PATRIMONIU CULTURAL EVREIESC ÎN MARAMUREŞ

MONUMENTE ISTORICE- LOCURI ALE MEMORIEI

Urmele unei civilizaţii distincte din punct de vedere religios, social, lingvistic, cultural
reprezintă comori nepreţuite atât pentru urmaşii acelei civilizaţii, dar şi pentru cei care trăiesc
în acelaşi spaţiu după o perioadă de timp, mai scurtă sau mai îndelungată. Distrugerea
vestigiilor s-a făcut de-a lungul istoriei pentru a şterge amintirea predecesorilor, pentru a
întipări în memoria colectivă o altă variantă, de cele mai multe ori din motive egoiste. De la
faraonii şi despoţii din antichitate, la nazişti, comunişti şi mai nou la Statul Islamic ce distruge
sistematic templele din Palmira, fiecare dintre agresori a avut o justificare, dar descendenţii i-
au criticat şi le-au condamnat faptele. Relicvele distruse nu mai pot fi readuse la starea
iniţială, iar înaintaşii, cu religia, organizarea, limba şi cultura lor vor fi tot mai greu de descris
şi de înţeles.
Cuvântul patrimoniu provine din latinescul patrimonium, care însemna moştenirea
paternă, prin extensie, bunurile familiei. Patrimoniul înseamnă deci o moştenire lăsată de
generaţiile care ne-au precedat.1 În zilele Revoluţiei franceze, Henri Jean-Baptiste Grégoire
rămas în istorie ca Abbé Grégoire, a impus pentru prima dată ideea protejării patrimoniului
comun, altul decât cel familial, individual, care aparţine naţiunii, putându-se constitui într-un
liant al societăţii. Tot el a folosit pentru prima dată şi termenul de vandalism, cu scopul
declarat de a combate masacrele monumentelor: „Je créai le mot pour tuer la chose.”2 Dacă
iniţial termenul de patrimoniu desemna mai ales patrimoniul material (monumente, situri,
opere de artă), începând cu 1922, când filosoful francez Henri Bergson a devenit preşedintele
Comisiei Internaţionale de Cooperare Intelectuală, precursoare a UNESCO, (din care făceau
parte Paul Valéry, Thomas Mann, Albert Einstein, Marie Curie ş.a.) 3 conceptul a evoluat,
incluzând creaţia intelectuală, documente de interes universal, patrimoniu oral şi imaterial,
patrimoniu natural.
În acest moment în România, Ministerul Culturii şi Identitâţii Naţionale şi serviciile
sale descentralizate în teritoriu, (Direcţiile Judeţene pentru Cultură) sunt desemnate de lege
pentru a proteja şi a pune în valoare patrimoniul mobil, imobil şi imaterial.
1
Despre patrimoniu, sursa: http://patrimoniu-rper.com/despre-patrimoniu.html.
2
Le courage du passé et l’audace de l’avenir. L’abbé Grégoire et le patrimoine, în:
http://presentation.cnam.fr/histoire-projet/l-abbe-gregoire-et-le-patrimoine-393569.kjsp
3
Florentina Cărbunaru, Istorie intelectuală şi cooperarea elitelor. Comisile Ligii Naţiunilor pentru Cooperare
Intelectuală şi România (1921-1939), în Anuarul Institutului de istorie „George Bariţiu” din Cluj-Napoca, tom
LII, 2013, p. 130.

1
 Patrimoniul construit este protejat prin Legea 422/2001 privind protejarea
monumentelor istorice, republicată, cu ordinele de ministru aferente şi doar imobilele cuprinse
în această listă beneficiază teoretic de protecţie juridică, putându-se institui de către
autorităţile publice locale prin documentaţii de urbanism şi alte tipuri de restricţii cu privire la
intervenţii în zone considerate valoroase din punct de vedere urbanistic, istoric, arheologic etc.
Termenul monument provine din termenul francez monument, care la rândul său
provine din termenul latinesc monumentum „tot ce aminteşte de (ceva, cuiva)”, având ca
origine verbul moneo, monere, monui, monitum „a atrage atenţia, a aminti, a avertiza” (G.
Guţu, Dicţionar latin-român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983).4
În Lista Monumentelor Istorice 2015 în judeţul Maramureş (Ordinul ministrului
culturii nr. 2.828/2015, publicat în Monitorul Oficial nr. 113 bis, 15 februarie 2016), sunt
cuprinse 3 sinagogi: din Baia Mare şi Sighetu Marmaţiei, aflate în proprietatea Comunităţilor
evreieşti din aceste localităţi şi cea din Seini în proprietate particulară. (în perioada comunistă
a aparţinut Cooperaţiei, iar după Revoluţie a fost cumpărată de o persoană fizică). Sunt
cuprinse în listă şi 6 cimitire evreieşti (Coruia, Glod, Ieud, Sâpânţa, Sighetu Marmaţiei şi
Vişeu de Sus), deşi în arhiva Direcţiei Judeţene pentru Cultură am găsit inventarul cu aproape
100 de cimitire evreieşti răspândite în aproape jumătate din localităţile judeţului iar Federaţia
Comunităţilor Evreieşti din România a inventariat 60 de cimitire în grija Comunităţii Evreieşti
din Baia Mare şi 49 în grija Comunităţii din Sighetu Marmaţiei5.
Distrugerea bunurilor care au aparţinut membrilor comunităţilor evreieşti a început
aproape imediat după deportarea evreilor (din Sighet au plecat 13.000 de evrei în 4
transporturi între 16-22 mai 1944, din Vişeu de Sus, 12.000 de evrei în 4 transporturi între 19-
25 mai, iar din Baia Mare cca. 3900 de evrei concentraţi la fabrica de sticlă Koenig, iar alţi
2000 de evrei din plasele Baia Mare, Şomcuta Mare şi Copalnic Mănăştur concentraţi într-o
fermă din Valea Borcutului au plecat în alte două transporturi între 31 mai - 5 iunie). 6 În unele
localităţi casele părăsite de evrei au fost sigilate de către jandarmii maghiari, iar românii nu au
putut să se apropie de teama pedepselor. În alte localităţi, casele au rămas deschise, în
majoritatea relatărilor martorii români susţin că familiile lor nu au apucat să ia ceva din case.
4
Sursa: //ro.wikipedia.org/wiki/Monument#cite_note-3
5
Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, Memoria cimitirelor evreieşti, Bucureşti, 2007, pp. 39 şi 46,
https://www.jewishfed.ro/downloads/carti/memoriacimitirelorevreiesti2007.pdf
6
Dan-Simion Grecu, Deportarea evreilor din nordul Transilvaniei (1944), în Buletinul Cercului de Studii al Istoriei
Poştale din Ardeal, Banat şi Bucovina, an XVII, nr. 1, consultat pe:
membres.multimania.fr/dgrecu/PDF/Evrei_AdN.pdf, postat on-line şi pe:
https://www.academia.edu/9394561/Deportarea_evreilor_din_nordul_Transilvaniei_1944_.

