Artrologie- generalităţi

Generalităţi
Articulaţiile sunt constituite din totalitatea elementelor prin care oasele se unesc între
ele. Aceste elemente sunt reprezentate de formaţiuni conjunctive şi muşchi.
Fără articulaţii nu ar fi posibilă realizarea funcţiei statice şi dinamice a oaselor, deci
deplasarea şi activităţile organismului.
Clasificarea articulaţiilor
În funcţie de acest factor, la care se adaugă formaţiunile de legătură şi modul de dezvoltare,
articulaţiile au fost împărţite în trei grupe:
 articulaţii fibroase sau sinartroze, fixe;
 articulaţii cartilaginoase sau amfiartroze, semimobile;
 articulaţii sinoviale sau diartroze, mobile.
Articulaţiile fibroase
Sunt articulaţii în care oasele sunt strâns legate între ele prin ţesut fibros dens. Aceste
articulaţii nu permit mişcări sau dacă acestea există sunt foarte reduse.
Articulaţiile cartilaginoase
Ele au un grad de mobilitate, dar un grad mare de elasticitate, care permite amortizarea
şocurilor. Legătura dintre oase se realizează cartilaj hialin sau prin fibrocartilaj şi prin ligamente
puternice.
Articulaţiile sinoviale
Cele mai multe articulaţii aparţinând corpului uman se încadrează în grupul sinovial.
Sunt articulaţii complexe la nivelul cărora se produc mişcări multiple şi variate. La
nivelul lor există elemente anatomice specifice care permit sau frânează mişcarea, amortizează
şocurile şi conferă stabilitate.
Suprafeţele articulare sunt netede, acoperite de cartilaj hialin.
Articulaţiile mobile se clasifică după trei criterii:
După numărul articulaţiilor oaselor care intră în compunerea articulaţiilor
După forma suprafeţelor articulare
După numărul axelor de mişcare
Elementele anatomice care participă la biomecanica articulară
a. Suprafeţele articulare. Acestea pot fi sferice, cilindrice, eliptice şi plane. Aceste
suprafeţe, geometric, sunt de două feluri: plane şi sferoidale.
În articulaţiile plane mişcările sunt reduse. În cele cu suprafeţe sferoidale există porţiuni
osoase convexe care corespund unor porţiuni concave. Mişcările sunt mult mai întinse.
b. Cartilajul articular este cartilaj hialin, de culoare albă-sidefie, care acoperă
suprafeţe osoase ce vin în contact. Prezintă două suprafeţe:
 una liberă, netedă, lucioasă, care vine în contact cu suprafaţa articulară opusă;
 una aderentă, ce se fixează pe suprafaţa articulară a osului.
c. Elementele anatomice de congruenţă sunt formaţiuni ce asigură concordanţa între
două suprafeţe articulare care nu se “potrivesc”.
 Ca şi structură elementele de convergenţă sunt fibrocartilaje.
d. Capsula articulară este o formaţiune care uneşte cele două oase care se articulează,
dar are rol şi de protecţie a suprafeţelor articulare. Are grosime variabilă, în raport cu
mobilitatea articulară.
e. Ligamentele articulare sunt formaţiuni anatomice fibroase, sub formă de benzi, care
se inseră pe oasele ce formează o articulaţie, ajutând la menţinerea lor în contact.
Rolurile ligamentelor în biomecanica articulară sunt:
  întăresc capsula articulară;
 previn depăşirea limitei fiziologice a mişcării;
 sunt suficient de flexibile încât să nu împiedice executarea mişcărilor;
 sunt suficient de rezistente şi inextensibile încât să menţină în contact suprafeţele
articulare.
f. Membrana sinovială. Împreună cu lichidul sinovial face parte din mijloacele de
alunecare ale unei articulaţii. Ea formează stratul profund al capsulei articulare. E subţire,
netedă şi lucioasă. Acoperă toate formaţiunile situate în interiorul capsulei articulare.
g. Lichidul sinovial. Este un lichid gălbui, vâscos, care are rol de lubrifiant al
suprafeţelor articulare în mişcare, precum şi rol de nutriţie a cartilajelor articulare. Mai are rol
de curăţire şi adeziune a suprafeţelor osoase.
h. Cavitatea articulară, rolul muşchilor şi presiunii atmosferice în menţinerea
suprafeţelor articulare
 Bazele anatomo-funcţionale ale mişcării. Locomoţia umană.
Omul, fiind un animal biped, are ca şi poziţie caracteristică, ortostatismul.
Planurile anatomice sunt suprafeţe care secţionează imaginar corpul omenesc, sub o anumită
incidenţă. În raport cu orientarea faţă de poziţia anatomică, se descriu trei categorii principale
de planuri anatomice: frontale, sagitale şi transversale
Centrul de greutate al corpului este situat la intersecţia celor trei planuri principale, la
nivelul vertebrei L2, în planul de simetrie al organismului uman. Dacă se utilizează un fir cu
plumb, acesta trece prin faţa vertebrei L2, posterior de articulaţia coxofemurală, înapoia axei
transversale a genunchiului, înaintea articulaţiei talocrurale şi cade în mijlocul bazei de
susţinere.
De reţinut! Centrul de greutate al corpului nu ocupă o poziţie fixă, ci variază de la un
individ la altul, de la poziţie la poziţie şi de la o secvenţă a mişcării la alta.

