Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Generalităţi
Articulaţiile sunt constituite din totalitatea elementelor prin care oasele se unesc între
ele. Aceste elemente sunt reprezentate de formaţiuni conjunctive şi muşchi.
Fără articulaţii nu ar fi posibilă realizarea funcţiei statice şi dinamice a oaselor, deci
deplasarea şi activităţile organismului.
Clasificarea articulaţiilor
În funcţie de acest factor, la care se adaugă formaţiunile de legătură şi modul de dezvoltare,
articulaţiile au fost împărţite în trei grupe:
articulaţii fibroase sau sinartroze, fixe;
articulaţii cartilaginoase sau amfiartroze, semimobile;
articulaţii sinoviale sau diartroze, mobile.
Articulaţiile fibroase
Sunt articulaţii în care oasele sunt strâns legate între ele prin ţesut fibros dens. Aceste
articulaţii nu permit mişcări sau dacă acestea există sunt foarte reduse.
Articulaţiile cartilaginoase
Ele au un grad de mobilitate, dar un grad mare de elasticitate, care permite amortizarea
şocurilor. Legătura dintre oase se realizează cartilaj hialin sau prin fibrocartilaj şi prin ligamente
puternice.
Articulaţiile sinoviale
Cele mai multe articulaţii aparţinând corpului uman se încadrează în grupul sinovial.
Sunt articulaţii complexe la nivelul cărora se produc mişcări multiple şi variate. La
nivelul lor există elemente anatomice specifice care permit sau frânează mişcarea, amortizează
şocurile şi conferă stabilitate.
Suprafeţele articulare sunt netede, acoperite de cartilaj hialin.
Articulaţiile mobile se clasifică după trei criterii:
După numărul articulaţiilor oaselor care intră în compunerea articulaţiilor
După forma suprafeţelor articulare
După numărul axelor de mişcare
Elementele anatomice care participă la biomecanica articulară
a. Suprafeţele articulare. Acestea pot fi sferice, cilindrice, eliptice şi plane. Aceste
suprafeţe, geometric, sunt de două feluri: plane şi sferoidale.
În articulaţiile plane mişcările sunt reduse. În cele cu suprafeţe sferoidale există porţiuni
osoase convexe care corespund unor porţiuni concave. Mişcările sunt mult mai întinse.
b. Cartilajul articular este cartilaj hialin, de culoare albă-sidefie, care acoperă
suprafeţe osoase ce vin în contact. Prezintă două suprafeţe:
una liberă, netedă, lucioasă, care vine în contact cu suprafaţa articulară opusă;
una aderentă, ce se fixează pe suprafaţa articulară a osului.
c. Elementele anatomice de congruenţă sunt formaţiuni ce asigură concordanţa între
două suprafeţe articulare care nu se “potrivesc”.
Ca şi structură elementele de convergenţă sunt fibrocartilaje.
d. Capsula articulară este o formaţiune care uneşte cele două oase care se articulează,
dar are rol şi de protecţie a suprafeţelor articulare. Are grosime variabilă, în raport cu
mobilitatea articulară.
e. Ligamentele articulare sunt formaţiuni anatomice fibroase, sub formă de benzi, care
se inseră pe oasele ce formează o articulaţie, ajutând la menţinerea lor în contact.
Rolurile ligamentelor în biomecanica articulară sunt:
întăresc capsula articulară;
previn depăşirea limitei fiziologice a mişcării;
sunt suficient de flexibile încât să nu împiedice executarea mişcărilor;
sunt suficient de rezistente şi inextensibile încât să menţină în contact suprafeţele
articulare.
f. Membrana sinovială. Împreună cu lichidul sinovial face parte din mijloacele de
alunecare ale unei articulaţii. Ea formează stratul profund al capsulei articulare. E subţire,
netedă şi lucioasă. Acoperă toate formaţiunile situate în interiorul capsulei articulare.
g. Lichidul sinovial. Este un lichid gălbui, vâscos, care are rol de lubrifiant al
suprafeţelor articulare în mişcare, precum şi rol de nutriţie a cartilajelor articulare. Mai are rol
de curăţire şi adeziune a suprafeţelor osoase.
h. Cavitatea articulară, rolul muşchilor şi presiunii atmosferice în menţinerea
suprafeţelor articulare
Bazele anatomo-funcţionale ale mişcării. Locomoţia umană.
