POCĂINŢA CA ÎNTOARCERE SPRE DUMNEZEU ÎN

PAGINILE VECHIULUI TESTAMENT

Pr.prep.drd. Cezar-Paul Hârlăoanu

Finalitatea vieţii fiecărei persoane umane este unirea deplină cu

Dumnezeu, adică sfinţirea propriei vieţi după îndemnul divin: „Sfinţiţi-vă
pe voi înşivă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt
sfânt.” (Leviticul 20, 7). Datorită căderii în păcat şi a denaturării relaţiei
Dumnezeu-om, Iahve a sădit în sufletul omului pocăinţa, pentru a-i oferi
acestuia posibilitatea de a reveni la El, Izvorul cel adevărat al vieţii.
Potrivit terminologiei scripturistice vechitestamentare păcatul ha'J'x;]:
(chatta), reprezintă un eşec, o abatere de la ţintă şi în acest sens o „ratare”
a binelui şi o trecere pe lângă acesta1. Traducerea grecească a Vechiului
Testament păstrează acelaşi sens redat de terminologia ebraică, a`marti,a
(amartia) aducând totuşi o noutate prin înţelegerea păcatului ca faliment2.
Privind astfel păcatul, nu putem să nu observăm că din punct de vedere
biblic el desemnează o depărtare de Dumnezeu în accepţiunea cea mai
clară a cuvântului. Săvârşind păcatul omul se vede în situaţia celui care a
greşit ţinta pe care şi-a ales-o, asemănarea cu Dumnezeu. Şi în acelaşi
sens, păcatul este un eşec al fiinţei umane în urcuşul pe care ea îl face spre
Tatăl cel ceresc. Falimentul spiritual al omului, greşirea scopului pentru
care a fost creat de Dumnezeu loveşte în relaţia de iubire existentă între
om şi Dumnezeu, aceasta cu atât mai mult cu cât „păcatul nu este numai o
distanţare de divinitate dar îl şi face pe om să se simtă în duşmănie cu
Dumnezeu”3.
Pentru a putea restaura relaţia dintre om şi Dumnezeu este nevoie de
o restabilire a legăturilor rupte prin păcatele săvârşite de către persoanele

1
Semen Petre, Păcatul boală a sufletului. Coordonate biblice, Ed. Panfilius, Iaşi,
2004, p. 3; vezi şi B.A. Milne, Păcat, în Dicţionar biblic, trad. Liviu Pup, John Tipei Ed.
Cartea creştină, Oradea, 1995, p. 988.
2
Semen Petre, op. cit., p. 4; vezi şi B. A. Milne, op. cit., p. 988; William Barclay,
Analiză semantică a unor termeni din Noul Testament, trad. Doris Laurenţiu, Ed.
Societatea Misionară Română, Wheaton, Illinois, 1992, p. 170.
3
Semen Petre, Reconcilierea după cărţile Scripturii vechitestamentare, în
„Teologie şi Viaţă”, nr. 1-4, 1994, p. 16.
200 Pr.prep.drd. Cezar-Paul Hârlăoanu

umane. Reaşezarea omului în „drumul” spre Dumnezeu nu se poate face

decât prin pocăinţa sinceră şi personală. Şi dacă păcatul nu este decât o
depărtare de Dumnezeu, o greşire a drumului ce duce spre împărăţia
cerurilor, pocăinţa nu poate şi, nu trebuie să fie decât o întoarcere spre
izvorul de binecuvântare care este Dumnezeu.
Terminologia biblică subliniază această realitate a pocăinţei,
redându-o prin doi termeni mx;n" (naham) şi bWv (şub). Primul cuvânt mx;n"
(naham) înseamnă a-i părea rău, a mângâia4, fiind însă folosit mai puţin
cu referire la om, desemnând mai mult părerea de rău pe care o simte
Dumnezeu când şi-a propus să pedepsească pe cineva5. Ebraicul bWv
(şub), folosit în Sfânta Scriptură pentru desemnarea pocăinţei omului nu
înseamnă decât „a se întoarce”, „a reveni”6, exprimând foarte bine ideea
unei călătorii, a unui pelerinaj ca desemnare a relaţiei existente între
Dumnezeu şi Israel7. Un alt sens extrem de important din perspectiva
relaţiei omului cu Dumnezeu este acela de „restabilire a unei stări de
prietenie, de filiaţie dintre om şi Dumnezeu”8. Termenul apare în cărţile
Vechiului Testament de 1050 de ori9, fiind folosit la toate formele
verbale. La forma Pa’al, verbul bWv poate desemna fie întoarcerea unei

4
Francis Brown, S.R. Driver, Charles A. Briggs, A Hebrew and English Lexicon
of the Old Testament with an Appendix Containing the Biblical Aramaic, Based on the
Lexicon of William Gesenius, Translated by Edward Robinson, Clarendon Press,
Oxford, p. 636-637.
5
J.D.G. Dunn, Pocăinţa, în Dicţionar biblic, p. 1038; vezi şi W. Morgan,
Repentance, în A Dictionary of the Bible dealing with its Language, Literature and
Contents including the Biblical Theology, vol. 4, Pleroma-Zuzin, Hendrickson
Publishers, Peabody, Massachusetts, 1988, p. 225.
6
Francis Brown, S.R. Driver, Charles A. Briggs, op. cit., p. 996-999. Vezi şi Jean
Gilbert, Pierre Grelot, Pocăinţă/Convertire, în Vocabular de Teologie Biblică, publicat
sub conducerea lui Xavier Leon-Dufour, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice de
Bucureşti, 2001, p. 551: „În context religios, (verbul şub) înseamnă a se abate de la ceea
ce este rău şi a se întoarce spre Dumnezeu”.
7
A. Boyd Luter Jr., Repentance, în The Anchor Bible Dictionary, vol. 5, Editor-in
chief David Noel Freedman, Doubleday, New York, 1992, p. 671.
8
Pr.conf.dr. Petre Semen, Reconcilierea după cărţile Scripturii vechitesta-
mentare, p. 13.
9
H-J. Fabry, bWv, în Theological Dictionary of the Old Testament, vol. XIV,
Edited by C. Johannes Botterweck, Helmer Ringgren and Heinz Josef Fabry, Translated
by Douglas W. Stott, William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids,
Michigan, 2004, p. 472.
 POCĂINŢA CA ÎNTOARCERE SPRE DUMNEZEU… 201

persoane la Dumnezeu, fie fuga de cel rău, căderea din comuniunea cu

Dumnezeu sau abandonarea legământului. De asemeni, termenul se poate
referi şi la Dumnezeu, care se poate întoarce spre Israel sau poate să îl
părăsească pe acesta10.
Corespondentul akadian al lui şub este termenul târu şi în codul lui
Hamurabi arată un bun ce s-a reîntors la posesorul său11. Prin aceasta se
poate afirma că şi termenul şub poate avea o semnificaţie juridică după
cum se poate vedea textul de la Levitic 25, 27-28, unde se vorbeşte despre
vânzarea pământului moştenit: „Atunci să se numere anii vânzării sale, şi
ce trece să întoarcă (byvihe - heşib) aceluia, căruia i-a vândut, şi se va
întoarce (bv" - şab) la moşia sa. Iar dacă nu va găsi mâna lui cât îi trebuie
să întoarcă (byvih" - haşib) aceluia, atunci pământul vândut de el va
rămâne în mâinile cumpărătorului până la anul jubileu, şi în anul jubileu
cumpărătorul va ieşi şi vânzătorul va intra în stăpânirea sa”. Textul de mai
sus este un text cu profunde conotaţii juridice, verbul şub fiind folosit
pentru a desemna un act cu valoare legislativă. Acţiunea pe care o descrie
şub este una de întoarcere a unui anumit bun către posesorul său de drept.
Aplicând acelaşi raţionament şi în sfera raportului dintre om şi
Dumnezeu, a relaţiei divino-umane distrusă de păcat, şub poate desemna
întoarcerea vieţii omului către Dumnezeu, singurul şi adevăratul posesor
al întregii vieţi umane. Păcatul, prin depărtarea de izvorul vieţii, schimbă
relaţia firească dintre om şi Creatorul său. Atunci trebuie să intervină
pocăinţa, care e văzută ca o întoarcere către Dumnezeu a ceea ce I se
cuvine de drept, adică a reorientării vieţii umane către El.
Septuaginta şi Noul Testament exprimă pocăinţa tot prin doi
termeni: epistre,fw (epistrepho) şi meta,noia (metanoia). Atât epistre,fw12
(epistrepho) cât şi meta,noia13 (metanoia) înseamnă a se întoarce înapoi, a
merge în sens opus, a se converti, arătând că pocăinţa nu este decât o