Poziţiile sau posturile

Poziţia anatomică a omului este următoarea: în ortostatism (vertical), cu privirea
orizontală, cu membrele inferioare alăturate, şoldurile şi genunchii în extensie, picioarele în
unghi drept faţă de gambe, cu călcâiele lipite, cu un unghi de 45o între axele picioarelor.
Membrele superioare, pe lângă părţile superioare ale trunchiului, cu coatele extinse şi
antebraţele în supinaţie; palmele şi degetele extinse privesc înainte.
Această poziţie se mai numeşte şi poziţia „zero” sau poziţia „neutră”; se foloseşte şi în
goniometrie unde reprezintă „poziţia de start” (există şi excepţii).
Postura este considerată ca un răspuns neuromuscular cu scopul menţinerii echilibrului
corpului. Se consideră că un corp este în echilibru, atunci când suma tuturor forţelor care
acţionează asupra acestuia este „zero”.
Poziţia verticală
Poziţia verticală sau ortostatismul este caracteristica omului. În ortostatism, baza de
susţinere are forma unui trapez cuprins între contururile celor două picioare, cu călcâiele
alăturate; între axele lungi ale picioarelor se realizează un unghi de 45o.
Poziţia orizontală
Poziţia orizontală sau clinostatismul este poziţia în care corpul uman ia contact cu una
din feţele sale cu o suprafaţă întinsă situată orizontal.
Poziţia şezând
În poziţia şezând, corpul se poate sprijini numai pe tuberozităţile ischiatice, atunci când
membrele inferioare atârnă, sau şi pe tălpile picioarelor.
Planul general de analiză a poziţiilor
O parte din poziţiile întâlnite în activităţile motorii sunt întâlnite frecvent în practicarea
exerciţiilor fizice şi diverselor ramuri sportive. Acestea au fost denumite poziţii fundamentale
şi diferă în funcţie de ramura sportivă. Din acest motiv, în analiza unei anumite poziţii se
utilizează un plan general care include: denumirea poziţiei, poziţia segmentelor, baza de
susţinere, poziţia centrului de greutate, menţinerea echilibrului şi rolul reflexelor posturale,
raporturile axelor biomecanice ale segmentelor, pârghiile osteoarticulare, grupurile
musculare în activitate statică, variantele poziţiei.
Aparatul specializat care efectuează mişcările corpului animal este denumit „aparatul
locomotor”, existând şi termeni sinonimi: aparat kinetic, sistem musculoscheletal, sistem
neuromusculoarticular.
În definirea „locomoţiei umane” este corect să se pornească de la sensurile generale ale
termenului de locomoţie, dar trebuie să se ţină cont şi de faptul că, omul, în afară de deplasarea
dintr-un loc în altul, mai dispune şi de posibilitatea de a adopta anumite poziţii, de a apuca şi
de a manipula anumite obiecte, de a lovi, de a împinge etc. Din acest motiv, locomoţia umană
nu poate fi definită ca fiind numai mişcarea corpului în totalitatea sa, ci şi a segmentelor separate
ale acestuia.
Întrebări:
- Care sunt planurile anatomice?
- Poziţia anatomică.Poziţia zero.
- Poziţiile verticală, orizontală şi şezând.
- Definiţi locomoţia umană.
 Evoluţia kinetică a omului. Elemente de kinematică şi kinetică
Aparatul locomotor, cu cele două funcţii principale ale sale – de susţinere şi de locomoţie, se
dezvoltă împreună cu sistemul nervos care-i asigură legătura cu mediul înconjurător.
Pentru înţelegerea biomecanicii articulare este necesar să trecem în revistă câteva
noţiuni referitoare la mişcarea în sine, dar şi la forţele aplicate asupra corpului.

5.1. Cinematica
Studiul mişcării, fără a ţine seama de forţele care o produc se numeşte cinematică.
Analiza fizică a mişcării => descripţia kinematică se va face stabilindu-se, convenţional,
următoarele elemente de bază:
 poziţia sau sistemul de referinţă faţă de care se realizează mişcarea;
 direcţia de mişcare;
 sensul de mişcare;
 timpul de execuţie a mişcării (viteza, velocitatea, acceleraţia).
Poziţia este raportul unui obiect faţă de locul acestuia în spaţiu. Orice mişcare observată
în spaţiu este relativă, în sensul că aceasta se consideră convenţională faţă de un anumit sistem
de referinţă considerat, tot convenţional, punct fix. Un obiect imobil nu-şi modifică acest raport,
pe când altul în mişcare şi-l modifică continuu.
Direcţia de mişcare. După Descartes (1637), direcţia de mişcare se stabileşte faţă de
cele trei axe ale sistemului tridimensional, şi anume:
 pe orizontală, înainte şi înapoi;
 pe verticală, în sus şi în jos;
 lateral, la dreapta şi la stânga;
Direcţia de mişcare a unui punct izolat poate fi:
 rectilinie, când punctul se deplasează pe o traiectorie dreaptă;
 curbilinie, când punctul fix se deplasează pe o traiectorie curbă.
Mişcările corpurilor sunt de două tipuri: lineară şi angulară (sau unghiulară).
Mişcarea lineară sau de translaţie este deplasarea unui corp în spaţiu în aşa fel încât
toate punctele acestuia se deplasează pe traiectorii paralele (rectilinie sau curbilinie). Unitatea
de măsură a mişcării lineare este metrul (m).
Mişcarea angulară este deplasarea unui obiect în spaţiu în aşa fel încât fiecare punct al
acestuia execută o distanţă de deplasare proprie, diferită de a celorlalte puncte. Punctele
corpului se mişcă pe o circumferinţă, în jurul unui ax. Mişcarea angulară realizează unghiuri
între poziţia iniţială şi cea finală a segmentului care se deplasează.
Viteza este o mărime scalară a vectorului velocitate şi ne indică cât de repede se
realizează mişcarea, dar nu şi în ce direcţie. Se exprimă prin raportul distanţă/timp (m/sec, km/h
etc).
Velocitatea este o mărime vectorială, care ne indică atât viteza de deplasare a unui
obiect, dar şi direcţia de mişcare a acestuia. Parametrul direcţie nu este măsurabil, fiind definit
de obicei prin felul mişcării. Velocitatea are acelaşi simbol şi unitate de măsură ca şi viteza.
Acceleraţia (a) reprezintă raportul dintre variaţia velocităţii şi cea a timpului (Δ v/Δ
timp); este o măsură a modificării vitezei în timp şi se exprimă în m/sec2.
În funcţie de cei doi parametrii – viteză şi acceleraţie, mişcarea poate fi uniformă sau
variată.
 Tabelul 1.

Kinetica
Kinetica se ocupă cu studiul forţelor aplicate corpului.
Forţa este o mărime fizică care descrie cantitativ acţiunea dintre un sistem care
acţionează şi un altul care reacţionează. Forţa reprezintă cauza care modifică sau tinde să
modifice starea de repaus sau de mişcare a unui corp. Este un vector care are o mărime, o
direcţie de acţiune şi un punct de aplicare.
Forţa (F) este produsul dintre masa corpului şi acceleraţie şi se exprimă în newtoni (N).
Forţele de acţiune şi de reacţiune
Forţele care acţionează asupra unui corp, inclusiv în timpul practicării exerciţiilor fizice,
determină o reacţie a ţesuturilor asupra cărora acţionează.
Forţele de acţiune
Forţele mecanice exterioare sunt de cinci tipuri:
1. Forţele de compresiune
2. Forţele de încovoiere
3. Forţele de torsiune
4. Forţele de forfecare
5. Forţele de tracţiune
Forţele de reacţiune
Orice material, deci şi orice ţesut asupra căruia acţionează o forţă stresantă oarecare
reacţionează printr-o contraacţiune, deci printr-o forţă de reacţiune, care este egală şi de sens
contrar cu forţa de acţiune.