Omul, fiind un animal biped, are ca şi poziţie caracteristică, ortostatismul.
Planurile anatomice sunt suprafeţe care secţionează imaginar corpul omenesc, sub o anumită
incidenţă. În raport cu orientarea faţă de poziţia anatomică, se descriu trei categorii principale
de planuri anatomice: frontale, sagitale şi transversale
Centrul de greutate al corpului este situat la intersecţia celor trei planuri principale, la
nivelul vertebrei L2, în planul de simetrie al organismului uman. Dacă se utilizează un fir cu
plumb, acesta trece prin faţa vertebrei L2, posterior de articulaţia coxofemurală, înapoia axei
transversale a genunchiului, înaintea articulaţiei talocrurale şi cade în mijlocul bazei de
susţinere.
De reţinut! Centrul de greutate al corpului nu ocupă o poziţie fixă, ci variază de la un
individ la altul, de la poziţie la poziţie şi de la o secvenţă a mişcării la alta.
5.1. Cinematica
Studiul mişcării, fără a ţine seama de forţele care o produc se numeşte cinematică.
Analiza fizică a mişcării => descripţia kinematică se va face stabilindu-se, convenţional,
următoarele elemente de bază:
poziţia sau sistemul de referinţă faţă de care se realizează mişcarea;
direcţia de mişcare;
sensul de mişcare;
timpul de execuţie a mişcării (viteza, velocitatea, acceleraţia).
Poziţia este raportul unui obiect faţă de locul acestuia în spaţiu. Orice mişcare observată
în spaţiu este relativă, în sensul că aceasta se consideră convenţională faţă de un anumit sistem
de referinţă considerat, tot convenţional, punct fix. Un obiect imobil nu-şi modifică acest raport,
pe când altul în mişcare şi-l modifică continuu.
Direcţia de mişcare. După Descartes (1637), direcţia de mişcare se stabileşte faţă de
cele trei axe ale sistemului tridimensional, şi anume:
pe orizontală, înainte şi înapoi;
pe verticală, în sus şi în jos;
lateral, la dreapta şi la stânga;
Direcţia de mişcare a unui punct izolat poate fi:
rectilinie, când punctul se deplasează pe o traiectorie dreaptă;
curbilinie, când punctul fix se deplasează pe o traiectorie curbă.
Mişcările corpurilor sunt de două tipuri: lineară şi angulară (sau unghiulară).
Mişcarea lineară sau de translaţie este deplasarea unui corp în spaţiu în aşa fel încât
toate punctele acestuia se deplasează pe traiectorii paralele (rectilinie sau curbilinie). Unitatea
de măsură a mişcării lineare este metrul (m).
Mişcarea angulară este deplasarea unui obiect în spaţiu în aşa fel încât fiecare punct al
acestuia execută o distanţă de deplasare proprie, diferită de a celorlalte puncte. Punctele
corpului se mişcă pe o circumferinţă, în jurul unui ax. Mişcarea angulară realizează unghiuri
între poziţia iniţială şi cea finală a segmentului care se deplasează.
Viteza este o mărime scalară a vectorului velocitate şi ne indică cât de repede se
realizează mişcarea, dar nu şi în ce direcţie. Se exprimă prin raportul distanţă/timp (m/sec, km/h
etc).
Velocitatea este o mărime vectorială, care ne indică atât viteza de deplasare a unui
obiect, dar şi direcţia de mişcare a acestuia. Parametrul direcţie nu este măsurabil, fiind definit
de obicei prin felul mişcării. Velocitatea are acelaşi simbol şi unitate de măsură ca şi viteza.
Acceleraţia (a) reprezintă raportul dintre variaţia velocităţii şi cea a timpului (Δ v/Δ
timp); este o măsură a modificării vitezei în timp şi se exprimă în m/sec2.
În funcţie de cei doi parametrii – viteză şi acceleraţie, mişcarea poate fi uniformă sau
variată.
Tabelul 1.
Kinetica
Kinetica se ocupă cu studiul forţelor aplicate corpului.
