Neoconservatorismul.

Iniţial, neoconservatorii au reprezentat un grup restrans, alcatuit mai ales din

intelectuali evrei de stanga. In anii '60 si '70, aceştia au fost dezgustaţi de ceea ce considerau excesele
sociale de stanga ale Americii şi refuzul ei de a cheltui sume adecvate pentru sectorul apărării. In anii '70,
mulţi dintre ei lucrau pentru senatorul democrat Henry "Scoop" Jackson, un adversar categoric al
comunismului. In anii '80, mulţi neoconservatori au devenit deja republicani, găsind in preşedintele Ronald
Reagan un mijloc de a-şi exprima abordarea lor agresivă, care consta intr-o atitudine indrazneaţă faţă de
Uniunea Sovietică şi creşteri mari ale cheltuielilor militare. Care este diferenţa dintre un neoconservator şi
un conservator? Adepţii stangii au folosit la inceput prefixul "neo" pentru a se referi la camarazii lor care
au incălcat ordinul şi care in anii '60 si '70 au devenit astfel mai conservatori. Defectorii au rămas mai
liberali in ceea ce priveste unele chestiuni de politică internă. Dar neoconservatorismul a fost intotdeauna
definit de politica externă adoptată. Spre deosebire de alţi conservatori, neoconservatorii propuneau
confruntarea directă cu Uniunea Sovietică, aceasta devenind miza lor in anii '70 şi '80. In administraţia
George Bush jr., au preluat posturile cheie, şi sunt principalii artizani ai “războiului impotriva
terorismului”. “Părintele neoconsevatorismului” este considerat Irving Kristol.

Prin neoliberalism este desemnat un concept filosofico-social şi politico-economic care se bazează, printre
altele, pe liberalismul clasic şi pe teoria neoclasică şi care urmăreşte minimizarea influenţelor statului
asupra evenimentelor economice. Spre deosebire de laisse-faire-ul liberalismului clasic se consideră
necesară intervenţia regulatorie a statului pentru garantarea pieţelor funcţionale.
Ideea de a reformula ideile liberalismului s-a pus în practică în diferite şcoli din Germania şi Austria: pe de
o parte în Ordoliberalismul şcolii freiburgheze (economia de piaţă socială); pe de altă parte în şcoala
austriacă care este apreciată ca şi clasic-liberală; şi nu în ultimul rând în monetarismul şcolii din Chicago.
În România neoliberalismul a avut ca teoreticieni pe Ştefan Zeletin, Vintilă Brătianu şi pe Mihail
Manoilescu. Principiile de bază ale acestui curent erau: dezvoltarea industriei, proces de care depindeau
modernizarea sociatăţii şi consolidarea independenţei naţionale; susţinerea intereselor burgheziei naţionale;
libertatea pătrunderii capitalului străin prin promovarea politicii prin noi înşine; şi un regim parlamentar
bazat pe votul universal.

Concepte

Termenul neoliberalism a fost caracterizat de catre economiştii Friedrich Hayek, Wilhelm Röpke, Walter
Euken şi alţii la o conferinţă din Paris, în anul 1938, pe tema dezvoltării unui concept pentru o politică
economică pe termen lung, care a fost înteleasă ca o cale de mijloc între capitalismul pur şi socialism.
Conform acestui concept, intervenţiile statului în economie sunt doar atunci justificate şi necesare când, de
exemplu, distorsiunile pieţei sunt împiedicate prin monopoluri şi carteluri.
Deosebiri faţă de Libertarianism

Câteodată, liberalismul este considerat egal, în mod eronat, cu libertarianismul. În acest caz este vorba
despre un concept necunoscut înGermania, concept care absolutizează dreptul la proprietate şi respinge
complet taxele şi politica socială şi prin aceasta stă în opoziţie faţă de neoliberalism. Scopul
neoliberalismului este de a asigura funcţionarea ordinii specifice economiei de piaţă, de a înfăţişa eficient
economia. Un stat prosper nu poate fi finanţat, pe termen lung, după părerea multor liberali, deloc, greu sau
doar la un nivel scăzut.
Elemente ale politicii neoliberale

 Individualismul normativ: o sursă pentru deciziile politico-economice, este preferinţa individuală