10
Ibidem, p. 480.
11
H. Cazelles, Israël du nord et arche d’alliance, în „Vetus Testamentum”, vol.
XVIII, nr. 2, 1968, p. 150.
12
A. Bailly, Dictionnaire Grec-Francais, Ed. Hachette, Paris, 2000, p. 776.
13
O traducere a termenului ar însemna o schimbare de sentimente, dar şi a
regreta, a se pocăi. Vezi A. Bailly, op. cit., p. 1263. Deşi atât bWv (şub) cât şi meta,noia
(metanoia) au acelaşi înţeles, Septuaginta nu-l traduce niciodată pe şub prin metanoia. H-
J. Fabry, op. cit., p. 514.
202 Pr.prep.drd. Cezar-Paul Hârlăoanu

reîntoarcere spre Dumnezeu. În momentul în care prin săvârşirea

păcatului omul a greşit ţinta spre care se îndrepta, intervine pocăinţa care
îl reaşează în starea de mai înainte, îl reîntoarce spre locul unde a greşit
drumul său pentru a putea alege calea cea dreaptă ce duce spre
Dumnezeu.

Pocăinţa în cuvântările profeţilor

Profeţii atenţionează mereu asupra păcatelor poporului şi implicit
asupra îndepărtării lui de Dumnezeu. Îndemnurile la pocăinţă se pot găsi
cu multă uşurinţă în cuvântările profetice, lucru arătat şi de prezenţa
termenului bWv la Pa’al, în scrierile profetice: de 206 ori în comparaţie cu
cele 113 prezenţe în Pentateuh14.
Starea de păcătoşenie în care se găsea Israel necesita o implicare a
divinităţii şi o aplicare a dreptăţii şi pedagogiei divine. Această pedagogie
se va concretiza în dramaticul eveniment al distrugerii Ierusalimului şi a
ducerii poporului în robie. Păcatele lor erau numeroase şi grave după cum
arată cuvintele profeţilor: „Voi furaţi, ucideţi şi faceţi adulter; juraţi
mincinos, tămâiaţi pe Baal şi umblaţi după alţi dumnezei, pe care nu-i
cunoaşteţi” (Ieremia 7, 9).
Păcatele înfierate de către profetul Ieremia reprezentau o adevărată
meteahnă a societăţii iudaice. Decadenţa comunităţii afierosite Domnului
era atât de mare încât nu se mai găsea nici un singur om care să fie drept
înaintea lui Dumnezeu: „cutreieraţi uliţele Ierusalimului, uitaţi-vă,
cercetaţi şi căutaţi prin pieţele lui: nu cumva veţi găsi un om, măcar unul,
care păzeşte dreptatea şi caută adevărul? Căci Eu aş cruţa Ierusalimul”
(Ieremia 5, 1-2). Privitor la acest verset textul ebraic aduce unele lămuri:
„Cutreieraţi (de mai multe ori) străzile Ierusalimului şi cercetaţi şi aflaţi şi
căutaţi (de mai multe ori) în locuri deschise, dacă veţi găsi un om, dacă o
fiinţă, făcând dreptate, căutând (de mai multe ori) adevărul. Şi Eu o voi
ierta pe ea (cetatea Ierusalimului n.n.)”. Folosirea formei de Piel pentru
verbele a cutreiera (jWv - şut) şi a căuta (vq;b" - baqaşh), oferă o conotaţie
extraordinară textului, dat fiind faptul că prin punerea acestor verbe la
Piel se arată intensitatea cu care trebuie săvârşită acţiunea redată de
verbele în cauză, respectiv de a cutreiera şi de a căuta. Dumnezeu, prin

14
H-J. Fabry, op. cit., p. 473.
 POCĂINŢA CA ÎNTOARCERE SPRE DUMNEZEU… 203

glasul profetului îndeamnă la o căutare profundă a unui om drept pe

străzile Ierusalimului. Este căutat un om care să fie găsit săvârşind
dreptatea, un om care să persiste în căutarea adevărului. Faptul că acel om
trebuie să caute adevărul de mai multe ori semnifică necesitatea unei
anumite statornicii în săvârşirea binelui. Oportunismul uman nu este
tocmai o „calitate” care să fie plăcută lui Dumnezeu. Inconsistenţa în
săvârşirea binelui, pendularea de la păcat la virtute şi căutarea adevărului
în mod aleatoriu nu reprezintă o adevărată slujire a lui Dumnezeu. De
aceea El caută un om care să aibă o anumită constanţă în căutarea
adevărului, în slujirea lui Dumnezeu şi în respectarea legii mozaice.
Pentru acel om, Dumnezeu va ierta cetăţii Ierusalimului păcatele pe care
le-a săvârşit.
Această hotărâre aminteşte de Sodoma şi Gomora şi de mijlocirea
lui Avraam pentru iertarea acelor cetăţi. Atunci Avraam a rugat pe
Dumnezeu pentru salvarea celor două cetăţi, cerând iertarea lor dacă în
ele se vor găsi 50 de drepţi. Şi coboară numărul drepţilor până la 10,
Dumnezeu făgăduind că dacă se vor găsi chiar şi numai zece drepţi în
cetate nu o va pierde (Facerea 18). Dar în cetate, Dumnezeu nu a aflat
decât un singur drept, pe Lot, nepotul lui Avraam şi a fost salvat numai
acesta împreună cu o parte din familia lui. Amintindu-şi de aceasta
Dumnezeu făgăduieşte că va ierta Ierusalimul dacă va găsi în el un singur
drept, un nou Lot. Atât de covârşitoare era iubirea lui Dumnezeu încât
scade numărul drepţilor din cetate la unul singur, de care va depinde
salvarea cetăţii de la distrugere. Un singur drept trebuie să fie în cetate
pentru ca ea să primească iertarea păcatelor ei. După cum pentru dreptatea
lui Lot, Dumnezeu a salvat şi familia lui, tot aşa acum pentru dreptatea
unui singur om Dumnezeu este gata să scape Ierusalimul de la distrugere.
Profetul Miheia arată extinderea acestei stări de lucruri asupra
întregii ţări. „Om cucernic nu mai este în ţară şi nici un om drept pe
pământ; toţi pândesc să verse sânge, unii întind cursă altora. Mâinile lor
sunt gata să săvârşească răul: căpetenia cere daruri, judecătorul cere plată
şi cel mare grăieşte după pofta sufletului său. Cel mai bun dintre ei este ca
un spin, cel mai cinstit dintre ei este mai rău decât un gard de mărăcini”
(Miheia 7, 2-4). Acesta este poporul către care se îndreaptă strigarea lui
Dumnezeu, îndemnul lui Dumnezeu spre pocăinţă, însă nimeni nu
răspunde Domnului. Isaia spune „că am strigat şi nu Mi-au răspuns; am
204 Pr.prep.drd. Cezar-Paul Hârlăoanu

