere diferite. Facilităţile de apropiere ale vârstei au determinat întăriri
ale interdicţiilor referitoare la fraţii de sex opus, tocmai pentru că incestul s-ar fi
produs mai cu uşurinţă la acest nivel. Dar asta nu înseamnă, aşa cum au crezut unii
antropologi, că Complexul Oedip nu există ca universal, ci, cel mult că această
formă clasică nu există.
Freud nu atinge o concepţie sociologică a Complexului Oedip, reducându-l astfel la
forma familială. Pe de altă parte, el, de asemenea, îl reduce la forma ontogenetică.
Cu toate acestea, acest Complex are o devenire socialăşi filogenetică de netăgăduit.
Familia însăşi nu poate fi asigurată decât ca oglindind socialul la scară redusă, ca
părţi dintr-un sistem, care este sistemul social. Familia determină spirala
microsocială şi presupune celula societăţii, după cum deja sa spus de către
marxism. La capătul celălalt al celulei familiei este tatăl care este liantul între
familie şi societate, fiind profund angajat în relaţiile economice şi sociale şi are
rolul de protecţie a interiorului spiralei asemenea coajei pentru miez. La capătul
interior este situat copilul, care trebuie să fie cel mai protejat iar la mijlocul spiralei
este situată mama, care face o legătură bipolară la nivel de familie. Această
structură a familiei a fost determinată de structura socială însăşi iar Complexul
Oedip are mai întâi o funcţie socială şi anume, acest Complex Narcis. Freud
aproape că intuieşte dimensiunea narcisică a Complexului Oedip atunci când
afirmă că spre finalul său, acesta se manifestă prin identificare cu tatăl,
structurându-se astfel ceea ce el numeşte ‘supraeu’.

Spirala familiei

Din acest punct de vedere Complexul Oedip este identic cu cel Narcis, el fiind
Complexul Narcis al copilului. Familia este pentru copil aproape întreg universul
său şi de aceea Complexul Narcis ia formă oedipiană la nivel infantil. Mai târziu
Complexul Narcis ia forma sa binecunoscută şi Freud spune că acest fenomen este
declinul Complexului Oedip. În acest caz trebuie făcute câteva remarci foarte
importante. Mai întâi, Complexul Oedip nu apare nici la câteva luni după naştere,
nici la un an nici la doi, ci este dat filogenetic, ca şi celelalte Complexe Psihice
dealtfel şi poate intra în acţiune imediat ce copilul capătă o oarecare dexteritate
funcţională. Apoi, ca o consecinţă parţială din această remarcă, Complexul Oedip
are două forme în ceea ce priveşte geneza sa, pe lângă celelalte două, ale orientării.
Acestea sunt: ​forma infantilă​, care este cea a orientării erotice a copilului către
părinte şi care este cea clasică dezvoltată de Freud, care a scandalizat spiritele
puritane iar cealaltă este ​cea parentală,​ care presupune dimpotrivă orientarea
erotică a părintelui către copil şi care este mult mai dramatică şi mai făţarnică decât
cea a copilului care pare cu adevărat inocentă. Căci aici părintele devine un
adevărat tiran, el efectiv face jocul educaţiei sălbatice fiind prins între
responsabilitatea pedagogică pe care o cere societatea şi refulările propriilor
tendinţe oedipiene, pseudopedofile care sunt stimulate de curiozitatea şi inocenţa
infantilă. Dominat de propriile rezistenţe, Freud nu a spus nimic despre această
formă care este incomparabil mai dramatică decât cea infantilă. Subjugarea
emoţională şi afectivitatea contrafăcută a unor părinţi, mutilaţi la rândul lor de
educaţia sălbatică, fac ca însuşi copilul lor să fie prins în aceste resorturi familiale
care îi blochează dezvoltarea emoţională fluentă. O glumă macabră spune că
diferenţa dintre pedagog şi pedofil este aceea că pedofilul îl iubeşte cu adevărat pe
copil. Este evident că, crescut într-un mediu unde emoţiile se dezvoltă ambivalent,
unde acting-out-urile se pun în practică după hazard şi unde Comportamentul este
incoerent şi dereglat, copilul îşi va vedea mutilate propriile Pulsiuni Psihice şi el
însuşi va deveni un astfel de educator sălbatic ca urmare a acestei formări timpurii.
Se poate numi Complex Angel, acel complex care încearcă să se opună decisiv
Libidoului, prin aşanumitul puritanism. El încearcă să fie total consecvent cu cel
Matern, care presupune restricţia culturală a incestului şi de aici, la condamnarea în
bloc a Sexualităţii. El glorifică copilăria sau , cel puţin idealizarea Edenică a ei, ca
vârstă de aur. Însă o astfel de tendinţă este dată de însăşi orientarea parentală de tip
oedipian. Imposibilitatea susţinerii unei relaţii sexuale, asta nu din raţiuni de
educaţie sălbatică, ci din raţiuni tehnice, face ca interesul Libidoului să se asocieze
cu elementele care facilitează sau care premerg actul sexual şi astfel să apară
spectrul dereglărilor libidinale. Deci cu atât mai mult există un motiv de fixaţie
oedipiană în plus faţă de Complexul Oedip propriuzis. În acest caz Complexul
Angel se reuneşte cu cel Tabu, care îi este opus dar în funcţie de care se
consolidează narcisic. Aşadar apare, faţă de Sexualitate, o idee ambivalentă care
este pusă în relaţie cu acceptarea vieţii sexuale, după care Complexul Matern s-ar
datora tocmai renunţării la starea de inocenţă presupusă a fi implicată de viaţa
sexuală. Dar de fapt această idee, ce se doreşte de-a dreptul mistică, într-o ipocrizie
greu de suportat (căci numai mistici nu se pot numi cei care devin dintr-o dată
reprezentanţii acestui stil de viaţă, în timp ce în restul zilelor sunt joviali sau cel
mult pedanţi), este pur şi simplu nevoia de a comunica ambivalent erotic cu cineva
la fel de mutilat sufleteşte pe acest tărâm al sălbăticiei libidinale abstracte. Iar, din
teama de singurătate, părintele care se află într-o astfel de situaţie va face apel la
egoismul său educaţional pentru a determina cât mai mulţi astfel de parteneri.
