7.

RECUPERAREA BOLNAVILOR
CU ACCIDENTE VASCULARE CEREBRALE

Recuperare;! poate fi considerată a treia dimensiune a medicinii, pri­

mele două fiind profilaxia .şi tratamentul clasic al bolilor prin metode me­
dicale sau chirurgicale.
Medicina contemporană consideră că, pe lîngă preocupările de profi­
laxie şi tratament în perioada acută a maladiilor, are obligaţia de a se
ocupa şi de bolnavii sechelari.
Desigur că recuperaren tinde în primul rînd la o mărire a potenţialu­
lui funcţional restant : reducerea unei paralizii, ameliorarea unor tulbu­
rări de vorbire. Dar în acelaşi timp, recuperarea caută să ajute pe cel su­
ferind să facă cît mai bine faţă vieţii, avînd o invaliditate stabilizată.
Deci, medicina orientată către boală trebuie să fie completată cu me­
dicina orientată către incapacitate, căci obiectivele ei nu sînt numai pre­
venirea şi vindecarea suferinţei, ci şi reinserarea pacientului, pe cît posibil,
la o viaţă socioprofesională normală.
Conceptul modern de recuperare include două aspecte fundamental
diferiţi1, dar intercorelate : recuperarea medicală şi cea socioprofesională.
Primul aspect revine în exclusivitate în competenţa reţelei medicale ;
cel de-al doilea ridică aspecte psihologice de orientare profesională şi de
asistenţă socială.
Există, în diferite ţări, unele aspecte neclare de terminologie, dar '.
noi termenul de recuperare este asimilat cu cel de reabilitare. Unii în­
trebuinţează denumirea de recuperare numai pentru revenirea funcţionali
(recuperarea motorie, a limbajului etc.), preferind termenul de readaptare
sau reinserţie pentru aspectele profesionale şi sociale. In sfirşit, pentru
primul aspect se poate utiliza denumirea de „reeducare funcţională", ia
pentru cel de-al doilea „readaptare socio-profesională".
Recuperarea impune munca în echipă, în care alături de medici de
diferite specialităţi lucrează şi asistente medicale, asistente sociale, psiho­
logi, logopezi, profe sori cultură fizică medicală etc. Activitatea de re
petare presupune cunoştinţe întinse în domeniul patologiei medicale spe­
cifice fiecărui bolnav în parte, precum şi o temeinică pregătire în domeniul
medicinii fizice.

162
 în afară de aceasta, mai este necesară şi o anumită capacitate de în­
ţelegere şi de dăruire pentru ajutorareia acestor persoane care au o in­
capacitate pe diferite planuri. Fără o puternică motivaţie, fără capacita­
tea de apropiere de universul personal particular şi fragil al persuaneîor
cu incapacitate, activitatea de reabilitare nu poate fi concepută. Boin vui
care în urma unor procese patologice variate a rămas cu o invaliditate
trebuie ajutat, antrenat să ducă o viaţă cit mai apropiată (în limita c a ­
pacităţilor sale restante) de viaţa normală.
Cu cîteva excepţii, persoanele handicapate trebuie antrenate sp. t
putea merge, spre a putea să-şi rezolve necesităţile curente şi activităţile
zilnice, spre a putea comunica cu cei din jur.
Este impresionant numărul persoanelor care trăiesc cu o infirmitate
sau cu o anumită limitare funcţională, fără a avea însă şi o incapacitate
de muncă, dacă sînt plasate într-o activitate corespunzătoare.
Studiile statistice au arătat că 30% din victimile unui accident ce
rebro-vascular devin dependente de o altă persoană, 10% solicită îngri­
jirea într-un cămin-spital, iar 40% prezintă invaliditate funcţională care
împiedică mobilitatea, practicarea îndeletnicirilor socio-profesionale sau a
activităţilor cotidiene.
în plus, datorită invalidităţii fizice, aceşti pacienţi sînt aproape toţi
deprimaţi psihic. Restul de 20% sînt recuperabili.
Se cunoaşte faptul că unii bolnavi care au suferit un atac vascular
cerebral, în special de mecanism ischemic, au tendinţa de ameliorare a
funcţiilor neurologice încă din timpul spitalizării. Cu toate importantele
îmbunătăţiri ca urmare a .resorbţiei edemului perifocal, a ameliorării vas-
cularizaţiei din zona afectată, a restabilirii autoreglării fluxului sanguin
cerebral şi a restaurării funcţionale a neuronilor interesaţi dar încă viabili,
cel mai adesea persistă diverse grade de afectare cerebrală reziduală, cu
invalidităţi care necesită mult timp aplicarea unor proceduri de reabilitare.