Forţa este o mărime fizică care descrie cantitativ acţiunea dintre un sistem care
acţionează şi un altul care reacţionează. Forţa reprezintă cauza care modifică sau tinde să
modifice starea de repaus sau de mişcare a unui corp. Este un vector care are o mărime, o
direcţie de acţiune şi un punct de aplicare.
Forţa (F) este produsul dintre masa corpului şi acceleraţie şi se exprimă în newtoni (N).
Forţele de acţiune şi de reacţiune
Forţele care acţionează asupra unui corp, inclusiv în timpul practicării exerciţiilor fizice,
determină o reacţie a ţesuturilor asupra cărora acţionează.
Forţele de acţiune
Forţele mecanice exterioare sunt de cinci tipuri:
1. Forţele de compresiune
2. Forţele de încovoiere
3. Forţele de torsiune
4. Forţele de forfecare
5. Forţele de tracţiune
Forţele de reacţiune
Orice material, deci şi orice ţesut asupra căruia acţionează o forţă stresantă oarecare
reacţionează printr-o contraacţiune, deci printr-o forţă de reacţiune, care este egală şi de sens
contrar cu forţa de acţiune.
Întrebări:
Fig. 2.
Dacă asupra unui corp acţionează, pe aceeaşi direcţie, două forţe în acelaşi sens,
într-un punct comun, acestea vor fi echivalente cu o forţă unică egală cu suma mărimilor forţelor
individuale (fig.3.)
F1 F3
F2
Fig.3.
Dacă asupra unui corp acţionează două forţe diferite, pe aceeaşi direcţie, dar în
sensuri diferite, se va produce mişcare în sensul forţei mai puternice (fig.4.)
F1 F3
F2
Fig. 4.
Dacă asupra unui corp acţionează două forţe egale, pe aceeaşi direcţie, dar în
sensuri opuse, va rezulta o stare de echilibru (fig.5.)
F1 F2
Fig. 5.
Greutatea este măsura atracţiei gravitaţionale pe care o exercită pământul, prin câmpul
său gravitaţional, asupra unui corp.
Greutatea (G) unui corp depinde de doi factori: masa corpului şi acceleraţia
gravitaţională care acţionează asupra acestuia.
G m g în care m = masa corpului iar g = acceleraţia gravitaţională = 9,81 m/s2.
Gravitaţia reprezintă o forţă prin care toate corpurile sunt atrase de pământ legea
gravitaţiei lui Newton. Valoarea acestei forţe se calculează după formula:
m m
F 12 2
r
În natură, toate corpurile se atrag unele pe altele cu o forţă, direct proporţională cu
produsul maselor acestora şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele (r2).
Momentul inerţiei reprezintă o măsură a rezistenţei pe care o oferă un segment al
corpului la o schimbare în mişcarea sa faţă de o axă (o măsură a distribuţiei masei segmentului
faţă de o axă a mişcării).
Reamintim cele 3 axe principale, perpendiculare una pe cealaltă, în jurul cărora se poate
mişca un segment al corpului: latero-lateral, antero-posterior, longitudinal. Momentul inerţiei
scade pe măsură ce masa corpului este mai apropiată de axa de mişcare.
Linia de gravitaţie este verticala care, trecând prin centrul de gravitaţie al corpului, se
proiectează în interiorul bazei de susţinere.
În ortostatism, linia gravitaţiei trece: puţin înapoia vârfului suturii coronale – prin
dintele axisului - prin corpurile vertebrelor cervicale – vertebra C7 – anterior faţă de vertebrele
toracale – intersectează curbura lombară la nivelul L2 – corpurile ultimelor vertebre lombare –
vertebra S2 – puţin posterior faţă de centrul articulaţiei genunchiului – înaintea articulaţiei
talocrurale – mijlocul bazei de susţinere.
Baza de susţinere este aria care suportă greutatea unui corp sau a unui obiect.
La om, în ortostatism, baza de susţinere are aproximativ forma unui trapez delimitat
anterior de vârful picioarelor, lateral de marginea externă a acestora şi posterior de linia
călcâielor.
Unghiul de stabilitate este format de linia centrului de gravitaţie (proiecţia CG al
corpului pe baza de susţinere) cu dreapta care uneşte centrul de greutate cu marginea bazei de
susţinere (fig.6.)
Fig. 5.