Cu toate revoluţiile şi emancipările în domeniu, Sexualitatea va rămâne mult timp
de acum încolo o problemă sensibilă şi fondul miilor de ani trecuţi în ceea ce
priveşte întortocherea şi chiar mutilarea ei, nu vor dispărea peste noapte.
Aşanumita emancipare occidentală, în materie de Sexualitate, nu este decât o facilă
contracarare a unui fond emoţional fragil în ceea ce o priveşte. Pe de altă parte,
sunt sporadice locuri unde tradiţia, cu toate păcatele sale, supravieţuieşte. În acest
ultim caz, Sexualitatea este considerată, fie şi nedeclarat, ca fiind ceva nedemn,
animalic, ceva care este ruşinos. Însă, dacă Sexualitatea Umană ar fi Animalică,
toate problemele ar fi rezolvate, căci Animalul cunoaşte un comportament sexual
doar în perioada de rut, pe când Omul trebuie să se descurce cu o astfel de Pulsiune
pe tot parcursul anului. Pe drept cuvânt, încă din antichitate s-a spus că Omul este
un Animal care merge dimineaţa în patru picioare, la prânz în două şi seara în trei
iar dincolo de această analogie se poate observa nestatornicia sa, ca fiinţă. Dacă s-a
ajuns la această situaţie este tocmai datorită îngrădirilor sale culturale, în parte
justificate de mediul social, în parte date artificial. Pentru ca să îşi câştige
bipeditatea faţă de patrupeditate, el a trebuit mai întâi să treacă prin tripeditate.
Experimente ce s-au făcut pe maimuţe arată că acestea răspund paradoxal prin
creşterea potenţei libidinale la şocuri electrice dureroase. Este foarte evident că în
toate nenorocirile pe umerii cărora s-a clădit civilizaţia, Sexualitatea a luat rolul de
supapă. Atâtea inhibiţii artificiale care s-au abătut asupra sufletului omenesc odată
cu instituirea Complexului Tabu, în special în domeniul Sexualităţii, îşi au un
revers dramatic. Fireşte că este greu de imaginat un om al viitorului foarte
îndepărtat care să continue înmulţirea clasică prin Sexualitate sau cel puţin prin cea
clasică, cunoscută.
Pornografia este unul dintre efectele acestei fuziuni în Libido a unor elemente
psihice heterogene. Cei care recurg la materiale pornografice şi nu
o fac din simplă curiozitate, ci dintr-o nevoie de satisfacţie libidinală, ascund în ei
frustrări filogenetice teribile. Pornografia, ca piaţă, nu face decât să speculeze
anumite fantasme, pe care de obicei actorii le interpretează teatral, pentru a le da
aparenţa de realitate. Materialele pornografice constau în iluzia realităţii a unor
astfel de fantasme profunde. Cel care este prins în plasa pornografiei este păcălit de
propria lui umbră, după cum se va vedea mai jos.
Societatea trebuie să introducă pe scară largă psihologia în educaţie dacă se doreşte
armonizarea ei. Sexualitatea este pe mai departe una dintre marile probleme iar
libertatea socială, pe fondul refulărilor libidinale poate conduce la efecte nedorite
pe plan social. Aceste efecte se văd şi astăzi, ca rămăşiţe din secolele trecute şi care
nu au putut fi evitate în secolul care tocmai s-a încheiat, care a fost dominat de
atâtea frământări.

2.2.1.6.3. Complexul Oedip şi pornografia

Una dintre cele mai absurde şi mai ridicole critici la adresa psihologiei abisale şi
psihanalizei, este aceea că ar conduce la desfrânare. Faptul că aceste două
discipline nu pregetă să spună ceea ce este de obicei trecut sub tăcere, este perceput
şi astăzi, la mai bine de 100 de la apariţia lor (ca doctrină şi respectiv, practică
psihoterapeutică), ca fiind opusul acestei tăceri. Dar această opoziţie nu este văzută
ca o rezolvare a acestei probleme, ci ca alternativă în acelaşi sistem de valori dat.
