Politica (în greacă Πολιτικα) este o lucrare de filozofie politică a lui Aristotel.

Este a
doua jumătate a unui tratat, prima fiind Etica.

Cele opt cărți ale Politicii, despre care nu se știe dacă n-au fost redactate în momente
diferite ale vieții lui Aristotel, tratează în general comunitatea politică și instituțiile
sale. Aristotel se interesează de politică în calitate de naturalist, observator care descrie, compară
și clasifică cetățile pe care le cunoaște identificând trăsăturile care le sunt comune.

Marile teme ale Politicii sunt:

Volumul Politica si metapolitica la Platon al autoarei Isadora Dunca, publicat la Editura

Lumen, trateaza pe parcursul a trei capitole problemele fundamentale ale existentei omului in
societate, analizate inca de catre sofisti, Platon sau Aristotel, care isi dovedesc inca actualitatea.
Astfel capitolul I prezinta Statul ideal – concept fundamental in filosofia politica a lui Platon prin
intermediul a cinci subcapitole ce au in vedere considera?ii preliminare, tipologia statelor,
conducatorul in stat, precum si aspecte privind legile si educatia ca necesitati prioritare ale
statului. Prin capitolul, Platon si critica sofistilor, cel de-al doilea capitol al volumului, autorul
abordeaza retorica si politica morala in gandirea sofistilor, precum si critica lui Platon impotriva
sofistilor. Capitolul al III-lea Platon si Aristotel – fondatori ai filosofiei politice este structurat in
doua subcapitole care dezvolta politica la Aristotel si perspectiva lui Aristotel asupra doctrinei
platoniciene a statului ideal. Problema politica, tema polis-ului, este prezenta peste tot in opera
lui Platon si constituie substanta centrala a filosofiei platoniciene. Dialogul Republica, in care
filosoful ofera un spatiu important analizei statului a fost interpretata in moduri foarte diferite.
Pentru unii interpreti, ea descrie un mod de stat ideal, iar paralelele pe care le traseaza Platon
intre stat si omul individual nu inseamna nimic mai mult decat o ilustrare a acestui stat ideal. In
filosofia statului pe care o dezvolta, Platon cauta din principiu stabilitatea. Un stat drept, stabil,
este numai acela caracterizat prin armonie. Teoria politica a lui Platon, prin coordonatele sale,
suscita in acelasi timp la cititorul sau un exercitiu al simtului moral. Pentru Platon, fie ca este
vorba de stat sau de persoana individuala, esenta va fi intotdeauna, educatia. Cetatenii statului
ideal trebuie formati astfel incat sa fie capabili sa judece drept, sa poata discerne adevaratul bine;
sa se poata calauzi dupa modelele (prototipuri) perfecte; sa poata raspunde unei exigente
absolute, impusa nu de fapte, ci de Idei. Acesti cetateni vor refuza in orice imprejurare sa reduca
actiunea politica la o abila folosire a tehnicilor de reusita, tocmai datorita prezentei statornice si
vii a Ideilor in spiritul lor.

Prin raportare la epoca filozofiei elene clasice (secolele V-IV î.HR), se disting trei
perioade filozofice: preclasică, clasică şi postclasică. În prima perioadă, preclasică, intră filozofii
antici, antecesori ai lui Socrate. Perioada clasică îi include pe cei trei coloşi ai gândirii
antichităţii: Socrate, Platon şi Aristotel. Iar perioada posterioară celei clasice îi cuprinde pe toţi
filozofii de după Aristotel.

Din punct de vedere cronologic, primele texte filozofice cunoscute sunt datorate religiei
hinduse (probabil, pe la 1500 î.HR, în India). Şi în China, anterior filozofiei elene clasice, au
existat mai multe curente de gândire, dar operele scrise au apărut mai târziu. Este vorba, în
principal, de cele trei mari tradiții filozofice: taoismul, confucianismul și budismul.