Întrebări:

- Definiţi termenii de cinematică şi kinetică

- Elementele de bază ale analizei fizice a mişcării
- Definiţi termenii următori: viteză, velocitate, acceleraţie.
- Forţele de acţiune care acţionează asupra unui corp
- Care sunt factorii de care depinde valoarea forţelor de reacţiune.
 Legile fizice ale mişcării. Unităţi de măsură.
Legile fizice care stau la baza staticii şi cinematicii sunt legile mişcării, care au rezultat
din analiza relaţiei dintre forţă şi mişcare. Legile fizice ale mişcării au fost enunţate de fizicianul
englez Newton.
Legea inerţiei – prima lege a mişcării.
Orice corp îşi menţine, pe baza propriei mase, starea de repaus sau de mişcare rectilinie
uniformă, atâta timp cât asupra sa nu acţionează o forţă care să-i modifice această stare. Această
tendinţă a corpului se numeşte inerţie.
Datorită intervenţiei inerţiei un corp aflat în repaus tinde să rămână în repaus  inerţia
de repaus. Un corp aflat în mişcare tinde să se deplaseze în continuare  inerţia de mişcare
câştigată.
Se consideră că o forţă poate să oprească, să iniţieze sau să schimbe o anumită mişcare.
În condiţiile gravitaţionale, asupra corpului se exercită continuu forţe fără a se produce
mişcare; mişcarea apare numai în momentul în care se produce o dezechilibrare între acestea.
Forţele sunt mărimi vectoriale caracterizate prin mărime, direcţie, sens, punct de
aplicare. Modificările oricăreia dintre aceste caracteristici vor influenţa efectele forţei.
Atunci când o forţă acţionează asupra unui corp, va determina o mişcare a acestuia în
aceeaşi direcţie cu direcţia de acţiune a forţei.
Dacă asupra unui corp acţionează mai multe forţe, conform “regulei paralelogramului”,
acestea se sumează şi dau o forţă rezultantă (FR).
De exemplu, atunci când două forţe acţionează în acelaşi timp, dar din două unghiuri
diferite, corpul se va mişca pe o direcţie care va fi diagonala paralelogramului, trasată din
punctual de aplicare al forţelor. (fig.1.)

Fig. 1. Paralelogramul forţelor

În mecanica mişcării se pot întâlni următoarele situaţii:

 Dacă asupra unui corp acţionează o singură forţă, mişcarea se va produce în
sensul forţei; de exemplu, un grup muscular poate produce mişcare în sensul contracţiei
suficient de puternice (fig.2.).

Fig. 2.

 Dacă asupra unui corp acţionează, pe aceeaşi direcţie, două forţe în acelaşi sens,
într-un punct comun, acestea vor fi echivalente cu o forţă unică egală cu suma mărimilor forţelor
individuale (fig.3.)
  
F1 F3

F2
Fig.3.

 Dacă asupra unui corp acţionează două forţe diferite, pe aceeaşi direcţie, dar în
sensuri diferite, se va produce mişcare în sensul forţei mai puternice (fig.4.)

F1 F3

F2
Fig. 4.

 Dacă asupra unui corp acţionează două forţe egale, pe aceeaşi direcţie, dar în
sensuri opuse, va rezulta o stare de echilibru (fig.5.)

F1 F2

Fig. 5.

Greutatea este măsura atracţiei gravitaţionale pe care o exercită pământul, prin câmpul
său gravitaţional, asupra unui corp.
Greutatea (G) unui corp depinde de doi factori: masa corpului şi acceleraţia
gravitaţională care acţionează asupra acestuia.
G  m  g în care m = masa corpului iar g = acceleraţia gravitaţională = 9,81 m/s2.
Gravitaţia reprezintă o forţă prin care toate corpurile sunt atrase de pământ  legea
gravitaţiei lui Newton. Valoarea acestei forţe se calculează după formula:
m m
F 12 2
r
În natură, toate corpurile se atrag unele pe altele cu o forţă, direct proporţională cu
produsul maselor acestora şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele (r2).
Momentul inerţiei reprezintă o măsură a rezistenţei pe care o oferă un segment al
corpului la o schimbare în mişcarea sa faţă de o axă (o măsură a distribuţiei masei segmentului
faţă de o axă a mişcării).
Reamintim cele 3 axe principale, perpendiculare una pe cealaltă, în jurul cărora se poate
mişca un segment al corpului: latero-lateral, antero-posterior, longitudinal. Momentul inerţiei
scade pe măsură ce masa corpului este mai apropiată de axa de mişcare.
Linia de gravitaţie este verticala care, trecând prin centrul de gravitaţie al corpului, se
proiectează în interiorul bazei de susţinere.
În ortostatism, linia gravitaţiei trece: puţin înapoia vârfului suturii coronale – prin
dintele axisului - prin corpurile vertebrelor cervicale – vertebra C7 – anterior faţă de vertebrele
toracale – intersectează curbura lombară la nivelul L2 – corpurile ultimelor vertebre lombare –
vertebra S2 – puţin posterior faţă de centrul articulaţiei genunchiului – înaintea articulaţiei
talocrurale – mijlocul bazei de susţinere.
Baza de susţinere este aria care suportă greutatea unui corp sau a unui obiect.
La om, în ortostatism, baza de susţinere are aproximativ forma unui trapez delimitat
anterior de vârful picioarelor, lateral de marginea externă a acestora şi posterior de linia
călcâielor.
Unghiul de stabilitate este format de linia centrului de gravitaţie (proiecţia CG al
corpului pe baza de susţinere) cu dreapta care uneşte centrul de greutate cu marginea bazei de
susţinere (fig.6.)

Fig. 5.

Există trei tipuri de echilibru: stabil, instabil şi indiferent.