Ea este văzută de cei ce nu au timp să înţeleagă, ca un fel de instigare la explozie a
nespusului şi netrăitului, în plan comportamental. Dacă aceste discipline utilizează
în demersul lor termeni consideraţi obsceni, dacă ele aduc la suprafaţă aceste
elemente, se crede că eficienţa terapeutică s-ar datora tocmai punerii în act a
acestor Pulsiuni patologice ce guvernează latent mintea omenească. Unei astfel de
înţelegeri îi este imposibilă o replică, după cum unui orb din naştere îi este
imposibilă contemplarea unei picturi. Căci o astfel de critică nu are un concept clar
despre dinamica terapiei psihanalitice, din moment ce singurul model terapeutic
imaginat de aceasta este tocmai satisfacerea brută. Perceperea psihanalizei ca
terapie, este dictată, aşadar, de proiecţiile propriei concepţii, de obicei inconştiente,
despre psihoterapie în general. Psihanaliza s-a apărat tot timpul de aceste acuze,
negându-le pur şi simplu, însă o astfel de apărare pare mai degrabă una socratică.
Tocmai pentru a întări o astfel de apărare este nevoie de o privire din unghi
psihanalitic a acuzaţiei cu pricina,
o analiză efectivă a pornografiei.
Pornografia nu este o simplă manifestare a Sexualităţii, chiar dacă aceasta a suferit
atâtea mutilări în ceea ce priveşte raportarea culturală la ea a Omului societăţilor
tradiţionale vestice. Pornografia este mai mult decât realizarea unui act sexual, este
mai mult decât un raport intim ce se stabileşte între doi oameni de sexe diferite. În
pornografie apare întotdeauna un al treilea. Acest ‘al treilea’ are o valoare
simbolică. Ea se consumă în limitele unei scindări între registrul în care el se află şi
cel al desfăşurării actului pornografic în sine. ‘Al treilea’, privitorul, nu are acces
imediat şi deseori nu are niciodată acces la actul sexual aşa cum apare în registrul
celălalt. Asta pentru că pornografia se manifestă în special în planul reprezentării
(afişe, fotografii, filme). Imposibilitatea de a accede în acest registru este însăşi
esenţa pornografiei, supravieţuirea ei constă tocmai în ‘dependenţa’ masochistă pe
care privitorul o stabileşte faţă de persoana (sau persoanele) în stare de
disponibilitate erotică din celălalt registru. Interesul acesta ar muri pur şi simplu
dacă actul sexual ar avea realmente loc. Privitorul trăieşte aici drama ambivalentă a
participării şi neparticipării la actul erotic al situaţiei pornografice, după cum
voaioristul îşi trăieşte dramatic voluptatea acestei ambivalenţe, respectiv aceea de a
privi actele erotice desfăşurate într-un registru cât mai străin faţă de cel în care el
se află. Tocmai de aceea voaioristul caută mereu experienţe noi, el devorează
continuu noi şi noi situaţii. Iar când o scenă este consumată, ea nu mai are nici o
valoare. Subiectul îşi caută transcendenţa iar trăirea momentului de transcendere
dintr-un registru în altul, constituie tocmai structura psihopatologică a
devoratorului de pornografie. O astfel de structură îşi are originea în Complexul
Oedip, în scindarea dintre registrul parental şi cel infantil, scindare impusă de
normele sociale cu privire la incest.
Tocmai aceste norme sociale sunt anulate de devoratorul de pornografie.
Diversitatea materialelor pornografice pe care el le consumă reprezintă fantasma
accederii la cât mai multe partenere, reacţia faţă de fidelitatea pe care normele
sociale o recomandă. Exhibarea organelor genitale către un spectru nelimitat de
observatori este o reacţie la adresa normei de ascundere a acestora, tocmai pentru a
nu facilita excitaţia libidinală din partea colocalnicilor. Căci aceştia ar putea atenta,
astfel, la instituţia căsătoriei, care se defineşte ca facilitatoare de relaţii sexuale
doar între doi parteneri, cel puţin în forma ei tradiţională. Normele sociale de
reglementare a sexualităţii sunt sparte de către fantasmele individului prin care
răzbate Instinctul natural, refuzând perceptele sociale. Subiectul are în felul acesta
iluzia narcisică de a depăşi aceste norme, de a trece dincolo de inhibiţia pe care ele
o imprimă, asemenea porumbelului lui Kant care crede că tocmai atmosfera este
cea care îl împiedică realizarea năzuinţelor.
Tocmai aici este punctul fierbinte al relaţiei culturale pe care normele civile o
stabileşte cu pornografia. Consumatorul de pornografie este unul care, în primul
rând, este în măsură să trezească fixaţiile oedipiene ale Libidoului, fixaţii îngropate
în subsolurile Psihicului. Dincolo de faţada onorabilă a fiecăruia, fixaţiile
oedipiene şi narcisice, care reprezintă materia primă a pornografiei, există la
fiecare într-o măsură oarecare iar stigmatizarea pornografiei, care este universală la
fiecare om matur (inclusiv la cei care se implică în producţie) este o dovadă a
faptului că acesta provoacă o stare de nelinişte în fiecare. Nu se poate spune că
pornografia ar face o altă crimă în afară de aceea de a oglindi propria criminalitate
a fiecăruia. Ea nu ucide pe nimeni, ea nu fură nimic, ea nu produce nici măcar vreo
jignire cuiva anume. Totul este proiecţia inconştientă a fiecăruia în ea. Atunci când
feministele protestează asupra faptului că femeia participantă la actul pornografic
este umilită, inferiorizată şi exploatată, ele nu îşi dau seama că astfel de argument
se referă tocmai la ele însele care se proiectează în femeile de pe ecranul filmului
pornografic, femei care nu par să protesteze (cel puţin nu în acel moment) asupra
condiţiilor lor.
