UI.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2

STRUCTURA ATOMULUI

OBIECTIVE
 Evidenţierea experienţelor care au demonstrat
complexitatea structurii atomului;
 Prezentarea teoriilor care indică modul de repartizare a
particulelor elementare în atom.

CONŢINUT
 Particule elementare ............................................... pg. 24
 Modele atomice ....................................................... pg. 27
 Numere cuantice ..................................................... pg. 32
 Construcţia învelişului electronic al atomilor......... pg. 38
 Rezumat ................................................................... pg. 41
 Exerciţii şi probleme rezolvate ............................... pg. 44
 Test de autoevaluare ............................................... pg. 46
 Bibliografie ............................................................. pg. 48

23
UI. 2

2.1. STRUCTURA ATOMULUI

Teoria atomo-moleculară, fundamentată de Dalton la începutul

secolului al XIX-lea, considera atomii ca particule limită, netransformabile
şi indestructibile în cadrul reacţiilor chimice.
Descoperirile experimentale din domeniul fizicii de la sfârşitul
secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea au dovedit, în mod
treptat, complexitatea structurii atomilor, natura discontinuă a schimburilor
energetice cu exteriorul şi au precizat natura dualistă de corpuscul şi de
undă a particulelor elementare.
Studiul razelor catodice (fascicul de particule emise de catod) a
demonstrat că acestea sunt alcătuite din particule încărcate negativ, particule
care au fost denumite electroni.
Efectul termoelectric, efectul fotoelectric au evidenţiat existenţa
electronilor în metale.
Fenomene ca: descărcări electrice în gaze rarefiate, existenţa razelor
X, descoperirea radioactivităţii au dovedit că atomul are o structură
complexă şi este format din particule mai mici.

2.1.1. Particule elementare

Prin particule elementare sunt definite acele particule care nu sunt

alcătuite din particule mai mici. Particulele elementare sunt caracterizate
prin masă de repaus, sarcină electrică, spin etc.
Electronul este particula elementară de electricitate negativă
(e = 1,610-19C). Masa de repaus a electronului este m0 = 9,1110-31kg
(0,000548 u.a.m). Această valoare corespunde electronilor de viteze mici.

24
 UI. 2

Protonul are masa de repaus m0 = 1,6723710-27 kg,

(1,00727 u.a.m.), de aproximativ 1836 ori mai mare decât masa electronului.
Sarcina protonului este egală, dar de semn contrar cu sarcina electronului
(tabelul 2.1).
Neutronul este o particulă lipsită de sarcină electrică, cu masa
aproximativ egală cu masa protonului.
Fotonul, considerat iniţial cuantă de energie (Planck, 1900), are
masa de repaus nulă şi se deplasează cu viteza luminii.
Pozitronul are masa identică cu a electronului şi sarcina electrică
pozitivă.
Pozitronul, având aceeaşi masă, aceeaşi sarcină în valoare absolută
ca electronul, dar diferind prin semnul sarcinii, este considerată
antiparticula electronului. Particulele şi antiparticulele au masă şi spin
identic, sarcinile electrice şi momentele lor electrice (în cazul că acestea
există) sunt egale dar de semn contrar.
Antiprotonul are aceeaşi masă cu protonul şi sarcina electrică egală
în valoare absolută, dar de semn opus cu sarcina protonului.
O particulă şi o antiparticulă formează o pereche şi, prin ciocnirea
acestora, sarcina electrică se anihilează, dând naştere la alte particule.
Exemplu:
Pozitronii ciocnindu-se, în drumul lor, cu electroni, se anihilează
sarcina, transformându-se în fotoni:

e+ + e- = 2

Caracteristicile principalelor particule elementare sunt prezentate în

tabelul 2.1.

25
UI. 2

Tabelul 2.1. Caracteristicile unor particule elementare

Particula Simbolul Masa Sarcina Viaţa medie
(kg) electrică
- -31
Electron e 9,1110 -e Stabil
-27
Proton p 1,67210 +e Stabil
-27
Neutron n 1,67210 0 1,01103 s
Foton γ 0 0 Stabil

2.1.2. Structura nucleului atomic

Nucleul este format din protoni şi neutroni; de aceea aceste particule

au fost numite nucleoni.
Numărul de sarcini pozitive ale nucleului (protoni) se numeşte
număr atomic şi se notează cu simbolul Z. Diferitele specii de elemente se
deosebesc prin numărul sarcinilor nucleare, Z. De aceea, elementul chimic
este definit ca specia de atomi care are aceeaşi sarcină nucleară. Exceptând
nucleul atomului de hidrogen, care este conţine un proton, nucleele atomilor
sunt alcătuite dintr-un număr diferit de protoni şi neutroni.
Numărul de masă, A, este o caracteristică importantă a nucleului şi
este egal cu suma protonilor (Z) şi a neutronilor (N) care intră în
compoziţia sa:
A=Z+N
Exemplu:
Pentru atomul de sodiu care are nucleul format din 11 protoni şi 12
neutroni numărul de masă este:
A = 11 + 12 = 23
Forţe nucleare. Nucleul, format din protoni şi neutroni, este stabil,
ceea ce presupune că între nucleoni există forţe de atracţie deosebit de
puternice, forţe care înving forţele de respingere electrostatică dintre
protoni. Forţele de atracţie dintre nucleoni se numesc forţe nucleare. Aceste
forţe asigură stabilitatea nucleului.

