Adevărul întunecat prin împietrirea inimii

Domnul spusese prin Moise: „Să nu urăști pe fratele tău în inima ta.... Să nu te răzbuni și să nu ții
necaz pe copiii poporului tău. Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” (Leviticul 19, 17.)
Adevărurile pe care le prezenta Isus erau aceleași care fuseseră date prin profeți, dar acestea
fuseseră întunecate prin împietrirea inimii și prin alipirea de păcat. {CMF 55.2}

Împeitrirea inimii și procesul pocăinței

Adesea, noi ne întristăm și plângem din cauză că faptele rele aduc urmări neplăcute pentru noi,
dar aceasta nu e pocăință. Adevărata întristare pentru păcat este urmarea lucrării Duhului Sfânt.
Duhul descoperă nerecunoștința inimii care L-a disprețuit și întristat pe Mântuitorul și ne aduce
în pocăință la piciorul crucii. Prin fiecare păcat, Isus este rănit din nou; și atunci când privim la
Acela pe care noi L-am străpuns, plângem pentru păcatele care au adus chin și suferință
asupra Lui. Un astfel de plâns va duce la renunțarea la păcat. {HLL 300.3} Commented [FM1]: Pentru pocăința privesc spre Hristos,
Omul lumesc poate spune că întristarea aceasta este o slăbiciune; dar ea este puterea care leagă nu spre mine !
pe omul pocăit de Cel veșnic cu legături ce nu pot fi sfărâmate. Ea arată că îngerii lui
Dumnezeu aduc înapoi binecuvântările pierdute prin împietrirea inimii și prin neascultare. Commented [FM2]: Binecuvăntarile vin prin pocăință
Lacrimile celui care se pocăiește sunt doar picăturile de ploaie ce vin înaintea soarelui sfințeniei.

De pe înălțimea Muntelui Măslinilor, Hristos a privit lumea din toate veacurile; cuvintele Sale
sunt pentru fiecare suflet care respinge apelurile harului lui Dumnezeu. Batjocoritor al iubirii
Sale, el ți Se adresează astăzi: „Tu însuți ar trebui să cunoști lucrurile care sunt spre pacea ta”.
Hristos varsă lacrimi amare pentru tine, care nu ai lacrimi de vărsat. Împietrirea fatală a inimii
care i-a distrus pe farisei se arată și în tine. Și fiecare dovadă a harului lui Dumnezeu, fiecare
rază a luminii divine, fie că înmoaie și supune sufletul, fie că îl întărește într-o nepocăință
deznădăjduită. {HLL 588.1}

Am considerat că este bine să tac și să te las să mergi până când ai să vezi și ai să te scârbești de
drumul păcătos pe care mergi; dar îndepărtarea de Dumnezeu dă loc la împietrirea inimii și
orbirea minții și este mai puțină și tot mai puțină înțelegere a adevăratei stări, până când, în cele
din urmă, harul lui Dumnezeu este retras, ca și de la națiunea iudaică. {5M 51.2}

În fiecare generație li s-a dat oamenilor ziua lor de lumină și privilegiu. Un timp de probă în care
puteau să se împace cu Dumnezeu. Dar harul acesta are un hotar. Harul poate să stăruie ani de
zile și totuși să fie disprețuit și lepădat; dar vine un timp când harul face ultimul apel. Inima
ajunge atât de împietrită, încât încetează să mai răspundă Duhului lui Dumnezeu. Atunci, glasul
plăcut și atrăgător încetează. {HLL 587.1}