Cuvânt al Preacuviosului Părintelui nostru Efrem Sirul, de

suflet folositor.
Să nu-ţi cheltuieşti toată vremea vieţii tale întru grija trupului tău. Ci, când va
flămânzi trupul şi hrană va cere, adu-ţi aminte că şi sufletul tău de aceeaşi hrană are
trebuinţă. Şi, precum trupul, dacă nu se va împărtăşi de hrana cea trupească, moare,
aşa şi sufletul, dacă nu se va împărtăşi de cea duhovnicească. Că îndoit este omul: şi
cu suflet şi cu trup. Şi pentru aceasta zicea Iisus: "Deci, tu, iconomule, dă pe cele ale
sufletului, sufletului, şi pe cele ale trupului, trupului". Nu numai pe trupul tău să-l
hrăneşti, iar pe suflet să-l laşi lipsit şi mort de foame. Pentru acest fel suflet zice
Apostolul: "Iar văduva care se ospătează numai cu trupul, moartă este de vie" (I Tim.
5, 6). Deci, să nu laşi sufletul tău să moară de foame deci hrăneşte-l pe el cu cuvintele
lui Dumnezeu, cu psalmi şi cu laude şi cu cântări duhovniceşti, cu citirile
dumnezeieştilor scripturi, cu ajunări şi cu privegheri, cu lacrimi şi cu milostenii; cu
nădejdea şi cugetarea bunătăţilor celor ce vor să fie, celor veşnice şi nestricăcioase.
Acestea şi cele asemenea acestora sunt hrană şi viaţă sufletului.
Pentru care şi marele Prooroc zicea: "Făcutu-mi-s-au lacrimile mele pâinea ziua
şi noaptea" (Psalm 41, 3). O, fericit suflet al Proorocului David, încăperea şi sălaşul
Sfântului Duh! În fiecare zi şi noapte plângea. Iar noi nici măcar un ceas nu voim să
ne umilim şi să ne pocăim. O, câtă bucurie se face în cer, când omul păcătos pe
pământ va lăcrima şi va lepăda obiceiul cel rău şi va urî păcatul şi va zice: "Spre toate
poruncile Tale m-am îndreptat, toată cale nedreaptă am urât" (Psalm 118, 128). Să nu
fii obraznic, ca să nu fii urât de toţi să nu-ţi pricinuieşti semeţie, să nu dai odihnă
niciodată trupului tău, ca să nu se facă greutate sufletului tău, defăimarea să nu-ţi
răpească dorinţa ta, deznădăjduirea să nu-ţi încuie pocăinţa ta trufia să nu te tragă în
jos de la ceruri, să nu vădească grăirea cele ascunse ale tale, invidia, ta, să nu întunece
pe cineva. Nebunia să nu orbească priceperea ta. Să nu întunece trândăvia,
înţelepciunea ta, să nu domnească prostia peste mintea ta, nesocotinţa să nu schimbe
chibzuinţa ta, nici altceva din cele oprite, tăinuindu-se de minte, să intre pe ascuns în
inima ta şi să te fure de la Împărăţia lui Dumnezeu. Ci, trezeşte-te, după cum este
scris, cugetând ziua şi noaptea, ca nu cumva cel rău să afle mintea ta deşartă de
cugetarea cuvintelor lui Dumnezeu şi să-şi semene, întru dânsa, sămânţa sa.
Vrednic de jale şi ticălos este cela ce este departe de dragoste, căci visând şi
batjocorind, îşi trece zilele lui. Cine nu va plânge pe omul acela, care este departe de
Dumnezeu? Că zic vouă, fraţilor, că cela ce nu are dragoste de Dumnezeu, vrăjmaş al
lui este. Că nemincinos este cela ce a zis: "Oricine urăşte pe fratele său, este ucigaş de
oameni" ( I Ioan 3, 15), Căci cela ce nu are dragoste, este prieten al diavolului, vas al
trufiei, împreună vorbitor al celor ce grăiesc de rău, al mândriei lucrător şi, pe scurt,
unealtă este a diavolului. Vrednic de jale şi ticălos este acela ce nu a câştigat răbdare,
căci el se vântură de vânt, ocară nu suferă, în necazuri este leneş, la supunere cârtitor,
la ascultare împotrivitor, la rugăciune trândav, la întrebări pregetător, la schimb de
cuvinte viteaz. Cela ce nu are răbdare, multe pagube pătimeşte şi a se apuca de fapta
cea bună, unul ca acesta nu poate. Ci, mai vârtos, se împotriveşte şi pe cei ce sporesc
îi pizmuieşte. Iar fericit este omul acela care nu se mânie cu înlesnire, şi mânia n-o
primeşte, cela ce duhul iuţimii nu-l are şi pe Duhul cel Sfânt nu-l întărâtă. Unul ca
acesta de toţi se slăveşte, este lăudat de îngeri şi de Hristos iubit este. Trupul acestuia
şi sufletul lui totdeauna sunt sănătoase. Iar cela ce de duhul iuţimii este ţinut, de multe
ori, din lucru de nimic, se mânie şi cu adevărat vrednic de jale şi ticălos este. Cela ce
se mânie îşi ucide sufletul.