2
 Sinagogile au fost primele şi cele mai importante clădiri ale comunităţilor evreieşti
care au fost scoase din uz şi cărora li s-a dat o nouă funcţiune, nu doar ca o formă a
„damnatio memoriae” dar şi pentru că arhitectura sinagogilor era una deosebită, nu numai în
oraşe, ci şi la sate: în Rozavlea - „A avut sinagogă, biserică evreiască cum zâcem noi, chiar
aici-n faţă, unde-i casa aicea. O sinagogă la timpu’ acela, mare, ca un bloc, era cu parter şî
etaj. Era destul de mare şî frumoasă. Un aspect frumos, aşa o ţân că s-a demolat acuma
târziu după, pân... nu ştiu ’58-’59 s-a demolat.”7 sau în Copalnic Mănăştur: „Din jos de
şcoală era sinagoga. Aia era cu două caturi. [...] Sinagoga o spart-o toată. Românii o dus-o
şi piatră o împărţit-o. Tătă o dus-o, fiecare de la sinagogă o împărţit-o. Tătă, tătă o dus-o
care încotro. Tot, nu s-o ales nimnică da’ şcoala o rămas.”8
Schimbarea de destinaţie sau demolarea a fost orchestrată de noul regim:

„Consecinţă a scăderii numărului comunităţilor mozaice, reducerea

sinagogilor, prin demolare, a fost decisă de regim încă de la începutul anilor ’50.
Dispoziţia Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din Bucureşti privind sinagogile
nefolosite era demolarea acestora şi vânzarea materialului. Propunerile de demolare
sau vânzare erau făcute de Serviciul de Bunuri al Federaţiei de la Oradea, condus de
Partoş Andrei. Funcţionau în continuare sinagogi în Baia Mare, Baia Sprie, Şomcuta,
Sighet, Târgu Lăpuş şi Vişeu de Sus. Unele sinagogi, din cauza neutilizării au fost
donate sau vândute la solicitarea Sfaturilor Populare prin intermediul responsabilului
de bunuri de la Oradea. Dintre acestea unele au fost transformate în case de locuit,
cum au fost casele de cult din Dragomireşti, Poienile de sub Munte sau Petrova,
altele au fost transformate în depozite ca în Vişeu de Jos, Vişeu de Mijloc sau Sighet
(în general primele demolate au fost sinagogile din mediul rural, întrucât populaţia
evreiască din acest mediu emigrase, iar lăcaşele de rugăciune erau în paragină).
Localităţi precum Seini, Berbeşti, Crăciuneşti au avut sinagogi care au fost demolate
în perioada 1958-1965.”9

Drept urmare, vânzarea sau demolarea unui lăcaş de cult sunt acţiuni care în amintirile
intervievaţilor nu suportă complement de agent. Vinovaţii sunt subînţeleşi, trecuţi sub tăcere,
impersonali, fără chip. Nu o persoană, un nume, a săvârşit fapta, ci un regim. În general
funcţionează delegarea culpei, însă există momente de introspecţie în care este admisă o
posibilă vină de care poate fi legată o punitate divină: „O fost [sinagogă]. Şi eu, Doamne
iartă-mă, am jucat acolo şi-am dansat. Câte n-o fost, dar o fost biserică evreiască. Acuma e
cămin acolo.”10 (s.n.) În mentalitatea ţăranului român are loc un conflict ineluctabil între
conştiinţa faptului că sinagoga este un lăcaş sfânt, al unei religii din care derivă şi propria
religie şi aceea că este un lăcaş al unei religii străine de creştinism, aflată chiar în opoziţie

7
Interviu cu Ioan Timiş din Rozavlea
8
Interviu cu Ioan Tureanu din Copalnic Mănăştur
9
Adriana Coroian, Minorităţile naţionale între doctrină comunistă şi propria identitate. Studiu de caz: evreii din
regiunea Maramureş 1950-1965), în Revista Arhivei Maramureşene, anul I, nr. 1, Baia Mare, 2008, p. 144.
10
Interviu colectiv Strâmtura, intervenţie Glodean Ion.