26
 UI. 2

2.1.3. Modele atomice

Odată dovedită structura complexă a atomului s-a pus problema

modului de repartizare a particulelor elementare în atom. Au fost, astfel,
elaborate mai multe teorii cu privire la structura atomului. Modelele atomice
elaborate de diverşi autori poartă amprenta epocii, a gradului de dezvoltare a
ştiinţei la acea epocă.

2.1.3.1. Modelul lui Thomson

Prima ipoteză asupra structurii atomului a fost emisă de
J. J. Thomson (1904) care şi-a imaginat atomul ca o sferă uniformă de
electricitate pozitivă, în care se găsesc încorporaţi un număr de electroni,
astfel încât, în ansamblu, atomul este neutru din punct de vedere electric.
Acest model nu a explicat distribuirea sarcinilor pozitive fără ca acestea să
se respingă şi, de asemenea, nu a răspuns la majoritatea faptelor
experimentale.

2.1.3.2. Modelul planetar al lui Rutheford

La elaborarea modelului său, Rutherford (1911) s-a bazat pe
experienţe cu privire la difuzia particulelor . Bombardând o foiţă metalică
foarte subţire cu un fascicul de raze  a constatat că majoritatea razelor 
străbat foiţa metalică în linie dreaptă şi o mică parte din raze sunt deviate
(figura 2.1).
Rutherford a considerat că devierile puternice produse în traiectoriile
particulelor  (particule cu două sarcini pozitive) sunt cauzate de respingeri
electrostatice între particulele  şi sarcini pozitive din atom. Cum numărul
razelor  care sunt puternic deviate este mic, rezultă că, sarcinile pozitive
sunt concentrate în atom, într-o parte centrală, cu volum foarte mic, numită

27
UI. 2

nucleu. Nucleul este înconjurat de electroni, care se mişcă pe orbite

circulare. Majoritatea razelor  nu sunt deviate din drumul lor, ceea ce
confirmă faptul că electronii se află la distanţă relativ mare faţă de nucleu.
Deoarece raza nucleului este de ordinul 10-14 - 10-15 m, iar raza atomului este
de ordinul 10-10 m, se poate considera că atomul este practic „gol”.

Fig. 2.1. Difuzia particulelor  prin foiţe metalice

Modelul lui Rutherford a explicat formarea ionilor, unele proprietăţi

chimice şi magnetice ale atomilor. Acest model nu a putut explica
stabilitatea atomului, spectrele de linii ale atomului şi, de asemenea, modul
în care electronii sunt grupaţi în jurul nucleului.

2.1.3.3. Modelul atomic al lui Bohr

N. Bohr (1913) reuşeşte să pună în concordanţă modelul atomului cu
fenomenele spectrale, combinând ipoteza modelului planetar cu teoria
cuantelor a lui M. Planck.
Conform teoriei cuantelor, radiaţia electromagnetică este emisă şi
absorbită în mod discontinuu, sub formă de cantităţi distincte de energie,
numite cuante de energie. Energia unei cuante este proporţională cu
frecvenţa () radiaţiei emise sau absorbite:
E = h∙

28
 UI. 2

unde h este constanta lui Planck (h = 6,6256·10-34J·s,

adică [energie][timp] ).
Postulatele lui Bohr. Pe baza concluziilor teoriei cuantelor, Bohr a
enunţat principiile sale asupra structurii atomului de hidrogen sub forma a
două postulate.
I. Postulatul stărilor staţionare. Bohr a considerat că electronul se
roteşte în jurul nucleului pe anumite orbite circulare, închise, numite orbite
permise. În mişcarea sa pe orbitele permise, electronul nu emite şi nu
absoarbe energie radiantă. Fiecare orbită permisă determină o stare
staţionară (nivel de energie) a electronului sau atomului. Bohr consideră ca
permise acele orbite, pentru care momentul cantităţii de mişcare (mvr),
pentru o rotaţie completă, este un multiplu întreg al constantelor lui Planck:
2·me·v·r = n·h
unde: - me este masa electronului;
- v - viteza de deplasare a electronului;
- r - raza orbitei (distanţa între nucleu şi electron);
- n - un număr întreg (1, 2, 3,…), numit număr cuantic principal al
orbitei lui Bohr.
II. Postulatul frecvenţei. În al doilea postulat, Bohr a considerat că
emisia şi absorbţia de energie se realizează numai prin saltul electronului de
pe o orbită permisă pe altă orbită permisă. Are loc absorbţie de energie când
electronul sare de pe o orbită inferioară, E1, (mai apropiată de nucleu) pe o
orbită superioară, E2, (mai depărtată de nucleu). Emisia de energie se
produce când saltul electronului se produce în sens invers.
Emisia şi absorbţia de energie se realizează sub formă de radiaţii
luminoase de o anumită frecvenţă,  (figura 2.2).
Saltul electronului de pe o orbită permisă, E1, pe o orbită permisă
superioară, E2, are loc atunci când atomul primeşte o cantitate de energie,
proporţională cu frecvenţa, , a radiaţiei absorbite:
c
E = E2 – E1 = h = h