grăit şi nu M-au auzit, au făcut fărădelegi înaintea ochilor Mei şi ceea ce

Eu nu binevoiesc întru Mine, au ales” (Isaia 66, 4).
Deşi păcatele poporului erau covârşitoare, Dumnezeu nu încetează
a-şi manifesta iubirea Lui faţă de el, căci prin profeţii Săi îi îndeamnă la
pocăinţă, la întoarcerea spre El, Cel ce este Dumnezeu adevărat:
„întoarceţi-vă (WbWv - şubu) către Acela de care adâncul vă desparte”
(Isaia 31, 6). Întoarcerea spre Dumnezeu aduce după sine binecuvântarea
divină: „întoarceţi-vă către Mine şi veţi fi mântuiţi” (Isaia 45, 22) şi viaţa:
„căutaţi-Mă şi veţi fi vii!” (Amos 5, 5). Pentru Dumnezeu cei păcătoşi
sunt asemeni unor copii răzvrătiţi ce s-au îndepărtat de părintele lor, iar
acesta îi cheamă înapoi la El: „întoarceţi-vă (WbWv - şubu), copii
răzvrătiţi, şi Eu voi vindeca neascultarea voastră” (Ieremia 3, 22), prin
vindecarea neascultării profetul înţelegând iertarea păcatelor săvârşite de
către popor. Pocăinţa poporului poate transforma blestemul în
binecuvântare, pedeapsa în răsplată, absenţa lui Dumnezeu într-o
permanentă veghe a Creatorului asupra lor: „întoarceţi-vă (WbWv - şubu)
către Mine şi atunci Mă voi întoarce (bWva" - aşub) şi Eu către voi”
(Zaharia 1, 3).
Pedagogia divină lucrează asupra inimii fiilor lui Israel, încercând
să întoarcă poporul către Dumnezeu. Dumnezeu atrage atenţia asupra
posibilităţii de a pedepsi casa lui Israel şi casa lui Iuda pentru neascultarea
lor. Necazurile se vor abate asupra poporului ca semn al depărtării lor de
Dumnezeu: „De aceea şi Eu v-am lăsat cu dinţii curaţi în toate cetăţile
voastre şi cu lipsă de pâine în toate sălăşele voastre, dar nu v-aţi întors
(~T,b.v:-aOlo - lo’şabtem) către Mine” (Amos 4, 6). Dumnezeu a abătut
seceta asupra poporului, a trimis ploaie numai asupra unor cetăţi, a trimis
lăcuste asupra recoltelor lor, ciuma a lovit poporul (Amos 4, 7-11), însă
toate acestea nu au reuşit să deschidă ochii şi inimile evreilor spre
Părintele lor. De aceea şi fiecare pedeapsă menţionată este urmată de
cuvintele „dar nu v-aţi întors către Mine”.
Pocăinţa presupune o întoarcere reală spre Dumnezeu, o schimbare
interioară, o dorinţă sinceră de a reveni la Domnul Dumnezeu. Jertfele de
ispăşire, de iertare a păcatelor nu erau de ajuns înaintea Domnului, mai
ales că ele deveniseră doar o simplă manifestare exterioară. Lipsite de
această valoare interioară şi morală, jertfele rituale au pierdut elementul
 POCĂINŢA CA ÎNTOARCERE SPRE DUMNEZEU… 205

lor cel mai de preţ15. La fel şi obiceiul iudaic a sfâşierii veşmintelor şi al

îmbrăcării în sac se cerea schimbat necesitând o dorinţă adevărată de a se
apropia de Dumnezeu: „întoarceţi-vă (Wbvu - şubu) la Mine din toată inima
voastră, cu postiri, cu plâns şi cu tânguire. Sfâşiaţi inimile şi nu hainele
voastre, şi întoarceţi-vă către Domnul Dumnezeul vostru, căci El este
milostiv şi îndurat” (Ioil 2, 12-13).

Chemarea la pocăinţă în Vechiul Testament

Vechiul Testament oferă numeroase exemple de oameni care s-au
întors spre Dumnezeu prin pocăinţă, dar sunt prezentate şi cazuri în care
oamenii au refuzat îndemnul Domnului de a se pocăi. Dată fiind
multitudinea de astfel de exemple nu vom insista decât asupra a trei
cazuri, fiecare cu caracteristicile sale: Adam şi Eva, regele David, profetul
Iona şi locuitorii cetăţii Ninive.

Adam şi Eva
Un prim îndemn la pocăinţă îl găsim chiar în primele capitole ale
Genezei, când Adam refuză recunoaşterea păcatului săvârşit. Momentul
căderii lui Adam este cunoscut, călcarea poruncii lui Dumnezeu fiind
începutul căderii întregului neam omenesc. Sfânta Scriptură spune că în
momentul în care au gustat din roadele pomului cunoştinţei binelui şi
răului, „li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi”
(Facerea 3, 7). Înainte de cădere primii oameni erau goi şi nu se ruşinau,
tocmai pentru că nu apăruse încă în conştiinţa lor ideea păcatului. Păcatul
a dus la observarea goliciunii lor, goliciune care vădea vidul spiritual al
celor care căzuseră în păcat. Văzându-se goi, Adam şi Eva încearcă să se
acopere cu frunze, fără a reuşi însă să stăvilească sentimentele de ruşine
care îi încercau. Unii teologi spun că acum trupul a încetat a mai fi vas
curat al duhului celui unit cu Dumnezeu, trupurile lor goale ducând la
apariţia unui vădit sentiment de deşertăciune16. Observarea propriei
goliciuni reprezintă conştientizarea faptului că ei au călcat cuvântul lui
Dumnezeu.

15
Paul – Marie de la Croix, L’Ancien Testament source de vie spirituelle, Les
Etudes Carmelitaines chez Desclee de Brouwer, Paris, 1952, p. 187.
16
Prof. Dr. Vasile Tarnavschi, Geneza. Introducere şi comentar, Societatea
Tipografică Bucovineană, Cernăuţi, 1907, p. 39.
206 Pr.prep.drd. Cezar-Paul Hârlăoanu

Odată intrat păcatul în lume, prin neascultare, primii oameni au

început a „câştiga experienţă” în persistarea într-o stare de păcătoşenie,
formându-se un adevărat lanţ al slăbiciunilor. Păcatul neascultării a fost
urmat de acela al nerecunoaşterii greşelii săvârşite, căci auzind glasul lui
Dumnezeu, Adam şi Eva s-au ascuns. Ascunderea demonstrează că celor
doi le era teamă de pedeapsa pe care Dumnezeu urma să le-o dea ca
urmare a călcării poruncii. Însă teama lor de Dumnezeu nu s-a concretizat
şi într-o recunoaştere a greşelii săvârşite. Dimpotrivă la întrebarea lui
Dumnezeu: „Adame, unde eşti?” (3, 9), acesta răspunde că „am auzit
glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns” (v. 10).
Unii comentatori au văzut răspunsul pe care îl dă Adam „am auzit glasul
Tău în rai”, ca pe o încercare de a distrage atenţia lui Dumnezeu de la
păcatul săvârşit, încercând să vorbească despre ultimul lucru care s-a
întâmplat după cădere: faptul că au auzit glasul lui Dumnezeu. Adam, în
încercarea sa da a ascunde păcatul şi a oferi lui Dumnezeu o explicaţie
pentru ascunderea lor, nu realizează că de fapt oferă lui Dumnezeu
dovadă a căderii lor17.
Întrebarea pe care o adresează Dumnezeu are un sens mai profund
decât cel ce se lasă descoperit la prima vedere şi anume: „în ce stare ai
ajuns?”. Sf. Ioan Gură de Aur arată că prin aceasta Dumnezeu îl întreabă
pe Adam: „Ce s-a întâmplat? Într-un loc te-am lăsat şi în alt loc te găsesc
acum; cu slavă te-am lăsat, îmbrăcat şi gol te găsesc acum. Unde eşti?
Cum ţi s-a întâmplat asta? Care tâlhar, care spărgător ţi-a luat aşa pe
neaşteptate toată bogăţia şi te-a lăsat atât de sărac? Cum ţi-ai dat seama de
goliciunea ta? Cine ţi-a răpit acea minunată haină cu care erai îmbrăcat?
Ce înseamnă această neaşteptată schimbare?… Ce s-a întâmplat, că
încerci să te ascunzi de Cel ce ţi-a făcut atâta bine şi te-ai ridicat la atât de
mare cinste?”18. Iar Sf. Simeon Noul Teolog vede în această întrebare un