3
(acuzaţiile de deicid, reprezentările neamurilor care vor ajunge în Iad în picturile din pronaos
etc.).
La Săpânţa, sinagoga a fost desacralizată treptat, întâi prin transformarea în loc de
distracţie pentru tineret, apoi fiind dărâmată. În acest caz apare şi mai clară credinţa că
Divinitatea nu a lăsat nepedepsit ultrajul: „Sinagoga lor o rămas goală şî apii acolo o făcut
feciorii joc Duminica. În tătă Duminica feciorii, tineretu’ făcé joc, meré acolo şî juca. Aici o
făcut aieşti joc şî apii o distrus-o, o spart-o. Mai târziu o fost birău Văsâiu Olecsii şî o băgat
carele, io am fost fecior, şî o spart, ce-o fost molozu’ acela l-o dus să-l puie pă uliţi, să
tomnească uliţa. Şî io am fost cu caru’, cu cărămida că o fost făcută din cărămidă. Apii s-o
făcut o tină pă uliţă, de n-ai putut mere. În vară o vinit povoi şî o spălat uliţa. Dumnezău o
dat povoi că n-o trăbuit să ieie din beserică, să puie să călcăm în picioare.”11
Orice motiv a fost suficient pentru a se trece la fapte: eliberarea terenului pentru
construirea unor blocuri de locuit, plecarea evreilor din zonă sau părăginirea clădirii. Elevaţia
înaltă, specifică sinagogilor, le-a salvat pe unele de la distrugerea totală, dându-li-se noi
funcţiuni precum depozite, cămine culturale, acest lucru însemnând eliminarea oricăror urme
ale funcţiunii anterioare, ce puteau împieta desfăşurarea noilor activităţi.
Unii consideră că şi comunităţile evreieşti au o vină în asta, scoţându-le de sub
protecţia lor: „Din păcate ca arhitectură ar fi meritat acea construcţie, sinagoga, să rămână
ca o construcţie cu un nivel, cu o arhitectură superioară mai deosebită. Da, a mai existat una
mai mică. Aceea s-a dărâmat chiar mai înainte. [în Vişeu] exista în zona pieţei, aproape de
piaţă. Da, din păcate amândouă construcţiile meritau, dar nici comunitatea evreiască din
câte am înţeles, că s-a luat legătura cu comunitatea din Sighet, acolo există şi astăzi încă
evrei şi au fost evident chestionaţi că nu le puteai dărâma până nu aveai acordul lor. Ei, dacă
ei au renunţat la a le mai conserva, probabil nemaiavând nici putere financiară... dar vă spun
este o pierdere pentru o localitate care a pierdut un reper din ceea ce a însemnat istoria
localităţii.”12
În Dragomireşti sinagoga nu mai există: „A fost demolată. Cred că a vândut-o
societatea asta... După război, Cred că prin anii ’70-’80, cam aşa. Nu ştiu exact, fiindcă nu
mai locuiam în Dragomireşti atunci, dar ştiu că a fost vândută şi dărâmată. Cetăţeanul care a
cumpărat-o a dărâmat-o şi şi-a construit casă.”13 În Seini, chiar dacă a fost vândută,
proprietarul a încercat o vreme să o întreţină, a reparat casa rabinului alipită acesteia, însă
negăsind un cumpărător a folosit-o ca depozit de fier vechi iar acum, după moartea sa, a rămas
11
Interviu cu Gheorghe Turda, Săpânţa
12
Interviu cu Adrian Mandric, Vişeu de Sus
13
Interviu cu Ioan Ilban, Dragomireşti

4
în paragină şi va mai rămâne astfel până când instanţa va hotărî definitiv cum se va împărţi
între moştenitori această proprietate.
În cele mai multe dintre cazuri sinagogile au rămas doar în amintirea locuitorilor,
plăsmuiri atopice şi atemporale trecând de la nivelul de patrimoniu construit, la nivelul de
patrimoniu intangibil, de la locuri ale memoriei la memoria locului, ambele supuse eroziunii şi
în final disoluţiei. Cu toate acestea, unele informaţii au norocul de a străbate mileniile, astfel
încât ele merită captate şi transmise mai departe.

„«Locurile memoriei» în definiţia lui P. Nora, pornesc de la materialitatea

locurilor în sensul strict al termenului, dar ele sunt încărcate cu un conţinut simbolic
«care evocă suportul imaterial al memoriei» (M. Vovelle, La memoire perdue, la
memoire des lieux, în Montagnes Méditerranée Mémoire. Melanges offerts à
Philippe Joutard, Aix-en-Provence, Musee Dauphinois et Publications de l’
Université de Provence, 2002, p. 250). Ele semnifică, în egală măsură, lăsămintele
trecutului, modul în care o societate se reprezintă pe sine sau se dezvăluie altora prin
oglinda propriului trecut, dar şi uitările, tăcerile asupra unor aspecte ce nu intră în
demnitatea lui «comendatio memoriae». Aceste locuri ale memoriei, precum tăcerile
asupra unor aspecte ale trecutului sunt rezultatul unor «complexităţi ale
imaginarului» care nu se pot sustrage istoriei.”14