29
UI. 2

Fig. 2.2. Schimburile de energie

la tranziţiile electronice

În stare excitată, atomul nu este stabil. Electronul revine la starea

iniţială, E1, prin emisia unei cuante de energie, egală cu cea absorbită.
Starea de energie minimă, care reprezintă starea de stabilitate
maximă a unui atom se numeşte stare fundamentală. Toate celelalte stări,
mai bogate în energie, se numesc stări excitate.
Concluziile teoriei lui Bohr, pot fi rezumate astfel:
 Atomul este alcătuit din nucleu, care se găseşte în centrul
atomului şi electroni, care se rotesc în jurul nucleului pe orbite
permise;
 Energia unui atom este cuantificată; valoarea energiei unui atom
este determinată de numărul cuantic principal, n;
 Electronul, în mişcarea sa pe una dintre orbitele permise, nu
emite şi nu absoarbe energie. Emisia sau absorbţia de energie are
loc doar la saltul electronului între două orbite cu energii diferite;
 Spectrele de linii sunt produse de atomi (ioni) individuali.
Frecvenţa radiaţiei, absorbite sau emise, este determinată de
diferenţa de energie între cele două nivele de energie între care
se realizează saltul electronului.

30
 UI. 2

2.1.3.4. Modelul Bohr – Sommerfeld

Teoria lui Bohr explică spectrul de linii al atomului de hidrogen, dar
nu poate explica structura fină a spectrului, structură observată pe cale
experimentală. În realitate, în locul unei singure linii prevăzută de teoria lui
Bohr pentru tranziţia electronului între două nivele energetice s-au pus în
evidenţă, pe cale experimentală, două, trei sau mai multe linii foarte
apropiate (multipleţi). Trebuie admis că un nivel energetic conţine mai
multe subnivele cu energii foarte apropiate.
Pentru a interpreta structura fină a unor linii spectrale (existenţa
multipleţilor) A. Sommerfeld (1916) consideră că mişcarea electronului pe o
orbită circulară este un caz particular al mişcării lui pe orbite eliptice
(figura 2.3).
În modelul lui Sommerfeld semiaxele orbitelor eliptice ( a şi b) pot
lua numai anumite valori, valori determinate de raportul:
a n
=
b l 1

unde: - n este numărul cuantic principal;

- l - numărul cuantic secundar.

Fig. 2.3. Mişcarea electronului pe orbite eliptice

31
UI. 2

Numere cuantice. Pentru caracterizarea unui electron în atom, sunt

necesare mai multe numere cuantice.
Numărul cuantic principal, n, defineşte, din punct de vedere
geometric, semiaxa mare a orbitei eliptice. Din punct de vedere energetic,
indică nivelele de energie ale orbitelor permise.
Totalitatea electronilor unui atom, care au acelaşi număr cuantic
principal, formează un strat care se notează, în ordinea depărtării de nucleu,
cu literele K, L, M, N, O, P, Q sau cu numere întregi: 1, 2,……,7.
Numărul cuantic secundar, l, din punct de vedere geometric
defineşte semiaxa mică a elipsei, iar din punct de vedere energetic defineşte
subnivelele de energie. Numărul cuantic secundar poate lua toate valorile
cuprinse între 0 şi n – 1. Subnivelele de energie se notează cu literele s, p,
d, f şi anume pentru l = 0 subnivelul se notează s, pentru l = 1 subnivelul
este p etc.
Numărul cuantic magnetic, m. Dacă atomul se află într-un câmp
magnetic exterior perturbator, liniile spectrale sunt scindate în mai multe
linii, apropiate între ele.
Influenţa câmpului magnetic asupra atomilor se explică prin
existenţa momentului magnetic creat prin rotaţia electronului pe orbita sa (în
mişcarea rapidă în jurul nucleului electronul poate fi considerat un minuscul
magnet). Câmpul magnetic exterior exercită o acţiune de orientare asupra
orbitelor electronice. Orientările posibile ale orbitei electronice, faţă de
direcţia câmpului magnetic exterior, sunt redate de numărul cuantic
magnetic, m. El reprezintă proiecţia momentului magnetic creat prin rotaţia
electronului pe direcţia câmpului.
În general, numărul cuantic magnetic poate lua valori de la -l la +l,
inclusiv 0. Pentru o anumită valoare a lui l sunt posibile 2l + 1 valori
pentru m.
Exemplu:
Pentru numărul cuantic secundar l = 3, numărul cuantic magnetic ia
valorile +3, +2, +1, 0, -1, -2, -3.