Forţele de frecare. Un corp aflat în mişcare este influenţat de alte corpuri cu care vine
în contact, acestea având tendinţa de a frâna mişcarea din cauza forţei de frecare dintre corpuri.
Din cauza frecării, mişcarea corpului devine uniform încetinită până la oprirea acestuia. Pentru
a-l menţine în mişcare trebuie să intervină o forţă exterioară continuă mai mare decât forţa de
frecare.
Între aceste două forţe se stabileşte un raport numit coeficient de fricţiune (μ).
Coeficient de fricţiune = forţa care produce mişcarea/forţa de frecare.
Legea acceleraţiei – a doua lege a mişcării.
Când o forţă acţionează asupra unui corp, pe direcţia şi în sensul mişcării acestuia, apare
acceleraţia.
Forţa aplicată corpului în mişcare este proporţională cu rata (sau viteza) schimbării
momentului, conform legii acceleraţiei. (momentul G reprezintă cantitatea de mişcare a unui
corp la un moment dat G  m  v ; în care m = masa şi v = velocitatea).
G v
F m  ma
t t
Din exprimarea algebrică a legii acceleraţiei F  m a , se poate deduce acceleraţia:
F
a
m
producând o deplasare, forţa efectuează un lucru mecanic. Dacă pe direcţia de mişcare se
aplică o forţă egală şi de sens contrar cu forţa care a produs mişcarea, corpul se opreşte  se
produce deceleraţia.
Legea acţiunii şi reacţiunii – a treia lege a mişcării
La interacţiunea a două corpuri, forţa care acţionează asupra unui corp – acţiunea – este
egală şi de sens contrar cu forţa care acţionează asupra celuilalt corp – reacţiunea.
Această lege este o consecinţă a legii inerţiei şi a forţei. Pentru această lege se consideră
interacţiunea dintre corpuri care nu sunt supuse nici unei alte acţiuni exterioare. Interacţiunea
celor două corpuri poate fi comună  un corp se sprijină pe altul în câmp gravitaţional sau mai
puţin comună  corpurile sunt supuse numai acţiunii forţelor de gravitaţie.
Întrebări:
- Legea inerţiei
- Care sunt caracteristicile forţelor
- Ce este şi cum acţionează gravitaţia
- Precizaţi unde este situat centrul de gravitaţie al corpului
- Linia de gravitaţie
- Baza de susţinere şi unghiul de stabilitate
- Legea acceleraţiei
- Legea acţiunii şi reacţiunii
 Forţele interioare ale locomoţiei: impulsul nervos şi contracţia
musculară

Forţa este o mărime fizică care tinde să modifice sau modifică starea de repaus sau de
mişcare a unui corp.
Baza anatomo-funcţională a unei mişcări este reprezentată de arcul neuro-musculo-
osteo-articular.
Prin intrarea în acţiune a aparatului locomotor comandat de sistemul nervos, se
declanşează o serie de forţe interioare care conlucrează la realizarea mişcărilor. Forţele
interioare sunt obligate să învingă o serie de forţe exterioare care se opun mişcării, mişcarea
rezultând din interacţiunea forţelor interioare ale corpului omenesc cu forţele exterioare ale
mediului de deplasare.
Pentru a se produce lucru mecanic, forţele interioare trebuie să fie superioare ca
intensitate rezistenţelor opuse de forţele exterioare şi să acţioneze pe aceeaşi direcţie, dar în
sens invers acestora din urmă.
Forţele interioare ale locomoţiei
Organele care participă la locomoţie aparţin sistemului nervos, sistemului osteo-
articular şi sistemului muscular.
Atât locomoţia, cât şi mişcarea sub forma exerciţiului fizic utilizează energia mecanică
care se manifestă ca nişte forţe.
În urma proceselor metabolice din organismul uman rezultă energie care este utilizată
sub formă termică, electrică, fizico-chimică şi mecanică.
Succesiunea forţelor interioare ale locomoţiei, care intervin în realizarea unei mişcări
este următoarea:
1. impulsul nervos;
2. contracţia musculară;
3. pârghia osoasă;
4. mobilitatea articulară.
1. Impulsul nervos
Controlul mişcării este realizat de sistemul nervos somatic sau al vieţii de relaţie. Acesta
este alcătuit din acele formaţiuni care au rolul de a integra organismul în mediul extern, de a
realiza relaţia organismului cu acest mediu. Activitatea sistemului nervos somatic este
conştientă, voluntară şi are ca efectori musculatura striată (somatică).
2. Contracţia musculară
A doua forţă interioară care intervine în realizarea mişcării, ca o reacţie caracteristică la
impulsurile nervoase motorii, este forţa de contracţie musculară.
Activitatea musculară nu este posibilă în absenţa tonusului muscular. Acesta este definit
ca fiind „starea specială de semicontracţie pe care muşchiul o prezintă şi în repaus şi care, îi
conservă relieful”. Tonusul muscular se menţine pe cale reflexă. Tonusul muscular este
influenţat de numeroşi factori, dintre care amintim factorii endocrini; bărbaţii au muşchi mai
tonici comparativ cu femeile, datorită hormonilor sexuali masculini.
Tonusul muscular conferă muşchiului proprietatea de a se contracta, ca urmare a
impulsurilor nervoase motorii.
Calităţile caracteristice contracţiei musculare sunt forţa de contracţie şi amplitudinea
contracţiei, factori intrinseci ai activităţii musculare.
Forţa musculară depinde de trei componente, proprietăţi ale muşchiului care se
contractă, şi anume: mecanica musculară, arhitectura muşchiului şi locul de inserţie al acestuia.
Forţa de contracţie depinde de doi factori mai importanţi: numărul fibrelor musculare
ale unui muşchi şi lungimea acestora.
 Cuplul de forţe.
Cuplul de forţe este format din două forţe paralele care acţionează asupra pârghiilor osoase,
dar în direcţii opuse.
Lanţurile musculare
Grupele musculare care pun în mişcare un lanţ cinematic (articular) formează un lanţ
muscular. Gruparea se realizează în sens longitudinal, de-a lungul lanţului articular.
Chingile musculare. Chinga musculară este o grupare funcţională, în formă de ansă,
formată din doi muşchi cu inserţia distală apropiată şi capetele proximale divergente.
 Forţele interioare ale locomoţiei: pârghia ososă şi mobilitatea
articulară