De unde vine însă necesitatea ascunderii acestor deşeuri toxice ale Psihicului?
Freud dă un răspuns evaziv legat de această problemă, răspuns care se conturează
prin intermediul culturii, al normelor sociale ce sunt reprezentate de Supraeu. Însă
el ezită să răspundă la întrebarea de ce ar avea normele sociale nevoie să ascundă
aceste elemente. Complexul Tabu a arătat suficient care sunt aceste imbolduri.
Dacă cultura oficială stipulează diferenţele celor două clase, caracterul elitist,
pornografia este reacţia pe care spiritul claselor de jos o au faţă de acest elitism,
faţă de universalizarea particularităţilor ce diferenţiază cele două pături sociale,
fapt ce determină un dualism ermetic între acestea. Ceea ce este periculos pentru
ordinea socială, în cazul pornografiei, este faptul că ea demonstrează concret că
între cei de sus şi cei de jos nu există o diferenţă naturală, ci una socială,
pedagogică. Iar faptul că clasele de sus sunt afectate de pornografie, prin trezirea
conţinuturilor psihice inconştiente, care nu se supun unor legi formale, exterioare,
este în măsură să destabilizeze ordinea socială a ‘dreptului divin’ a stăpânului de a
avea sclavi, după cum animalul de pradă are dreptul de a ucide pe cel prădat. Or
această diferenţă naturală între stăpân şi sclav este anulată în mod practic de
pornografie.
Aşadar acuzaţia cu pricina, care se aduce în primul rând pornografiei, care este o
încercare fantasmatică de neutralizate a inhibiţiilor libidinale anterioare, date
cultural în mare parte, este în special culpabilizarea principială asupra claselor de
jos pentru a le justifica starea de mizerie. Apoi, dimpotrivă, psihanaliza, care
conduce la vindecarea acestor dedesubturi, poate fi culpabilizată, printre altele,
tocmai de anularea acestui original motiv de culpabilizare, adică subminarea
Complexului Tabu pe care ea o instituie. Tocmai de aceea cele mai urâte lucruri nu
sunt urâte în sine, ci sunt aşa pentru că ceea ce este ‘frumos’ le face aşa. Cel care
înjură ca barbarul, este mult mai aproape de spiritul manierelor elegante decât cel
care o face sporadic şi mai puţin afectat. Căci înjurătura presupune tocmai aceste
imbolduri oedipiene implicate aici care sunt deplin proiectate asupra celui înjurat
În felul acesta el suportă acest stigmat de clasă originar.

2.2.1.6.4. Complexul Narcis şi Arta

Kant defineşte geniul artistic ca fiind cel care prescrie legi noi Artei, deci unul care
este în măsură să fie original. Deci originalitatea presupune o astfel de asimilare
narcisică a faptului de învingere a tradiţiei, de încălcare, justificată estetic, a
tabuului său. Raportarea negativă a curentelor unul la altul, ironiile pe care fiecare
le aduce celuilalt, se pare că este o temă la modă pentru Arta Modernă. Relaţia
dintre curentele artistice unul faţă de altul este o relaţie care reflectă relaţia epocilor
una faţă de alta. Acesta este ​narcisismul intern​ al Artei. Dincolo de prescripţiile
Complexului Cain, care face din Artă un mod de diferenţiere ale grupurilor unele
faţă de altele, narcisismul său intern este menit să satisfacă atât tendinţele
oedipiene ale respectivei epoci, unde cultura modernă este văzută de contemporanii
ei ca fiind superioară celei clasice sau celei anterioare. Iar teoria decadenţei
culturale este susţinută fie de competitorii sociali ai respectivei culturi, fie de cei ce
o folosesc în acest scop, cum este cazul cu Cultura Renaşterii, dictată financiar de
negustorii italieni bogaţi, care nu se mai identificau cu valorile tradiţionale ale
Evului Mediu. La fel este situaţia cu avangarda artistică a secolului al XX-lea, cu
care epoca nu se mai identifică. Pe de altă parte, ceea ce face din cultură o etichetă
pentru respectiva epocă în care a apărut, se datorează sentimentelor de vinovăţie a
acesteia pentru dispariţia epocii precedente, ceea ce este un sentiment oedipian. El
reflectă dispariţia părinţilor pentru care respectivii indivizi se simt vinovaţi. De
aceea Arta este
o transcriere a sentimentelor uşilor din dos, ale Tulburării Psihice, ale
‘sublimărilor’, cum spune Freud, adică a perversităţii satisfăcute deghizat. Căci
demersul refulărilor libidinale are acest revers. Aici nu este fireşte vorba despre
Libidoul Fizic, ci numai despre unul Psihic, iradiant. Un astfel de libido determină
fixaţiile libidinale oedipiene iar Arta, Cultura în general reprezintă supapa de
neutralizare a acestor fixaţii. Acesta este tocmai ​narcisismul extern​ al Artei, dat
