Ghidul politicilor Uniunii Europene - nr.

Politica de cooperare pentru dezvoltare şi

Politica de ajutor umanitar
 GHIDUL POLITICILOR UNIUNII EUROPENE

Broşura nr. 2

Politica de cooperare pentru dezvoltare şi Politica de ajutor umanitar

Coordonator:

Prof. univ. dr. Gabriela Drăgan

Bucureşti, 2012
Coordonator de proiect din partea Institutului European din România
Mihai Sebe

Coordonator al proiectului pilot de cercetare

Clara Volintiru

Asistent proiect de cercetare

Cosmin-Dragoş Laza

Colectiv de stagiari
Maria Chiper, Doris Manu, Anca-Elena Mihalache, Sorina Petrescu, Mihaela Roman

© Institutul European din România, 2012

Bd. Regina Elisabeta nr. 7-9, Sector 3, Bucureşti

www.ier.ro

Grafică şi DTP: Monica Dumitrescu

Poză copertă: www..sxc.hu
 CUVÂNT ÎNAINTE

În ultimii ani a devenit din ce în ce mai evidentă necesitatea sporirii cooperării dintre mediul academic
şi administraţia publică printr-o mai bună cunoaştere reciprocă şi transfer de expertiză şi competenţe. În
acest sens, stimularea participării studenţilor la diferite programe de practică în cadrul instituţiilor publice
joacă un rol cheie în asigurarea unei tranziţii eficiente de la şcoală la viaţa activă, asigurând îmbunătăţirea
gradului de cunoştinţe al studenţilor, dar şi o mai atentă calibrare a conţinutului programei academice în
raport cu nevoile pieţei muncii.

La finele anului 2010, Institutul European din România, în calitatea sa de instituţie publică responsabilă
printre altele cu creşterea nivelului de cunoştinţe şi abilităţi în domeniul afacerilor europene, a lansat un
proiect pilot de cercetare dedicat politicilor europene „Ghidul politicilor Uniunii Europene”, proiect menit să
permită realizarea unor materiale de informare în domeniul afacerilor europene, care să ofere informaţii
fundamentale şi corecte, într-un limbaj accesibil tuturor celor interesaţi. Scopul principal al acestui proiect
pilot de cercetare a fost de a-i sprijini pe studenţii din cadrul ciclului licenţă şi master în dezvoltarea
cunoştinţelor şi în sporirea capacităţii analitice privind politicile europene. Am intenţionat astfel să îi
pregătim în vederea participării active la spaţiul public european, fie în calitate de cetăţeni informaţi, fie de
specialişti implicaţi în procesul de elaborare şi implementare a politicilor europene.

În anul 2011, în cadrul proiectului pilot de cercetare au fost realizate patru broşuri, care au abordat arii
tematice relevante în domeniul afacerilor europene. Broşurile s-au oprit asupra unor politici centrale la nivel
european, cu un impact direct asupra evoluţiilor României în calitate de stat membru: Politica de cooperare
pentru dezvoltare şi Politica de ajutor umanitar, Politica monetară, Politica comercială comună şi Politica de
mediu. Sunt atinse astfel domenii cheie ale politicilor europene, cu un impact direct asupra evoluţiilor la
nivel naţional şi comunitar.

Ca urmare a succesului acestei prime experienţe şi a interesului manifestat, avem în vedere continuarea
proiectului de cercetare în perioada următoare prin realizarea unor noi broşuri care să acopere alte politici
comunitare.

În încheiere, aş dori să mulţumesc atât studenţilor stagiari implicaţi în acest proiect, cât şi persoanelor
care au avut în grijă buna derulare a proiectului, doamnei Clara Volintiru, în calitatea sa de coordonator,
domnului Cosmin-Dragoş Laza, asistent de cercetare şi domnului Mihai Sebe, coordonator de proiect din
partea Institutului European din România.