3. Pârghia osoasă
A treia forţă a locomoţiei este reprezentată de acţiunea pârghiilor osoase. Segmentele
osoase asupra cărora acţionează muşchii se comportă, la prima vedere, ca pârghiile din fizică.
În mecanică, o pârghie este o maşină simplă. Maşinile simple sunt dispozitive utilizate
pentru ca în procesul de deplasare a unor corpuri să se poată reduce forţa aplicată, pe
seama deplasării mai mari a punctului de aplicare a acestor forţe.
Pârghia reprezintă de obicei o bară care se poate roti în jurul unui punct numit punct de
sprijin (S).
Scopul principal al utilizării pârghiei este acela
de a putea ridica o greutate mai mare, aplicând o forţă
mai mică. Deci, asupra pârghiei acţionează două forţe:
 forţa care trebuie învinsă, numită forţa rezistentă –
R.
 forţa cu ajutorul căreia este învinsă forţa rezistentă,
numită forţa activă – F.
În funcţie de raporturile dintre aceste trei puncte,
pârghiile se împart în:
 pârghii de gradul I, cu sprijinul la mijloc – RSF.
 pârghii de gradul II, cu rezistenţa la mijloc – SRF.
 pârghii de gradul III, cu forţa la mijloc – SFR.

Distanţa dintre punctul de sprijin şi suportul uneia dintre forţe se numeşte braţul forţei
a, respectiv braţul rezistenţei b. Pentru ca o pârghie să fie în echilibru, momentele celor două
forţe faţă de punctul de sprijin trebuie să fie egale.

F a  R b în care a = braţul forţei b = braţul rezistenţei

.
Dacă nu există frecări, şi pârghia este absolut rigidă, atunci:
h2/h1 = b/a în care h1 = înălţimea cu care urcă punctul de aplicare al forţei R
h2 = înălţimea cu care coboară punctul de aplicare al forţei F.
Conform acestei formule, lucrul mecanic efectuat de cele două forţe este egal, afirmaţie
valabilă numai în cazul ideal. În realitate are loc relaţia F  h2  R  h1 , randamentul pârghiei fiind
subunitar.
Segmentele osoase asupra cărora acţionează muşchii se comportă, la prima vedere, ca
pârghiile din fizică. Pârghiile biologice sunt formate din două oase vecine articulate mobil =
cuplu cinematic, şi legate între ele printr-un muşchi. La pârghia osoasă:
 punctul de sprijin S reprezintă axa biomecanică a mişcării;
 forţa rezistentă R reprezintă greutatea corpului sau a segmentului care se deplasează; la
aceasta se poate adăuga greutatea sarcinii de mobilizat;
 forţa activă F este reprezentată de inserţia pe segmentul osos a muşchiului care
realizează mişcarea.
Pârghiile de gradul I sunt pârghii de echilibru. De exemplu, la articulaţia
atlantooccipitală, capul în echilibru pe coloana vertebrală reprezintă o pârghie de gradul I:
 B O A

F
R b a

O corespunde articulaţiei atlantooccipitale;

R este reprezentată de greutatea capului, care tinde să cadă înainte;
F este reprezentată de muşchii cefei, care opresc căderea capului înainte.

Pârghiile de gradul al –II –lea sunt pârghii de forţă şi sunt mai rare în organismul
uman. Un exemplu de pârghie de gradul al-II-lea se întâlneşte atunci când subiectul se ridică pe
vârful degetelor.

b
F

a
R

S corespunde capetelor metatarsienelor;

R este reprezentată de proiecţia centrului de greutate, care cade pe articulaţia
talocrurală;
F este reprezentată de forţa muşchiului triceps sural, care se inseră pe calcaneu.

Pârghiile de gradul al-III-lea cele mai frecvente în organism, sunt pârghii de viteză,
permiţând ca printr-o forţă redusă să se imprime braţului rezistenţei deplasări foarte mari. De
exemplu, la nivelul articulaţiei cotului, pentru mişcarea de flexiune realizată de muşchiul biceps
brahial.

a
R
O

F b

O corespunde articulaţiei cotului;

F este reprezentată de inserţia bicepsului brahial pe tuberozitatea radiusului;
R este reprezentată de greutatea antebraţului şi a mâinii.

Descompunerea forţelor musculare

Forţa dezvoltată de un muşchi aflat în contracţie nu realizează numai mobilizarea
pârghiilor osoase. Prin tonusul sau prin contracţia voluntară, muşchii care traversează o
articulaţie reprezintă, după cum am mai amintit, unul din principalele mijloace de menţinere în
contact a suprafeţeler articulare.
Conform paralelogramului forţelor, forţa musculară se descompune în două
componente:
 componenta tangenţială, care tinde să mişte segmentul;
 componenta articulară, care se transmite articulaţiei, ca o forţă compresivă („os
pe os”) participă, alături de capsulă şi ligamente, la menţinerea în contact a suprafeţelor
articulare.
Momentul muşchiului
Raportul dintre muşchi şi pârghia acestuia variază în funcţie de faza mişcării. În
diferitele momente ale acţiunii, muşchiul poate sau nu să fie perpendicular pe pârghia pe care
acţionează. Faza în care incidenţa perpendiculară îi permite un maximum de acţiune a fost
denumită de Debrièrre momentul muşchiului.
Momentul forţei se poate calcula conform formulei:
Tq = F x d
În care F = forţa musculară (N)
d = braţul momentului (m)
Braţul momentului este reprezentat de distanţa perpendiculară dintre axa de mişcare şi
vectorul forţei
Scripeţii
Scripeţii fac parte ca şi pârghiile din categoria maşinilor simple utilizate la om, fie
pentru amplificarea unei forţe, fie pentru a o face mai comod de aplicat.
Scripeţii nu determină amplificarea forţei active, dar permit o serie de aranjamente
pentru aplicarea forţei în direcţii diferite, în funcţie de necesităţi. Spre deosebire de pârghii,
scripeţii oferă posibilitatea unei mişcări de rotaţie continuă.
Scripetele este alcătuit dintr-o roată cu un şanţ pe circumferinţă, mobilă, în jurul axului
care trece prin centrul acesteia. Axul este montat pe o furcă prevăzută cu un cârlig. Prin şanţul
scripetului trece un cablu.
Planul înclinat
Planul înclinat oferă avantajul descompunerii forţei de greutate a corpului sau a unui
segment (G) în două componente:
 greutatea tangenţială (Gt), paralelă cu planul înclinat;
 greutatea normală (Gn), perpendiculară pe plan.
În timpul efectuării mişcării este necesară numai învingerea componentei tangenţiale a
greutăţii
Mobilitatea articulară
Deplasarea segmentelor osoase angrenează în lanţul mecanismelor motorii şi
participarea obligatorie a articulaţiilor.
Articulaţiile reprezintă locul unde structurile de rezistenţă, reprezentate de oase, asigură
mişcarea uneia din componentele acesteia faţă de cealaltă. Structura anatomică a articulaţiilor
permite transmiterea tracţiunilor, stabilitatea lanţului cinematic şi diminuarea frecării.
Mobilitatea articulară trebuie considerată un factor activ care participă la realizarea
mişcărilor. Forma articulaţiilor şi gradele de libertate ale acestora sunt factori importanţi care
conduc direcţia şi sensul mişcărilor şi care, în acelaşi timp limitează amplitudinea de mişcare.