32
 UI. 2

Numărul cuantic de spin, s. În afara mişcării în jurul nucleului,

electronul are şi o mişcare de rotaţie în jurul propriei axe, mişcare numită
spin. Această mişcare dă naştere unui moment magnetic propriu al
electronului, momentul cinetic de spin.
Numărul cuantic de spin, s, poate avea numai două valori: +1/2 sau
–1/2, în unităţi cuantice, h/2, după cum rotaţia electronului în jurul axei
sale are loc în acelaşi sens sau în sens contrar cu rotaţia electronului pe
orbită.

2.1.3.5. Modelul ondulatoriu al atomului

Teoria lui Bohr deşi a însemnat un pas important în dezvoltarea
teoriei structurii atomului prezintă multe lipsuri. Astfel, teoria explică
nivelele energetice ale atomului de hidrogen şi formarea liniilor spectrului
atomului de hidrogen, dar nu poate explica spectrele unor atomi cu structură
mai complexă. Teoria lui Bohr permite să se calculeze numai frecvenţa
liniilor spectrale, nu şi intensitatea lor.

2.1.3.5.1. Dualitatea corpuscul-undă

Caracterul limitat al teoriei Bohr-Sommerfeld este determinat, în
principal, de faptul că unele fenomene fizice au fost interpretate de pe
poziţiile mecanicii clasice; reprezentările cuantice erau doar asociate la
vechile reprezentări despre materie. De aceea, s-a impus necesitatea
revizuirii concepţiilor despre particulele elementare, renunţarea la
asemănarea electronilor cu sfere mici care se mişcă pe orbite strict
determinate.
L. de Broglie (1924) extinde caracterul dualist de particulă şi undă
constatat la unde şi în cazul particulelor materiale (electron, proton etc.). O
particulă în mişcare posedă, în consecinţă, o lungime de undă care variază
cu energia sa. Pornind de la două relaţii fundamentale cunoscute:
E = h şi E = mc2
şi ţinând seama de relaţia:

33
UI. 2

c
 ,

se poate scrie:
hc
E h  m  c2 ,

Simplificând cu c, se obţine:
h h
 m  c;  
 mc
relaţie valabilă pentru foton, care exprimă echivalenţa între o proprietate
specifică unei unde () şi o proprietate specifică unei particule (masa, m).
Dacă se admite că această relaţie de echivalenţă este valabilă pentru orice
particulă, cu masa m şi viteza v, se obţine:
h

mv
Când masa, m, a particulei este relativ mare, lungimea de undă, ,
este mică, încât, practic, pierde semnificaţia fizică. Când masa este foarte
mică, lungimea de undă intră în cadrul posibilităţilor de precizare. De aceea,
mecanica ondulatorie are importanţă pentru particulele mici, cum este şi
cazul electronului şi nu pentru corpuri macroscopice.
Când un electron se mişcă pe o orbită circulară în jurul nucleului se
presupune că unda asociată lui se extinde în jurul orbitei. Lungimea
circumferinţei orbitei trebuie să fie un multiplu întreg al lungimii de undă a
electronului, astfel ca undele propagate în jurul circumferinţei să fie
staţionare (figura 2.4). În atom sunt posibile numai acele orbite electronice
ale căror circumferinţe, 2r, sunt egale cu număr întreg de lungimi de undă:
nh
2∙r = n∙ =
mv
Această relaţie, care reprezintă condiţia de stabilitate a orbitelor
electronice, este identică cu primul postulat al lui Bohr, care apare acum ca
o consecinţă a mişcării ondulatorii a electronului. Mecanica ondulatorie
demonstrează cuantificarea nivelelor energetice din atom prin mişcarea
ondulatorie a electronului.