Celor trei mari filozofi – Socrate, Platon şi Aristotel – le-au fost precursori alţi gânditori
mari ai antichităţii, dintre care îi menţionăm pe: Lao Zi (Bătrânul Maestru)[1], căruia îi este
atribuită cartea Tao Te Ching, în care este susţinută ideea comportării omului în armonie cu
natura, adică spontan şi intuitiv, fără ambiţii, fără dorinţe şi fără supunere faţă de convenţiile
sociale. Pe scurt, acesta este taoismul; Thales din Milet[2], considerat primul filozof propriu-zis
cunoscut, el căutând răspunsuri raţionale la întrebări despre lumea în care trăim;
Confucius[3] (Kong Fuzi), care a susţinut ideea că fidelitatea şi sinceritatea trebuie să fie
principiile de bază ale omului. Curentul care promovează ideile lui Confucius poartă numele
de confucianism; Buddha[4] (Siddhartha Gautama), care considera că pacea are origine
interioară, omul devine ceea ce gândeşte. Lucrările care prezintă concepţia sa pun în lumină
ideea că starea eternă şi imuabilă a non-fiinţării este cea care-l eliberează pe om de suferinţa
existenţei (Nirvana). Acesta este budismul; Heraclit[5], susţinător al ideii că totul este flux, totul
este în schimbare (nu poţi păşi de 2 ori în acelaşi râu)[6]; Protagoras[7], care a rămas în istoria
gândirii umane ca fiind creatorul următoarelor două maxime: Omul este măsura tuturor
lucrurilor! şi Totul este relativ!; Democrit[8], cel care a afirmat că: Omul este un microcosmos al
universului.

Evident că această listă a spiritelor filozofice antice nu este una exhaustivă, ci una
exemplificativă, alături de filozofii prezentaţi mai sus s-au remarcat şi mulţi alţii, dar nu a fost în
intenţia mea să-i prezint pe toţi, ci numai pe cei pe care i-am considerat mai importanţi. Evident
că importanţa are o notă de subiectivism.

Primul mare filozof clasic elen este Socrate (469-399 î.HR). Acesta este considerat
fondatorul filozofiei occidentale. Deşi nu are o operă scrisă personal, ideile sale au intrat în
eternitate prin intermediul discipolilor săi, în special, dar nu numai, cu ajutorul lui Platon şi
Xenofon, care i-au dedicat mai multe opere, dintre care menţionăm Phaidon, Dialogurile,
Amintirile despre Socrate şi Apărarea lui Socrate[9].
 Socrate a fost primul mare gânditor cunoscut care a folosit raţionamentele inductive, ce
au fost mai târziu rafinate de către Aristotel. Socrate a fost arhetipul filozofului modest în cel mai
pur sens al termenului. Nu purta pică nici măcar duşmanilor săi, nu reacţiona violent faţă
atacurile venite din toate părţile şi nu căuta bogăţia sau un trai de huzur. Era atât de cumpătat
încât se spune că, după ce a fost lovit de cineva în picior, acesta ar fi afirmat: „Dacă un măgar
m-ar fi lovit cu copita, l-aș fi dat în judecată”.

Socrate a avut şi a promovat o puritate morală inegalabilă. Modestia sa nu s-a manifestat

printr-o comportare lipsită de curaj. Dimpotrivă, Socrate avut curajul să se îndoiască de
preceptele morale ateniene, asumându-şi riscul condamnării la pedeapsa cu moartea, lucru care
din păcate s-a întâmplat, lăsând lumii un exemplu cum omul poate muri în mod onorabil, liniştit
şi împlinit.

În concluzie, fără pretenţia de a acoperi toate contribuţiile lui la spiritualitatea umanităţii,

trebuie să nu uităm faptul că Socrate a fost poate cel mai mare „semănător de îndoială” (Șt.
Bezdechi), a sădit în conştiinţa oamenilor principiul respectării legilor şi a introdus în gândirea
filosofică „raționamentele inductive” și „definițiile generale„. O altă mare comoară lăsată
omenirii de Socrate este reprezentată de ideile sale fundamentale, dintre care două sunt
inestimabile: viaţa trebuie să aibă ca scop examinarea acesteia, care alminteri nu merită trăită;
singurul lucru pe care susţinea că-l ştie era acela că nu ştia nimic.