Majoritatea autorilor admit că un eficient program de recuperare
trebuie să înceapă încă din primele zile de la debut, desigur în raport cu
starea generală a pacientului.
In evaluarea parametrilor potenţialului de reabilitare trebuie să se
ia în considerare diversele manifestări patologice : deficitul motor, spasti-
citatea, ataxia, algiile, fenomene afazice şi apracto-agnozice, deficitele vi­
zuale, auditive, tulburările sfincteriene, deficitele de schemă corporală şi
de orientare spaţială, instabilitatea emotivă, tulburări psihice şi altele.
Desigur, mai trebuie să se ţină cont de starea funcţională dinainte
de ictus (starea mintală, activitatea profesională, abilităţile fizice, diversele
aptitudini), de situaţia social-profesională, social-economică şi familiară,
precum şi de diversele alte boli asociate.
Studii recente au precizat parametrii care influenţează pozitiv sau
negativ rezultatul unui program de reabilitare la cei cu suferinţă vascu
Iară cerebrală. Rezultatul funcţional bun : etatea tînără, absenţa unor boli
asociate, spasticitatea moderată, absenţa fenomenelor sfincteriene, tulbu­
rări de limbaj absente sau discrete de tip expresiv. Rezultatul funcţional
nefavorabil : etatea înaintată, hemiplegie flască care datează de mai multe
luni, tulburări mintale, afazie globală sau predominant receptivă, fenomene
sfincteriene, deficit al cîmpului vizual, tulburări ale imaginii corporale
etc. Stigmatul de irecuperabil nu trebuie atribuit decît acelor pacienţi care Incapacitatea <
după o evoluţie îndelungată (luni de zile) demonstrează fie o absenţă to­ cient şi de familia
tală a reinstalării motilităţii, fie o stare psihică profund alterată, ce face cît mai repede pos
ca bolnavul să fie incapabil să se asocieze în mod activ şi conştient tera­ la fel pentru unele
peutului. Recuperarea fi
pentru hemiplegie,
Recuperarea motorie reprezintă primul obiectiv. Ea este cu atît mai
la pat, predispus 1;
eficientă cu cît începe mai precoce. Cele mai bune rezultate se obţin în
să umble îşi recapi
primele săptâmîni şi chiar în primele luni ; potenţialul de recuperare este
sare reabilitării sal<
redus după 6 luni şi practic nul după un an. Severitatea deficitului motor
nu este totdeauna în relaţie directă cu prognosticul recuperării motorii, Exerciţiile de
deoarece un deficit motor intens se poate recupera destul de bine. Mai este susţinut, apoi
importantă este evoluţia sa în timp. Cînd paralizia are tendinţă să re- servi de baston.
greseze în primele două săptămîni, rezultatele sînt de obicei favorabile. Recuperarea r
Evoluţia regresivă a paraliziei trebuie urmărită periodic utilizînd proce­ lor şi stereotipiiloi
dura de cuantificare a deficitului motor. S-au imaginat numeroase sisteme de mers trebuie o
de testare care se bazează nu atît pe aprecierea mişcărilor izolate efec­ cu ajutorul unor d
tuate de bolnav, cît pe posibilitatea sa de a rezolva o serie de gesturi Recuperarea i
utile, care reprezintă grade din ce în ce mai mari de autonomie motorie. individualizate în f
Examinările cuantifică performanţele motorii crescînde în diferite ac­ Kinetoterapia
tivităţi uzuale corelate cu rezultatele testărilor psihologice. Recuperarea care ale braţelor,
neuromotorie se bazează pe mişcarea concepută ca un complex de feno­ articulare instalate
mene psiho-neuromotorii şi în care există o participare activă şi conşti­
Terapia ocupa
entă a bolnavului.
posibilitatea efectv.
. Cel suferind, fiind stimulat cu pricepere şi perseverenţă poate ajunge autonom prin fok
principalul artizan al recuperării sale. că sustrage bolnav
Iniţial, tratamentul vizează supravieţuirea şi bolnavul trece etapa de liorează forţa, coor
la' patologic ia funcţional. Recuperarea neuromotorie tinde mai departe, Modelarea lut
de la funcţional la profesional, aceasta însemnînd eliminarea dependenţei ţile menajere per;
sociale a pacientului, precum şi asigurarea premiselor pentru eventuala mai fine, precum
lui reinserţie socială. bimanuale.