34
 UI. 2

Orbită electronică

Fig. 2.4. Unde electronice staţionare

2.1.3.5.2. Ecuaţia fundamentală a mecanicii ondulatorii –

ecuaţia Schrödinger
Explicarea comportării electronilor în atom, prin caracterul lor de
undă, s-a făcut prin analogie cu undele macroscopice.
Pentru sisteme macroscopice mişcarea de undă a unui punct de
coordonată x, poate fi redată de relaţia:
 2 f ( x) 4 2
  f ( x)
x 2 2
Această relaţie, valabilă pentru undele care se propagă într-o singură
direcţie, poate fi extinsă şi la undele care se propagă în spaţiu. În acest caz,
funcţia amplitudinii, f(x), pentru o coordonată x, se înlocuieşte cu funcţia
amplitudinii pentru trei coordonate, (x, y, z), iar ecuaţia de undă are forma:

 2  2  2 4 2
    
x 2 y 2 z 2 2
Această relaţie este cunoscută ca ecuaţia de undă a lui Schrödinger.
Relaţia are ca variabilă funcţia de undă, . Funcţia de undă determină
amplitudinea undei asociate electronului, în orice punct al spaţiului din
jurul nucleului.
Obţinerea valorilor lui , prin integrarea ecuaţiei lui Schrödinger,
este posibilă numai pentru anumite valori ale energiei totale, Etot, valori
determinate de n, numărul cuantic principal. Pentru fiecare valoare a lui n,
respectiv a energiei, corespund n2 soluţii (funcţii de undă).
Funcţiile de undă, , sunt, în mecanica ondulatorie, echivalentul
orbitelor electronice din teoria clasică. De aceea, funcţia de undă, , este

35
UI. 2

denumită funcţie de undă orbitală sau orbital. Orbitalul defineşte o stare

posibilă a electronului în atom, caracterizată atât prin geometrie, cât şi prin
energia sa.
Orbitalul numit şi nor electronic sau densitate de probabilitate
reprezintă zona din jurul nucleului, unde probabilitatea de a găsi electronul
este maximă. Electronul poate fi considerat ca fiind extins într-un nor de
electricitate negativă, nor electronic, a cărui densitate variază.

Orbitali atomici. Tipuri de orbitali.

Fiecare orbital defineşte o stare posibilă a electronului în atom,
caracterizată prin energia şi simetria ei.
Numărul soluţiilor matematice ale ecuaţiilor de undă este determinat
de n (numărul cuantic principal) şi anume este egal cu n2.
Exemplu:
Pentru n = 1 există un singur orbital (12 = 1), pentru n = 2 există 4
orbitali (22 = 4) etc.
Orbitali s. Orbitalul caracterizat prin n = 1 şi l = 0, orbitalul 1s, are
simetrie sferică cu nucleul în centrul sferei (figura 2.5).

Fig. 2.5. Reprezentarea orbitalului s

Densitatea electronică maximă a orbitalului 1s este delimitată de o

sferă cu raza de aproximativ 0,53 Å. Starea electronică pentru care n = 2 şi
l = 0 defineşte orbitalul 2s a cărui densitate electronică maximă este, de
asemenea, delimitată de o sferă. Toţi orbitalii pentru care l = 0 au simetrie
sferică şi se numesc orbitali s.

36
 UI. 2

Orbitali p. Începând cu n = 2, fiecare strat are şi trei orbitali p.

Orbitalii p sunt compuşi din doi lobi identici, repartizaţi simetric de ambele
părţi ale unui plan nodal, în care densitatea norului electronic este zero.
Suprafeţele limită ale orbitalilor p au centrele pe una din cele trei axe de
coordonate carteziene, de o parte şi de alta a nucleului atomic, considerat în
originea coordonatelor (figura 2.6). De aceea, orbitalii p se notează:
px, py, pz.

Fig. 2.6. Reprezentarea orbitalilor atomici p

Orbitali d. Începând cu n = 3, fiecare strat are şi cinci orbitali d (dxy,

dyz, dzx, dz 2 , dx 2 -y 2 ).
Orbitali f. Orbitalii f, în număr de şapte, apar în straturile cu
n = 4, 5, …. Forma şi orientările acestor orbitali sunt mult mai complexe.
Toţi orbitalii care au acelaşi număr cuantic principal, n, formează
un strat. Stratul se notează cu numărul cuantic principal sau cu literele
K, L, M etc.
Orbitalii care au aceleaşi valori pentru n şi l formează un substrat.
Orbitalii aceluiaşi substrat au energii egale, dar simetrii diferite faţă de
sistemul de coordonate. Orbitalii dintr-un substrat se numesc şi orbitali
degeneraţi. În tabelul 2.2 sunt prezentate tipurile şi numărul de orbitali
pentru primele patru numere cuantice.

37
UI. 2

Tabelul 2.2. Tipurile şi numărul de orbitali pentru

primele patru numere cuantice
Numărul cuantic
Nr. şi tipul
orbitalilor
n l m
1 0 0 1 orbital s
0 0 1 orbital s
2
1 -1; 0; +1 3 orbitali p
0 0 1 orbital s
3 1 -1; 0; 1 3 orbitali p
2 -2; -1; 0; 1; 2 5 orbitali d
0 0 1 orbital s
1 -1; 0; 1 3 orbitali p
4
2 -2; -1; 0; 1; 2 5 orbitali d
3 -3; -2; -1; 0; 1; 2; 3 7 orbitali f

2.1.3.5.3. Construcţia învelişului electronic al atomilor

Repartizarea electronilor în orbitali se realizează ţinând seama de
anumite reguli.
Principiul stabilităţii sau principiul energetic. Pentru un atom este
caracteristică starea energetică minimă, stare care corespunde stabilităţii lui
maxime.
Completarea orbitalilor cu electroni se face în ordinea crescătoare a
energiei acestora, începând cu orbitalul de energie minimă (figura 2.7).