tocmai de eliberarea de tensiunea psihică ce nu poate fi neutralizată decât
fantasmatic. Complexul Oedip este aici fundamental, de asemenea. Conceptul de
‘extroiecţie’, aşa cum va fi explicat mai târziu, reflectă identificarea omului de
cultură, a artistului, cu opera sa, devenirea sa ca principiu al operei pe care o face,
Dumnezeul ei. În felul acesta artistul se identifică cu Dumnezeu, adică chiar cu
părinţii, în cadrul triunghiului oedipian. Arta este, aşadar, o extroiecţie a
mentalităţii specifice unei epoci iar geniul artistic este cel care poate să cristalizeze
această mentalitate, ca emblemă pentru o astfel de epocă. Or, cum mentalităţile se
schimbă, cultura se schimbă şi ea iar valorificarea ei este de fapt tocmai investirea
narcisică pe care un grup, o clasă sau o societate, o face în ea. Tocmai de aceea,
odată cu procesul de democratizare al secolului al XX-lea şi cu împărţirea societăţii
în foarte multe mentalităţi cu drept de afirmare, Arta a suferit şi ea o astfel de
dezordonare, fiecare curent având un astfel de fond pe care să îl susţină. Din păcate
pentru ea, Arta Modernă suferă de pe urma faptului că nu o mai valorifică nimeni
iar valoarea ei este eventual dată de vechimea ei, ceea ce determină eventual o
satisfacere Edenică a consumatorului. Această lipsă de valorificare se datorează
faptului că societatea devine democratică iar exploatarea sălbatică a pierdut din
teren. Omul nu mai caută atât de mult să se diferenţieze de cel exploatat pentru a-şi
recunoaşte superioritatea, căci nu mai are nevoie să îl exploateze pe acesta. Dacă
totuşi mentalitatea Edenică supravieţuieşte, acest lucru se datorează profunzimii
sale filogenetice, ceea ce face ca Arta să continue să existe şi să se dezvolte mult
timp de acum încolo, însă sub o formă cu totul deosebită, atât ca percepţie cât şi ca
proiecţie, fără idealismul pseudofanatic care s-a văzut în trecut.
2.2.1.6.5. Complexul Narcis şi Religia
Fenomenul religios nu este unul unitar. Dacă se poate vorbi despre un fenomen
religios, acest lucru este mai degrabă din raţiuni de simplificare a limbii. Căci, în
realitate, Religiile sunt producţii spirituale relative nu la arhetipuri originare,
identice, ale Psihicului, aşa cum spune Jung, ci la contextul social pe care acestea
se grefează. În fapt, un credincios ar putea recunoaşte drept Religie propria sa
credinţă, însă credinţa popoarelor ce nu o împărtăşesc pe a lui sunt luate drept
falsităţi, iluzii şi închinare la zei mincinoşi. Este clar că a vorbi despre Religie, în
care să fie incluse toate credinţele lumii, aşa cum au făcut ateii, presupune de la
început o viziune areligioasă asupra lumii. Religia este, în acest caz, înţeleasă nu ca
pe o problemă individuală, ca pe un curent, ci ca pe un fenomen universal,
asemenea formelor pure platoniciene. Încercarea lui Jung de a găsi în ale sale
arhetipuri, acest principiu al Religiilor este inoportună. Căci, dacă în Creştinism
sau Hinduism acestea se pot vedea mai bine, totuşi în alte Religii, aceste elemente
pot apărea periferic sau chiar deloc. Fără a înţelege Omul, nici Religia lui nu poate
fi înţeleasă. Iar Jung nu l-a înţeles, măcar pentru faptul că între aşanumitul
‘Inconştient Individual’, al lui Freud şi cel ‘Colectiv’, al său, există o sciziune
carteziană.
O primă determinare asupra Religiei a fost deja făcută la Complexul Eden şi Tabu.
Însă, în fapt, orice Religie este un fenomen postnarcisic, ea este dată, asemenea
filosofiei şi Artei, odată cu cea de-a treia grupă de Complexe. Iar implicarea
Complexelor anterioare pe fondul filogenetic se datorează faptului că din punct de
vedere anatomic, fiziologic, Trunchiul Psihic nu se prezintă aşa cum îl simplifică
schema. Complexele lui nu sunt legate în serie, ci toate sunt unite printr-un corp
comun, plastic, modificându-se evolutiv. Fiind pur şi simplu trunchiul Psihicului,
este normal ca toate Complexele lui să fie implicate în orice act, însă unele, cum
este aici Complexul Narcis, au roluri decisive în ceea ce priveşte un anumit
comportament ritualic sau o idee religioasă. Grupa întâia de Complexe furnizează
Religiilor materialul brut, cea de-a doua le încadrează în societate, în timp ce aici
ele se formează structural esenţialmente. Celelalte două grupe rămase de analizat
de acum încolo influenţează şi ele Religiile dar mai puţin. Căci ele sunt consecinţe
ale acestei grupe implicate direct în clasele de jos, după cum se va vedea, deci
trebuie ca Religiile să fie deja structurate până când aceste influenţe să îşi facă
simţită prezenţa.