Forţa este o mărime fizică care tinde să modifice sau modifică starea de repaus sau de
mişcare a unui corp.
Baza anatomo-funcţională a unei mişcări este reprezentată de arcul neuro-musculo-
osteo-articular.
Prin intrarea în acţiune a aparatului locomotor comandat de sistemul nervos, se
declanşează o serie de forţe interioare care conlucrează la realizarea mişcărilor. Forţele
interioare sunt obligate să învingă o serie de forţe exterioare care se opun mişcării, mişcarea
rezultând din interacţiunea forţelor interioare ale corpului omenesc cu forţele exterioare ale
mediului de deplasare.
Pentru a se produce lucru mecanic, forţele interioare trebuie să fie superioare ca
intensitate rezistenţelor opuse de forţele exterioare şi să acţioneze pe aceeaşi direcţie, dar în
sens invers acestora din urmă.
Forţele interioare ale locomoţiei
Organele care participă la locomoţie aparţin sistemului nervos, sistemului osteo-
articular şi sistemului muscular.
Atât locomoţia, cât şi mişcarea sub forma exerciţiului fizic utilizează energia mecanică
care se manifestă ca nişte forţe.
În urma proceselor metabolice din organismul uman rezultă energie care este utilizată
sub formă termică, electrică, fizico-chimică şi mecanică.
Succesiunea forţelor interioare ale locomoţiei, care intervin în realizarea unei mişcări
este următoarea:
1. impulsul nervos;
2. contracţia musculară;
3. pârghia osoasă;
4. mobilitatea articulară.
1. Impulsul nervos
Controlul mişcării este realizat de sistemul nervos somatic sau al vieţii de relaţie. Acesta
este alcătuit din acele formaţiuni care au rolul de a integra organismul în mediul extern, de a
realiza relaţia organismului cu acest mediu. Activitatea sistemului nervos somatic este
conştientă, voluntară şi are ca efectori musculatura striată (somatică).
2. Contracţia musculară
A doua forţă interioară care intervine în realizarea mişcării, ca o reacţie caracteristică la
impulsurile nervoase motorii, este forţa de contracţie musculară.
Activitatea musculară nu este posibilă în absenţa tonusului muscular. Acesta este definit
ca fiind „starea specială de semicontracţie pe care muşchiul o prezintă şi în repaus şi care, îi
conservă relieful”. Tonusul muscular se menţine pe cale reflexă. Tonusul muscular este
influenţat de numeroşi factori, dintre care amintim factorii endocrini; bărbaţii au muşchi mai
tonici comparativ cu femeile, datorită hormonilor sexuali masculini.
Tonusul muscular conferă muşchiului proprietatea de a se contracta, ca urmare a
impulsurilor nervoase motorii.
Calităţile caracteristice contracţiei musculare sunt forţa de contracţie şi amplitudinea
contracţiei, factori intrinseci ai activităţii musculare.
Forţa musculară depinde de trei componente, proprietăţi ale muşchiului care se
contractă, şi anume: mecanica musculară, arhitectura muşchiului şi locul de inserţie al acestuia.
Forţa de contracţie depinde de doi factori mai importanţi: numărul fibrelor musculare
ale unui muşchi şi lungimea acestora.
Cuplul de forţe.
Cuplul de forţe este format din două forţe paralele care acţionează asupra pârghiilor osoase,
dar în direcţii opuse.
Lanţurile musculare
Grupele musculare care pun în mişcare un lanţ cinematic (articular) formează un lanţ
muscular. Gruparea se realizează în sens longitudinal, de-a lungul lanţului articular.
Chingile musculare. Chinga musculară este o grupare funcţională, în formă de ansă,
formată din doi muşchi cu inserţia distală apropiată şi capetele proximale divergente.
Forţele interioare ale locomoţiei: pârghia ososă şi mobilitatea
articulară
3. Pârghia osoasă
A treia forţă a locomoţiei este reprezentată de acţiunea pârghiilor osoase. Segmentele
osoase asupra cărora acţionează muşchii se comportă, la prima vedere, ca pârghiile din fizică.
În mecanică, o pârghie este o maşină simplă. Maşinile simple sunt dispozitive utilizate
pentru ca în procesul de deplasare a unor corpuri să se poată reduce forţa aplicată, pe
seama deplasării mai mari a punctului de aplicare a acestor forţe.