17
U. Cassuto, A Commentary on the Book of Genesis, Part One, From Adam to
Noah, translated from the Hebrew by Israel Abrahams, The Magna Press, The Hebrew
University, Jerusalem, 1998, p. 156.
18
Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri. Partea întâia. Omilii la Facere (I), XVII, III,
trad. Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1987, p. 192.
 POCĂINŢA CA ÎNTOARCERE SPRE DUMNEZEU… 207

îndemn: „Hai, cugetă, nenorocitule, hai, ieşi de unde te-ai ascuns! De

Mine crezi că te poţi ascunde? Spune: am păcătuit!”19.
Şi pentru că Adam nu îşi recunoaşte cu sinceritate păcatul comis, i
se mai dă o altă şansă: „Cine ţi-a spus că eşti gol?” (v. 11), adică de unde
ştii acest lucru. Această întrebare pe care Dumnezeu o adresează lui
Adam este de fapt o invitaţie la mărturisirea păcatului săvârşit, la o
veritabilă întoarcere spre El. Dumnezeu ştia că Adam şi Eva călcaseră
porunca, cunoştea cauza goliciunii lor, dar dorea să vadă părerea de rău a
acestora pentru păcatul săvârşit. Părintele ceresc căuta în inima lor căinţa
sinceră pentru călcarea poruncii Sale, căuta lacrimile lor, căuta
deschiderea spre iertarea Sa. Însă iubirii pline de iertare manifestată de
Dumnezeu, Adam îi răspunde prin refuzul său de a-şi recunoaşte greşeala
săvârşită. Dimpotrivă, se afundă mai mul în păcatul neascultării aruncând
vina pentru căderea sa, asupra femeii şi implicit asupra lui Dumnezeu:
„femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am
mâncat” (v. 12). Adam nu avea nici o vină pentru fapta comisă, ci
vinovată este femeia pentru că ea l-a îndemnat să mănânce şi mai ales
vinovat este Dumnezeu care a creat-o pe ea20. Căci dacă Dumnezeu nu ar
fi făcut femeia, nici ea nu l-ar fi ispitit spre gustarea fructului oprit. Prin
aceasta, se observă manifestarea deplină a păcatului care intervine şi
distruge relaţiile dintre oameni şi dintre om şi Dumnezeu21.
După ce a primit refuzul lui Adam de a-şi recunoaşte greşeala,
Dumnezeu se întoarce şi către Eva pentru a asculta şi mărturisirea ei: „şi a
zis Domnul către femeie: Pentru ce ai făcut aceasta?” (v. 13). Sf. Simeon
Noul Teolog spune că „Dumnezeu vine la Eva, vrând să arate că pe drept
cuvânt şi ea va fi izgonită împreună cu el, întrucât nu vrea să se
căiască”22.

19
Sfântul Simeon Noul Teolog, Scrieri, II, Cateheze, Cateheza 5, trad. diac. Ioan
I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 79; vezi şi V. Tarnvaschi, op. cit., p. 40. Asemeni
Sfântului Simeon, vede şi el în întrebarea adresată de Dumnezeu lui Adam tot o invitaţie
la mărturisirea păcatului.
20
Sfântul Simeon Noul Teolog, op. cit., p. 81; vezi şi Idem, Scrieri, I, Discursuri
teologice şi etice, Discursul 1, trad. Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 117;
Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit., XVII, IV, p. 194.
21
Frank Michaeli, Le livre de la Genèse, (chapitre 1 à 11), Delachaux & Niestle,
Neuchatel, 1957, p. 54.
22
Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, p. 82.
208 Pr.prep.drd. Cezar-Paul Hârlăoanu

Sf. Simeon Noul Teolog, pentru a arăta cât de important era ca

Adam să se pocăiască, spune că dacă acesta şi-ar fi recunoscut păcatul şi
ar fi cerut iertarea de la Dumnezeu atunci „ar fi rămas în rai şi ar fi fost
scutit atunci printr-un singur cuvânt de tot cercul acela de zeci de mii de
lucruri rele cărora li s-a supus fiind surghiunit şi zăcând în iad atâtea
veacuri”23. Lipsa pocăinţei sincere, împreunată cu neascultarea poruncii
au dus la izgonirea lui Adam din rai.
Păcatul este cel care intervine în mod brutal în desfăşurarea firească
a relaţiilor dintre Adam şi Eva pe de o parte, şi a relaţiei lor cu
Dumnezeu, Cel care aşteaptă să acorde iertarea. După cădere Dumnezeu
cere de la ei pocăinţă, exact aşa cum cere şi azi de la fiecare dintre noi
atunci când prin păcat ne depărtăm de El. Dumnezeu se adresează pe rând
celor doi, mai întâi lui Adam şi mai apoi Evei tocmai pentru a arăta că
fiecare este responsabil de faptele sale şi că nu se cade a da vina pe alţii
pentru ceea ce noi am săvârşit. Atât Adam cât şi Eva sunt chemaţi separat
la mărturisirea păcatului, aşa cum şi noi suntem chemaţi fiecare în parte
spre a ne mărturisi păcatele în faţa duhovnicului care este doar un martor,
adevăratul Duhovnic fiind Însuşi Hristos. După ce refuză să se pocăiască
sincer, să-şi mărturisească fiecare păcatul lui, Adam şi Eva primesc
fiecare dintre ei pedeapsa cuvenită lor, primesc canonul pentru păcatul pe
care l-au săvârşit, pedeapsa „urmărind ţinerea în frâu a slăbiciunii speciale
a fiecăruia, manifestată în cauza care l-a făcut pe fiecare să
păcătuiască”24.
Acelaşi îndemn la o mărturisire personală a păcatelor săvârşite o
întâlnim şi în cartea Faptele Apostolilor cap. 5, unde este prezentată
pedeapsa lui Anania şi Safira. Aceştia împreună vânduseră ţarina şi
împreună ascunseră o parte din preţul ei, încercând astfel să mintă lui
Dumnezeu. Şi fiecare dintre ei este chemat în mod personal la mărturisire
şi tot în mod personal primeşte fiecare pedeapsa pentru păcatul săvârşit.