a subiecţilor economici. Din cauza problemelor de agregare a preferinţelor individuale este exercitată o
critică asupra programelor economice guvernamentale, atunci când acestea derivă din principiile
generale (respingerea politicii de agendă). acest principiu se aseamănă cu principiul suveranităţii
populare din cadrul teoriei politice liberale.
 Proprietatea privată/Privatizarea: în concepţia neoliberală statul nu are datoria de a fi
întreprinzător activ. Se cere, de aceea, privatizarea întreprinderilor de stat respectiv datoria statului de a
se implica, în special în monopolurile de stat din domeniul infrastructurii (măsurile existenţiale de
prevedere) cum ar fi telecomunicaţiile, transportul, energia sau învăţământul. Banca Mondială are ca
strategie supraordonată aşa-numitul Private Sector Development, comparat şi cu conceptul Public
Private Partnership. Statul trebuie să se îngrijească de pieţele funcţionale printr-o politică
concurenţială şi să prevină formarea pieţelor de monopol şi a disfuncţionalităţilor pieţei. Preponderenţa
de proprietate privată şi de forme regularizatoare ale economiei private faţă de influenţa statului
derivează uneori dintr-un anumit punct de vedere asupra teoriei economice a drepturilor
disponibilităţilor. Prin urmare, bunăstarea economică ar creşte, cu cât creşte proprietatea din domeniul
public. În cazul formelor regularizatoare socialiste s-ar ajunge, dimpotrivă, obligatoriu la aşa-numitul
tragism Tragedy of the Commons (tragedia comunelor).
 Politica stabilizatoare: politica masei monetare trebuie să garanteze preţuri stabile, printr-o
monedă stabilă (stabilitate macroeconomică) şi printr-un buget echilibrat. Dintr-o politică monetară, a
dobânzii şi bugetară restrictivă rezultă o extindere a administraţiei, o creare a unor unităţi parţial
autonome şi o degajare a diferitelor teme publice în sensul unui management suplu.
 Piaţa ca instrument de conducere: în convingerea neoliberală trebuie ca piaţa, deci cererea şi
oferta să hotărască asupra tipului, preţului şi cantităţii realizărilor materiale şi asupra serviciilor,
deoarece astfel ar avea loc o alocare optimă a resurselor.
 Concurenţa: statul se îngrijeşte de pieţele funcţionale şi intervine în cazul pieţelor evident
imperfecte, de exemplu prin taxe şi impozite în cazul efectelor externe şi prin legile cartelului. Spre
deosebire de neoclasicism, concurenţa s-a extins asupra instituţiilor, cu părerea că cei mai
supli supravieţuiesc pe piaţă, a cărei însemnătate este recunoscută (noul instituţionalism).
 Deregularea: neoliberalii sunt pentru deregularea şi liberalizarea economiei în sensul unei reduceri
a legilor şi regulamentelor, atât timp cât acestea sunt considerare birocratice şi nu sunt neapărat
necesare, deoarece prin aceasta acţiunile economice individuale ar fi împiedicate.
 Comerţul mondial: neoliberalii sunt de acord cu globalizarea în sensul unei stimulări a comerţului
liber între state, fie prin organizaţii globale cum ar fi WTO şi înţelegerile acesteia
cu GATT, GATS, TBT, SPS, TRIPS sau fie prin zone de comerţ liber şi mai multe zone economice
speciale sau desfiinţarea graniţelor statelor naţionale. Conform evaluării neoliberalismului, comerţul
liber ar conduce la stimulatea bunăstării mondiale. Limitarea comerţului prin taxe vamale şi obstacole
comerciale ne-tarifare şi o stimulare a anumitor scopuri economice de către stat prin subvenţii,
conduce, după părerea neoliberalilor la inegalitate şi sărăcie în lume. Astfel, ţărilor în curs de
dezvoltare, de exemplu, le este greu să ţină piept concurenţei cu ţările agricole europene care sunt
puternic subvenţionate. Neoliberalii le reproşează statelor industrializate faptul că doresc libertate
comercială doar pentru ţările în curs de dezvoltate, însă nu vor să o introducă în propriile ţări.
 Politica taxelor: de regulă se cere ca procentele taxelor să fie reduse, de exemplu sub forma
tarifelor proporţionale sau a tarifelor în trepte şi un sistem de taxe simplu în locul unui sistem de
dispoziţii variate. Taxele indirecte sunt preferate celor directe. Taxele pe avere sunt respinse, fiind
considerate ca o taxe duble, dar şi taxele de bagatelă în cazul cărora încasările nu sunt mai mari decât
cheltuielile necesare pentru colectarea acestora. În general este favorizată scăderea taxelor plătite de
firme, mai ales că prin aceasta s-ar produce o creştere a încasărilor din taxe.
 Sistemul social: şi în domeniul sistemelor sociale, neoliberalii sunt pentru soluţii organizate privat
în locul sistemelor de stat considerate a fi birocratice. Prin aceasta trebuie realizată o administrare
eficientă a mijloacelor cetăţenilor. Strategia pay-as-you-go este criticată, pe motiv că nu ar avea o bază
solidă. Măsurile private de prevedere sunt avizate favorabil în cadrul modalităţii de acoperire a
capitalului. Asta înseamnă că sistemele de asigurare socială vor fi reconstruite: statul de realocare va fi
demontat, iar sistemele economiei de piaţă vor fi construite. Performanţele statului se vor concentra
apoi eficient asupra celor care au intr-adevar nevoie de ajutor social, deci asupra acelora care nu sunt în
stare să-şi asigure traiul zilnic. Milton Friedman a sugerat aplicarea unei taxe pe venit negative.
Conform acesteia, autoritatea financiară ar plăti fiecărui plătitor al cărui venit s-ar afla sub un minim
fix, diferenţa de taxe obligatorii, fără să facă alte cercetări.