Gabriela Drăgan

Director general al Institutului European din România

CUPRINS

Listă de acronime
Introducere ..................................................................................................................................... 7
A. POLITICA DE COOPERARE PENTRU DEZVOLTARE ......................................................... 8
I. Cadrul conceptual general .......................................................................................................... 8
I.1. Ce reprezintă Ajutorul Oficial pentru Dezvoltare (AOD)? ............................................................. 8
II. Momente cheie în evoluţia politicii UE de cooperare pentru dezvoltare ......................................... 10
III. Baza legală, proces decizional .................................................................................................. 12
III.1. Cadrul legal......................................................................................................................................... 12
III.2. Procesul decizional în cazul politicii UE de cooperare pentru dezvoltare şi ajutor umanitar 16
IV. Actori cheie ............................................................................................................................... 16
IV.1. Instituţiile UE ...................................................................................................................................... 16
Comisia Europeană ................................................................................................................................ 17
Consiliul ................................................................................................................................................... 18
Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate ............................................. 18
Parlamentul European ............................................................................................................................ 19
IV.2. Organizaţiile internaţionale................................................................................................................ 19
IV.3. Societatea civilă ................................................................................................................................... 20
IV.4. Statele membre .................................................................................................................................... 20
V. Principii, obiective ale politicii UE de dezvoltare pentru cooperare ........................................ 21
V.1. Consensul European pentru Dezvoltare ............................................................................................ 21
V.2. Obiectivele de dezvoltare ale mileniului (ODM) .............................................................................. 23
VI. Instrumentele financiare de sprijin .......................................................................................... 24
VI.1. Instrumente financiare geografice .................................................................................................... 24
VI.2. Instrumente financiare tematice ....................................................................................................... 26
VII. Administrarea instrumentelor financiare specifice PCD ....................................................... 26
VII.1. Creşterea eficacităţii ajutorului ....................................................................................................... 27
VII.2. De la cadrul financiar multianual 2007-2013 la cadrul financiar 2014 - 2020 ......................... 28
B. POLITICA DE AJUTOR UMANITAR ...................................................................................... 29
I. Cadrul conceptual general .......................................................................................................... 29
Ce este ajutorul umanitar comunitar? .................................................................................................. 30
II. Cadrul legal şi politic ................................................................................................................. 31
III. Actori implicaţi ......................................................................................................................... 32
IV. Finanţarea politicii UE de ajutor umanitar .............................................................................. 34
Instrumente financiare ............................................................................................................................ 34
Instrumente de evaluare ......................................................................................................................... 35
V. Aspecte problematice ................................................................................................................. 36
V.1. Alocarea şi utilizarea fondurilor ........................................................................................................ 36
V.2. Aspecte instituţionale .......................................................................................................................... 37
V.3. Etica în politica de dezvoltare şi ajutor umanitar ............................................................................. 38
Bibliografie .................................................................................................................................... 40
Listă de acronime

ACP – Africa, Caraibe, Pacific

AFO – Alte Fluxuri Oficiale
AO – Ajutorul Oficial
AOD – Ajutorul Oficial pentru Dezvoltare
CAD – Comitetul Ajutorului pentru Dezvoltare
CAE – Consiliul Afacerilor Europene
CAG – Consiliul Afacerilor Generale
