Creștinul și politica

NRI a fost o declarație politică. Pilat bătea în cuie acuzația pentru care decisese să-l
răstignească pe Isus. Voia să arate cine e stăpânul absolut – Roma – și ce pățesc cei care au
vise de independență sau de răzvrătire. Cel care se autoproclama regele iudeilor era „rezolvat”
(disputa lor religioasă strict internă nu-l interesa deloc). De altfel, religia însăși era o chestiune
(de) politică în imperiu. Zeii erau teritoriali și participau la lupte, chipurile, cu cei pe care,
pasămite, îi ocroteau. Proclamațiile religioase aveau o evidentă componentă politică. Pentru a
păstra unitatea imperiului, trebuiau stârpite focarele religioase care excludeau cultul
împăratului și zeii romani – sau trebuiau legiferate unele excepții între limite precise. Dar
gestionarii panteonului latin erau generoși: puteau include și zeități locale care nu subminau
autoritatea celor centrale.

Creștinismul a fost de la început politic, în acest sens deloc neglijabil.

În acest ambient religios s-a afirmat creștinismul ca religie pentru care toți zeii erau totuna cu
nimic, iar autoritățile politice erau supuse (chiar fără să știe) autorității supreme a unui Zeu.
Unic. Fără rival. Lui Dumnezeu. Astfel de pretenții nu erau, așadar, strict religioase, ci
bulversau întreaga mentalitate și cultură a unei epoci. Și relativizau autoritatea imperială
absolută, aparent indestructibilă. Cea mai mare putere militară și politică a lumii era pusă –
independent de voința ei – sub autoritatea divină a Dumnezeului revelat și întrupat.
Creștinismul a fost de la început politic, în acest sens deloc neglijabil.

Făcând un salt uriaș peste timp, mult mai aproape de zilele noastre, avem în Europa o doctrină
politică numită creștin-democrație. Iar această doctrină, care a funcționat cu succes în mai
multe țări, imediat după război și a ghidat reconstrucția acestora, demonstrează că relația
creștinismului/creștinului cu politica este posibilă, fezabilă, ba chiar necesară, aș spune.
Această realitate contrazice opinia unui curent izolaționist (destul de vocal) care susține
indiferența absolută față de politică, pe motiv că politica ar fi mult prea murdară, un fel de
lucru al diavolului.

Din pricina tuturor celor interesați, deconspirarea nu a ajuns să fie un prilej de împăcare între
oameni și de reconciliere cu trecutul, ci o armă de discreditare și de influență politicianistă.

Revenind la sintagma „creștin-democrat” ar merita spus că ideea s-a născut din doctrina
socială a Bisericii Catolice (formulată în mai multe etape între 1891 și Vatican II), dar și într-
un oarecare conflict de putere și influență cu Biserica până la un punct, și propunea niște
valori fundamentate pe învățătura creștină: libertate, solidaritate, subsidiaritate, dreptate și
orientare spre binele comun. În economie, creștin-democrații au propus o a treia cale, între
piața de tip liberal și etatismul socialist-comunist. Iar această concepție, unde libertatea și
dreptatea făceau casă bună cu solidaritatea este cunoscută ca economie socială de piață. Deși
a reușit să stabilească o relație destul de bună cu biserica (inițial cu cea catolică și abia după
câteva decenii bune și cu cea protestantă), demersul politic creștin-democrat nu a fost brațul
politic al bisericii, ci a reprezentat o opțiune care a atras cetățeni de diverse convingeri, care
însă mizau pe ideea solidarității și a valorii comunităților mai restrânse în raportul cu statul și
societatea. Chiar și pentru un sceptic al relației dintre creștinism și politică, această descriere
poate suna destul de bine.
Dar să desfacem puțin cele două concepte din care se compune această sintagmă (cu
precizarea că aici ne îndepărtăm de descrierea și definiția creștin-democrației). Voi încerca în
cele ce urmează să explorez puțin în spațiul românesc conotațiile termenului creștin și
relevanța lui pentru spațiul public și sfera politică, iar pe urmă, voi face câteva observații
despre ce mai înseamnă democrație.