Băile rituale, au avut aceeaşi soartă, mai ales că instalaţiile interioare au fost deosebit
de atractive pentru ţăranii întreprinzători, aşa cum mărturisesc localnicii din Rozavlea: „În ’44
s-o făcut praf. O mărs românii, o spart tăt, o luat căzâle de acolo, o fo’ căzi de aramă, vane
de aramă. Le-o luat românii, o făcut cazan de ţuică din ele. Dară, din căzi de baie... Unu, o
fo’ socru’ lu’ primaru’ nost până la Revoluţie, el o avut primu’, cred că, cazan din baie. O
ţânut, io ştiu, o vană de aceie o două până târziu, până pă la sfârşitul anilor ’50. O făcut
cazan din cadă, ştiu foarte bine, o fo’ cadă de la evrei.”15 şi din Săcel: „cei mai mulţi şi-o luat
tabla, c-o avut nevoie, că n-o avut, o mărs şi-o luat din bazin cupru, c-o fost de cupru, nu cu
de-aia, ş-apoi o făcut cazan de făcut horincă din…”16
Regretele locuitorilor sunt tardive, şi se realizează abia acum gradul de civilizaţie pe
care l-au avut evreii şi care nu s-a putut prelua şi întreţine: „Vedeţi, ei o fost un popor deştept,
noi, câţi români am fost şi de atuncea încoace nu ne-am putut face o baie comunală.”17
Domnul Deutsch întorcându-se în ţară, are senzaţia că este respins, ca o persoană care
a dezertat şi încearcă să revină: „Eu am venit aici, am găsit templul, am găsit foştii colegi de
şcoală, de liceu, de facultate, de copilărie, toţi care sunt aici. Deci din partea noastră nu este

14
Doru Radosav, Editorial. O sensiblitate sudică a memoriei şi oralităţii, în AIO, nr. VI, Cluj-Napoca, Presa
Universitară Clujeană, 2005, p. 10.
15
Interviu cu Ioan Timiş, Rozavlea
16
Interviu colectiv Strâmtura, intervenţie Mihai Năneştean.
17
Ibidem.

5
o respingere. Din contră, noi ne simţim respinşi, şi că se consideră «Bă, ce le pasă la ăia,
uite aici de noi!» şi aşa mai departe. Deci cam asta este realitatea cum o vedem noi.”18
Pentru evreii plecaţi, în Israel sau aiurea, oraşul sau satul natal nu poate să nu le
trezească emoţii, dor, dorinţa de revenire:

„În imaginarul naţional, diaspora şi naţiunea aparţin aceleiaşi entităţi etnice

şi culturale, împărtăşind puternice legături simbolice şi culturale, adesea legate de la
fel de importante activităţi economice şi politice. Prin urmare există legături strânse
atât materiale, cât şi simbolice, în concordanţă cu perspectiva naţionalismului din
diaspora, orientând populaţia din disapora, imigrantă sau nativă, mai mult spre ţara sa
de origine şi considerată punct de întoarcere, decât spre ţara sa de reşedinţă.” 19
[trad.pers.]

Pentru evreii plecaţi, locurile natale reprezintă realms of memory, „lieux de la

mémoire”20, încărcate de semnificaţii numai de ei ştiute. Unii îşi doresc să le revadă, o fac
periodic, iar dacă nu mai este posibil, din cauza vârstei sau stării precare a sănătăţii îşi trimit
urmaşii, copii sau nepoţi, orice relatare sau fotografie fiind balsam pentru suflet.

„Locurile memoriei sunt, în primul rând, rezultatul unei triple imersiuni

semantice, materială, simbolică şi funcţională, aflată într-o simultaneitate asumată
interpretativ şi analitic. O arhivă, ca loc material, este un loc al memoriei dacă
imaginaţia «îl învesteşte cu o aură simbolică», un loc pur funcţional precum «un
manual şcolar, un testament, o asociaţie de vechi combatanţi», un loc al memoriei
dacă presupune practică şi ritual de reculegere colectivă şi este, deopotrivă, un fapt
simbolic, dar şi un «decupaj» dintr-o unitate temporală cu repetitivitatea practicilor
specifice antropologiei memoriei.” (Pierre Nora, Entre mémoire et histoire, în Lieux
de la memoire..., p. 37)21

Cu atât mai mult, un cimitir sau o sinagogă întruneşte aceste condiţii de a fi loc
material (cu necesităţi permanente de întreţinere, administrare), un loc funcţional (în trecut,
dar şi în prezent: există încă cimitire funcţionale, iar puţinele sinagogi rămase în picioare, au
cu atât mai multe şanse la viaţă cu cât sunt exploatate ca lăcaşe de cult), iar mai presus de
toate sunt locuri simbolice prin încărcătura unică de istorie socială şi personală, rezistând în
mijlocul tuturor schimbărilor, asupririlor, trecerii generaţiilor, schimbării mentalităţilor.

18
Interviu cu Francisc Deutsch, Baia Mare
19
În original: „Within the national imaginary, the diaspora and the mother nation belong to the same ethnic and
cultural entity, share strong symbolic and cultural ties and are often linked by no less important economic and
political activities. There is thus a set of close ties, both material and symbolic, that, according to the diaspora
nationalism perspective, orient the diasporic, immigrant or native, population more towards its country of
origin and believed point of return than to its country of residence.”, Anna Triandafyllidou, Migrants and ethnic
minorities in post-Communist Europe: Negotiating diasporic identity, în Ethnicities nr. 9, anul 2, din 2009, p.
230, consultat pe site-ul http://www.sagepublications.com, accesat în 8 octombrie 2012.
20
Titlul lucrării în 3 volume editate de Pierre Nora (dir.), Paris, Gallimard, Partea I 1984, Partea a II-a 1986,
Partea a III-a 1992.
21
Doru Radosav, De la locurile memoriei la memoria locului, în AIO, nr. XI, Cluj-Napoca, Presa Universitară
Clujeană, 2011, p. 7.