CAGRE – Consiliul Afacerilor Generale şi Relaţiilor Externe
COHAFA – Grup de Lucru pentru Ajutor Umanitar şi Dezvoltare
DG ECHO – Direcţia Generală pentru Ajutor Umanitar şi Protecţie Civilă
DIPECHO – ECHO Prgătire în faţa dezastrelor
FED – Fondul European pentru Dezvoltare
GSP – Sistemul Generalizat de Preferinţe
IAD – Indexul Angajamentului pentru Dezvoltare
ICD – Instrumentul Cooperare pentru Dezvoltare
IEVP – Instrumentul European de Vecinătate şi Parteneriat
ODM – Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului
OCDE – Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică
PCD – Politicile de Cooperare pentru Dezvoltare
PEAC – Politica de Securitate şi Apărare Comună
PESC – Politica Externă şi de Securitate Comună
PNUD – Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare
TACIS - Programul de asistenţă tehnică pentru Comunitatea Statelor Independente
VNB – Venitul Naţional Brut
 Politica de cooperare pentru dezvoltare şi Politica de ajutor umanitar
Introducere
Uniunea Europeană manifestă o atitudine pro-activă,
de solidaritate față de țările în curs de dezvoltare,
oferindu-le acestora atât sprijin în situații de criză
generată de diferite situații de urgență (precum în
cazul conflictelor militare sau cataclismelor naturale)
cât și fonduri pentru proiecte de dezvoltare, care să
se desfășoare pe termen mai lung (pentru lucrări
de infrastructură, educație, administrație publică
etc.). Utilizarea interșanjabilă a termenilor „ajutor
umanitar” și „ajutor pentru dezvoltare” nu este
însă corectă deoarece, nu doar orizontul de timp
diferențiază cele două tipuri de asistență (ajutorul
umanitar este acordat pe termen scurt, ajutorul de
dezvoltare pe termen lung), ci și faptul că Uniunea le
tratează distinct, administrându-le prin intermediul
unor structuri instituționale diferite și pe baza unor
reguli diferite.
Tabel nr.1 Principalele diferenţe între politica de dezvoltare a UE versus politica de ajutor umanitar a UE
Politica de dezvoltare a UE
categoria ajutorului dezvoltare
intervalului de timp vizat de
termen lung
intervenţie
grupul ţintă ţări mai puţin dezvoltate
principalul obiectiv schimbări structurale
Sursa: construit de autor
Ajutorul oferit de ţările bogate ţărilor sărace poate fi
susţinut de diverse motivaţii, fie ele morale (trecutul
colonial), economice (materii prime, pieţe, forţă
de muncă etc.) sau umanitare (dezastre de orice fel,
ajutor rapid în zone de conflict etc). Combinaţia
acestor motivaţii dominante duce la configurarea
unor politici specifice, fapt vizibil şi în cadrul UE. Pe
de o parte, asistenţa pentru dezvoltare îşi propune să
accelereze schimbările economice şi instituţionale
din ţările în dezvoltare. Sprijinul respectiv apare ca
necesar atât timp cât procesul de creştere economică al
celor din urmă nu a devenit durabil, dar nu şi după ce
respectivele ţări ating un anumit nivel de dezvoltare.
În acest caz, vorbim despre obiectivul transformator al
asistenţei pentru dezvoltare. Pe de altă parte, ajutorul
poate interveni pentru a răspunde unor situații de
urgență (războaie, inundații, secetă etc.) dar și pentru
a îmbunătăţi viaţa de zi cu zi a populaţiei respective,
lucru vizibil mai ales în cazul ajutorului umanitar, al
cărui obiectiv de bază este de a oferi hrană şi adăpost.
1
Europa, Summaries of EU legislation, Linking relief, rehabilitation and development (LRRD), Communicaton from the Commission to the Council
and the European Parliament of 23 aprilie 2001 entitled „Linking Relief, Rehabilitation and Development - An assessment” [COM(2001) 153 final -
Not published in the Official Journal] http://europa.eu/legislation_summaries/humanitarian_aid/r10002_en.htm Consultat la 3.05.2012.
Un astfel de obiectiv al asistenţei pentru dezvoltare
este unul de solidaritate.
Cele două direcţii de intervenţie, între care există o
evidentă legătură şi, chiar, suprapunere, care ar putea
fi considerate ca reprezentând ajutor structural şi
ajutor de urgenţă, se regăsesc la nivelul UE în cadrul
a două politici distincte, politica de cooperare pentru
dezvoltare şi politica pentru ajutor umanitar şi
protecţie civilă. Zonele de complementaritate, ca şi
cele de suprapuneri, sunt încă insuficient clarificate,
atât în dezbaterile teoretice cât şi în intervenţiile
concrete. Diferenţele dintre cele două categorii de
politici pot fi identificate atât în privinţa tipurilor de
ajutor (dezvoltare versus ajutor cu scop umanitar),
al intervalului de timp vizat de intervenţie (termen
lung versus termen scurt), grupul ţintă (ţări mai puţin
dezvoltate versus zone în dezastru) sau principalul
obiectiv vizat (schimbări structurale versus ajutor
umanitar).
Politica de ajutor umanitar a UE
ajutor umanitar de urgenţă
termen scurt
zone în dezastru
ajutor umanitar
Chiar dacă cele două forme de sprijin sunt tratate
diferențiat, în realitate ele funcționează interconectat,
existând chiar o așa-numită „zonă gri” unde tipul
de intervenție este greu de definit ca aparținând
uneia din aceste două categorii. Astfel, intervenții
din domeniul dezvoltării pot reduce sau chiar anula
necesitatea unor intervenții umanitare, deoarece
un proces de dezvoltare eficient într-o zonă săracă
poate ajuta populația să prevină apariția de situații de
urgență (foamete, boli, inundații, etc). Comisia a scos
în evidență faptul că ”o mai bună dezvoltare poate
reduce nevoia de ajutoare umanitare iar un ajutor
umanitar mai bun poate contribui la dezvoltare”1,
tranziția între cele două categorii de ajutor fiind
realizată prin intermediul reabilitării. Începând cu
anul 1996, zona gri, cunoscută ca zona de legătură
între ajutorul umanitar, reabilitare și ajutor de
dezvoltare, și-a menținut rolul important și a scos în
evidență nevoia de coordonare a eforturilor la nivel
internațional.
7
 Ghidul Politicilor Uniunii Europene – GPUE 2012