Coordonatele de dezvoltare ale grupei terţiare diferă în funcţie de starea socială pe
care ele se grefează. Iar cum această stare de evoluţie diferă de la o societate la
alta, este normal ca aceste coordonate să fie ele însele diferite, tocmai de aceea nu
se poate vorbi de un fenomen religios unitar atât spaţial cât şi temporar. Dinamica
formelor religioase adoptate, aşa cum o studiază istoria religiilor, păleşte în raport
cu dinamica receptivităţii psihologice a fenomenului religios. Nimic din această
percepţie de la credinciosul creştin nu poate fi găsită la sălbaticul religios a cărui
Religie este una totemică. Pentru aceasta, Religia este mai curând un contract cu
natura. El face jertfe şi plăteşte într-un fel sau altul dreptul de a beneficia de
bunăvoinţa spiritelor în acelaşi fel în care modernul credincios plăteşte la
cumpărături. Cumpărăturile îi par modernului un fapt banal, lumesc, incompatibil
cu Divinitatea la care aspiră, în timp ce primitivul nu îşi poate imagina o Divinitate
absolută, aşa cum apare ea în Creştinism. Sălbaticul se poate efectiv răzbuna pe
‘divinitatea’ lui în situaţia în care agricultura sau alte interese economice ale sale,
nu funcţionează, datorită intemperiilor naturii. Spiritele pot deveni blamate pentru
că nu au respectat ‘contractul’, preoţii şi regii pot fi schimbaţi, la fel şi întreaga
Religie. În Religiile Moderne, puterea lui Dumnezeu este absolută, fiind legată de
fixaţiile libidinale infantile, consecinţă a refulărilor libidinale filogenetice. Acestea
facilitează un termen de comparaţie pe care subiectul îl poate prelua din perceperea
parentală pe care copilul o are. Pentru asta este nevoie de o suficientă evoluţie
culturală a societăţii. Religia primitivului este în acelaşi timp şi Ştiinţă şi economie,
pentru că se referă la facilitatea bunăstării sociale, preotul fiind un conducător şi un
‘savant’, cu rol activ în dinamica socială. În civilizaţia occidentală preotul este
mult marginalizat, rolul său este unul redus în viaţa de fiecare zi iar importanţa
Religiei este asemenea cu cea a filosofiei, în relaţie cu ştiinţele care s-au desprins
din ea.
Aşadar este cu totul inoportun să se judece Religia primitivilor din punctul de
vedere al percepţiei moderne, nevroticiste, a Religiei, ca în cazul societăţilor
occidentale. Căci dinamica evoluţiei sociale este imboldul variaţiei acestei
percepţii de la o cultură la alta. Situaţia este aceeaşi chiar în cadrul unei Religii în
sine, cum este cazul Creştinismului, unde fiecare înţelege prin el ceea ce doreşte.
Omul simplu, credinciosul normal, nu îşi poate imagina o realitate complet diferită
de cea pământească iar pustnicii sunt văzuţi ca nişte oameni dereglaţi. Pentru că
interesul lui este asemănător cu cel al primitivului, adică pentru el Dumnezeu este
cel ce contribuie la prosperitatea economică particulară. Credinţa lui este sinceră
iar ura pentru Dumnezeu poate apărea în mod declarat atunci când necazurile se
pot abate asupra lui. Ura refulată faţă de acesta este răscumpărată prin îndesirea
activităţilor religioase. Pustnicul mistic găseşte la acest tip de credincios tocmai
ceea ce el consideră a fi necredinţă iar retragerea lui din lume reprezintă tocmai
identificarea narcisică cu nelumescul. Preotul reprezintă un model de autoreglare
negativă a excitaţiei energiei psihodinamice. Între aceste două poziţii se află cea a
autorităţilor bisericeşti, cum sunt preoţii posesori de bogăţii ai Evului Mediu,
instrumente principale de apropriere a autorităţilor spirituale ale Religiei. Iar aceşti
mijlocitori ai Religiei în afacerile statului constituie instrumentul esenţial al
educaţiei sălbatice. Iată cum trei mentalităţi şi clase sociale diferite, cu interese
diferite, participă la aceeaşi doctrină metafizică a Religiei. În realitate, sub forma
unei doctrine şi a unui gând frumos, se pot ascunde interesele cele mai sălbatice iar
fiecare caz are propria lui poveste. Tocmai de aceea nu se poate vorbi despre
Religie ca fenomen unitar iar catalogarea fenomenului religios în general, după
cum face un Nietzsche în mod critic sau după cum fac oficialităţile statului, care
cred că, dacă subscriu la o anumită doctrină şi -au spălat afacerile murdare, este o
poziţie greşită.

2.2.1.6.6. Complexul Narcis şi filosofia

Dată fiind tematica ei, filosofia are puncte comune cu Religia, are aceeaşi bază,
pentru că porneşte de la aceeaşi bază. De altfel în perioada Evului Mediu filosofia
era în întregime pe post de a servi teologia iar mulţi teologi şi sfinţi ai
Creştinismului s-au inspirat din lucrările lui Platon şi Aristotel. Diferenţa faţă de
Religie vizează metoda. Filosofia este raţională iar argumentele sale sunt ştiinţifice,
făcând apel la raţiune şi răspunzând obiecţiilor. Religia dimpotrivă, este mult mai
intuitivă sub aspectul metodei, dacă se poate vorbi despre aşa ceva în ceea ce
priveşte credinţa. Ea face mai degrabă apel la resorturile Artei (pictarea sfinţilor
sau explicaţiile poeticalegorice) pentru a-şi face cunoscut demersul. De aici şi
concluzia că Religia este un demers în special al Filierei Pozitive. Ea se adresează
mulţimii, în timp ce filosofia, deşi foloseşte o metodă raţională, deci acolo unde
Filiera Pozitivă este în măsură să ofere datele realităţii prin relaţionarea sa la
mediu, totuşi se poate repera mai uşor pe Filiera Negativă. Deoarece se adresează
elitelor, fiind inteligibilă doar prin studiu şi nu prin simpla credinţă, ca în cazul
Religiei
Din acest punct de vedere, filosofia nu are un rol social precis cum are Religia, prin
perspectiva educaţiei sălbatice, prin suprasolicitarea Complexului Tabu, ci ea doar
profită de reversul Narcisic al acestuia. Pentru filosofie nu este necesară credinţa,
căci pentru ea credinţa este sursa erorilor iar filosofia pune mare preţ pe Adevăr.