6
 Făcând parte dintr-o etnie ale cărei tendinţe de întoarcere în spaţiul primordial, Israel,
sunt înscrise în Biblie, în codul genetic şi în conştiinţa multora dintre membrii săi, nu se poate
spune totuşi că locurile în care şi-au petrecut copilăria, nu ar reprezenta, ca pentru oricare
dintre noi, „obârşia”, „izvorul” blagian din care ne tragem identitatea:

„Centrările spaţiale ale discursului istoriografic ce au la bază raportul loc-

memorie-identitate au pus în evidenţă locul, locurile şi locuirile unui mecanism
complex de «acceptare, legitimare şi conflict social şi istoric». Există un peisaj (loc)
interior şi unul exterior în percepţia memoriei colective. Peisajul interior este unul
centrat etnic şi este un peisaj domestic asumat organic. Etnia se defineşte identitar şi
prin peisajul şi cadrul natural în care este plasată. Se instituie o interioritate în
percepţia peisajului şi a locurilor sedimentate cultural–istoric în memoria
colectivă.”22

Mona Mamulea citează în articolul său un fenomenolog american (Edward S. Casey,

How to Get from Space to Place in a Fairly Short Stretch of time, în Steven Feld & Keith H.
Basso (eds.), Senses of Place, Santa Fe/New Mexico, School of American Research Press,
1996, p. 26) şi explicitează:

„«Un loc este mai degrabă un eveniment decât un lucru.» (A place is more
an event than a thing to be assimilated to known categories.) - Propoziţia vorbeşte
despre capacitatea locului de a absorbi în el istoria, devenirea, de a co-situa spaţiul şi
timpul. Semnificaţia unui loc anume este dată de evenimentele, de faptele care s-au
produs în el. Frecventând un loc, nu vizităm un «spaţiu», ci o istorie. Întorcându-ne
într-un loc, ne întoarcem, de fapt, în timp, în acele conţinuturi ale memoriei asociate
cu locul respectiv, şi reluăm la nivel mental succesiunea de experienţe pe care am
avut-o cu el. Caracterul evenimenţial al locului este răspunzător şi pentru clasificarea
populară a locurilor în «bune» şi «rele», «faste» sau «nefaste». Un loc în care s-a
produs o dramă, un loc abandonat, o ruină sunt întotdeauna locuri funeste; oamenii
le-ar frecventa, poate, dintr-o curiozitate morbidă, dar niciunul dintre ei nu s-ar opri
acolo să-şi clădească spaţiul existenţial. Există însă şi locuri predispuse unui anumit
tip de evenimente, locuri care solicită, prin ele însele, imprevizibilul, neşansa ori
incidentele dramatice.”23

Evreii reîntorşi mărturisesc că simt reticenţa creştinilor faţă de ei, în momentul în care
bănuiesc că se pune problema recuperării proprietăţilor. „După război, au plecat 36.000-
37.000 cât au plecat, s-au întors 1.200, da? Din lagăr. Păi toate proprietăţile alea cine le-a
luat? Localnicii, da? Ori ştii cum e? Frică că până la urmă vine cineva şi ţi-o ia înapoi
există. În momentu’ când ai frica asta devine şi un pic reticenţă faţă de cine vine să ţi-l ia.
Deci asta e ideea: dacă n-ar fi fost revendicările astea, dacă n-ar fi fost «Hai să vin să-ţi iau

22
Ibidem, p. 12, Cf. şi D. Radosav, Editorial, în AIO, nr. V, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2004.
23
Mona Mamulea, Mitologia locului incert, diavolul şi cele două moduri de situare în cultură, în Studii de
istorie a filosofiei româneşti, (coord. Al. Surdu, V. Cernica), VII, Supliment, Simpozionul Naţional Constantin
Noica, „Bucuriile simple”, Arad, 9-10 septembrie 2010, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2011, p. 123,
accesat pe site-ul: filosofieromaneasca.institutuldefilosofie.ro/request.php?47.