Regele David
Dacă Adam şi Eva nu reprezintă un model de pocăinţă, totuşi
Vechiul Testament este luminat de exemplul oferit prin viaţa regelui

23
Ibidem, p. 80
24
Pr.Prof. D. Stăniloae, Mărturisirea păcatelor şi pocăinţa în trecutul Bisericii,
în „Biserica Ortodoxă Română”, 3-4, 1955, p. 221.
 POCĂINŢA CA ÎNTOARCERE SPRE DUMNEZEU… 209

David, regele lui Israel care fusese ales de către Dumnezeu pentru a lua
tronul lui Saul, cel ce căzuse prin neascultare25. Păcatul lui David era
mare, căci el se făcuse vinovat de o întreită încălcare a decalogului: „să nu
ucizi” (Ieşirea 20, 13), „să nu fii desfrânat” (v. 14), „să nu doreşti femeia
aproapelui tău” (v. 17).
Într-o seară, plimbându-se David pe acoperişul casei sale a văzut-o
pe Batşeba, soţia lui Urie Heteul şi fiind aceasta „foarte frumoasă” (II
Regi 11, 2), i-a plăcut lui David de ea. Drept pentru care a trimis şi a
chemat-o la el şi s-a culcat cu ea. Rămânând ea însărcinată a trimis şi a
spus lucrul acesta lui David, care în loc să-şi recunoască greşeala,
încearcă să o acopere26. David îl invită pe Urie Heteul la masă, îi dă să

25
Căderea lui Saul s-a făcut prin neascultarea faţă de cuvintele Domnului. Căci
Acesta îi spusese să meargă şi să nimicească pe Amalec şi să piardă toate ale sale (I Regi
15, 3). Dar Saul a cruţat pe Agag, regele lui Amalec, precum şi toate turmele lor cele mai
bune şi tot ce era mai bun la amaleciţi şi tot ce era mic şi neînsemnat a fost pierdut de la
faţă lui Dumnezeu (v. 8-9). Ascultând cuvântul Domnului, Samuel mustră pe Saul pentru
faptele sale, pentru neascultarea de Domnul. Răspunsul lui Saul nu este pe placul lui
Samuel pentru că demonstrează că regele lui Israel ascultă glasul poporului iar cuvintele
Domnului au fost uitate. Recunoscând că a greşit Saul cere iertare de la Dumnezeu, însă
inima lui nu s-a întors către Domnul. Spre deosebire de David cel care-şi va recunoaşte
păcatul în faţa poporului şi-l va plânge înaintea tuturor oamenilor, Saul încearcă să
ascundă greşeala lui. El recunoaşte că a greşit, dar nu îndrăzneşte să se smerească
înaintea poporului: „am greşit; dar dă-mi acum cinste înaintea bătrânilor poporului meu
şi înaintea lui Israel şi te întoarce cu mine şi eu mă voi închina Domnului Dumnezeului
tău” (v. 30). Saul alege cinstea înaintea poporului în locul cinstirii dăruite de Dumnezeu.
Sf. Dimitrie al Rostovului (Călăuziri către veşnicile locaşuri, trad. Evdochia Şavga, Ed.
Sophia, Bucureşti, 1999, p. 144-145) arată diferenţa dintre pocăinţa lui David şi cea a lui
Saul şi explică motivele pentru care Dumnezeu a iertat numai pe unul dintre ei. „David,
după căderea sa, se îmbracă cu sac, iar Saul se făleşte cu veşminte noi împărăteşti; David
îşi smereşte sufletul cu post, mâncând cenuşă în loc de pâine, băutura cu lacrimi o
amesteca, iar Saul mânca la mese preastrălucite, bând şi veselindu-se. David se ridică în
miez de noapte pentru rugăciune, iar Saul îmbătându-se doarme în moi aşternuturi.
David îşi plânge păcatul său, iar Saul nici că se îngrijeşte. David osteneşte, iar Saul
trândăveşte”.
26
Potrivit lui Iosif Flaviu, Batşeba ar fi fost cea care a cerut regelui David să
acopere păcatul pe care-l săvârşiseră. Istoricul iudeu lasă să se înţeleagă că David a
chemat pe Urie cu scopul de a-l îndemna să meargă acasă la soţia sa, Batşeba. De
aceasta, David i-ar fi oferit el însuşi mai multe cupe cu vin lui Urie. Însă vinul nu a făcut
decât să-l adoarmă pe Urie fără a trezi acestuia interesul pentru soţia sa. Mâniat de eşecul
planului său de a ascunde păcatul săvârşit, David trimite scrisoarea lui Ioab prin care îi
210 Pr.prep.drd. Cezar-Paul Hârlăoanu

mănânce şi să bea şi „i-a arătat cinste” (II Regi 11, 13). În Orient, a invita
un om la masă era un semn de apreciere. Era un semn de pace, încredere,
frăţie şi iertare, adică a mânca împreună era semn de mare prietenie27.
Urie nu era un luptător oarecare, ci era unul dintre cei mai viteji
oameni din Israel cu dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de regele său.
Când David l-a trimis la casa sa, Urie s-a oprit la poarta cetăţii şi a dormit
acolo. Întrebat fiind de David de ce a făcut aceasta, Urie răspunde:
„Chivotul Domnului şi Israel şi Iuda sunt în corturi; stăpânul meu Ioab şi
robii domnului meu sunt în tabără, iar eu să mă duc la casa mea să
mănânc, să beau şi să mă culc cu femeia mea? Mă jur pe viaţa ta şi pe
viaţa sufletului tău că nu voi face aceasta” (II Regi 11, 11). Cuvintele
acestea trebuiau să aibă darul de a schimba hotărârea lui David, trebuiau
să-l facă pe acesta să vadă în Urie un slujitor demn de a fi răsplătit cu
cinste şi onoruri, iar nu cu trimiterea lui la moarte. Însă David era atât de
prins în păcatul său încât ochii săi se întunecaseră şi nu mai putea să vadă
adevărul. Trimite poruncă ca Urie să fie aşezat în luptă acolo unda va fi ea
mai crâncenă tocmai pentru ca acesta să fie lovit şi să fie ucis. Doar
moartea lui Urie pe câmpul de luptă a liniştit patima care-l cuprinsese pe
regele lui Israel. Batşeba rămasă văduvă, devine soţia lui David potolind
astfel patima acestuia.
A fost nevoie de venirea profetului Natan pentru ca David să
recunoască păcatul în care căzuse. Natan nu-l mustră în mod direct pe
David, căci raţiunea acestuia era întunecată de păcatul pe care-l săvârşise.
Iosif Flaviu spune că Natan care era „un bărbat binecrescut şi prevăzător”,
„şi-a dat seama că regii, când sunt cuprinşi de mânie, pun îndeobşte ceea
ce simt mai presus de dreptate”28. De aceea îi vorbeşte în pilde pentru a-l
face să înţeleagă adevărul. Într-o cetate erau doi oameni, unul bogat şi
unul sărac. Iar cel bogat avea multe vite mari şi mărunte, pe când cel sărac
nu avea decât o oiţă cumpărată de mică, crescută de el şi care hrănea pe el
şi copii lui. Dar când bogatul a primit vizita unui călător, a luat ca să
gătească cina, nu din turmele sale, ci a luat oiţa săracului. Pilda aceasta a

cere să-l aşeze pe Urie în locul unde lupta va fi mai puternică. Iosif Flaviu, Antichităţi
iudaice, VII, VII, vol. 1, trad. Ioan Acsan, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2002, p. 382.
27
Joachim Jeremias, New Testament Theology, Volume One, The Proclamation
of Jesus, translated by John Bowden, , SCM Press LTD, London, 1975, p. 115.
28
Iosif Flaviu, op.cit., p. 384.
 POCĂINŢA CA ÎNTOARCERE SPRE DUMNEZEU… 211

avut darul de a trezi în David spiritul de dreptate, conştiinţa că el este

regele lui Israel, pus de Dumnezeu pentru a guverna poporul cu
înţelepciune. Cere pedepsirea bogatului fără a şti că de fapt el este acela.
După ce David a hotărât pedeapsa ce se cuvenea celui bogat, profetul
Natan descoperă lui David adevărul despre pilda în cauză. Mustrat de
către profet, David îşi vine în fire şi conştientizează păcatul său: „am
păcătuit înaintea Domnului” (II Regi 12, 12). Recunoaşterea păcatului a
făcut ca Dumnezeu să ridice păcatul acesta de deasupra lui David,
pedeapsa primită fiind moartea fiului ce se va naşte ca urmare a călcării
legii. Sf. Ambrozie spune că „iuţimea iertării a mărturisit cât de fierbinte
i-a fost împăratului pocăinţa ce-a întors răutatea unei astfel de greşeli”29.
Roadele pocăinţei lui David pentru faptele sale au rămas mărturie
pentru toţi cei care vor să cunoască intensitatea pocăinţei acestuia.
Psalmul 50 constituie o mărturie clară a sincerităţii pocăinţei regelui
David: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea
îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea” (v. 1-2). Textul ebraic vorbeşte
despre ştergerea „fărădelegilor mele”, arătând că nu este vorba doar de un
singur păcat al lui David. S-ar putea afirma că acest psalm aminteşte şi
păcatul numărării poporului amintit la II Regi 24, respectiv I
Paralipomena 21, însă suprascrierea psalmului arată că acesta este în
strânsă legătură cu păcatul săvârşit de David cu Batşeba, soţia lui Urie:
„Când a intrat la el Natan profetul după ce a intrat la Batşeba”. Păstrând
această idee Septuaginta vorbeşte de un singur păcat, de ştergerea unei
singure fărădelegi30. Acest sens este subliniat şi de Sf. Părinţi zicând că
David „pentru un singur păcat cere cu lacrimi mulţimea îndurărilor”31.
„Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este
pururea” (v. 4), spune în continuare psalmistul David. Fiecare păcătos
cunoaşte fărădelegea lui pentru că el ştie păcatul pe care l-a săvârşit. Însă