Pârghia reprezintă de obicei o bară care se poate roti în jurul unui punct numit punct de
sprijin (S).
Scopul principal al utilizării pârghiei este acela
de a putea ridica o greutate mai mare, aplicând o forţă
mai mică. Deci, asupra pârghiei acţionează două forţe:
forţa care trebuie învinsă, numită forţa rezistentă –
R.
forţa cu ajutorul căreia este învinsă forţa rezistentă,
numită forţa activă – F.
În funcţie de raporturile dintre aceste trei puncte,
pârghiile se împart în:
pârghii de gradul I, cu sprijinul la mijloc – RSF.
pârghii de gradul II, cu rezistenţa la mijloc – SRF.
pârghii de gradul III, cu forţa la mijloc – SFR.
Distanţa dintre punctul de sprijin şi suportul uneia dintre forţe se numeşte braţul forţei
a, respectiv braţul rezistenţei b. Pentru ca o pârghie să fie în echilibru, momentele celor două
forţe faţă de punctul de sprijin trebuie să fie egale.
F
R b a
Pârghiile de gradul al –II –lea sunt pârghii de forţă şi sunt mai rare în organismul
uman. Un exemplu de pârghie de gradul al-II-lea se întâlneşte atunci când subiectul se ridică pe
vârful degetelor.
b
F
a
R
Pârghiile de gradul al-III-lea cele mai frecvente în organism, sunt pârghii de viteză,
permiţând ca printr-o forţă redusă să se imprime braţului rezistenţei deplasări foarte mari. De
exemplu, la nivelul articulaţiei cotului, pentru mişcarea de flexiune realizată de muşchiul biceps
brahial.
a
R
O
F b
Întrebări:
- Pârgia osoasă:generalităţi
- Pârgia osoasă de gradul I
- Pârgia osoasă de gradul II
- Pârgia osoasă de gradul III
- Momentul muşchiului
- Cuplurile şi lanţurile cinematice
- Gradul de libertate
- Funcţiile articulaţiei în cadrul aparatului locomotor
12. Forţele exterioare ale locomoţiei
Forţele exterioare ale locomoţiei
Mişcarea corpului în întregime sau a segmentelor acestuia se datorează atât forţelor
interioare ale locomoţiei, cât şi forţelor exterioare ale mediului în care organismul se
deplasează. Pentru ca mişcarea să se producă, forţele interioare ale corpului omenesc trebuie să
învingă forţele exterioare.
Forţele exterioare ale locomoţiei sunt:
forţa gravitaţională;
greutatea corpului şi a segmentelor acestuia;
presiunea atmosferică;
rezistenţa mediului;
inerţia;
forţele de acceleraţie;
forţa de reacţie a suprafeţei de sprijin;
forţele de frecare;
rezistenţe exterioare diverse.
În capitolul acesta vom dezvolta numai o parte din aceste forţe, celelalte fiind prezente
în alte capitole anterioare.
Greutatea corpului şi a segmentelor. Indiferent care este poziţia corpului,
greutatea acţionează vertical, de sus în jos, asupra centrului de greutate al corpului sau al
segmentului.
Valoarea acestei forţe exterioare depinde de masa segmentului care se mişcă (se iau în
considerare volumul, lungimea, densitatea segmentului sau segmentelor angajate în mişcare).
La corpul uman intră în calcul şi valoarea masei musculare, care poate modifica această
lege.
Presiunea atmosferică, indirect, este tot o forţă de acţiune a gravitaţiei, care
apasă asupra corpului cu o intensitate variabilă, direct proporţională cu viteza de deplasare.
Asupra corpului omenesc aflat în repaus acţionează o presiune atmosferică de peste
20.000 kg, repartizată uniform aproximativ 1Kg/cm2, la o suprafaţă corporală de 2m2.
Presiunea atmosferică are un rol deosebit de important în menţinerea în contact a
suprafeţelor articulare.
Acţiunea presiunii atmosferice asupra corpului este compensată de presiunea din
cavităţile toracică şi abdominală, cele două presiuni având valori egale.