Mai înaltă decât toate lucrurile cele bune şi decât toate faptele bune, este
dragostea, tot aşa, decât toate păcatele mai grea este ura de frate. Căci, cela ce urăşte
pe fratele său, petrece în moarte. Şi cela ce opreşte plata şi cela ce urăşte pe fratele său
se vor osândi în locul cel cumplit de chin al ucigaşilor. Deci, când vei păcătui, să nu
aştepţi învinuirea şi mustrarea de la altul, ci, înainte de a fi învinuit şi certat,
prihăneşte-te tu însuţi de cele făcute de tine. Şi la mărturisire aleargă şi să nu te
ruşinezi, căci ai lucrat cele ce te ruşinează, şi nu te-ai ruşinat, şi acum, te ruşinezi de
graiurile, care te îndreptează pe tine? Spune-le aici, ca să nu le spui acolo, nevrând. Că
mărturisirea păcatelor se face pierzare greşelilor. Că, oare, pentru că nu le ştie, vrea
Dumnezeu să le cunoască ? Nu. Ci vrând ca noi, întru simţirea celor greşite să venim,
prin mărturisire. Oare, vreun lucru greu şi împovărător cere de la noi Dumnezeu? El
cere zdrobirea inimii, umilinţa gândurilor, mărturisirea greşelilor, stăruinţă dureroasă
şi cu toată puterea, iar după mărturisire şi iertarea păcatelor, îţi cere şi păzirea de
păcate, de aici înainte. Că mai bun lucru este, adică, a plânge şi a te tângui, aici, în
această scurtă şi vremelnică viaţă, decât, aici, să râzi şi apoi să te duci acolo şi să fii
chinuit în veacul veacului. Te ruşinezi, însă, şi te înroşeşti să-ţi spui păcatele? Dar
ruşine este, mai vârtos, a păcătui şi a nu mărturisi. Zii gândului tău că, dacă acum nu
se va mărturisi, atunci şi acolo, le vei mărturisi toate în mijlocul priveliştii a toată
lumea, când mai multă este osânda, când mai mare este vlădirea şi mustrarea; deci,
când este trebuinţă de mărturisire, să nu ne ruşinăm; nici să întârziem. Că nu este
ruşine când ne mărturisim păcatele, ci îndreptare şi faptă bună, că de n-ar fi aşa, n-ar
avea plată mărturisirea. Ascultă ce se zice: "Spune-ţi, dar, tu întâi păcatele, ca să te
îndreptezi, că nu pentru a te chinui îţi porunceşte ţie să te mărturiseşti, ci ca să fii
iertat".
Deci, să facem mărturisirea cu tot dinadinsul, nu pentru fapte numai, ci şi
pentru graiuri şi gânduri. Şi să ne sârguim după asemănarea greşelilor şi pocăinţa să o
arătăm. Să întrebăm cugetul şi mult să îl certăm ca să nu îndrăznească, după
îndreptare, să cadă, iarăşi, în acea prăpastie a păcatului, temându-se de osânda rănii
celei dintâi. Deci, să ai o carte a cugetului, în care să scrii păcatele cele din fiecare zi,
şi, în fiecare zi, pune-ţi înainte cartea şi socoteşte lucrul cel bun şi cel rău, pe care l-ai
lucrat. Şi adu-ţi aminte de râul cel de foc, de viermele cel neadormit, de iadul cel
amar, ca, prin frica muncilor, lucrul cel bun să-l adaugi, iar pe cel rău să-l scazi. Să
lăcrimăm mai înainte de vreme, ca să nu scrâşnim din dinţi, întru acea vreme. Să
plângem vremelnic, ca prin această jertfă să fim plăcuţi lui Dumnezeu. Cu apa aceasta
adăpându-se, omul aduce roadă. Cu apa aceasta ţărâna se spală, cu apa aceasta focul
se stinge, întunericul se luminează, legăturile se dezleagă, cei rătăciţi se întorc, toţi se
mântuiesc, Dumnezeu se proslăveşte. Cu apa aceasta şi Petru şi-a spălat întinăciunile
făcute de dânsul, că, ieşind afară, a plâns cu amar. Dumnezeului nostru, slavă!