Frumos e omul, Doamne, când mintea e regină,

Şi simţul ce ca şerpe spre rele îl înclină,

Supus, loial şi drept;

Vârtutea-atunci măreaţă răsare ca ş -o floare,

De brumă neatinsă la rumena -i coloare

În fragedul lui piept!

Pe fruntea lui senină dreptatea străluceşte

Întocma ca ş-un soare pe sferă când păşeşte

De nori neturburat;

E crimă, se retrage, e silă, se fereşte,

E negură,-o străbate, e nor, îl împărţeşte

Şi iesă nepătat.

Frumos e omul, Doamne, cu inimia curată

Cu floarea conştiinţei de crime nepăta tă,

Sincer, nefăţărit;

Conspire lumea toată, răzbată -l orice soarte,

Închidă-l să nu vază lumină pân' la moarte,

Şi iată-l neclintit!

Arunce-l în deşerturi lipsite d -orice floare,

Pe unde nu s-arată nici om, nici zburătoare,

Ci şerpi veninători;

Vârtutea-i va fi scutul ş -azilul de scăpare,

Întocma ca şi cedrul, cu umbra sa cea mare,

La oameni călători;

Frumos e omul, Doamne, cu generozitate,

Când iartă pe tiranul ce -apasă p-al său frate,

Cu scop d-a-l subjuga;

Şi-n loc să răsplătească, cum cere pofta -n lume,

Duşmana lui lucrare, îi cruţă negrul nume,

Voind a-l îndrepta!

 De ce nu vine, Doamne, a Ta împărăţie,

Când oamenii să şteargă şi umbra de sclavie,

Fiind creştini curaţi;

Şi-n locu-i să domnească dreptatea nepătată,

Egala-dreptăţire şi pacea -adevărată,

Ca între fii şi fraţi!