Cupluri şi lanţuri cinematice

Cupluri cinematice. Două segmente mobile apropiate realizează un cuplu cinematic.
De exemplu: gambă-picior, braţ-antebraţ, antebraţ-mână.
 În mecanică se descriu trei tipuri de cupluri cinematice: de translaţie, de rotaţie şi
helicoidale.
În biomecanica corpului omenesc nu se întâlnesc cupluri de translaţie, cele helicoidale
sunt rare (de exemplu, articulaţia gleznei), iar cele de rotaţie sunt frecvente (de exemplu,
antebraţ-mână).
Lanţuri cinematice. Cuplurile cinematice se leagă între ele, realizând lanţuri
cinematice (articulare). La formarea unui lanţ cinematic participă mai multe segmente şi deci,
mai multe articulaţii (cupluri cinematice).
Lanţurile cinematice pot fi deschise sau închise.

Gradele de libertate şi axele de mişcare

În biomecanică, prin grad de libertate se înţelege planul în care se desfăşoară o anumită
mişcare. În funcţie de numărul gradelor de libertate, articulaţiile sinoviale se clasifică în:
- articulaţii cu 1 grad de libertate
- articulaţii cu 2 grade de libertate
- articulaţii cu 3 grade de libertate
Funcţiile articulaţiei în cadrul aparatului locomotor
În cadrul aparatului locomotor, articulaţia are două funcţii principale: asigură
stabilitatea şi mobilitatea segmentelor.
Stabilitatea este importantă la toate articulaţiile, dar reprezintă o condiţie majoră pentru
cele ale membrului inferior, care asigură ortostatismul şi mersul.
Stabilitatea unei articulaţii depinde de mai mulţi factori, din care amintim: forma
capetelor osoase articulare, capsula şi ligamentele acesteia, musculatura periarticulară, lichidul
sinovial şi presiunea atmosferică.
Mobilitatea articulară intră în discuţie mai ales la articulaţiile sinoviale. Această funcţie
este dependentă de cel puţin trei structuri capsula articulară, sinoviala şi lichidul sinovial.

Întrebări:
- Pârgia osoasă:generalităţi
- Pârgia osoasă de gradul I
- Pârgia osoasă de gradul II
- Pârgia osoasă de gradul III
- Momentul muşchiului
- Cuplurile şi lanţurile cinematice
- Gradul de libertate
- Funcţiile articulaţiei în cadrul aparatului locomotor
 12. Forţele exterioare ale locomoţiei
Forţele exterioare ale locomoţiei
Mişcarea corpului în întregime sau a segmentelor acestuia se datorează atât forţelor
interioare ale locomoţiei, cât şi forţelor exterioare ale mediului în care organismul se
deplasează. Pentru ca mişcarea să se producă, forţele interioare ale corpului omenesc trebuie să
învingă forţele exterioare.
Forţele exterioare ale locomoţiei sunt:
 forţa gravitaţională;
 greutatea corpului şi a segmentelor acestuia;
 presiunea atmosferică;
 rezistenţa mediului;
 inerţia;
 forţele de acceleraţie;
 forţa de reacţie a suprafeţei de sprijin;
 forţele de frecare;
 rezistenţe exterioare diverse.
În capitolul acesta vom dezvolta numai o parte din aceste forţe, celelalte fiind prezente
în alte capitole anterioare.
 Greutatea corpului şi a segmentelor. Indiferent care este poziţia corpului,
greutatea acţionează vertical, de sus în jos, asupra centrului de greutate al corpului sau al
segmentului.
Valoarea acestei forţe exterioare depinde de masa segmentului care se mişcă (se iau în
considerare volumul, lungimea, densitatea segmentului sau segmentelor angajate în mişcare).
La corpul uman intră în calcul şi valoarea masei musculare, care poate modifica această
lege.
 Presiunea atmosferică, indirect, este tot o forţă de acţiune a gravitaţiei, care
apasă asupra corpului cu o intensitate variabilă, direct proporţională cu viteza de deplasare.
Asupra corpului omenesc aflat în repaus acţionează o presiune atmosferică de peste
20.000 kg, repartizată uniform aproximativ 1Kg/cm2, la o suprafaţă corporală de 2m2.
Presiunea atmosferică are un rol deosebit de important în menţinerea în contact a
suprafeţelor articulare.
Acţiunea presiunii atmosferice asupra corpului este compensată de presiunea din
cavităţile toracică şi abdominală, cele două presiuni având valori egale.
 Rezistenţa mediului. Mişcarea unui corp este influenţată de mediul fluid – gaz
sau lichid, în care se execută. O parte din energia corpului în mişcare se transferă mediului.
Acest transfer de energie se numeşte rezistenţă fluidă şi creşte cu viteza de deplasare a corpului.
Rezistenţa fluidă se calculează după formula:
R  K S v 2 sin 
în care
R = rezistenţa fluidului (kg)
K = coeficientul de rezistenţă stabilit în raport cu forma corpurilor şi densitatea
mediului.
S = suprafaţa celei mai mari secţiuni a corpului care deplasează în mediu, considerată
în raport cu axa de progresie.
v = viteza (m/sec)
sinα = sinusul unghiului de înclinaţie pe orizontală.
 Din analiza acestei formule se pot deduce faptul că, rezistenţa mediului în care se
desfăşoară exerciţiile fizice poate fi diminuată prin micşorarea suprafeţei de secţiune (S) şi a
unghiului de atac (α).
 Forţa de reacţie a suprafeţei de sprijin. Forţa de reacţie a solului derivă din legea
acţiunii şi reacţiunii a lui Newton. Reprezintă forţa de împingere de jos în sus a suprafeţelor
orizontale de sprijin ale corpului.
Forţa de reacţie a solului este rezultanta a trei componente vectoriale cu direcţii:
verticală, transversală şi anteroposterioară, care se transmit piciorului în timpul fazei de sprijin
a mersului şi în alergare.
Mărimea forţei de reacţie a solului depinde de mărimea masei corpului şi de valoarea
acceleraţiei centrului de greutate al acestuia.
Când corpul este în repaus apare o forţă de reacţie statică care este egală cu greutatea
corpului. Când corpul se află în mişcare, la greutatea acestuia se adaugă şi acceleraţia, suprafaţa
de sprijin dezvoltând o forţă de reacţie dinamică.
Rs = Gs
În cazul în care subiectul este împins în sus, în direcţie verticală, ca în sărituri, reacţia
dinamică (Rd) va fi egală cu greutatea statică (Gs) la care se adaugă forţa de inerţie (Fi).
Rd = Gs + Fi
Atunci când subiectul se lasă în jos spre verticală, ca în genuflexiuni, reacţia dinamică
va fi egală cu greutatea statică minus forţa de inerţie, deoarece acceleraţia se îndreaptă spre
baza de susţinere.
Rd = Gs - Fi
Din studiile efectuate de mai mulţi autori, reiese faptul că, alergarea dă o forţă de reacţie
mult mai mare decât greutatea corpului, comparativ cu mersul.
 Forţa de frecare. În sporturile în care corpul alunecă pe suprafaţa de sprijin apare
forţa de frecare (F), care este direct proporţională cu greutatea corpului (G) şi cu coeficientul
de frecare (K), variabil, în funcţie de caracteristicile de alunecare ale suprafeţelor aflate în
contact.
F=G·K
 Rezistenţele exterioare diverse sunt reprezentate de toate obiectele asupra cărora
intervine corpul omenesc şi acţionează asupra corpului din direcţiile cele mai variate.