Rezistenţa mediului. Mişcarea unui corp este influenţată de mediul fluid – gaz
sau lichid, în care se execută. O parte din energia corpului în mişcare se transferă mediului.
Acest transfer de energie se numeşte rezistenţă fluidă şi creşte cu viteza de deplasare a corpului.
Rezistenţa fluidă se calculează după formula:
R K S v 2 sin
în care
R = rezistenţa fluidului (kg)
K = coeficientul de rezistenţă stabilit în raport cu forma corpurilor şi densitatea
mediului.
S = suprafaţa celei mai mari secţiuni a corpului care deplasează în mediu, considerată
în raport cu axa de progresie.
v = viteza (m/sec)
sinα = sinusul unghiului de înclinaţie pe orizontală.
Din analiza acestei formule se pot deduce faptul că, rezistenţa mediului în care se
desfăşoară exerciţiile fizice poate fi diminuată prin micşorarea suprafeţei de secţiune (S) şi a
unghiului de atac (α).
Forţa de reacţie a suprafeţei de sprijin. Forţa de reacţie a solului derivă din legea
acţiunii şi reacţiunii a lui Newton. Reprezintă forţa de împingere de jos în sus a suprafeţelor
orizontale de sprijin ale corpului.
Forţa de reacţie a solului este rezultanta a trei componente vectoriale cu direcţii:
verticală, transversală şi anteroposterioară, care se transmit piciorului în timpul fazei de sprijin
a mersului şi în alergare.
Mărimea forţei de reacţie a solului depinde de mărimea masei corpului şi de valoarea
acceleraţiei centrului de greutate al acestuia.
Când corpul este în repaus apare o forţă de reacţie statică care este egală cu greutatea
corpului. Când corpul se află în mişcare, la greutatea acestuia se adaugă şi acceleraţia, suprafaţa
de sprijin dezvoltând o forţă de reacţie dinamică.
Rs = Gs
În cazul în care subiectul este împins în sus, în direcţie verticală, ca în sărituri, reacţia
dinamică (Rd) va fi egală cu greutatea statică (Gs) la care se adaugă forţa de inerţie (Fi).
Rd = Gs + Fi
Atunci când subiectul se lasă în jos spre verticală, ca în genuflexiuni, reacţia dinamică
va fi egală cu greutatea statică minus forţa de inerţie, deoarece acceleraţia se îndreaptă spre
baza de susţinere.
Rd = Gs - Fi
Din studiile efectuate de mai mulţi autori, reiese faptul că, alergarea dă o forţă de reacţie
mult mai mare decât greutatea corpului, comparativ cu mersul.
Forţa de frecare. În sporturile în care corpul alunecă pe suprafaţa de sprijin apare
forţa de frecare (F), care este direct proporţională cu greutatea corpului (G) şi cu coeficientul
de frecare (K), variabil, în funcţie de caracteristicile de alunecare ale suprafeţelor aflate în
contact.
F=G·K
Rezistenţele exterioare diverse sunt reprezentate de toate obiectele asupra cărora
intervine corpul omenesc şi acţionează asupra corpului din direcţiile cele mai variate.
Întrebări:
- Care sunt forţele exterioare ale locomoţiei?
- Acţiunea presiunii atmosferice asupra corpului
- Rezistenţa mediului
- Forţa de reacţie a suprafeţei de sprijin
- Forţa de frecare
Clasificarea mişcărilor în locomoţie
Mişcările complexe şi multiple, caracteristice locomoţiei umane se pot clasifica după
mai multe criterii.
Primele mişcări care apar pe scara filogenetică sunt acte reflexe simple, necondiţionate,
de apărare şi orientare.
1. În decursul ontogenezei, primele mişcări sunt tot acte reflexe necondiţionate,
denumite reflexe de specie. Pe măsură ce sistemul nervos se dezvoltă, locomoţia umană se
perfecţionează, putându-se distinge două tipuri de mişcări.:
Mişcări voluntare, care au ca punct de plecare impulsuri interioare, fără a fi
necesară o condiţionare aferentă.
Mişcări involuntare, care sunt acte reflexe – necondiţionate sau condiţionate de
un excitant provenit din mediul exterior.