7
casa» n-ar fi avut nimeni nimic în Maramureş cu evreii. Norocu’ este că sunt câţi evrei sunt,
iar revendicări sunt foarte puţine şi atunci n-a ieşit niciodată un scandal imens.”24
Domnul Ioan J. Popescu, s-a lovit de aceeaşi reticenţă atunci când însoţeşte evrei
plecaţi, sau mai ales pe urmaşii lor să vadă unde le sunt rădăcinile: „Doare în acel caz în care
evreul vrea să vadă locuinţa în care a locuit. Mi-e foarte greu să mă duc să-i spun [actualului
proprietar] că de fapt nu are absolut nicio intenţie omul, ci numai să facă nişte fotografii, să
păstreze, că aicea s-o născut şi aşa. Dar este foarte greu, mai ales cei care şi-au achiziţionat
locuinţa se sperie. Au fost foarte multe cazuri, legea asta a împroprietăririi a fost absolut
idiot concepută. Toate trei care au existat.”25
De cele mai multe ori, sătenii sunt mulţumiţi când sunt vizitaţi de urmaşii evreilor şi
fac pe ghizii, în măsura în care sunt înţeleşi, sau apelează la nepoţii lor poligloţi: „Şî viné din
aceia, rămăşîţă de aceia care s-o născut evreii aicea. Şî o vinit ăştia tineri. Şî acuma o fost
atuncea, încă zâce: «Părinţii mei s-o născut aicea.» şî apii Andreea, nepoata noastră ştie
engleza şî apoi nu o mărs până acolo, dar însă le-o demonstrat, înţelegi, de cutare, de cutare,
de cutare. S-o bucurat foarte mult că o avut, o fost evrei, da’ tineri”26.
Evreii vizitează locurile natale, le prezintă copiilor şi iau eventual cu ei şi mostre ale
produselor tradiţionale maramureşene: „Şi o venit acuma şi i-am dat 2 litri de ţuică şi mi-o
dat nişte dolari… Cu feciori şi fete din America. Şi-am fost sus la cimitirul evreiesc cu ei.”27
Localnicii îi primesc cu bucurie pe vizitatori. E un prilej de a evada din monotonia
vieţii de zi cu zi, de a rememora clipe plăcute din tinereţe sau copilărie, poate chiar prilejul de
a valorifica produsele obţinute în gospodărie. Din păcate, astfel de prilejuri sunt destul de
rare, şi cu înaintarea în timp, posesorii unor amintiri „la primă mână” despre timpurile când
evreii populau în număr mare zona Maramureşului sunt din ce în ce mai puţini.
Din păcate, tratamentul de care „se bucură” monumentele istorice evreieşti nu este
diferit de cel administrat tuturor celorlalte monumente, mai ales celor de grupă B, considerate
de importanţă regională.
Casele evreieşti constituie la rândul lor urme palpabile ale unui mod de viaţă distinct,
chiar dacă cele de la oraş nu se evidenţiază prea mult de celelalte case din oraş. Ca urmare a
arhitecturii deosebite sau a valorii memorial-simbolice unele case construite de către evrei au
rămas în memoria colectivă până astăzi cu denumirea iniţială şi au fost clasate ca monumente
istorice: Casa Groedl, Casele şi Curtea Kahan, Casa Junger, Casa Solomon Wiesel, Casa Elie

24
Interviu cu Sorin Markus Marinescu, născut în Bucureşti, rezident în Sighetu Marmaţiei
25
Interviu cu Ioan J. Popescu, Sighetu Marmaţiei
26
Interviu cu Toader Mârza, Rozavlea
27
Interviu colectiv Strâmtura, Dumitru Găbrian.

8
Wiesel din Sighetu Marmaţiei. În sate, casele ce au aparţinut evreilor sunt pe cale de
dispariţie, ca urmare a demolării sau modificării lor în timp.
Construite sau transformate în concordanţă cu dorinţa proprietarilor, casele evreieşti
prezentau caracteristici speciale, date de nevoi religioase, igienice, economice. Martorii
creştini care au intrat odinioară într-o casă evreiască îşi amintesc detalii percutante, întipărite
în memorie până astăzi.
Trăsătura principală a multora dintre aceste case este dată de deschiderea directă a
uşilor către drumul principal. Acest aspect este datorat de cele mai multe ori ocupaţiei
locuitorilor evrei: prăvălia, atelierul meşteşugăresc aveau nevoie de acces din stradă pentru a
uşura intrarea şi a ţine despărţite spaţiile private de cele profesionale. „Încă se mai păstrează
în Maramureş case. Ei au un anume specific, nu seamănă cu cele ale românilor ca plan, ca
structură arhitectonică. Stăpâneau foarte bine meşteşugurile. Croitorii, măcelarii, tâmplarii,
pantofarii, cizmarii, toate meşteşugurile astea era[u], le stăpâneau ei. Românii nu le-au avut
efectiv. Şi sigur comerţ. Şi atunci casa a fost adaptată la nevoile ocupaţiei principale: partea
din faţă cu accesu’ direct din stradă era pentru comerţ, cârciumă, bold, atelieru’ de cizmărie,
atelieru’ de frizerie, croitorie, măcelăria. Şi în spate, unde casa avea şatră ca şi cea
ţărănească şi intrare de acolo, din curte, era locuinţa.”28
Acest acces direct din stradă al caselor evreieşti era necesar din prisma ocupaţiilor lor,
însă inducea o stare de nesiguranţă proprietarilor, care-i făcea pe creştini să-i numească
fricoşi: „Şi toţi aveau lângă drum, aveau uşi duble la case şi întâi întrebau când băté cineva
la uşă, cine-i. Erau tare fricoşi.”29
Nu numai cerinţele profesionale erau respectate în construcţia sau amenajarea caselor
evreieşti, ci şi cele religioase, rituale. Una dintre cele mai interesante adaptări era cea a
acoperişului mobil care era utilizat doar în perioada Sukkot-ului, Sărbătoarea Corturilor.
Adoptată în urma condiţiilor diferite de climat din zonele nordice, când vremea deosebit de
rece din nopţile de noiembrie făcea imposibilă cerinţa ca bărbaţii să doarmă în corturi mobile,
sub cerul liber, modificarea este reţinută şi descrisă atât de evrei, cât şi de creştini: „Îmi
amintesc bine că era o parte a casei care avea construită ca un cort cu un acoperiş mobil.
Structura includea un cilindru cu o roată de lemn înăuntru. Pe roată era o frânghie legată de
două grinzi care împingeau cele două părţi ale acoperişului. Când era Sucot-ul, trăgeam de
sfoară şi acoperişul se deschidea. Dacă ploua, îl închideam iarăşi. Era rară o astfel de
casă.”30
28
Interviu cu Mihai Dăncuş, născut în Botiza, domiciliat în Sighetu Marmaţiei
29
Interviu cu Ioan Tureanu, Copalnic Mănăştur
30
Interviu cu Bernat Sauber, născut în Târgu Lăpuş, domiciliat în Târgu Mureş