Obiectivele imediate ale reabilitării constau în obţinerea unei auto­ Cu ocazia miş
serviri din partea bolnavului şi a posibilităţii de a merge neasistat. riior şi a anchiloz
' Ca tehnici şi metode, reabilitarea motorie se bazează în special pe mai fiziologice şi ]
kmetoterapie şi pe terapia ocupaţională. Se impune în'
Kirkmaye-r a descris o recuperare motorie progresivă care comportă tatea : sisteme spe
5 stadii, mergînd de Ia decubit dorsal la şedere activă, ortostatism, m e r » dice detaşabile, dis
şi .terapie ocupaţională. Pentru fiecare din aceste 5 stadii există o gamă tabile membrelor şi
rle" exerciţii specifice cu mişcări pasive şi mişcări active folosind o serie Combaterea si
de dispozitive. herniparetic repre;
Cînd deficitul este mare şi există şi contractură, realizarea mişcărilor neapariţia ei într-i
este mult facilitată dacă pacientul este plasat în apă caldă. Astfel, greu­ şanse reduse de re<
tatea corpului este redusă, iar forţa musculară pentru deplasarea segmen­ O hemiplegie
telor corporale d i m i n u a ; totodată se reduce şi spasticitatea. In general, s^u absente.
bolnavul nu tiebuie pus să facă mişcări izolate cu diferitele segmente, ci Dar, pe de al',
trebuie reînvăţat să îndeplinească gesturi utile legate de activitatea prac­ procesul recuperaţi
tică, gesturi pe care le-a mai făcut înainte de a se îmbolnăvi şi care sînt Spasticitatea e
rtiai uşor redoMftdîte nrin caracterul lor semiautomat. iar ulterior devin
 Incapacitatea de a se hrăni, spăla, îmbrăca este acut resimţită de pa­
cient şi de familia sa. In măsura posibilităţilor, bolnavul trebuie antrenat
cît mai repede posibil la îndeplinirea actului hrănirii cu mîna îndemnă ;
la fel pentru unele activităţi igienice.
Recuperarea funcţională a mersului este poate cel mai important lucru
pentru hemiplegie, trasînd o adevărată graniţă între pacientul imobilizat
la pat, predispus la complicaţii variate şi bolnavul care o dată ce a reuşit
să umble îşi recapătă optimismul, efectuînd în continuare eforturile nece­
sare reabilitării sale motorii.
Exerciţiile de mers trebuie să aibă o progresivitate ; iniţial bolnavul
este susţinut, apoi va merge între două bare paralele, după care se va
servi de baston.
Recuperarea mersului are drept ţel revenirea tuturor automatisme-
!or şi stereotipiilor motorii care contribuie la mersul normal. Exerciţiile
de mers trebuie completate cu exerciţii de urcare şi coborîre a scărilor
cu ajutorul unor dispozitive special amenajate.
Recuperarea mişcărilor membrului superior începe prin exerciţii
individualizate în funcţie de posibilităţile pacientului.
Kinetoterapia trebuie să urmărească progresiv posibilităţile de miş­
care ale braţelor, mîinii şi degetelor, să reducă edemul local şi redorile
articulare instalate.
Terapia ocupaţională (ergoterapia) are scopul de a crea pacientului
posibilitatea efectuării unor acte uzuale ale vieţii, căpătînd un caracter
autonom prin folosirea potenţialului funcţional. Ergoterapia nu numai
că sustrage bolnavul de la preocupările sale şi-1 încurajează, dar şi ame­
liorează forţa, coordonarea şi randamentul activităţilor motorii.
Modelarea lutului, montarea unor piese mecanice, ţesutul, activită­
ţile menajere permit o continuă perfecţionare a mişcărilor din ce în ce
mai fine, precum şi redobîndirea unei bune coordonări a activităţii
bimanuale.
Cu ocazia mişcărilor membrelor se va urmări prevenirea contractu­
rilor şi a anchilozelor articulare, prin aşezarea membrelor în poziţii cît
mai fiziologice şi prin schimbarea periodică a posturilor.