2. Ţinând cont de participarea variată a tuturor grupelor musculare – agoniste,
antagoniste, sinergiste, fixatoare, neutralizatoare - din punctul de vedere al momentului
intervenţiei, al intensităţii de acţiune şi al rolului acestora, W.P. Bowen a propus următoarea
clasificare a mişcărilor.
Mişcări de tensiune slabă – scrisul, mişcările de fineţe şi îndemânare.
Mişcări de tensiune rapidă – mişcările de forţă.
Mişcări balistice – aruncările, lovirile.
Mişcări de oscilaţie – pendulările.
3. În funcţie de direcţia în care se execută, mişcările pot fi:
Rectilinii.
Curbilinii.
Rotatorii.
4. Dacă se au în vedere axa biomecanică de mişcare şi planul în care se execută
mişcarea, mişcările pot fi:
Flexiune-extensiune: axa de mişcare este transversală, iar mişcarea se execută în
plan sagital;
Abducţie-adducţie: axa biomecanică este sagitală, mişcarea efectuându-se în
plan frontal;
Rotaţie internă- rotaţie externă: axa de mişcare este verticală, planul de mişcare
fiind transversal.
5. În funcţie de participarea sau nu a subiectului, mişcările pot fi de două feluri.
Mişcarea pasivă este mişcarea executată cu forţă exterioară, la care subiectul nu
participă activ, nu îşi contractă muşchii.
Mişcarea activă este aceea executată de subiect, prin contracţia propriilor grupe
musculare, reprezentând şi o metodă de determinare a capacităţii funcţionale a grupelor
musculare examinate.
În general, mişcările pasive au amplitudine de mişcare mai mare decât cele active.
Întrebări:
- Mişcările voluntare şi involuntare
- Clasificarea mişcărilor în funcţie de participarea grupelor musculare periarticulare
- Clasificarea mişcărilor în funcţie de axa biomecanică de mişcare
- Mişcarea activă şi cea pasivă
Calităţile motrice: forţa, viteza, rezistenţa, îndemânarea, mobilitatea.
Deprinderile motrice complexe
Calităţile motrice au fost definite diferit de autorii care le-au studiat. Vă prezentăm două
dintre acestea.
„Calităţile motrice sunt acele laturi ale motricităţii care se manifestă în parametrii
identici ai mişcării, au acelaşi etalon de măsură şi se bazează pe mecanisme fiziologice şi
biochimice asemănătoare” (Demeter).
„Calităţile fizice sau motrice constituie premizele sau cerinţele motorii de bază pe care
un subiect (sportivul) îşi construieşte propriile abilităţi tehnice (de mişcare)”.
Gundlach şi Weineck împart calităţile motrice în două categorii:
Capacităţi condiţionale: forţa, viteza, rezistenţa
Capacităţi de coordonare: îndemânarea, mobilitatea.
Calităţile motrice prezintă două componente:
genetică, referitoare la caracterele înnăscute;
dobândită prin exerciţiu, care poate fi influenţată de condiţiile de mediu.
Rezistenţa sau anduranţa este „acea capacitate a omului de a depune o activitate, în
timp cât mai îndelungat, fără scăderea randamentului, în condiţiile funcţionării economice, a
organismului, învingerii oboselii şi a unei restabiliri rapide.” (10).
Anduranţa fizică este capacitatea întregului organism sau a unei părţi a acestuia de a
rezista la oboseală.
Anduranţa psihică se referă la capacitatea individului de a menţine, cât mai mult timp
posibil, un efort pe care este tentat permanent să-l abandoneze.
I Rezistenţa musculară locală este rezistenţa unei grupe musculare (1/6-1/7 din
întreaga musculatură). Aceasta depinde, în mare parte, de forţa specifică, de capacitatea
anaerobă, dar şi de rezistenţa generală.
Rezistenţa musculară locală se subîmparte în patru subtipuri, şi anume:
rezistenţa musculară aerobă dinamică;
rezistenţa musculară aerobă statică;
rezistenţa musculară anaerobă dinamică;
rezistenţa musculară anaerobă statică.
II Rezistenţa generală se evidenţiază când sunt angrenate în efort mai mult de 2/3 din
grupele musculare, iar lucrul este de durată şi de putere moderată. Termenul de rezistenţă
generală se referă la posibilităţile aerobe ale subiectului.