Tabelul nr. 2 Evoluția AOD (milioane dolari) în structură, perioada 2003-2010

Țara 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 (e)

Ţările UE
membre ale 37 109
42 789 55 750 59 034 61 538 70 974 67 211 70 150
CAD, OCDE
(mil.dolari)

Instituţiile UE
7 173 8 704 9 390 10 245 11 634 13 197 13 444 12 986
(mil dolari)

Total țări
dezvoltate,
membre ale
69 432 79 854 107 838 104 814 104 206 121 954 119 781 128 728
CAD, OCDE
(milioane
dolari)

Sursa: OECD International Development Statistics (database), http://www.oecd-ilibrary.org/development/

development-aid-net-official-development-assistance-oda-2011_aid-oda-table-2011-1-en

UE continuă să reprezinte cel mai important
donator internațional de asistență umanitară și
pentru dezvoltare. În perioada 2004-2010, UE
și statele membre au contribuit cu circa 57% din
AOD net acordat țărilor în dezvoltare de către
țările dezvoltate, o valoare importantă dacă e să o
raportăm la valoarea contribuțiilor realizate de către
ceilalți mari donatori (în 2010, de pildă, SUA au
contribuit cu 0.21% din VNB, în vreme ce UE 27 cu
0.43%) dar încă sub nivelul țintei stabilite de către
ONU, de 0.7% din VNB. La nivel european, cinci țări
depășesc valoarea acestui obiectiv: Norvegia (1.1%),
Luxemburg (1.09%), Suedia (0.97%), Danemarca
(0.9%) și Ţările de Jos (0.81%)2.
A. POLITICA DE COOPERARE PENTRU
DEZVOLTARE
Uniunea Europeană este principalul actor în materie
de ajutor pentru dezvoltare la nivel mondial.
Fundamentele cooperării pentru dezvoltare sunt
stabilite în Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene (Titlul III). Principalul obiectiv al Uniunii
Europene este de a reduce şi, pe termen lung, de a
eradica sărăcia. Politica comunitară în materie de
dezvoltare a evoluat treptat: a vizat iniţial doar ţările
şi teritoriile de peste mări asociate Uniunii, pentru
ca în prezent să fie extinsă la toate ţările în curs de
dezvoltare. Această politică reprezintă unul dintre
pilonii relaţiilor externe ale Uniunii, oferind un
răspuns adaptat nevoilor ţărilor în curs de dezvoltare.
Sursa: Sinteze ale legislaţiei UE, http://europa.eu/
legislation_summaries/development/index_ro.htm
I. Cadrul conceptual general
I.1. Ce reprezintă Ajutorul Oficial pentru
Dezvoltare (AOD) ?
Ajutorul sau asistența oficială pentru dezvoltare
reprezintă sprijinul acordat de către țările dezvoltate
țărilor în curs de dezvoltare, prin intermediul
granturilor, creditelor, asistenței tehnice sau a altor
forme de cooperare. Obiectivul primordial al acestui
ajutor îl reprezintă reducerea și, pe termen lung,
eradicarea sărăciei, prin sprijin acordat dezvoltării
economice și sociale, integrare treptată în circuitul
economic și comercial mondial, dezvoltarea și
consolidarea democrației, statului de drept etc.
AOD poate fi unul bilateral (contribuţiile agenţiilor
donatoare guvernamentale, la toate nivelurile, către
ţări în dezvoltare) și/sau multilateral (ajutorul care
vine de la instituțiile internaționale).
Sintagma ajutor oficial pentru dezvoltare (AOD)
a fost concepută de Comitetul de Ajutor pentru
Dezvoltare (Development Assistance Committee)
al OECD3 pentru a permite măsurarea ajutorului

2
OECD International Development Statistics (database), http://www.oecd-ilibrary.org/development/development-aid-net-official-development-
assistance-oda-2011_aid-oda-table-2011-1-en Consultat la 3.05.2012.

8
 Politica de cooperare pentru dezvoltare şi Politica de ajutor umanitar

acordat ţărilor în dezvoltare. Conform definiţiei Ţările donatoare de ajutor sunt, de cele mai multe
oficiale oferite de OECD (Glossary of Statistical ori, comparate în funcţie de nivelul AOD oferit şi de
Terms), AOD reprezintă „fluxuri de finanţare procentul ajutorului în PIB sau în VNB. Cantitatea
oficială gestionate, în principal, în vederea promovării de AOD oferită în 2009 la nivel internaţional de către
dezvoltării economice şi a bunăstării în ţările în curs ţările membre OCDE s-a ridicat la nivelul de 90 mld
de dezvoltare, care includ un element de grant de cel euro (119,6 mld dolari), marcând o creştere de 0.7%
puţin 25% (şi o rată fixă de 10% discount)”4 . faţă de 2008. În acest an, cele mai importante ţări
Conform OCDE, ţările eligibile pentru ajutor sunt donatoare au fost: SUA, 29,48 mld dolari, Japonia,
grupate în două categorii mari, prima cuprinde 16,4, Franţa, 15,26, Germania, 13,25, Regatul Unit,
ţările şi teritoriile în dezvoltare (plasate în Partea 11.7 mld. În termeni relativi (ca procent din VNB),
I a listei), care primesc asistenţă oficială pentru situaţia se modifică substanţial: SUA, cu 0,16%,
dezvoltare - AOD (categoria include cele mai sărace ocupă o poziţie codaşă printre ţările OCDE (media
ţări, ţările cu venit scăzut, ţări cu venit mediu etc.) fiind de 0,45%)5.
și a doua categorie, care include ţări şi teritorii în
În raport cu ceilalți mari donatori, poziția UE
tranziţie (Partea a II-a a listei) care primesc ajutor
(incluzând aici atât statele membre cât și instituțiile
oficial (AO) (din această categorie fac parte ţări din
europene) este una de prim rang. De la adoptarea
fosta URSS sau ţări şi teritorii mai avansate).
Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului (ODM),
OECD face diferenţa între AOD şi alte două categorii
asistenţa oficială pentru dezvoltare oferită de statele
de ajutor oferite de ţările dezvoltate:
membre ale UE aproape s-a dublat, în 2010 atingând
o Ajutorul oficial (AO), care include fluxuri care
valoarea de 53.5 mld EUR (0,43% din PIB al UE)6.
întrunesc condiţiile de eligibilitate pentru a
Deși s-a înregistrat o scădere față de nivelurile
primi sprijin dar care sunt în Partea a II-a a
din 2008, această sumă corespunde unei cote de
listei de ţări beneficiare realizate de Comitetul
0,43% din VNB al UE și reprezintă o cifră ridicată
Ajutorului pentru Dezvoltare (Development
în comparație cu alți donatori importanți, în ciuda
Assistance Committee) al OECD;
bugetului auster al majorității statelor membre.
o Alte fluxuri oficiale (AFO): tranzacţii realizate
Deşi UE este în continuare, colectiv, de departe cel
de către sectorul oficial cu ţări care nu întrunesc
mai mare donator din lume, furnizând aproximativ
condiţiile de eligibilitate ca ajutor oficial, fie
58,6% din asistența globală, este încă în urmă în
pentru că nu sunt destinate pentru dezvoltare
ceea ce privește atingerea obiectivului intermediar
sau pentru că au un element de grant mai mic
colectiv al UE de 0,56% din VNB până în 2010,
de 25%.
urmând ca până în 2015 să se aloce un procent de
Exemple:
0,7% din VNB pentru AOD7.
• dacă o ţară donatoare acordă un grant sau un
împrumut către Afganistan, acesta e clasificat
ca AOD, deoarece Afganistanul este inclus în
Partea I a listei;
• dacă o ţară acordă un grant sau împrumut
către Bahrein, el este clasificat ca AO, deoarece
Bahrein este inclus în Partea a II-a a listei;
• dacă o ţară donatoare acordă asistenţă militară
unei alte ţări, acesta este clasificat ca AFO,
deoarece nu este destinat dezvoltării.
Sursa: OCDE, Glossary of Statistical Terms