9
 Casă cu acoperiş mobil folosit la Sucot, în Cernăuţi31
Şi în Rozavlea creştinii îşi amintesc de existenţa acestor case cu acoperiş mobil, deşi
nu mai sunt siguri la ce foloseau exact. Erau privite în epocă de către creştini ca nişte
manifestări excentrice: „Îi vidém deschis acoperişu’ casei. O plaşcă din aia stăté deschisă
mereu, cred că era perioada [în] care era sărbătoarea lor. În cadru’ acoperişului era şi ăla îl
ridica. Ca o uşă. Sau ca un geam [pe] care îl deschizi da’ invers, îl ridica şi-l proptea şi aşă
stăté. Nu ştiu ce obicei, corturi.”32 Descrierile sunt interesante: „IM: Făcéu pă casă nu ştiu
ce. Nu ştiu ce acolo pă vârfu’ căsii îşi făcé. Ridicau un dărab de acoperiş. TM: De Paşti, de
acoperiş de acela. Era mobil, acela-l ridica la zâlile acele a lor şî după aceie îl trăgé înapoi.
IM: Nu ştiu, fiecare avé pă căsi, aşă era legea. Pă acoperişu’ căsii era.”33
Românii care au cumpărat de la evrei casele în momentul în care aceştia au emigrat,
după anii ’60, ne mărturisesc că acestea aveau caracteristici specifice: intrări mai multe din
stradă, încăperi specializate, în baza cerinţelor rituale, – măcelăriile, numite şi misărne,
misărniţe34 şi chiar toalete rudimentare, însă mai accesibile decât cele obişnuite la ţară: „Avé
trii intrări din drum aşa. Nu ştiu di ce avé tri intrări, aşă o făcut ei. Şî avé aicea-n spate un
coridor, şî-n capătu’ coridorului, acolo avé veceu. Nu ca la ţărani, în curte nu ştiu unde. Nu
era apă, nu era robinet, dar era acolo în capătu’ casei. Acolo, din camerele astea ieşă pă
coridor şî nu ieşă afară-n curte ca la români. Şî casa o fost mare, mare. Acele era, ştiu că
intrai în trii camere. Io am demolat-o în ’70. Era încă una-n spate la asta, era coridoru’ ăla,
era una acolo, ăsta care o stat aicea apoi o ţânut-o de măcelărie. Tăié miei acolo şî oi. Încă

31
Sursa: Yad Vashem, Photo Archive, Jerusalem.
32
Interviu cu Dumitru Dunca, născut în Şieu, domiciliat în Rozavlea
33
Interviu cu Ioana Mârza şi Toader Mârza, Rozavlea
34
Misárniţă, -e, s.f. - Măcelărie. Atestat şi în Maramureşul din dreapta Tisei în forma misărne. - Din magh.
mészárszék, Dorin Ştef, op.cit.

10
o cameră, o fo’ câteva camere, o fost casă mare, mare o fost casa.”35
Prezenţa acestei camere speciale, numită misărnă este semnalată în Rozavlea în multe
case evreieşti: „Era o cameră aparte, aşă. Io când am luat casa aceie aşă era: două, una
cameră acolo, una acolo, mnisărna şi-o cămăruţă. Mnisărna era cum i-aici şi-o cămăruţă în
partea aialaltă.”36
Mârza Ioana îşi aminteşte că această cameră, ce avea nevoie de condiţii speciale
pentru a fi mai uşor curăţată, având în vedere că acolo erau sacrificate animalele şi apoi
prelucrată carnea kasher, putea fi un fel de şopron improvizat în unele gospodării: „Cum
zâcém noi mnisărnă, noi bătrânii. Locuri de un miez de scut acolo şî acolo încăperea
achiţăturii. Numa’ videi picioarile, ici şî coale, avé misărnă. Mnisărne o fost aici la Lazăr
misărnă, o fost unde şădé rabinu’ misărne, o fo’ la Pătuş mnisărne, mai în sus, o fo’ tăt aşă
ici şî cole mnisărne.”37
Un detaliu mai puţin familiar creştinilor, legat de uşile caselor evreieşti l-a observat
Ioan Danci din Săcel: „Vin jâzii, avé şî un fel de rugăciune: pus şăpte taine, pă uşă o hârtie,
acolo era scris evreieşte. Şî trăbuie să puie deştile acolo şî să sărute. Aşă era legea.”38
Se referă la mezuza, cutiuţa pusă pe tocul uşii:

„Primul paragraf din Shema spune astfel: «Şi vei vorbi despre ele [legile
Torei] cand eşti acasă, când eşti la drum, când te culci şi când te scoli... Şi le vei scrie
pe tocurile uşilor casei şi pe porţi.» (Deuteronomul 6:7,9). Pentru a asigura
vizibilitatea mezuzei, aceasta este aşezată pe treimea superioară a tocului uşii, uşor
înclinată. Fiecare cameră din casă, cu excepţia băii, trebuie să aibă o mezuzah pe
tocul uşii. La instalarea mezuzei se recită o binecuvântare specială. «Binecuvântat
eşti Tu, Doamne Dumnezeul nostru, Rege al universului, care ne-ai sfinţit cu
poruncile Tale şi care ne-ai instruit să punem mezuzah.» Mezuzah are rolul de a ne
aminti permanent poruncile lui Dumnezeu. Când un evreu intră în casa, vede o
mezuzah şi îşi aminteste de felul cum trebuie să se poarte în casa sa. De asemenea,
când un evreu pleacă de acasă, mezuzah îi aminteşte de nivelul înalt de
comportament pe care trebuie să-l aibă oriunde ar fi. Ca semn al respectului şi
dragostei pentru Torah şi pentru Dumnezeu, mulţi evrei sărută mezuzah când trec pe
langă ea, în general atingând-o mai întâi cu degetul şi apoi sărutând degetul.” 39