Se impune întrebuinţarea unor mijloace menite să uşureze mobili­
tatea : sisteme speciale de transfer din pat în cărucior, sisteme ortope­
dice detaşabile, dispozitive speciale de baie, bare, aparate mecanice adap­
tabile membrelor şi grupelor musculare, instalaţii de electroterapie şi altele.
Combaterea spasticităţii. Este cunoscut faptul că spasticitatea la un
hemiparetic reprezintă un parametru oarecum favorabil, de dorit, ^căci
neapariţia ei într-un termen de 4-6 săptămîni este o indicaţie nefastă, de
şanse reduse de recuperare funcţională.
O hemiplegie care rămîne flască are posibilităţi recupertorii minime
s^u absente.
Dar, pe de altă parte, o spasticitate intensă constituie o piedică în
procesul recuperator.
Spasticitatea este la început un avantaj, ea putînd favoriza mersul,
dar ulterior devine un adversar redutabil al procesului de recuperare,

165
prin faptul că împiedică desfăşurarea mişcărilor voluntare. în c o m b a ­
terea spasticităţii se administrează miorelaxante, unele cu acţiune asu­
pra plăcuţei motorii, deci de tip curarizant, altele cu efect asupra siste­
mului nervos central (Paraflex, Mydocalm, Clorzoxazona, Lyseen, C o l -
tamyl, Dorsiflex, Norflex Valimex, Equadil etc.).
Se folosesc şi procedee chirurgicale : blocarea nervilor motori şi a
rădăcinilor corespunzătoare muşchilor în stare de spasticitate cu soluţii
diluate de fenol, tenotomii, neurotomii, radicotomie posterioară, aparate
ortopedice etc.
Mijloacele fizioterapeutice de recucere a spasticităţii se referă la hipo­
termia locală (efectul crioterapiei s-ar explica prin diminuarea activităţii
fibrelor gamma cînd temperatura cutanată scade la 25°), galvanoterapia
uşoară, kinetoterapia cu tehnici menite să reducă reflexele de extensie
şi metode de „biofeedback", ce utilizează o aparatură ce permite c o n ­
ştientizarea pacientului asupra parametrilor mişcării pe care o face
şi asupra relaxării.
Distrofia simpatică reflexă se referă la un context simptomatic apărut
în hemiplegie, constînd în dureri la nivelul membrului superior, edeme,
cianoză şi limitarea extensiei mîinii şi degetelor.
Tratamentul constă în mobilizarea segmentelor membrului superior,
împachetării cu parafină, acupunctura etc.
Umărul dureros prin periartrită constă într-o tulburare degenerativă a
structurilor extraarticulare periumerale. Umărul dureros împiedică func­
ţiunile active ale membrului superior şi ca atare posibilităţile de recupe­
rare. Tratamentul implică infiltraţii locale cu xilina, hidrocortizon, Boicil
sau acupunctura.
Se mai practică împachetări calde, diatermie, ultrasonoterapie etc.
Tulburările sfincteriene de tip retenţie sau incontinenţă în faza acută,
cînd bolnavul este comatos, solicită menţinerea permanentă a sondei uri­
nare, pentru a se evita infecţiile urinare sau escarele.
Antrenamentul vezical trebuie început cît se poate de repede după
ce pacientul devine vigil şi cu posibilitatea de cooperare. Iniţial se leagă
cateterul, iar vezica se goleşte la intervale de o oră, iar după cîteva zile,
perioada se măreşte la 2—3 ore.
După reluarea activităţii urinare spontane trebuie să se asigure golirea
vezicii tot la 2—3 ore, în special după mese, înainte şi după activitatea fi­
zică, înainte de culcare şi la trezirea din somn.
Dacă incontinenţa urinară persistă mai mult de 8 săptămîni, se apre­
ciază un prognostic nefavorabil, atunci cînd nu există o cauză urologică
care să motiveze incontinenţa.
Reabilitarea afaziei. Cauza cea mai frecventă a tulburărilor de tip
afazic o constituie patologia cerebro-vasculară. Deşi terapia tulburărilor
de limbaj reprezintă un aspect teoretic şi practic de larg interes, există
încă multiple aspecte contradictorii, ceea ce 1-a determinat pe Bay (1983)
să afirme că pe plan ştiinţific tratamentului afaziei îi lipseşte o bază teo­
retică, iar practic lipseşte un sistem de lucru, existînd atîtea metode cîţi şi
terapeuţi.