3
Comitetul Ajutor pentru Dezvoltare (CAD) reprezintă un forum internaţional format din cei mai importanţi donatori internaţionali (24 de ţări:
Australia, Austria, Belgia, Canada, Danemarca, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Japonia, Coreea, Luxemburg, Ţările de Jos, Noua
Zeelandă, Norvegia, Portugalia, Spania, Suedia, Elveția, Regatul Unit, SUA și instituțiile europene). Instituţiile internaţionale (BM, FMI, PNUD)
participă ca observatori. Mandatul CAD este de „a promova cooperarea pentru dezvoltare şi alte politici astfel încât să contribuie la dezvoltarea
durabilă, inclusiv prin creştere economică, reducerea sărăciei, îmbunătăţirea standardului de viaţă în ţările în curs de dezvoltare şi către un viitor în care
nici o ţară să nu mai depindă de ajutor din afară”. CAD a devenit parte a OCDE în urma unei Rezoluţii Ministeriale din 23 iulie 1961 (în anul 2011,
CAD a aniversat 50 de ani de existenţă).
4
OECD, Glossary of Statistical Terms, http://stats.oecd.org/glossary/search.asp Consultat la 3.05.2012.
5
Nu trebuie însă ignorat faptul că AOD nu este singurul flux de ajutor către ţările în dezvoltare, fluxurile private fiind şi ele extrem de importante (de
pildă, ajutoarele oferite de diferitele fundaţii).
6
MEMO/11/221. din 06/04/2011
7
Comunicare a Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor, Un plan de acțiune
al UE în douăsprezece puncte în sprijinul Obiectivelor de dezvoltare ale mileniului, Bruxelles, 21.4.2010, COM(2010)159 final, http://eur-lex.europa.
eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2010:0159:FIN:RO:PDF Consultat la 3.05.2012.

9
 Ghidul Politicilor Uniunii Europene – GPUE 2012

Tabelul nr. 3 Evoluţia AOD în anii 2004 și 2010 la nivelul celor mai mari donatori
AOD (EUR mld) AOD /locuitor (EUR) AOD/VNB (%)
Țara 2004 2010 2004 2010 2004 2010

UE 25/27 36.8 53.5 75 107 0.34 0.43

SUA 15.3 20.4 52 66 0.17 0.21

Japonia 6.2 6.6 49 52 0.19 0.20

Canada 2.5 3.4 77 99 0.27 0.33

Total țări dezvoltate membre CAD-OCDE 66.0 91.2 71 96 0.25 0.32

Sursa: OCDE, CAD/CE, în EC, EU Accountability Report 2011 on Financing for Development, Brussels,
19.04.2011, SEC(2011)500 final