Platon (427-347 î.HR), cel de-al doilea titan al filozofiei şi gândirii omenirii, are un
dublu merit. În primul rând, aşa cum am văzut mai sus, este cel care, alături de Xenofon și de
alții, a făcut posibilă cunoaşterea ideilor marelui Socrate. În al doilea rând, Platon a lăsat
posterităţii o concepţie filozofică unică, inegalabilă şi imuabilă. El era de părere că, separat de
lumea materială, există o lume a formelor sau ideilor. El susţinea că orice obiect material are în
lumea ideilor un echivalent perfect. Astfel, spre exemplu, în lumea ideilor există patul
perfect, iar în lumea materială o versiune inferioară a patului (cel pe care-l ştim) văzut de noi.
Potrivit lui Platon, lumea formelor şi a ideilor este imuabilă şi eternă, în timp ce lumea materială
este în continuă schimbare. Cu alte cuvinte, lumea materială nu este una reală, ci este o palidă
umbră a lumii autentice, care este lumea formelor. Prin opera sa inegalabilă, Platon este
considerat unul dintre cei mai influenţi filozofi din istoria omenirii, fiind exprimată chiar teza că
scrierile filozofice ce au urmat operei platoniene nu sunt altceva decât simple: „note de subsol la
lucrările lui Platon”[10].
 Prin lucrările Republica și Legile, Platon a pus bazele filosofiei politice occidentale,
punând la dispoziţia celor interesaţi primele tratate politice scrise din perspectivă filosofică. Lui
Platon i se atribuie dialogul, ca specie literară, modalitate prin care chestiunile de natură
filozofică sunt abordate prin discuţii între participanţii la dezbatere[11]. O altă idee fundamentală
susţinută de Platon este aceea că menirea statului constă în realizarea binelui tuturor. Nu putem
încheia prezentarea lui Platon fără să menţionăm că ideile acestuia au fost preluate şi introduse
de Sfântul Augustin în doctrina creştină. Augustin a preluat de la Platon virtuţile susţinute de
acesta (dreptatea, cumpătarea, curajul şi înțelepciunea), cărora le-a adăugat altele, precum sunt
credința, speranța, iubirea, fidelitatea, încrederea şi umilința. În viziunea lui Augustin,
cunoașterea poate avea loc numai prin contact direct cu ideile cunoscute, la fel cum susţinuse și
nemuritorul Platon, iar ideile cunoscute sunt de natură divină[12].

Tripleta celor mai mari filozofi clasici se încheie cu Aristotel (384-322 î.HR), discipol al
lui Platon, aşa cum acesta a fost discipolul lui Socrate. Prin concepţia sa, Aristotel a zdruncinat
din temelii teoria efigiilor (umbrelor, formelor) susţinută de Platon, considerând că omul îşi face
o idee despre un obiect material numai după ce-l observă. De pildă, omul are o idee despre câine
numai după ce îl vede şi percepe. El arată că, de pildă, atunci când un copil se întâlneşte cu un
câine, acesta observă caracteristicile comune cu ale celorlalţi câini, pe care copilul i-a văzut cu
alte ocazii, şi abia apoi va recunoaşte particularităţile câinilor, moment în care se poate spune că
el are o idee despre forma câinelui. Contactul omului cu lumea înconjurătoare este prin
intermediul simţurilor, iar la naştere mintea omului este ca o tăbliţă goală, care se umple prin
ajutorul simţurilor. El considera că singura modalitate prin se poate ajunge la ideea de dreptate
imuabilă, eternă, este să observăm modul de manifestare al acesteia în realitatea înconjurătoare.

Lui Aristotel lumea de azi îi datorează multe, dar dintre toate acestea nu trebuie uitat
silogismul – tip de raţionament care este folosit şi astăzi, fiind perfecţionat cu ajutorul
matematicii şi logicii. De asemenea, Aristotel a făcut precizări importante, arătând că, deşi omul
nu are idei înnăscute este, totuşi, înzestrat în chip natural, la naştere, cu puterea raţiunii.

În fine, se impune a fi remarcat şi faptul că, aşa cum Sfântul Augustin a introdus şi
adaptat ideile lui Platon în cadrul doctrinei creştine, acelaşi lucru l-a făcut şi Toma din Aguino cu
ideile lui Aristotel, integrându-le în filozofia creştină.