La fel ca şi în cazul Ştiinţei, Complexul Oedip este acela care determină această
căutare a adevărului. De aceea Adevărul, Falsitatea şi filosoful reeditează
triunghiul Oedipian. În tabuul pe care părinţii îl impun copiilor interesaţi de viaţa
lor intimă, aceştia refuză inconştient aceste explicaţii de preamărire a părinţilor şi
vor adevărul concret, faptic, prin care părinţii sunt coborâţi de pe soclul tabuului.
Copilul, devenit filosof, este acela care se urcă pe acest soclu prin demersul său.
Latura narcisică este dată tocmai de exersarea filosofului cu conceptele filosofiei şi
cu raţionamentele subtile, de unde el capătă şi dexteritatea expunerii, care este
inaccesibilă omului de rând. Dacă Religia se adresează mulţimilor, filosofia este
prin excelenţă o îndeletnicire aristocrată. Căci filosoful creează o ierarhie socială a
cărui criteriu nu este moştenirea averilor, nici credinţa, nici capacităţi suplimentare,
ci raţiunea şi dreptatea la care ea conduce iar superioritatea filosofului constă în
exersarea acestor virtuţi. În analiza acestor concepţii, se poate vedea lesne că
întemeierea moralei de la Complexul Tabu, ia aceeaşi formă în întemeierea
criteriului de departajare a indivizilor în societate. Platon chiar imaginează o
societate condusă exclusiv de filosofi. Penitenţele morale aveau scop de a se opune
spiritului mercantil al proletarului, pentru a face o impenetrabilitate tabu cu privire
la aristocraţie. În acelaşi fel, filosoful adoptă el însuşi spiritul moral şi îl cultivă şi ,
în acest fel el cultivă raţiunea ca opusă spiritului ergotic al proletarului, tocmai
pentru a se diferenţia de acesta şi a avea o neutralizare narcisică. Perfecţiunea sa
morală şi dexteritatea raţională fac din filosof un narcisic, căci în mod retroactiv
întărirea acestor virtuţi duce la o compensare narcisică. El poate de aceea trăi într-o
lume fantasmatică a aristocraţiei, prin idealurile teoretice şi morale, deşi poate
aparţine claselor de jos, cum este cazul unui Socrate, Spinoza sau Kant.
Aşadar tematica filosofiei este în bună parte identică cu cea din Religie. Complexul
Sisif şi cel Traumatic implică apariţia temelor consacrate ale filosofiei, ca
nemurirea sufletului, infinitatea lumii, caracterul ei unitar, etc. Filosoful are aici o
narcisică identificare cu teoriile sale şi acesta ajunge să nu se mai teamă de moarte
deoarece crede că va trăi veşnic prin tezele sale. Filosoful poate fi şi incomod,
pentru ambele clase sociale. Şi asta datorită opoziţiei sale faţă de simţul comun pe
care îl declară amalgam de proaste obiceiuri şi , din satisfacţia narcisică ce o
extrage de aici, el poate fi satisfăcut pentru frustrarea de a nu se alinia la acestea.
Procesul lui Socrate este un astfel de exemplu, unde acesta a încercat din răsputeri
să îi scoată din sărite pe judecătorii săi, prin etalarea perfecţiunii sale morale dar şi
prin ironizarea acestora, în acelaşi timp. Căci Socrate avea mari şanse să trăiască,
ba chiar să nu fie nici măcar acuzat, însă el realmente nu dorea să trăiască pur şi
simplu, ci dorea să trăiască veşnic. În momentul în care puternicii zilei s-au simţit
ofensaţi de atitudinea lui Socrate, el a fost adus la proces. Nietzsche a simţit
această subtilă uneltire şi de aceea el l-a urât atât de pasional pe Socrate. În acest
caz, el însuşi este un Socrate.
Această latură a fuziunii Complexului Sisif în tematica infinităţii lumii şi reversul
narcisic pe care filosoful îl are, face ca filosofia să rămână perpetuu în cercul vicios
al fantasmelor, deşi de fantasmă ea fuge mereu. Atât timp cât filosoful îşi trăieşte
fantasma în coaja sa ermetică, filosofia rămâne un ‘stil de viaţă’ al filosofului, o
definire a originalităţii sale şi a superiorităţii sale. Legătura cu Ştiinţa este mult mai
mare decât diferenţa. De aceea muţi oameni de ştiinţă au pornit de la filosofie sau
invers, de la Ştiinţă au ajuns la filosofie. În orice caz, marile teorii ştiinţifice au
avut tot timpul un acompaniament filosofic. Ştiinţa, care se dezvoltă fără prea
multă filosofie, este cea a experimentului, ceea ce denotă apetitul respectivului
savant pentru lume, pentru încadrarea în realitate. Filosoful dispreţuieşte realitatea,
are un fel de ‘psihopatie schizoidă’, ceea ce îl face imun faţă de nevoile şi interesul
celorlalţi. În timpurile moderne rar se mai găsesc astfel de oameni, deşi filosofie se
face pe toate programele de televiziune şi asta datorită transformărilor sociale
survenite. Însă trebuie remarcat că cei ce erau meniţi pentru filosofie în trecut,
astăzi ei insistă mai mult pe Ştiinţă iar dacă fac şi filosofie o fac mai superficial.