II. Momente cheie în evoluţia politicii UE de de coordonare a ASEAN (Association of Southeast

cooperare pentru dezvoltare
Începutul politicii UE de cooperare pentru dezvoltare
(PCD) coincide cu adoptarea Tratatului de la Roma
(1957), prin care s-au pus bazele Fondului European
pentru Dezvoltare (FED), principalul instrument
financiar al acestei politici8. La începutul procesului
de integrare, Fondul răspundea aspiraţiilor
manifestate de unele state membre (Franţa în mod
special) de a acorda tratament preferenţial fostelor
colonii şi teritorii de dincolo de mări. În cadrul
Convenţiilor de la Yaoundé I şi II din anii 1963,
respectiv 1969 au fost create al doilea şi al treilea
FED care au acoperit perioada până în anul 1975.
Cele două convenţii au meritul de a fi oferit avantaje
comerciale preferenţiale şi sprijin financiar Ţărilor
Asociate Africane şi Malgaşe.
În anul 1971 se pun bazele Sistemului Generalizat
de Preferinţe9 (Generalized System of Preferences –
GSP), un acord comercial prin intermediul căruia
este oferit acces preferenţial pe pieţele UE unui
număr de 176 de state în curs de dezvoltare. Acesta
se realizează prin practicarea unor tarife reduse
la intrarea produselor ce aparţin acestor ţări pe
piaţa UE, în scopul încurajării țărilor în curs de
dezvoltare să participe la comerţul internaţional şi
să obțină venituri suplimentare din export. În 2008
a fost adoptat un nou sistem GSP pentru perioada
cuprinsă între 1 ianuarie 2009 şi 31 decembrie 2011.
Anul 1972 marchează apropierea statelor asiatice
de Comunitate, fiind înfiinţată o comisie specială
Asian Nations) pentru a negocia cu Comunitatea
Europeană. Din acest moment Uniunea începe să
construiască o reţea complexă de relaţii comerciale,
economice şi politice cu ASEAN, oficializate în
1980 prin încheierea unui acord de cooperare. Prin
intermediul acestuia se stabilesc obiectivele pentru
cooperarea în domeniile comercial, economic şi
al dezvoltării şi se înfiinţează un comitet comun
de cooperare pentru a promova diverse activităţi
mutual împărtăşite.
Aderarea Regatului Unit, în 1973, a lărgit aria de
interes a politicii UE de cooperare pentru dezvoltare,
incluzând şi statele din zona Caraibilor şi Pacificului
în spaţiul de interes al Comunităţii. Acest fapt a dus
la crearea unei grupări regionale extinse formate din
ţări din Africa, Caraibe şi Pacific (grupul ACP).
Începând cu anul 1975 au loc cele patru Convenţii
Lomé10 care au rolul de a stabili principiile şi
obiectivele de cooperare între Comunitate şi ţările
ACP. Acestea se referă la principiul parteneriatului,
natura contractuală a relaţiei şi lămurirea aspectelor
politice, de ajutor şi de comerţ, toate acestea într-o
perspectivă pe termen lung. Lomé I din anul 1975
coincide cu cel de al patrulea FED şi are ca scop
includerea în programul de cooperare a unor state
care fac parte din Coroană Britanică, în condiţiile
accesiunii Marii Britanii la Comunitatea Economică
Europeană. A doua Convenţie Lomé are loc în
anul 1979 şi corespunde celui de-al cincilea FED.
Nu aduce schimbări majore cu excepţia sistemului

8
Fiecare FED este constituit pentru o perioadă de aproximativ cinci ani, crearea acestora corespunzând în cele mai multe cazuri cu tratatele ce au pus
bazele Uniunii Europene. Până în prezent au fost create zece asemenea FED-uri, ultimul adoptat având mandat până în anul 2013.
9
Ali M. El-Agraa, The European Union Economics and Policies, New York, Cambridge University Press, 2007, p.496.
10
Site-ul oficial al Comisiei Europene: http://ec.europa.eu/europeaid/where/acp/overview/lome-convention/lomeitoiv_en.htm (ultimul update:
22/12/2010; ultima accesare 22.04.2011).