Cea mai recentă accepțiune pe care a înregistrat-o sfera publică în dreptul termenului de
„creștin” a fost probabil demersul de modificare a Constituției. Dar trebuie să recunoaștem că
cel mai reprezentativ actor care întruchipează ideea de creștinism este biserica majoritară.
Printre multele reproșuri care i s-au făcut – destule nedrepte sau exagerate – există unul foarte
greu de demontat: refuzul constant al unei confruntări cu propriul trecut sub regimul
comunist. Procesul deconspirării a fost în permanență obstrucționat sub pretextul că, probabil,
biserica își poate gestiona singură această problemă. Fapt care nu s-a și adeverit public.

Ținând cont de valoarea libertății în teologia creștină, orice alegător creștin ar trebui creditat
cu capacitatea de a vota în acord cu propriile convingeri și cu propria conștiință.

La confesiunile mai tinere, precum cele evanghelice, deconspirarea a survenit, de asemenea,

tardiv și s-a făcut într-un cadru destul de prost jalonat, fără o reflecție matură într-un context
comunitar și instituțional. Deși avem în istoria Bisericii un precedent străvechi – datând din
vremea persecuțiilor preconstantiniene – deconspirarea s-a făcut cu și ca scandal. Din multe
motive. Dar merita poate să fie preluat sau valorificat creativ modelul Bisericii timpurii care a
stabilit 4 categorii de „trădători” și modalități de reintegrare. Din pricina tuturor celor
interesați, deconspirarea nu a ajuns să fie un prilej de împăcare între oameni și de reconciliere
cu trecutul, ci o armă de discreditare și de influență politicianistă (și ekklesia are politicile
ei…).

Aceste lucruri – chiar dacă nu sunt singurele considerente eligibile – contează în spațiul
public atunci când vrei să articulezi o poziție creștină. Țin de credibilitate, de demnitate, de
onestitate, de integritate. O soluție înțeleaptă în această chestiune putea constitui un
fundament solid, pe care s-ar fi putut construi frumos, dar el lipsește. La fel și o atitudine
consecventă de susținere publică a unor valori. De aceea, apar tot felul de acuzații și
suspiciuni (greu de contracarat), iar bisericile nu pot invoca în favoarea lor o istorie ce să
documenteze o conduită care, prin constanță, să devină argument în favoarea credibilității lor
ca actori publici. Sunt totuși câteva lucruri care s-au făcut mai ales în sfera asistenței sociale,
dar care țin adesea de organizații para-bisericești neasumate sau asumate conjunctural de
biserici. Nu se poate contesta că BOR direcționează fonduri semnificative spre acțiuni
filantropice. La fel și bisericile evanghelice. Dar aceste gesturi, salutare și respectabile, nu pot
anula sau contracara prezența precară în spațiul public ca voce morală credibilă a ultimelor
decenii marcate de probleme sociale numeroase, grave și complexe.

Campaniile politice au devenit un joc de scenă, în care imaginile fură ochii și inimile, iar
ideile sunt vehiculate doar ca demagogie seducătoare.

Ar mai fi de menționat aici un element important: discernământul. Ținând cont de valoarea

libertății în teologia creștină, orice alegător creștin ar trebui creditat cu capacitatea de a vota în
acord cu propriile convingeri și cu propria conștiință. Altfel spus, clerul nu ar trebui să dicteze
enoriașilor cum să voteze sau ce candidat/partid să prefere. Însă nu de puține ori, se preferă o
masă de credincioși infantilizați, care se uită în gura liderului local pentru fiecare decizie mai
importantă. Situația pare să convină liderilor politici și religioși deopotrivă. Realitatea e că
oamenii cu discernământ sunt mai dificil de controlat și pot opune rezistență la diversele
demersuri inițiate de conducătorii comunității. Dar autonomia decizională cultivată deliberat
și antrenată în timp i-ar transforma în niște indivizi cu o prezență creștină mai pregnantă și
mai eficace. Or asta ar putea să se formeze în interiorul comunității, cu toate riscurile aferente.
Desigur, nu prea se întâmplă nici în bisericile majoritare, nici în cele minoritare, iar
vinovățiile sunt împărțite – nu mi-am propus să le stabilesc, ci doar să evoc o stare de fapt.