Fig. 2.7. Variaţia energiei orbitalilor atomici

38
 UI. 2

Structura electronică a unui atom diferă de cea a atomului precedent

prin amplasarea electronului distinctiv.
Principiul excluziunii al lui Pauli se enunţă astfel: Doi electroni
dintr-un atom nu pot avea cele patru numere cuantice identice. Ţinând
seama de faptul că un orbital este definit de valorile a trei numere cuantice,
n, l, m, rezultă că un orbital poate fi ocupat de cel mult doi electroni care au
spin antiparalel () şi se numesc electroni cuplaţi. Numărul maxim de
electroni de pe un nivel energetic este 2n2.
Regula lui Hund se referă la repartizarea electronilor în subnivelele
pentru care l  0, adică subnivele care conţin orbitali degeneraţi (orbitali de
energie egală). Luând în considerare respingerile electrostatice dintre
electroni, electronii se distribuie într-un atom, astfel ca numărul
electronilor cu spin paralel (electroni necuplaţi în orbitali de aceeaşi
energie) să fie cât mai mare.
Ţinând seama de regulile de completare cu electroni a nivelelor şi
subnivelelor energetice, ocuparea maximă a acestora cu electroni se face în
ordinea:
1s2, 2s2 2p6, 3s2, 3p6, 4s2, 3d10, 4p6, 5s2, 4d10, 5p6, 6s2, 5d1, 4f14, 5d2-10, 6p6,
7s2, 6d1, 5f14, 6d2-10, 7p6,…
Prin metode spectroscopice s-au pus în evidenţă unele neregularităţi
în succesiunea ocupării cu electroni a orbitalilor d. Astfel, în locul
configuraţiei electronice (n – 1)dxns2, unde x = 1 – 10, unele elemente
adoptă configuraţia (n – 1)dx+1ns1. Aceste neregularităţi se explică prin
stabilitatea mai mare a subnivelului d semiocupat (d5) sau complet
ocupat (d10).
Exemplu:
Configuraţia electronică periferică a atomului de crom, pentru care
Z = 24, este 3d54s1 în loc de 3d44s2.
Formule ale configuraţiilor electronice. Structura electronică a
atomilor se exprimă prin formule electronice care indică, prin cifre, numărul
cuantic principal (nivelul de energie), iar prin litere, subnivelele de energie,

39
UI. 2

determinate de valorile numărului cuantic secundar. Numărul de electroni

din fiecare subnivel este indicat cu un exponent.
Exemplu:
Formula configuraţiei electronice a sodiului este:
11Na → 1s2 2s2 2p6 3s1
Grafic, orbitalii se pot reprezenta printr-o linie orizontală scurtă (sau
un pătrat). Pentru ilustrarea stării cuantice a electronilor dintr-un atom se
folosesc săgeţi ale căror vârfuri simbolizează direcţia de rotaţie a spinului
( sau ). Sub fiecare pătrat (grup de pătrate) se indică valoarea lui n, tipul
substratului şi numărul de electroni din substrat.
Exemplu:
Pentru elementul sodiu, configuraţia electronică se reprezintă:

1s2 2s2 2p6 3s1

O altă formă de reprezentare a configuraţiei electronice indică numai
electronii din ultimul strat, specificând-se gazul inert anterior.
Exemplu:
Formula electronică a sodiului este:
11Na [Ne] 3s1

40
 UI. 2

REZUMAT

Particulele elementare constituente ale tuturor atomilor sunt:

protonii, electronii şi neutronii (excepţie atomul de hidrogen).
Atomul este neutru din punct de vedere electric deoarece numărul
electronilor din învelişul electronic este egal cu numărul de protoni din
nucleu.
Pentru a explica modul de repartizare a particulelor elementare în
atom au fost elaborate diferite modele cu privire la structura atomului:
modelul lui Thomson, modelul planetar, modelul Bohr, modelul
ondulatoriu.
Fiecare model atomic elaborat reflectă nivelul cunoaşterii la etapa
respectivă.
Experienţele de difuzie a particulelor  prin foiţe metalice au
dovedit că atomul are o structură lacunară şi i-au permis lui Rutherford să
elaboreze modelul planetar al atomului. Potrivit acestei reprezentări
sarcinile pozitive sunt concentrate în partea centrală a atomului, numită
nucleu. La distanţă mare se rotesc, în jurul nucleului, electronii, particule
încărcate negativ.
Nucleul atomului concentrează aproape întreaga masă a atomului,
deoarece masa electronilor este de aproximativ 2 000 ori mai mică decât
masa protonilor.
Modelul planetar, elaborat de Rutherford, a explicat proprietăţile
optice, proprietăţile magnetice ale atomului, formarea ionilor etc. Acest
model nu a explicat stabilitatea atomilor, precum şi formarea spectrelor de
linii.
Bohr a explicat structura atomului pe baza a două postulate:
postulatul stărilor staţionare şi postulatul frecvenţei:

41
UI. 2

I. Postulatul stărilor staţionare. Electronul se roteşte în jurul

nucleului pe anumite orbite circulare, închise, numite orbite permise. În
mişcarea sa pe orbitele permise, electronul nu emite şi nu absoarbe energie
radiantă. Fiecare orbită permisă determină o stare staţionară (nivel de
energie) a electronului sau atomului.
II. Postulatul frecvenţei. Emisia şi absorbţia de energie se realizează
numai prin saltul electronului de pe o orbită permisă pe altă orbită permisă.
O reprezentare completă a modului de repartizare a particulelor
elementare în atom a fost posibilă prin extinderea caracterului dualist de
corpuscul – undă asupra electronilor, de fapt asupra oricărei particule
materiale aflată în mişcare.
Numere cuantice. Pentru a caracteriza mişcarea electronului în
atom se folosesc patru numere cuantice: numărul cuantic principal,
numărul cuantic secundar, numărul cuantic magnetic, numărul cuantic
de spin.
- Numărul cuantic principal, n, indică nivelul de energie şi poate
lua valori întregi pozitive: 1, 2, 3, ….. Atomii elementelor
cunoscute au, în stare fundamentală, cel mult 7 straturi pe care se
află electroni. Straturile se notează cu literele K, L, M, N, O, …….
- Numărul cuantic secundar, l, indică subnivelul de energie şi
tipul orbitalilor. Poate lua valori întregi, pozitive de la 0 până la
n – 1.
- Numărul cuantic magnetic, m, arată orientarea orbitalilor
într-un câmp magnetic pertubator. Poate lua valori de la
– l…, 0, …+l, (inclusiv 0).
- Numărul cuantic de spin, s, indică orientarea spinului. Poate
lua valorile +1/2 sau –1/2 în unităţi cuantice, h/2.
Mecanica cuantică concepe atomul ca fiind format dintr-un nucleu
înconjurat de un nor de electroni.
Mişcarea electronilor în spaţiul tridimensional este redată de
ecuaţia de undă a lui Schrödinger. Cu ajutorul ecuaţiei lui Schrödinger s-a
stabilit că electronii nu se mişcă în jurul nucleului pe traiectorii bine

42
 UI. 2

definite (orbitele electronice în modelul Bohr), fiind imposibilă decelarea,

cu exactitate, a poziţiei sale, la un moment dat.
Soluţiile ecuaţiei de undă, , se numesc funcţii de undă orbitale sau
orbitali şi sunt o măsură a probabilităţii de a găsi electronul într-un anumit
spaţiu, în jurul nucleului.
Orbitalii sunt notaţi cu literele s, p, d, f şi se caracterizează prin
simetrii diferite.
Învelişul electronic al atomilor este alcătuit din straturi, substraturi
şi orbitali.
Ocuparea succesivă a orbitalilor cu electroni se realizează
respectând anumite principii: principiul stabilităţii, principiul lui Pauli,
principiul lui Hund.
Aplicând principiile de completare a nivelelor şi subnivelelor
energetice cu electroni, repartizarea electronilor se face în ordinea:
1s, 2s, 2p, 3s, 3p, 4s, 3d, 4p, 5s, 4d, 5p, 6s, 5d1, 4f, 5d2-10, 6p, 7s, 6d1, 5f,
6d2-10, 7p, …..

43
UI. 2

EXERCIŢII ŞI PROBLEME REZOLVATE

1. Să se calculeze numărul de masă pentru elementul ai căror atomi

neutri au 11 electroni şi 12 neutroni.
Rezolvare:
Numărul de masă (A) este dat de relaţia:
A = Z + N, unde Z reprezintă numărul de protoni, iar N, numărul de
neutroni.
Pentru atomul neutru, numărul de protoni este egal cu numărul de
electroni, astfel că, numărul de masă pentru atomii elementului considerat
este:
A = Z + N = 11 + 12 = 23

2. Să se reprezinte formulele configuraţiilor electronice ale atomilor

elementului pentru care Z = 19.
Rezolvare:
Se aplică principiile de repartizare a electronilor în învelişul
electronic al atomilor: principiul stabilităţii, principiul lui Pauli.
Repartizarea electronilor în învelişul electronic se poate reprezenta prin
formule de forma:
Z = 19; 1s22s22p63s23p64s1 sau [Ar]4s1