10
 Politica de cooperare pentru dezvoltare şi Politica de ajutor umanitar
SYSMIN, menit a ajuta industria minieră în ţările
dependente de minerit din zona ACP. Cea de-a
treia Convenţie, cea din 1984, corespunzătoare
celui de al şaselea FED schimbă interesul dinspre
promovarea dezvoltării industriei spre dezvoltarea
statelor prin forţe proprii, urmând ca în anul 1990
cea de-a patra Convenţie Lomé să pună accentul
pe promovarea drepturilor omului, democratizare
şi buna guvernanţă, egalitatea de gen, protecţia
mediului, cooperarea descentralizată, diversificarea
economiilor statelor ACP, promovarea sectorului
privat şi sporirea cooperării regionale.
O dată cu schimbările apărute în statele ACP
la începutul anilor ‘90, mai ales procesul de
democratizare prin care acestea trec, la care se
adaugă schimbările intervenite în cadrul UE
(extinderea Uniunii şi îndreptarea atenţiei spre
partenerii din estul Europei şi din regiunea
mediteraneană) devine necesară revizuirea celei
din urmă Convenţii, revizuire ce are loc în anii
‘94-‘95. Principalele amendamente aduse se referă
la respectarea drepturilor omului şi a principiilor
democraţiei şi ale statului de drept, iar în acest
context, statele ACP care nu aplică aceste principii
riscând retragerea sprijinului financiar din partea
UE. De asemenea, este introdus un program
gradual ce îşi propune să sporească flexibilitatea şi
performanţa în statele ACP, atenţia îndreptându-se
astfel către cooperarea descentralizată sub forma
parteneriatului participativ, care include astfel un
număr mare de actori din cadrul societăţii civile.
Începând cu anul 2000, Acordul de la Cotonou
înlocuieşte acordurile Lomé şi reprezintă baza
relaţiei dintre UE şi cele 79 de state din zona ACP.
Acordul Cotonou acoperă o arie mai larga decât
acordurile anterioare, încorporând atât dimensiunea
economică cât şi dimensiunea politică a cooperării
pentru dezvoltare. Acordul acoperă o perioadă de 20
de ani, până în 2020, şi include o clauză care prevede
obligaţia revizuirii acestuia la fiecare cinci ani. În
prezent, prevederile sale sunt aplicate conform
revizuirii care a avut loc în 2010, accentul fiind pus
pe probleme actuale precum integrarea regională,
securitatea, schimbările climatice etc.
După căderea Cortinei de fier şi a Zidului Berlinului
(1989), UE a finanţat programe de cooperare
pentru dezvoltare atât în fostele ţări socialiste
din Europa Centrală şi de Est (Phare) cât şi din
fosta URSS (TACIS). Programul TACIS (Technical
Assistance to the Commonwealth of Independent
States) a fost lansat în anul 1991 cu scopul de a oferi
asistenţă tehnică în procesul economic şi politic al
11
Tratatul Uniunii Europene, Introducere, selecţie şi traducere Theodor Tudoroiu, Editura Lucretius, Bucureşti, 1997, p. 132.
tranziţiei unui număr de 12 ţări din Europa de Est
şi Asia Centrală (Armenia, Azerbaijan, Belarus,
Georgia, Kazakhstan, Kyrgyzstan, Moldova, Rusia,
Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina şi Uzbekistan).
Relaţiile UE cu ţările din bazinul Mediteranei s-au
derulat în perioada 1976-1990 în cadrul Politicii
Mediteraneene Globale (Global Mediteranean
Policy) care includea reglementări specifice
privind comerţul bilateral, accesul liber pe piaţa
internă a UE în cazul produselor manufacturate
etc. După anul 1990, relaţiile între cele două zone
geografice au fost acoperite de o nouă strategie,
o Politică Mediteraneană Reînnoită (Renovated
Mediterranean Policy). În 1995, se înregistrează
un moment de cotitură în evoluţia acestor relaţii.
În cadrul conferinţei de la Barcelona (noiembrie
1995), pentru prima dată în istoria UE, 15 state
membre şi 12 ţări din vestul şi sudul Mediteranei
(Algeria, Tunisia, Maroc, Egipt, Israel, Iordania,
Autoritatea Palestiniană, Liban, Siria, Turcia, Cipru
şi Malta) cad de acord asupra Parteneriatului Euro-
mediteranean (MEDA Program), bazat pe Declaraţia
de la Barcelona, care stabilea realizarea unei zone de
liber schimb până în anul 2010.
După extinderea din 2004/2007, UE a lansat o
nouă politică, Politica Europeană de Vecinătate,
menită să acopere atât latura estică, cât şi sudică,
mediteraneană. Începând cu 2007, instrumentul
financiar specific acestei politici, Instrumentul
European de Vecinătate şi Parteneriat (European
Neighbourhood and Partnership Instrument - ENPI),
a înlocuit atât programele MEDA cât şi TACIS.
Relaţiile UE cu ţări din America Latină includ
atât dialogul la nivel bi-regional cât şi specializat cu
regiuni specifice (Mercosur, Pactul Andin, etc.) sau
ţări faţă de care există acorduri de asociere (de pildă,
Mexic, Chile).
Cooperarea pentru dezvoltare a devenit în mod
formal o componentă a domeniilor de intervenţie
ale UE începând cu Tratatul de la Maastricht (1993),
prevederile fiind preluate apoi de Amsterdam
(1999) şi Nisa (2003). Astfel, Tratatul de la
Maastricht (1992/1993) are meritul de a fi integrat
formal cooperarea în vederea dezvoltării în textul
articolelor Tratatului Uniunii Europene (un
nou titlu XVII, „Cooperarea pentru dezvoltare”).
Politica Comunităţii în domeniul cooperării pentru
dezvoltare „este complementară celor ale statelor
membre”11, atât Comisia Europeană cât şi statele
membre împart competenţe şi responsabilităţi în
atingerea obiectivelor comune (articolul 130 U
TFUE). Cu toate acestea, Tratatul rămâne însă destul
11
 Ghidul Politicilor Uniunii Europene – GPUE 2012