29
Sfântul Ambrozie cel Mare, Episcopul Mediolanului, Pocăinţa, trad. Andreea
Stănciulescu, Ed. Cartea Ortodoxă, Galaţi, 2004, p. 8. Vezi şi Sf. Chiril al Ierusalimului,
Cateheze, trad. Preotul profesor Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003, p. 31: „Fapta s-a săvârşit repede; profetul
îndată a fost de faţă ca să-l mustre, iar cel ce a păcătuit îşi mărturiseşte greşeala. Şi
pentru că a mărturisit-o cu grabă, s-a vindecat foarte repede”.
30
Pr. Lector Alexandru Isvoranu, David, chip al pocăinţei (I), în „Mitropolia
Olteniei”, nr. 3-6, 1995, p. 41.
31
Sf. Ambrozie cel Mare, op. cit., p. 34.
212 Pr.prep.drd. Cezar-Paul Hârlăoanu

majoritatea au tendinţa de a ascunde păcatul în adâncul sufletului, pentru

ca să se aştearnă uitarea peste el. Sf. Ambrozie spune că „nici unul nu
poate zice „că fărădelegea mea eu o cunosc”, ci doar acela care poate să
simtă durere pentru ce a făcut, să osândească păcatul său, cel pe care-l
mustră neîncetat patimile sale”32. David spune că păcatul lui îi este înainte
pururea, semn că în fiecare zi, în fiecare ceas, el îşi aminteşte fapta
săvârşită. „Amintirea păcatului mă torturează pururea, urâciunea lui îmi
stă totdeauna înaintea ochilor”33.
Pocăinţa lui David nu se întinde numai pe o perioadă limitată ci ea
va marca întreaga lui viaţa: „spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu
lacrimile mele aşternutul meu voi uda” (Psalmi 6, 6). După ce s-a făcut
cunoscut păcatul său de către Dumnezeu prin proorocul Natan, David nu a
mai ascuns fapta sa: „păcatul meu l-am cunoscut şi fărădelegea mea n-am
ascuns-o, împotriva mea. Zis-am: Mărturisi-voi fărădelegea mea
Domnului; şi Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu” (Psalmi 31, 5-6).
În acelaşi psalm 50 David roagă pe Dumnezeu zicând „nu mă
lepăda pe mine de la faţa Ta şi Duhul Tău cel sfânt nu-l lua de la mine”
(v. 12). Psalmistul ştie că păcatul ne îndepărtează de la faţa lui Dumnezeu
şi de aceea prin rugăciunea aceasta el cere ca să se pună „capăt întoarcerii
de la noi şi să se întoarcă Duhul Sfânt la noi”34. Ca cel ce a fost martor al
căderii regelui Saul, David nu putuse uita ce se întâmplase cu acela atunci
când călcase cuvântul Domnului: „atunci s-a depărtat de la Saul Duhul
Domnului şi-l tulbura pe el un duh rău trimis de Domnul” (I Regi 16, 14).
Cunoscând viaţa lui Saul după ce a fost părăsit de Duhul Domnului,
David cere tocmai ca Duhul Lui să nu fie luat de la el, pentru a putea
rămâne în continuare în relaţie cu Dumnezeu.
Pentru că pocăinţa lui a fost sinceră, Dumnezeu l-a ridicat iarăşi la
starea pe care o avea înainte de căderea în păcat. Când regele Solomon,
fiul lui David, era pe patul de moarte Domnul îl mustră pe acesta pentru
păcatele sale. „Pentru că s-au făcut aceste lucruri cu tine şi pentru că tu nu
ai ţinut legământul şi rânduielile Mele pe care le-am poruncit, voi rupe

32
Sf. Ambrozie cel Mare, op. cit., p. 37.
33
Isidor cav. de Onciul, Cartea Psalmilor. Traducere şi explicare după textul
masoretic, Societatea tipografică bucovineană, Cernăuţi, 1898, p. 202.
34
A celui întru sfinţi părintelui nostru, Chiril, Arhiepiscopul Alexandriei,
Tâlcuirea Psalmilor (VIII), Psalmul 50, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 1, 1991, p. 59.
 POCĂINŢA CA ÎNTOARCERE SPRE DUMNEZEU… 213

regatul tău din mâna ta şi-l voi da slujitorului tău. Însă nu voi face aceasta
în zilele tale, pentru David, tatăl tău, ci din mâna fiului tău îl voi rupe. Şi
nu tot regatul îl voi rupe: o seminţie o voi da fiului tău, pentru David,
robul Meu, şi pentru Ierusalimul pe care l-am ales” (III Regi 11, 11-13).
Atât de mare a fost pocăinţa lui David, încât ea se răsfrânge şi asupra
fiului său şi asupra întregului regat al lui Iuda. Sfinţii Părinţi sunt unanimi
în a-l oferi pe David drept un exemplu vrednic de urmat pentru pocăinţa
sa35. „A păcătuit David, precum obişnuiesc împăraţii, dar a făcut pocăinţă,
a lăcrimat, s-a tânguit, aşa cum nu obişnuiesc împăraţii. A mărturisit
păcatul său, s-a rugat fierbinte pentru iertare, căzând la pământ şi-a plâns
necazul, a postit, s-a rugat, cu durere a lăsat norodului semnul mărturisirii
sale în vecii vecilor”36.

Iona şi ninivitenii
Un alt exemplu de pocăinţă din Vechiul Testament este oferit de
cartea profetului Iona, carte ce este o pildă clară a iubirii lui Dumnezeu.
Întreaga umanitate este creaţia Tatălui ceresc şi de aceea Dumnezeu este
îngrijorat de soarta lumii întregi. El nu se interesează numai de starea
religios-morală a poporului evreu, ci priveşte şi către celelalte popoare în
virtutea descendenţei adamice. Ca manifestare a iubirii divine întâlnim
chemarea la pocăinţă pe care Dumnezeu doreşte să le-o adreseze celor din
Ninive. Dragostea lui Dumnezeu faţă de om este prea mare pentru a nu
încerca ridicarea oamenilor către El. Cartea profetului Iona aduce două
exemple vii de pocăinţă: cea lui profetului Iona şi a ninivitenilor.
Iona este chemat de Dumnezeu pentru a fi trimis către Ninive şi a
propovădui acolo cuvântul Domnului. Chemării ce i se face, Iona îi
răspunde prin fuga de la faţă Lui, prin refuzul de a îndeplini misiunea care
îi fusese încredinţată. Sfânta Scriptură arată că trimiterea lui Iona către
Ninive se dorea a fi una grabnică. Folosirea celor două verbe de mişcare
„scoală”, „du-te” la imperativ arată porunca Domnului către Iona. Însă
textul ebraic nu interpune nici o conjuncţie între cele două verbe tocmai
pentru a arăta necesitatea grăbirii misiunii în Ninive. „Scoală-te şi du-te”
(1, 2) spune traducerea în română. Acelaşi lucru îl arată şi textul grecesc