Întrebări:
- Care sunt forţele exterioare ale locomoţiei?
- Acţiunea presiunii atmosferice asupra corpului
- Rezistenţa mediului
- Forţa de reacţie a suprafeţei de sprijin
- Forţa de frecare
 Clasificarea mişcărilor în locomoţie
Mişcările complexe şi multiple, caracteristice locomoţiei umane se pot clasifica după
mai multe criterii.
Primele mişcări care apar pe scara filogenetică sunt acte reflexe simple, necondiţionate,
de apărare şi orientare.
1. În decursul ontogenezei, primele mişcări sunt tot acte reflexe necondiţionate,
denumite reflexe de specie. Pe măsură ce sistemul nervos se dezvoltă, locomoţia umană se
perfecţionează, putându-se distinge două tipuri de mişcări.:
 Mişcări voluntare, care au ca punct de plecare impulsuri interioare, fără a fi
necesară o condiţionare aferentă.
 Mişcări involuntare, care sunt acte reflexe – necondiţionate sau condiţionate de
un excitant provenit din mediul exterior.
2. Ţinând cont de participarea variată a tuturor grupelor musculare – agoniste,
antagoniste, sinergiste, fixatoare, neutralizatoare - din punctul de vedere al momentului
intervenţiei, al intensităţii de acţiune şi al rolului acestora, W.P. Bowen a propus următoarea
clasificare a mişcărilor.
 Mişcări de tensiune slabă – scrisul, mişcările de fineţe şi îndemânare.
 Mişcări de tensiune rapidă – mişcările de forţă.
 Mişcări balistice – aruncările, lovirile.
 Mişcări de oscilaţie – pendulările.
3. În funcţie de direcţia în care se execută, mişcările pot fi:
 Rectilinii.
 Curbilinii.
 Rotatorii.
4. Dacă se au în vedere axa biomecanică de mişcare şi planul în care se execută
mişcarea, mişcările pot fi:
 Flexiune-extensiune: axa de mişcare este transversală, iar mişcarea se execută în
plan sagital;
 Abducţie-adducţie: axa biomecanică este sagitală, mişcarea efectuându-se în
plan frontal;
 Rotaţie internă- rotaţie externă: axa de mişcare este verticală, planul de mişcare
fiind transversal.
5. În funcţie de participarea sau nu a subiectului, mişcările pot fi de două feluri.
 Mişcarea pasivă este mişcarea executată cu forţă exterioară, la care subiectul nu
participă activ, nu îşi contractă muşchii.
 Mişcarea activă este aceea executată de subiect, prin contracţia propriilor grupe
musculare, reprezentând şi o metodă de determinare a capacităţii funcţionale a grupelor
musculare examinate.
În general, mişcările pasive au amplitudine de mişcare mai mare decât cele active.