166
 procesul de recuperare a tulburărilor de limbaj se întrebuinţează:
-r-_- :tul medicamentos de tip :
[mipramina (Antideprin) în doze de 25 mg pînă la 100 mg zilnic.
•-" " v - - . - . ' starea de depresiune a afazicului şi l-ar stimula să vorbească
Pe de altă parte, ar avea şi o acţiune dozinhibitorie asupra unor
•gg:-se latente de limbaj, pe care afazicul nu este capabil să le folosească
şantan.
Substanţe psihotone de reglare metabolică (Meclofenoxat, Lucidril,
-.. Glutaminol, Cleregile e t c ) .
c) Preparate de Piracetam (Nootrop, Nootropil, Piramem, Normabrain).
Tratamentul de reabilitare propriu-zisă este foarte c o m p l e x şi ţine
- ie o serie de principii :
— nu se reduce propriu-zis afazia, ci afazicul şi ca atare se are în
vedere forma clinică a tulburărilor de limbaj, nivelul anterior al instruc-
:-L :?.:ea, prezenţa sau absenţa defi itului motor sau a altor tulburări
- gice, condiţiile de m e d i u ;
— se ţine seama de faptul că afazicul îşi modifică personalitatea,
•eoarece prin alterarea limbajului interior se produce o importantă tulbu­
rare in gîndirea conceptuală verbală şi în bagajul de cunoştinţe teoretice
«i practice.
Evaluarea obiectivă a fenomenelor afazice se face prin codificare pe
forme clinice (expresivă, receptivă, globală, amnestică). Pe baza testelor
se va ţine cont de dinamica reabilitării spontane şi a reeducării intenţio­
nale în funcţie de tipul de afazie, de vîrstă şi de durata scurtă de la
debut şi pînă la momentul examinărilor succesive.
Reeducarea la afazicii receptivi (sensoriali) incumbă serioase difi­
cultăţi.
Reabilitarea limbajului are maximum de eficienţă în perioada cu­
prinsă între luna a doua pînă la luna a şasea de la debut. Primele eforturi
ile reeducatorului se vor direcţiona spre conştientizarea pacientului cu
scopul de a redobîndi intenţia sa de comunicare verbală.
După ce se stabileşte tipul de afazie şi intensitatea tulburării limba­
jului, se utilizează multiple canale de comunicare (auditive, vizuale e t c ) .
în raport cu preferinţele şi cu posibilităţile existente se aleg scheme
de examinare şi teste, baterii de teste diferenţiale. Problema majoră constă
în a ajuta afazicul să utilizeze simbolurile verbale grafice şi fonice, precum
şi recunoaşterea şi corectarea diferitelor greşeli.
Permanenta recunoaştere şi corectare a greşelilor reprezintă metoda
cea mai importantă de reabilitare a afazicului. Aici intervin metodologii
specifice care ţin de apanajul logopedului. Dar fiecare persoană din antu-
raj, în special membrii familiei pot contribui activ la acest proces. Şedin­
ţele colective de reeducare verbală sînt utile ; ele se fac zilnic în prima
iună, iar ulterior de 2—3 ori pe săptămînă, cu durata de maximum o oră
pentru fiecare şedinţă.
Rezultatele reabilitării limbajului sînt variabile, putîndu-se uneori
iiţine doar o posibilitate liminară de comunicare sau, rar, o vindecaro
• tulburărilor.
Oricum, reabilitarea în afazie reprezintă un drept inalienabil al b o l ­
navului, rezultatele obţinute justifică necesitatea întrebuinţării acestor

167
metode pe o seară largă, căci redînd acestor suferinzi posibilitatea de c o ­
municare, înseamnă a-i insera în societate total sau parţial, în funcţie de
rezultatele obţinute.
In ceea ce priveşte postcura, recuperarea profesională şi perspectivele
de readaptare socială, trebuie de menţionate următoarele :
Perioada de postcură la pacienţii care au obţinut un profit după pro-
giamul de reabilitare, dar care nu prezintă decît o parţială ameliorare a
hemiparezei, creează adeseori probleme dificile. Este important ca pacien -
tul să fie orientat în timpul fazei active a programului de reabilitare în
asemenea m o d încît să-şi substituie deficitul funcţional şi să-şi accepte
infirmitatea reziduală.