3. Să se stabilească configuraţiile electronice ale elementelor care, în

anumite condiţii, pot forma ioni cu configuraţia: 1s22s22p6.
Rezolvare:
Ionii se formează prin cedare sau acceptare de electroni, în scopul
realizării configuraţiei stabile care, în general, este de octet.
La configuraţia 1s22s22p6 pot ajunge atomii elementelor din grupele
I–A, II–A, mai rar III–A care, pentru a realiza configuraţie de octet, cedează
electronii de pe ultimul strat, formând ioni pozitivi:

44
 UI. 2

C – ne  C+n (n =1; 2; 3)

În condiţiile date, structurile electronice ale elementelor sunt:
1s22s22p63s1; 1s22s22p63s2; 1s22s22p63s23p1;
De asemenea, configuraţii de octet realizează şi atomii elementelor
din grupele VII–A, VI–A, mai rar V–A, care acceptă electroni (1, 2,
respectiv 3) şi se transformă în ioni negativi:
B + ne  Bn (n =1; 2; 3)
Elementele care, în condiţiile date, realizează configuraţia 1s22s22p6
au următoarele configuraţii:
1s22s22p5; 1s22s22p4; 1s22s22p3.

4. Să se indice numerele cuantice ale electronului distinctiv pentru

elementul cu Z = 11.
Rezolvare:
Configuraţia electronică a atomilor elementului cu Z = 11 este:

1s2 2s2 2p6 3s1

Electronul distinctiv este ultimul electron din învelişul electronic al
atomului unui element, în exemplul dat, electronul din substratul 3s. Pe baza
datelor din tabelul 2.2, numerele cuantice ale electronului distinctiv sunt:
n = 3; l = 0; m = 0; s = +1/2 h/2

45
UI. 2

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Pentru elementul ai cărui atomi au configuraţia electronică;

1s22s22p63s23p64s2, 18 reprezintă:
a) numărul de masă;
b) numărul de ordine;
c) numărul de electroni pentru ionul pozitiv, divalent;
d) numărul de protoni în nucleul ionului divalent.

2. Să se indice numerele cuantice ale electronului distinctiv pentru

atomii elementului cu Z = 22.
a) n = 3; l = 2; m = -1; s = 1/2 h/2
b) n = 4; l = 2; m = -1; s = 1/2 h/2
c) n = 3; l = 2; m = –1; s = - 1/2 h/2
d) n = 4; l = 2; m = -1; s = - 1/2 h/2

3. Numărul maxim de electroni care pot exista într-un orbital de tip

„d” este:
a) 2; c) 1;
b) 10; d) 5.

2+  + 2 + 
4. Dintre ionii: 20Ca ; 9F ; 11Na ; 8O ; 19K ; 17Cl , prezintă
structura neonului (10Ne) următorii ioni:
2+ + 
a) 20Ca ; 19K ; 9F ; c) 20Ca2+; + +
19K ; 11Na ;

b) + 2
9F ; 11Na ; 8O ; d) 9F; 
17Cl .

5. Numărul maxim de electroni în stratul M (n = 3) este:

a) 8; c) 18;
b) 10; d) 20.

46
 UI. 2

6. Pentru elementul ai căror atomi au Z = 12, valorile pentru l şi m

ale electronului distinctiv sunt:
a) 2; 0; c) 2; -2;
b) 0; 0; d) 1; -1.

7. Să se reprezinte formula configuraţiei electronice a atomilor

elementului pentru care Z = 21.
a) 1s22s22p63s23p64s2;4p1
b) 1s22s22p63s23p63d3;
c) 1s22s22p63s23p6 4s2 3d1;
d) 1s22s22p63s23p6 4s1 3d2

8. Să se indice numerele cuantice ale electronului distinctiv pentru

atomii elementului cu Z = 26.
e) n = 3; l = 2; m = 2; s = 1/2 h/2
f) n = 4; l = 2; m = - 2; s = 1/2 h/2
g) n = 3; l = 2; m = - 2; s = - 1/2 h/2
h) n = 4; l = 0; m = 0; s = - 1/2 h/2

47
UI. 2

Indicaţii şi răspunsuri test de autoevaluare

1. R: c; 2. R: a; 3. R: b; 4. R: b; 5. R: c;
6. R: b; 7. R: c; 8, R: g.

BIBLIOGRAFIE

1. Chimie generală, M. Moraru, L. Antonescu, Al. Şchiopescu, Ed.

U. P.G., Ploieşti, 2003, pg. 25 -60.
2. Chimie generală şi analize tehnice, L. Stoica, I. Constantinescu,
Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1983, pg. 18 -20, 41-43.
3. Chimie, Gh. Dumitru, M. Ilieş, Nelly Damina, Ed. Didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1981, pg.8-10.
4. Chemistry, Steven S. Zumdahl, Susan A. Yumdahl, Belmont,
U.S.A., 2008, pg.50 -56.

48