35
Sf. Simeon Noul Teolog, op. cit., p. 91-92; Sf. Chiril al Ierusalimului, op. cit.,
p. 31.
36
Sfântul Ambrozie cel Mare, op. cit., p. 16.
214 Pr.prep.drd. Cezar-Paul Hârlăoanu

al Septuagintei: „avna,sthqi kai poreu,qhti”. Textul ebraic este foarte

precis în desemnarea poruncii divine: „%le ~Wq” (Kum lek), adică
„scoală-te, du-te!”.
Iona trebuia să se grăbească spre Ninive, iar nu spre Iope şi Tarsis.
Motivul pentru care Dumnezeu îl trimite în Ninive este clar „a urcat
păcatul lor până la faţa Mea”. Şi păcatele Sodomei şi Gomorei se urcaseră
până la Dumnezeu: „iar oamenii Sodomei erau răi şi tare păcătoşi înaintea
lui Dumnezeu” (Facerea 13, 13) sau „pogorî-Mă-voi deci să văd dacă
faptele lor sunt cu adevărat aşa cum s-a suit până la Mine strigarea
împotriva lor” (Facerea 18, 21), iar Dumnezeu a dorit întoarcerea lor către
El. De aceea cunoscând gravitatea faptelor lor Dumnezeu îl trimite
grabnic pe Iona către Ninive pentru a le oferi celor de acolo şansa de a
renunţa la păcatele lor.
Văzând cât de importantă era misiunea lui Iona către niniviteni
înţelegem şi cât de mare era păcatul pe care-l săvârşise prin fuga de la faţa
lui Dumnezeu37. Furtuna pe mare are darul de a-l face pe Iona să înţeleagă
că a greşit înaintea lui Dumnezeu. Interesant este că Iona nu recunoaşte
din prima greşeala sa, ci el persistă în refuzul divinităţii. Faptul că Iona a
intrat în corabie (1, 5) arată că el se afunda tot mai mult în păcatul său,
această coborâre reprezintând o adâncire în greşeală, o persistenţă în
păcat. Atât de mult se afundase Iona în păcatul său încât nici nu a realizat
ridicarea furtunii pe mare. Sfânta Scriptură spune că „se culcase şi
adormise” trezindu-se doar atunci când cârmaciul corabiei a venit la el.
Atât textul masoretic cât şi Septuaginta accentuează somnul adânc pe
care-l avea Iona: bk;v' (şacab) şi ~d;r' (radam), respectiv kaqeu,dw
(kateudo) şi re,gcw (renho). Textul masoretic spune că Iona „s-a întins să
doarmă şi a căzut într-un somn greu”38, iar Septuaginta arată că el „se

37
În acest sens se poate observa care este adevărata conotaţie a păcatului. Sf.
Scriptură îl prezintă adeseori folosind expresia „fuga de la faţa lui Dumnezeu”, tocmai
pentru a sublinia depărtarea păcătosului de Dumnezeu. În contextul cărţii Iona vedem că
păcatul reprezintă refuzul de a răspunde chemării pe care Dumnezeu o adresează omului,
reprezintă refuzul de a sluji lui Dumnezeu.
38
Pentru a înţelege profunzimea somnului lui Iona trebuie să privim termenul ~d;r'
(radam) ce mai poate desemna şi un somn de moarte. Aceeaşi rădăcină este folosită şi
atunci când este vorba de somnul pe care Dumnezeu îl aduce asupra lui Adam înainte de
a lua o coastă din el şi a o crea pe Eva.
 POCĂINŢA CA ÎNTOARCERE SPRE DUMNEZEU… 215

culcase spre a dormi şi a adormit profund”39. Somnul lui Iona este un

exemplu al somnului păcatului40. Pe cât de adânc dormea Iona şi nu se
trezise în timpul furtunii, tot aşa şi păcătosul nu se poate trezi din păcatul
în care se află şi se afundă tot mai greu în el nereuşind să-l lase în urmă.
Este nevoie de o intervenţie din afară pentru că păcătosul să se poată
îndrepta, este nevoie de intervenţia lui Dumnezeu.
Trezindu-se Iona înţelege ce se întâmplă în jurul său şi mai ales
după căderea sorţilor asupra lui, vede în furtuna de pe mare un mod în
care Dumnezeu vrea să-l pedepsească pentru păcatul său: „căci ştiu bine
că din pricina mea s-a pornit peste voi această vijelie” (1, 12). Pentru a nu
mai săvârşi un alt păcat şi a nu se face vinovat de moartea tuturor celor de
pe corabie, el cere marinarilor să-l arunce în apă. Fer. Ieronim subliniază
această atitudine a lui Iona faţă de cei care erau pe corabie, zicând:
„trebuie băgată de seamă deopotrivă mărinimia fugarului nostru: nu
tărăgănează, nu se ascunde, nu tăgăduieşte; ci, ca unul care îşi mărturisise
deja fuga, ia asupra lui pedeapsa de bunăvoie, dorind să piară el, ca să nu
piară ceilalţi pentru el şi, la păcatul fugii, să nu adauge şi nelegiuirea
uciderii altuia”41.
Odată aruncat în mare, Dumnezeu porunceşte unui peşte mare să-l
înghită pe Iona (2, 1). În pântecele peştelui Iona se pocăieşte pentru fapta
sa înălţând o rugăciune fierbinte către Dumnezeu. Ştiind mulţimea milei
şi a iubirii de oameni a lui Dumnezeu Iona nădăjduieşte că va fi scos din
pântecele peştelui. De aceea promite Domnului că îi va aduce jertfe cu
glas de laudă şi că va plini toate făgăduinţele sale (3, 10). Dumnezeu îi
ascultă glasul, iar peştele urmând cuvântul Domnului îl aruncă pe Iona la
ţărm. Rugăciunea pe care profetul o înalţă către Dumnezeu reprezintă
pocăinţa sa, întoarcerea spre faţa lui Dumnezeu care îl cheamă la El.

39
Kaqeu,dw (kateudo) are şi un alt sens pe lângă cel amintit. El nu înseamnă numai
o simplă întindere spre a dormi ci are şi sensul de „a lăsa legile să doarmă”. A. Bailly,
op. cit., p. 993. Somnul lui Iona era o gravă încălcare a poruncii divine, o nerespectare a
legii lui Dumnezeu şi de aceea se poate spune că prin comportamentul său Iona „lăsa
legile să doarmă”.
40
Fer. Ieronim vede în somnul lui Iona nu nepăsarea acestuia, ci tristeţea şi
mâhnirea lui pentru păcatul săvârşit. Ieronim, Comentariu la Cartea profetului Iona,
trad. Dan Batovici, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2004, p. 29.
41
Ibidem, p. 36.
216 Pr.prep.drd. Cezar-Paul Hârlăoanu