2.2.1.6.7. Complexul Narcis şi Ştiinţa
Legarea ştiinţei de Complexul Narcis este evidentă şi decisivă, acesta având rolul
de detabuizator, de identificator cu cel Tabu, adică de subminare a structurii sale
substanţiale, cea proiectiv ontologică, sub impulsul egocentrismului narcisic,
convertirea lui narcisică a acestuia. Obiectul Ştiinţei se leagă de acest Complex
Tabu. Omul de ştiinţă este curios asemenea copilului relativ la toate lucrurile,
curiozitate stârnită în principal de cunoaşterea timpurie, infantilă, cu privire la
erotism, după cum spune şi Freud. Domeniul pe care el şi-l alege, asemenea
meseriei pe care Omul în general şi-o alege, este determinată de dorinţa de a şti
mai mult, în primul rând iar apoi de dorinţa de a cunoaşte şi dezlega o taină.
Dimpotrivă, Complexul Tabu inventează o taină. Omul normal nu îşi doreşte să
inventeze nimic în alegerea meseriei sale. El vrea doar să se stabilească sub
raportul economic şi nu vrea să schimbe nimic. Omul de ştiinţă nu se poate
mulţumi doar cu atât, el este obsedat de un lucru, are ‘chinuri matematice’, după
cum plastic se exprima A. Einstein despre propria stare la un moment dat, el
trebuie să afle cu orice preţ iar simpla încadrare socială nu îl mulţumeşte. Aceste
Obsesii pot fi foarte bine explicate pe baza Obsesiilor Compulsive prezente în
Nevroza Obsesională, unde insul este copleşit, invadat de gânduri, gata să îl
determine să comită acte imprudente şi imorale. Relaţia Complexului Narcis cu
Nevroza este recunoscută, Complexul Oedip, care aici este teoretizat ca unul satelit
al acestuia, fiind recunoscut de Freud drept ‘nucleul nevrozei’.
Dacă Religiile şi Arta tabuizează, Ştiinţa dimpotrivă, distruge acest tabu. Alegerea
domeniului de cercetare a savantului este asemenea cu alegerea obiectului
dragostei dată în cazul animismului ce va fi analizat la Complexul Don Juan. Omul
de ştiinţă trăieşte el însuşi satisfacţia narcisică a violării acestui tabu dar şi a
respectării lui, a identificării cu acesta prin intermediul rigorii ştiinţifice, obiective,
cu rol de justificare, deşi lumea este profund schimbată de acest demers, în urma
descoperirii făcute de acesta. Această schimbare poate fi imediată sau cu efect
întârziat, ca în cazul tehnologiilor robotice, care au anulat în mare parte cultura
dualistă a diferenţei de clasă, unde clasele superioare nu mai au nevoie să
constrângă pe proletar cu tabuul în cauză. Totuşi omul de ştiinţă decodifică acest
tabu, se confundă cu acesta, îl înţelege, îl aduce în stadiu de mercantil, de obişnuit
şi în felul acesta el are certitudinea încorporării lui, al depăşirii lui. Această
satisfacţie are un ecou oedipian, deoarece omul de ştiinţă abordează domeniul
necunoscut, interzis înţelegerii, care este în aceeaşi situaţie în care erotismul
parental este obiect necunoscut. Ambivalenţa demersului ştiinţific constă în relaţia
cu autoritatea pe care se sprijină şi pe care o neagă în acelaşi timp. Omul de ştiinţă
este în măsură să ridice în slavă pe autorii premergători lui care au ajuns la aceleaşi
concluzii ca şi el, ceea ce presupune tabuizarea narcisică sau să ridiculizeze pe
autorii vechi, pentru naivitatea lor, în cazul în care ajunge la concluzii diferite,
indiferent de rigoarea metodei şi de certitudinea acestor concluzii. Rigoarea
metodei Ştiinţei înseamnă rigoarea instalării Complexului Tabu, apetitul său la
realitate, obiectivitatea sa, care poate fi realitatea lui Dumnezeu şi a pedepsei
divine sau realitatea Operei de Artă. Educatorul sălbatic poate folosi aceeaşi
realitate într-un mod autoritar şi justiţiar, lipsit de pasiune şi , deci, exclusiv şi
riguros. Forma concluziilor Ştiinţei sunt cât se poate de ostentative faţă de rigoarea
care le face posibile, tabuul muşcându-se de coadă în mod narcisic. Aceste
concluzii sunt totuşi consecinţe ale rigorii tabuiste dar au particularitatea faptului
de a contrazice flagrant autoritatea oficială tabuizatoare. În felul acesta obiectul
tabu este subminat. Această contradicţie între demersul ştiinţific şi concluziile
ştiinţifice reprezintă ambivalenţa narcisică a Ştiinţei, care însă este în măsură să
transforme mizeria Pulsiunilor Abisale în aur.