Rezistenţa generală aerobă reprezintă posibilitatea organismului de a menţine nivelul
constant al efortului, cât mai mult timp posibil.
Forţa
Forţa este acea calitate motrică prin care individul poate învinge o rezistenţă, datorită
contracţiilor musculare.
Organismul uman îşi manifestă forţa realizând eforturi în care, este prezent sau nu,
lucrul mecanic. Efortul prestat este de învingere, de menţinere sau de cedare, în funcţie de
rezistenţa care trebuie învinsă.
Este necesar să subliniem distincţia dintre forţa şi puterea musculară. Forţa înseamnă
învingerea rezistenţei fără condiţie de timp. Puterea se referă la lucrul mecanic efectuat în
unitatea de timp.
Criteriile de clasificare a forţei sunt diferite.
1. Masa musculară implicată.
Forţa locală este expresia forţei unui singur muşchi sau a unei grupe musculare.
Forţa generală implică contracţia întregii musculaturi scheletice.
2. Travaliul muscular şi regimul de funcţionare a muşchiului
În funcţie de prezenţa sau nu, a lucrului mecanic, forţa poate fi de două feluri.
Dinamică, când prin contracţie se efectuează un lucru mecanic (de exemplu,
deplasarea unui segment al corpului, ridicarea unei greutăţi)
Statică, în condiţiile unor contracţii izometrice fără efectuare de lucru mecanic,
ci doar cu dezvoltarea unei tensiuni mari intramusculare.
Viteza
Viteza este capacitata de a efectua mişcări cu mare rapiditate, timpul de execuţie fiind
minim pentru condiţiile date.
Viteza este capacitatea de a efectua acţiuni motrice într-un timp minim, în funcţie de
condiţiile impuse. Greaţie mobilităţii proceselor neuromusculare şi capacităţii musculaturii de
a dezvolta forţa (Frey).
Forme de manifestare a vitezei
După Frey viteza este de doua tipuri:
- viteza ciclică, care se referă la succesiunea de acţiuni motrice asemănătoare;
- viteza aciclică, care caracterizează toate acţiunile motrice izolate, mai mult
sau mai puţin stereotipe.
Capacitatăţile de coordonare
Capacitatea de coordonare este o calitate psihomotrice complexă care are la bază
corelaţia dintre sistemul nervos central şi musculatura scheletică, în timpul efectuării unei
mişcări. Îmbracă două forme.
Coordonare generală este rezultatul învăţării unei mişcări care se regăseşte în diferite domenii
al vieţii cotidiene, dar şi în diversele activităţi sportive.
Capaciatea de coordoare specifică este capacitatea de a putea combina actele motrice în cadrul
elementelor tehnice ale unui exerciţiu sau sport practicat.
Factori care condiţionează capacităţile de coordonare
Capacităţile de coordonare depind de o serie de factori:
- tonusul optim al scoarţei cerebrale şi mobilitatea proceselor corticale;
- coordoanrea intra- şi intermusculară;
- starea funcţională a receptorilor;
- alţi factori.
Formele supleţei
În funcţie de numărul articulaţiilor prin care se realizează mişcarea, se disting două
forme de supleţe: generală şi specifică.
Supleţea generală se refră la mobilitatea principalelor articulaţii mari ale corpului:
scapulohumeerală, coxofemuralăşi cele ale coloanei vertebrale.
Supleţea specifică priveşte o articulaţie anume şi îmbracă trei aspecte
a)Supleţea activă;
b)Supleţea pasivă;
c)Supleţea mixtă.
Factorii care influenţează supleţea articulară
Tipul articulaţiei.
Masa musculară.
Hipertrofia musculară
Tonusul muscular şi capacitatea de relaxare
Capacitatea de întindere musculară
Capacitatea de întindere a aparatului capsuloligamentar
Vârsta şi sexul
Starea de încălzire a aparatului locomotor
Oboseala
Ritmul circadian
Întrebări:
- Calităţile motrice: definiţie şi clasificare
- Rezistenţa locală şi generală;
- Criteriil de clasificare a forţei
- Formele de manifestare a vitezei
- Capacitatea de coordonare generală şi specifică
- Factorii care influenţează capacităţile de coordonare
- Supleţea aparatului locomotor: definiţievşi forme de manifestare