A doua trimitere la Ninive arată aceeaşi grabă a propovăduirii ca şi

mai înainte, semn că planul lui Dumnezeu în legătură cu Ninive nu fusese
schimbat: „Scoală-te, du-te către Ninive, cetatea cea mare” (3,2).
Dumnezeu îi pune la încercare credinţa lui Iona şi sinceritatea pocăinţei
sale întrucât acum îi cere ceva mai mult decât prima oară. Atunci nu
specificase nimic despre intrarea în cetate, însă acum cuvântul Domnului
este clar: „strigă în ea”, semn că era necesar ca Iona să intre în cetate. Dar
Scriptura spune că „a început Iona să intre în cetate cale de o zi” (3, 4) şi
abia apoi a început a striga asupra cetăţii cuvintele lui Dumnezeu. Ninive
era o cetate mare „cale de trei zile” iar Iona mergând cale de o zi s-a aflat
probabil cât mai aproape de mijlocul cetăţii. Profetul îşi manifestă dorinţa
de a arăta cât de sinceră fusese pocăinţa lui şi că el devenise un alt om, un
om nou care era dispus să împlinească făgăduinţele făcute lui
Dumnezeu42. În decursul acestei de-a doua trimiteri spre Ninive, Iona nu
se mai abate deloc de la cuvântul Domnului împlinindu-l întocmai. Dacă
cartea ar fi început cu cel de-al treilea capitol nici s-ar fi bănuit că Iona a
fugit de îndeplinirea cuvântului lui Dumnezeu. Modul în care acţionează
este cu adevărat demn de comportamentul unui prooroc al lui Dumnezeu.
De aici începe următorul exemplu de pocăinţă oferit de cartea
profetului Iona. Răspunsul ninivitenilor constituie al doilea model de
pocăinţă oferit de cartea profetului Iona. Trimiterea lui Iona către Ninive
constituie o ieşire din firescul acţiunii divine îndreptate către poporul ales.
Conform capitolului 10 din Facerea, Ninive a fost întemeiată de către
Nimrod, nepotul lui Ham. Istoria aminteşte această cetate ca fiind capitala
puternicului stat asirian, stat ce va distruge Regatul de Nord şi va risipi
cele 10 seminţii ale lui Israel. Ninivitenii nu erau nici pe departe un popor
religios, în sensul cunoaşterii Adevăratului Dumnezeu, după cum nu erau
nici purtaţi de măreţe idealuri morale.
Vorbind despre puternica armată asiriană istoria spune că aceştia
„nu cunoşteau ce e mila, jefuiau, nimiceau, tăiau, zdrobeau şi ucideau
mase de oameni cu metode sadice”43. Trimiterea lui Iona la Ninive arată
că asirienii săvârşeau multe păcate înaintea lui Dumnezeu, încât era

42
Fer. Ieronim spune că cele trei zile nu se referă la mărimea cetăţii Ninivei, ci la
faptul că Iona a străbătut un drum de trei zile într-o singură zi. Ieronim, op. cit., p. 57.
43
Constantin Daniel, Civilizaţia asiro-babiloniană, Ed. Sport-Turism, Bucureşti,
1981, p. 47.
 POCĂINŢA CA ÎNTOARCERE SPRE DUMNEZEU… 217

necesară o pocăinţă a lor pentru a fi salvaţi de la distrugere. În cadrul

gândirii israelite ei ar fi fost numiţi desigur păgâni, datorită statutului lor
religios-moral. Către aceştia se îndreaptă propovăduirea lui Iona,
propovăduire care nu îndemna deloc la pocăinţă după cum vedem din
cuprinsul cărţii, ci o vestire a distrugerii iminente a cetăţii: „patruzeci de
zile mai sunt şi Ninive va fi distrusă” (3, 4)44.
Auzind cuvintele lui Iona toţi locuitorii Ninivei au crezut în Domnul
şi au ţinut post ca semn al pocăinţei lor. Mai mult chiar, regele a dat
poruncă ca nimeni să nu mănânce nimic, nici măcar animalele, iar toţi
locuitorii cetăţii să se întoarcă de la păcatele lor şi să strige cu toţii către
Dumnezeu poate Acesta văzându-i se va răzgândi şi nu va mai distruge
cetatea. Efectul pocăinţei lor a fost unul imediat, vizibil pentru toţi, căci
„Dumnezeu a văzut faptele lor cele de pocăinţă, că s-au întors din căile lor
cele rele. Şi I-a părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care li le
făcuse şi nu le-a împlinit” (3, 10).
O asemenea pocăinţă, care să se întindă la toate fiinţele vii din ţară
şi care să aibă astfel de efecte nu existase în Israel. Putem vorbi doar de
pocăinţa regelui Iezechia, care prin rugăciunea lui a schimbat hotărârea
divină, Dumnezeu prelungindu-i viaţa. Mântuitorul Însuşi laudă pocăinţa
ninivitenilor: „Bărbaţii din Ninive se vor scula la judecată cu neamul
acesta şi-l vor osândi, pentru că s-au pocăit la propovăduirea lui Iona; şi
iată, mai mult decât Iona este aici” (Matei 12, 41; Luca 11, 32).

Concluzii
Chemarea la pocăinţă pe care Dumnezeu o adresează omului este o
chemare de a se întoarce la starea de dependenţă de Dumnezeu. Din
perspectivă biblică, pocăinţa reprezintă întoarcerea omului spre
Dumnezeu, spre izvorul vieţii şi al binecuvântării. Conştientizarea în

44
Textul masoretic arată că este vorba de patruzeci de zile până la distrugerea
cetăţii, în timp ce Septuaginte vorbeşte de trei zile până la distrugerea cetăţii. Mesajul
profetic vorbeşte de patruzeci de zile tocmai în virtutea faptului că aceste patruzeci de
zile erau necesare pentru ca ninivitenii să se pocăiască. Pocăinţa lor, însoţită de post era
de ajuns dacă ţinea patruzeci de zile. Despre importanţa acestei postiri găsim exemple la
Moise ce a postit patruzeci de zile, la Ilie şi mai ales la Mântuitorului Hristos. Era deci o
practică des întâlnită aceasta de a posti patruzeci de zile şi de aceea li se dă ninivitenilor
acest răgaz pentru ca ei dacă vor dori să poată schimba hotărârea divină prin pocăinţa
lor.
218 Pr.prep.drd. Cezar-Paul Hârlăoanu

fiecare clipă a necesităţii de a fi mereu într-o relaţie filială cu Tatăl cel

ceresc, poate constitui un îndemn spre întoarcerea către El căci „fără Mine
nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5).
Cuvintele rugăciunii Bisericii „nu este om care să fie viu şi să nu
greşească” subliniază realitatea păcatului în mijlocul oamenilor.
Capcanele pe care lumea de azi le întinde la fiecare pas sunt şi ele de o
realitate cât se poate de cruntă. Atitudinea de învins pe care mulţi creştini
o afişează în lupta cu păcatul şi de multe ori starea de deznădejde ce îi
cuprinde pe aceştia pot fi uşro depăşite prin pocăinţă. Sfânta Scriptură a
celor două Testamente demonstrează clar că prin pocăinţă suntem
reaşezaţi la strarea dinainte de a săvârşi păcatul. Întoarcerea sinceră către
Dumnezeu aşează viaţa fiecăruia pe făgaşul ei firesc, acela de a urma
drumul spre „asemănare”. De aceea lumea are nevoie de pocăinţă, de o
recunoaştere a slăbiciunilor sale şi de găsirea propriei identităţi. Toate
acestea prin participarea efectivă la lucrarea lui Dumnezeu în lume, în
familie şi în Biserică.

The Repentance as Turning Towards God in Old Testament’s Writings

Abstract: From a biblical point of view, sin is nothing more than a departure
from God Himself. Even the terminology which the Bible uses for the sin shows that man
misses his purpose: achievement of resemblance with God. This is the reason why
repentence is seen as a regret and as a wish of reinstating himself in his primordial
purpuse.
The hebrew term for repentence is „şub” and it means „to turn back” or „to
return”. So, for the sinner repentence is a recognition of the mistakes he made. But it is
not enough, because repentence is more than this: it’s an option for reinstating himself
in a living communion with God.
The prophets have said many times that the people will be punished for theirs
sins. This is the reason why they are shouting the words of God: „Come back to Me”.
Bible has many examples of how we should return to God, our Father. The Holy
Scripture is telling us what we should do and what we should not. We should not act as
Adam and Eve did in the garden of Eden, but we have to act as David, Jonah and the
people from Niniveh did.