Urme ale amplasării acestor cutiuţe se mai pot vedea şi astăzi în tocurile uşilor din
Sighet.40

„In accordance with traditional Jewish law, a mezuzah adorns the doorpost of
the entryway. It’s a small, nondescript case that contains a parchment rolled up within it,

35
Interviu cu Ioan Timiş, Rozavlea
36
Interviu cu Dumitru Dunca născut în Şieu, domiciliat în Rozavlea
37
Interviu cu Ioana Mârza, Rozavlea
38
Interviu cu Ioan Danci, Săcel
39
http://www.jen.ro/ciclul_de_viata_files_8.html.
40
Aşa cum ne-a atras atenţia Alina Mărincean, custodele Casei Memoriale Elie Wiesel, Sighetu Marmaţiei.

11
 and it serves as a reminder of God’s presence and authority. An observant Jew, will touch
her hand to the mezuzah, raising her hand to her lips and kissing it without breaking
stride. Observant Jews repeat this motion each time they enter a doorway with a
mezuzah, which in Jewish buildings, often includes bedroom doors, kitchen doors, and
house doors. Moreover, the tradition of kissing the mezuzah holds whether one is
entering or leaving”41

În credinţa evreilor, importanţa prezenţei pe uşă a acestei cutiuţe este vitală, ea

prevenind boli, ajutând afacerile, protejând familia:

„Tradiţia zice că Mezuza este asigurarea casei şi a locuitorilor. Dacă cineva

se îmbolnăveşte, se recomandă să se controleze calitatea mezuzei în camera în care
bolnavul doarme. Dacă o afacere nu merge, să se controleze mezuza de la sediul
afacerii. După mutarea într-o nouă casă sau apartament, legea permite un maximum
de 30 de zile, până când se instalează o mezuza. În timp ce alţii sunt primiţi la uşă
când se întorc acasă de un câine bucuros, evreii sunt primiţi de cuvintele lui
Dumnezeu. La plecare şi la venire le este amintită existenţa lui Dumnezeu. Tradiţia
de a instala o mezuza, are la origine ultima pedeapsă primită de faraonul Egiptului,
când duhul morţii a trecut peste Egipt omorând primii născuţi. Evreii erau protejaţi
de semnul ataşat pe uşă. Astăzi, se instalează mezuza la toate uşile casei (în afară de
toaleta). În Israel mezuzot sunt peste tot de la hoteluri la birouri, la spitale la închisori
etc., peste tot. Indiferent unde se găsesc evreii, când se roagă o fac cu faţa spre
Ierusalem. În vest, asta înseamnă cu faţa spre est. În casele religioase, pe peretele de
est, veţi găsi o placă, un desen, o pictură cu cuvântul «mizrah=est».” 42 [text corectat
personal d.p.d.v. gramatical]

Puţine case evreieşti din mediul rural mai sunt în picioare şi pot să ofere exemple vii a
ceea ce a însemnat o locuinţă interbelică funcţională, adaptată cerinţelor profesiei şi credinţei
locatarilor. În oraşe, centrele istorice au fost în perioada interbelică masiv locuite de evrei,
care preferau să-şi amenajeze la parter prăvălia, atelierul, având locuinţa la etaj. Din păcate,
trecerea vremii şi-a pus amprenta şi asupra acestor clădiri. În cele restaurate, urmele locuirii
evreilor s-au şters de mult; în cele lăsate în paragină, pe unele tocuri de uşă se poate vedea
încă locul în care fusese prinsă mezuza. Multe dintre aceste clădiri vor fi probabil retrocedate
urmaşilor locuitorilor evrei, însă aceste spaţii îşi vor pierde valoarea de „locuri ale
memoriei”, odată cu dispariţia treptată a celor care mai pot încă, prin poveştile lor, să le
valorizeze şi vor deveni doar nişte proprietăţi imobiliare, deoarece „locul, sacralitatea lui este,
în fond, memoria lui reluată, comunicată, reprodusă.”43
Ignorarea importanţei culturii în ţara noastră în detrimentul problemelor mai acute,
mai „lumeşti” cum ar fi deficitul de spitale, probleme din educaţie, economie şi administraţie
41
Simone Schweber, Donning wigs, divining feelings, and other dilemmas of doing research in devoutly religious
contexts, în Qualitative Inquiry, vol. 13, nr. 1, ianuarie 2007, p. 63, salvat de pe qix.sagepub.com în octombrie 29,
2012.
42
S. Cerbu, Casa evreiască, articol accesat în 27 noiembrie 2012, preluat de pe:
http://www.romaniaisrael.com/portal.php?name=Content&pa=showpage&pid=246.
43
Doru Radosav, De la locurile memoriei la memoria locurilor, în AIO, nr. XI, Cluj-Napoca, Presa Universitară
Clujeană, 2011, p. 16.

12
este un fenomen natural pentru unii, însă, în acelaşi timp nu trebuie uitate cuvintele lui
Immanuel Kant: „Un popor fără cultură este un popor uşor de manipulat”. Iar patrimoniul
cultural pe care l-au lăsat înaintaşii noştri, indiferent de etnie, pe teritoriul ţării noastre nu ar
trebui lăsat să se distrugă, contribuind la acest proces cu propria ignoranţă.

13