Întrebări:
- Mişcările voluntare şi involuntare
- Clasificarea mişcărilor în funcţie de participarea grupelor musculare periarticulare
- Clasificarea mişcărilor în funcţie de axa biomecanică de mişcare
- Mişcarea activă şi cea pasivă
 Calităţile motrice: forţa, viteza, rezistenţa, îndemânarea, mobilitatea.
Deprinderile motrice complexe
Calităţile motrice au fost definite diferit de autorii care le-au studiat. Vă prezentăm două
dintre acestea.
„Calităţile motrice sunt acele laturi ale motricităţii care se manifestă în parametrii
identici ai mişcării, au acelaşi etalon de măsură şi se bazează pe mecanisme fiziologice şi
biochimice asemănătoare” (Demeter).
„Calităţile fizice sau motrice constituie premizele sau cerinţele motorii de bază pe care
un subiect (sportivul) îşi construieşte propriile abilităţi tehnice (de mişcare)”.
Gundlach şi Weineck împart calităţile motrice în două categorii:
 Capacităţi condiţionale: forţa, viteza, rezistenţa
 Capacităţi de coordonare: îndemânarea, mobilitatea.
Calităţile motrice prezintă două componente:
 genetică, referitoare la caracterele înnăscute;
 dobândită prin exerciţiu, care poate fi influenţată de condiţiile de mediu.
Rezistenţa sau anduranţa este „acea capacitate a omului de a depune o activitate, în
timp cât mai îndelungat, fără scăderea randamentului, în condiţiile funcţionării economice, a
organismului, învingerii oboselii şi a unei restabiliri rapide.” (10).
Anduranţa fizică este capacitatea întregului organism sau a unei părţi a acestuia de a
rezista la oboseală.
Anduranţa psihică se referă la capacitatea individului de a menţine, cât mai mult timp
posibil, un efort pe care este tentat permanent să-l abandoneze.
I Rezistenţa musculară locală este rezistenţa unei grupe musculare (1/6-1/7 din
întreaga musculatură). Aceasta depinde, în mare parte, de forţa specifică, de capacitatea
anaerobă, dar şi de rezistenţa generală.
Rezistenţa musculară locală se subîmparte în patru subtipuri, şi anume:
 rezistenţa musculară aerobă dinamică;
 rezistenţa musculară aerobă statică;
 rezistenţa musculară anaerobă dinamică;
 rezistenţa musculară anaerobă statică.
II Rezistenţa generală se evidenţiază când sunt angrenate în efort mai mult de 2/3 din
grupele musculare, iar lucrul este de durată şi de putere moderată. Termenul de rezistenţă
generală se referă la posibilităţile aerobe ale subiectului.
Rezistenţa generală aerobă reprezintă posibilitatea organismului de a menţine nivelul
constant al efortului, cât mai mult timp posibil.
Forţa
Forţa este acea calitate motrică prin care individul poate învinge o rezistenţă, datorită
contracţiilor musculare.
Organismul uman îşi manifestă forţa realizând eforturi în care, este prezent sau nu,
lucrul mecanic. Efortul prestat este de învingere, de menţinere sau de cedare, în funcţie de
rezistenţa care trebuie învinsă.
Este necesar să subliniem distincţia dintre forţa şi puterea musculară. Forţa înseamnă
învingerea rezistenţei fără condiţie de timp. Puterea se referă la lucrul mecanic efectuat în
unitatea de timp.
Criteriile de clasificare a forţei sunt diferite.
1. Masa musculară implicată.
 Forţa locală este expresia forţei unui singur muşchi sau a unei grupe musculare.
 Forţa generală implică contracţia întregii musculaturi scheletice.
 2. Travaliul muscular şi regimul de funcţionare a muşchiului
În funcţie de prezenţa sau nu, a lucrului mecanic, forţa poate fi de două feluri.
 Dinamică, când prin contracţie se efectuează un lucru mecanic (de exemplu,
deplasarea unui segment al corpului, ridicarea unei greutăţi)
 Statică, în condiţiile unor contracţii izometrice fără efectuare de lucru mecanic,
ci doar cu dezvoltarea unei tensiuni mari intramusculare.
Viteza
Viteza este capacitata de a efectua mişcări cu mare rapiditate, timpul de execuţie fiind
minim pentru condiţiile date.
Viteza este capacitatea de a efectua acţiuni motrice într-un timp minim, în funcţie de
condiţiile impuse. Greaţie mobilităţii proceselor neuromusculare şi capacităţii musculaturii de
a dezvolta forţa (Frey).
Forme de manifestare a vitezei
După Frey viteza este de doua tipuri:
- viteza ciclică, care se referă la succesiunea de acţiuni motrice asemănătoare;
- viteza aciclică, care caracterizează toate acţiunile motrice izolate, mai mult
sau mai puţin stereotipe.

Demeter consideră că formele de manifestare a vitezei sunt:

- viteza de reacţie
- viteza de eecuţie
- viteza de repetiţie
- viteza de angrenare

Capacitatăţile de coordonare
Capacitatea de coordonare este o calitate psihomotrice complexă care are la bază
corelaţia dintre sistemul nervos central şi musculatura scheletică, în timpul efectuării unei
mişcări. Îmbracă două forme.
Coordonare generală este rezultatul învăţării unei mişcări care se regăseşte în diferite domenii
al vieţii cotidiene, dar şi în diversele activităţi sportive.
Capaciatea de coordoare specifică este capacitatea de a putea combina actele motrice în cadrul
elementelor tehnice ale unui exerciţiu sau sport practicat.
Factori care condiţionează capacităţile de coordonare
Capacităţile de coordonare depind de o serie de factori:
- tonusul optim al scoarţei cerebrale şi mobilitatea proceselor corticale;
- coordoanrea intra- şi intermusculară;
- starea funcţională a receptorilor;
- alţi factori.

Supleţea aparatului locomotor

Supleţea+mobilitatea=flexibilitatea este„capacitatea unui subiect de a putea executa
mişcări cu mare amplitudine, în una sau mai multe articulaţii” (Weineck)
Supleţea se referă la două componenteale aparatului locomotor:
- articulaţiile- supleţea sau mobilitatea articulară;
- muşchii, tendoanele, ligamentele, din punct de vedere al capacităţii de
întindere al acestora.

Formele supleţei
 În funcţie de numărul articulaţiilor prin care se realizează mişcarea, se disting două
forme de supleţe: generală şi specifică.
Supleţea generală se refră la mobilitatea principalelor articulaţii mari ale corpului:
scapulohumeerală, coxofemuralăşi cele ale coloanei vertebrale.
Supleţea specifică priveşte o articulaţie anume şi îmbracă trei aspecte
a)Supleţea activă;
b)Supleţea pasivă;
c)Supleţea mixtă.
Factorii care influenţează supleţea articulară
 Tipul articulaţiei.
 Masa musculară.
 Hipertrofia musculară
 Tonusul muscular şi capacitatea de relaxare
 Capacitatea de întindere musculară
 Capacitatea de întindere a aparatului capsuloligamentar
 Vârsta şi sexul
 Starea de încălzire a aparatului locomotor
 Oboseala
 Ritmul circadian

Întrebări:
- Calităţile motrice: definiţie şi clasificare
- Rezistenţa locală şi generală;
- Criteriil de clasificare a forţei
- Formele de manifestare a vitezei
- Capacitatea de coordonare generală şi specifică
- Factorii care influenţează capacităţile de coordonare
- Supleţea aparatului locomotor: definiţievşi forme de manifestare