Celălalt termen – democrație – este iarăși într-un moment nu tocmai fast. Diverși teoreticieni
remarcă faptul că suntem într-o epocă a spectacolului continuu și că exercițiul democratic
însuși a devenit un show perpetuu. Democrația participativă, care să conteze pe cetățeni
responsabili și informați, seamănă tot mai mult cu un vis utopic până și în țările cu tradiție
democratică solidă. Campaniile politice au devenit un joc de scenă, în care imaginile fură
ochii și inimile, iar ideile sunt vehiculate doar ca demagogie seducătoare. Și atât. Dar nu-i
bine.

Cu greu s-ar putea stabili un câștigător detașat al declarațiilor idioate și al inițiativelor

legislative bizare.

Putem adăuga la asta și scăderea accelerată a încrederii pe care cetățenii o acordă

politicienilor. Iar politicienii par să se fi prins într-o adevărată întrecere a stupidității și
clovneriei fără limite, ca și când ei înșiși nu ar urmări nimic altceva decât subminarea
credibilității actorilor politici în ochii alegătorilor. Cu greu s-ar putea stabili un câștigător
detașat al declarațiilor idioate și al inițiativelor legislative bizare. Indiferent dacă privești spre
conservatori sau spre progresiști. Iar revoluția tehnologică a erodat suplimentar credibilitatea
ideilor de democrație și de politică.

Ar mai fi de adăugat că, în România, nu a existat niciodată exercițiul democratic pe o

perioadă suficient de amplă încât să formeze niște reflexe sociale sănătoase, fiindcă perioada
interbelică a fost parazitată de ascensiunea naționalismului legionar și de prezența
guvernărilor cu accente totalitare, iar postbelic a democrația a devenit simplu joc mimat, fără
miză și fără consecințe. Ceea ce avem după 1989 este mai degrabă import mimetic adaptat cu
toate disfuncționalitățile caracteristice unei societăți bulversate.

Cred că e suficient ca să conchidem că și creștinismul și democrația trec printr-o criză

semnificativă. Cel puțin la nivel de imagine, dar nu numai. Astfel că orice demers românesc
în care creștinii vizează participarea la viața politică cred că se va lovi de efectele acestei crize
și trebuie ținut cont de asta. Între 80 și 90% dintre români declară că au puțină sau foarte
puțină încrede în partidele politice.

Politica înseamnă însă mai mult (sau și altceva) decât să faci parte dintr-un partid. Inclusiv cei
care pretind că nu sunt interesați de politică, într-un sens foarte concret, fac politică.

Politica înseamnă însă mai mult (sau și altceva) decât să faci parte dintr-un partid. Inclusiv cei
care pretind că nu sunt interesați de politică, într-un sens foarte concret, fac politică: fie
votează la nimereală, fie lasă pe alții să decidă prin vot cine să fie ales. Dar există și alte
forme de a face politică: grupuri de acțiune civică și de presiune, protestul, petiția etc.

Există 2 ispite mari pentru creștini în raporturile cu politicul: indiferența și neimplicarea totală
(deja menționată), pe de o parte, respectiv implicarea cu idealuri sau pretenții mesianice, pe
de alta. Indiferența poate lua diverse forme și capătă felurite justificări, dar merită subliniate
câteva lucruri aici. Câtă vreme votul e un drept democratic, nu există vreo lege biblică ce să-l
interzică. Iar pasivitatea față de problemele societății – în numele unei Împărății eschatologice
care urmează să vină – pare să fie în contradicție cu acel „vie împărăția ta”, pentru care
creștinul se roagă, dar, în logica indiferenței, nu e dispus să facă nimic concret în lume. Sau
cu trimiterea în lume (în mijlocul lupilor) anunțată de Isus, unde credincioșii sunt niște „miei”
care trebuie să își etaleze unitatea și istețimea.