S-a observat că terminarea bruscă, abruptă a terapiei, fără o prealabilă
pregătire, poate să inducă o reacţie disforică. Se impune continuarea unei
terapii fizice conform unui program mai redus, pentru o perioadă nede­
finită de timp.
Reabilitarea hemipareticului şi a disfazicului în familie şi în societate
solicită o cooperare complexă a familiei cu medicul, psihologul şi cu ser­
viciul de asistenţă socială.
Recuperarea profesională se face cu grijă, în raport cu intensitatea
infirmităţii, cu profesiunea anterioară şi cu responsabilitatea activităţii.
Unii bolnavi îşi pot relua munca anterioară, alţii pot fi reprofilaţi, iar
alţii vor fi pensionaţi, dacă vor fi apţi de a-şi manifesta, în anumite limite,
o serie de preocupări în cadrul familiei şi al propriei gospodării.
Desigur că idealul este ca pacientul să se reintegreze cît mai bine în
viaţa familiară, socială şi profesională.
Aspectelor de recuperare medicală (care cad în competenţa persona­
lului medical) li se adaugă şi aspectele de reabilitare pe plan socio-profe­
sional (care revin psihologului, asistentei sociale şi anturajului).
Activitatea recuperatorie desfăşurată pentru hemiparetic este rezul­
tanta unei munci de echipă cu o eşalonare şi cu o metodologie adecvatei
fiecărei etape pe care o străbate cel suferind în drumul său spre ameliorare
sau chiar însănătoşire.
Obiectivul final este resocializarea bolnavului, revenirea în mediul
familiar şi plasarea sa într-o activitate ori de cîte ori este posibil acest
lucru.
Fenomenul de resocializare nu reprezintă un supliment de reeducare
fizică, ci un element dinamic al procesului de reabilitare.
Această activitate continuă solicită din partea personalului de îngri­
jire multă răbdare, perseverenţă şi înţelegere. Contactul afectiv cu pacien­
tul este o condiţie necesară.
Rezultatele optime se obţin la un procentaj redus de pacienţi, dar la
majoritatea se realizează posibilitatea deplasării fără ajutor şi a autoser­
virii elementare, ceea ce înseamnă destul de mult.
Pe plan psihologic sînt demne de menţionat modificările survenite în
personalitatea suferindului, ca o reacţie faţă de invaliditatea creeată de
boala cerebro-vasculară. Bolnavul paralizat şi uneori cu tulburări ale
vorbirii este pus dintr-o dată în situaţia unei reajustări la mediul social
faţa de care se găseşte într-o situaţie de inferioritate. La aceasta se mai
adaugă ş-i teama repetării ictusului. Trebuie, de asemenea, să se ţină seama
de faptul că organul cu rolul cel mai însemnat în procesul de readaptare
— creierul — este el însuşi afectat de maladia fundamentală.
O persoană care a avut un accident cerebro-vascular, aproape că uită
o mare suferinţă trecută, dar inevitabil că suferă profund pentru că a
rămas cu un deficit motor chiar discret, dar permanent.
Este firesc şi, în orice caz, uman inteligibil ca un pacient care a fost
.ornatos, apoi hemiplegie şi eventual disfazic să nu fi suferit intens în
aceste faze, deoarece atunci spera în restituţie, dar să ajungă la capătul
tolerabilităţii şi a echilibrului psihic, fiindcă va trebui să meargă restul
vieţii sprijinit în baston, sau va rămîne cu moderate tulburări de expri­
mare verbală.
In astfel de situaţii, o pondere decisivă o are psihoterapia. Ea trebuie
aplicată cu mult discernămînt în funcţie de nivelul de cultură şi de pre-
pările anterioare ale celui suferind.
Noua cale de viaţă spre care trebuie orientat îi va fi prezentată ca o
alta necesară şi nu ca fiind sub nivelul celei anterioare.
Psihoterapia nu trebuie să se reducă la practicile empirice de amăgire
cu iluzii, ci trebuie să orienteze bolnavul în mod realist în statutul său
in cadrul familiei şi societăţii.
Medicul curant trebuie să extragă din omul suferind infinitele
resurse de forţă de care cel în cauză nici nu este conştient. Trebuie să
trezească seva adormită în om, în special conştiinţa că cel în cauză posedă
această sevă vitală.
în această situaţie voinţa şi încrederea bolnavului se corelează cu
umanismul şi priceperea tuturor acelora care participă la activitatea áe
recuperas^.