De cealaltă parte este mesianismul politic care învestește un politician, un partid sau o
mișcare cu atribute profetic-divine. Ori pretinde oricărui candidat pe care-l votează să fie sau
să se arate măcar impecabil. Aici apare o chestiune cu mare potențial de autoamăgire: pentru
evanghelicul român, de pildă, invocarea numelui divin a fost multă vreme o garanție a
caracterului creștin al politicianului. Între timp, mulți politicieni-credincioși-de-ocazie au
dezamăgit, iar unii doar s-au rafinat. Capcana o poate constitui acum discursul conservator
care să rămână însă pură demagogie. Șansa alegătorului e să rămână lucid și precaut, să nu se
lase sedus de cuvinte și mai ales să nu aștepte totuși o teocrație instaurată taman în România.
Cine promite așa ceva deja face un exercițiu de demagogie religios-politică sau de fantezie
politică. România n-a fost „creștină” – într-alt sens decât unul strict nominal – niciodată în
istoria ei.

Șansa alegătorului e să rămână lucid și precaut, să nu se lase sedus de cuvinte și mai ales să
nu aștepte totuși o teocrație instaurată taman în România.

Pentru ca statul să rămână cât mai departe de cetățean (în sensul de a nu-i invada prea tare
intimitatea – lucru tot mai greu de obținut) ar fi nevoie ca între cele două entități să existe cât
mai multe structuri-tampon. Dar acestea nu se pot obține decât prin asocierea cetățenilor care
presupune spirit civic, generozitate comunitară și solidaritate. Iar aici este un punct în care
creștinismul poate furniza o bază și poate conferi o direcție. Cu cât sunt cetățenii mai
interesați de viața cetății, cu atât statul poate impune mai dificil decizii strâmbe sau arbitrare.

Cel mai bine se vede acest lucru în cazul protestelor – care sunt tot un instrument legal de
acțiune politică. Adesea, protestele sunt privite cu suspiciune în unele cercuri creștine, dar, în
democrație, protestul este un drept constituțional. Câtă vreme protestul se desfășoară în
limitele normelor în vigoare, el are legitimitatea legală necesară, iar conținutul lui îi poate
conferi și legitimitatea morală. Întrunirile publice pot fi nu doar de protest, ci și de susținere.
Din nou, astfel de acțiuni sunt sporadice și – chiar în cazul temelor de interes direct (precum
avortul) – beneficiază de o susținere șovăielnică din partea comunităților ecleziale.

Nu cred însă că bisericile ar trebui să facă politică în mod activ și partizan – decât în cazuri
excepționale, precum regimurile totalitare

Nu cred însă că bisericile ar trebui să facă politică în mod activ și partizan – decât în cazuri
excepționale, precum regimurile totalitare, și atunci cu precauții, păstrându-și autonomia și
neuitându-și dimensiunea transcendentă pe care nu are voie s-o trădeze. Altminteri, există
riscul ca, odată încolonate în spatele unui partid, să intre și bisericile în logica adversității, a
conflictului și competiției pentru puterea politică, funcționând astfel ca factor de dezagregare
și dihonie socială, fapt ce vine în conflict cu misiunea lor fundamentală.

Dar cred că ar trebui să păstreze o vigilență critică față de politică și politicieni, iar, în virtutea
rolului de actori sociali de facto, să exprime puncte de vedere pe diverse teme importante,
însă nu doar prin purtătorii de cuvânt (uneori neinspirați sau chiar prost orientați), ci prin mai
multe voci ale unor creștini asumați, angajați în politică (indiferent în ce partid) sau în alte
demersuri cu conotații politice, care sunt susținuți și încurajați deliberat de comunitățile din
care fac parte să-și trăiască credința în acord cu convingerile și cu conștiința lor.

Dacă mai rămânem la ideea că politica este arta de a urmări un bine comun al cetății, atunci
creștinii nu doar că e legitim să fie prezenți în acest proces, ci e chiar necesar să nu lipsească,
deoarece religia poate fi prezentă în democrație ca un ferment ce îi asigură calitatea și
durabilitatea, câtă vreme își păstrează independența și nu își face datorii pe care să trebuiască
ulterior să le deconteze.

Vezi toate articolele cu tema „Creștinii și politica”

Imagine: The House of Commons at Westminster: This engraving was published as

Plate 21 of Microcosm of London (1808) By Thomas Rowlandson (1756–1827)
and Augustus Charles Pugin (1762–1832) (after) John Bluck (fl. 1791–1819),
Joseph Constantine Stadler (fl. 1780–1812), Thomas Sutherland (1785–1838), J.
Hill, and Harraden (aquatint engravers) – Plate 21 of Microcosm of London (1809),
Public Dom