de vag în privinţa modului în care statele membre
şi Comisia Europeană se vor susţine reciproc în
atingerea obiectivelor comune, ceea ce nu s-a
întâmplat în cazul altor politici comune (precum
politica comercială, de pildă)12.
În anul 1996 se lansează dialogul interinstituţional pe
tema „Conectarea ajutorului, reabilitării şi dezvoltării”
(Linking Relief, Rehabilitation and Development),
menit să stabilească o strategie continuă şi complexă
de adresare a crizelor umanitare şi a ajutorului pe
dezvoltare, pe de o parte, şi între acţiunile Comisiei
şi cele ale statelor membre, pe de altă parte13. Situaţia
va fi parţial remediată în anul 2000, prin adoptarea,
de către Comisia Europeană şi Consiliu, a „European
Community’s Development Policy”14, un document
important prin faptul că definea un cadru specific
pentru acţiunile Comisiei în domeniul strategiilor
şi programelor de dezvoltare. În anul 2001, Comisia
realizează o evaluare a măsurilor destinate să acopere
vidul care există între ajutorul de urgenţă şi ajutorul
pentru dezvoltare­15, iar în decembrie 2005, cele trei
principale instituţii ale UE, Consiliul de Miniştri,
Comisia Europeană şi Parlamentul European cad de
acord asupra a ceea ce va fi cunoscut sub numele de
„Consensul european privind dezvoltarea” (European
Consensus on Development) Acest document, pentru
prima dată în 50 de ani de cooperare, defineşte
principiile comune pe baza cărora UE şi statele
membre vor implementa propriile politici de
dezvoltare în spiritul complementarităţii16.
Anul 2000 marchează şi angajarea UE în promovarea
Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului (ODM)
odată cu participarea la summit-ul pe această temă.
Scopul acestui proiect este de a reduce definitiv
sărăcia extremă în plan global, fiind stabilite în
acest sens opt obiective: eradicarea sărăciei şi a
foametei în lume, accesul universal la ciclul primar
de învăţământ, promovarea egalităţii între sexe şi
afirmarea femeilor, reducerea mortalităţii infantile,
îmbunătățirea sănătăţii materne, combaterea HIV/
SIDA şi a tuberculozei, asigurarea durabilităţii
mediului şi crearea unui parteneriat global pentru
dezvoltare17.
În anul 2009 Tratatul de la Lisabona confirmă
şi întăreşte angajamentul UE de a contribui la
eradicarea sărăciei, obiectiv considerat prioritar
în cazul politicii UE de dezvoltare. Ca element
de noutate, eradicarea sărăciei devine unul din
obiectivele Serviciului European de Acţiune
Externă. Această nouă structură va coordona toate
acţiunile externe ale Uniunii, inclusiv politicile de
ajutor umanitar şi dezvoltare. De asemenea, Tratatul
creează şi Corpul European Voluntar de Ajutor
Umanitar.
III. Baza legală, proces decizional
III.1. Cadrul legal
Baza legală a politicii UE de dezvoltare internaţională
şi ajutor umanitar se sprijină pe cei trei piloni
clasici: legislaţia primară (tratele constitutive ale
UE), legislaţia secundară obligatorie, formată
din toate acele acţiuni cu efect juridic menite să
asigure implementarea politicilor stabilite în tratate
(regulamente, directive, decizii) şi neobligatorie,
cunoscută şi drept soft laws (recomandări, opinii,
concluzii, declaraţii ale Consiliului, comunicări ale
Comisiei şi ale Parlamentului, etc.) şi jurisprudenţa.
Un alt segment important al acquis-ului îl reprezintă
legislaţia internaţională, care include acorduri,
tratate, declaraţii, etc.
Legislaţia primară este constituită din tratatele
UE, dintre care cele relevante pentru dezbatere cu
privire la politica de AUD sunt: Tratatul de la Roma
(1957/1958), Tratatul de la Maastricht (1992/1993),
şi Tratatul Lisabona (2007/2009). Tratatele de la
Amsterdam (1997/1999) şi Nisa (2001/2003) nu
aduc modificări de substanţă politicii de cooperare
pentru dezvoltare.
Tratatul de la Roma (1957) nu includea nici un fel
de menţiuni specifice privind cooperarea pentru
dezvoltare, cooperarea bazându-se pe prevederile
privind asocierea ţărilor de peste mări şi pe cele
privind politica comercială comună. Partea a IV,
Asocierea teritoriilor şi ţărilor de peste mări, parte

12
Overseas Development Institute Briefing Paper, Number 2, April 1995, EU aid post-Maastricht: Fifteen into One?
13
Communication from the Commission to the Council and the European Parliament, Linking Relief, Rehabilitation and Development, 1996: http://
eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:1996:0153:FIN:EN:PDF (ultima accesare 14.02.2012).
14
Communication from the Commission to the Council and the European Parliament, The European Community’s Development Policy, 2000, http://
eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2000:0212:FIN:EN:PDF Consultat la 3.05.2012.
15
Communication from the Commission to the Council and the European Parliament, Linking Relief, Rehabilitation and Development – An
assessment, 2001, disponibilă la: http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2001:0153:FIN:EN:PDF Consultat la 3.05.2012.
16
Joint statement by the Council and the representatives of the governments of the Member States meeting within the Council, the European Parliament
and the Commission on European Union, disponibilă pe http://www.developmentportal.eu/snv1/dmdocuments/european_consensus_2005_en.pdf
şi Development Policy: ‘The European Consensus’, Jurnalul Oficial, 2006/C 46/01, http://europa.eu/legislation_summaries/development/general_
development_framework/r12544_en.htm (ultima accesare 14.02.2012).
17
Site-ul oficial al Uniunii Europene: http://europa.eu/legislation_summaries/development/general_development_framework/r12533_en.htm
(ultimul update 19.02.2009; ultima accesare 25.04.2011).

12
 Politica de cooperare pentru dezvoltare şi Politica de ajutor umanitar
pe care o regăsim ulterior în toate celelalte tratate,
includea două articole relevante, 131, care explicita
scopul asocierii cu aceste teritorii (promovarea
dezvoltării economice şi sociale a acestor ţări şi
stabilirea de relaţii economice mai strânse între
aceste regiuni şi Comunitate) şi 132, în care erau
menţionate obiectivele asocierii (garantarea aceluiaşi
regim comercial ca şi statelor membre, sprijin prin
investiţii pentru sprijinirea dezvoltării progresive a
acestor ţări şi teritorii).
Tratatul de la Maastricht (1992) integrează formal
cooperarea în vederea dezvoltării în noul titlu
XVII „Cooperarea pentru dezvoltare”, articolele
130U-130Y. Articolul 130U al acestui tratat,
defineşte obiectivele comune ale acestei politici, atât
socio-economice (precum dezvoltarea economică şi
socială durabilă a statelor în curs de dezvoltare, mai
ales a celor mai dezavantajate, integrarea treptată
a acestora în sistemul economic mondial, lupta
împotriva sărăciei), a celor politice (consolidarea
democraţiilor şi garantarea statului de drept şi a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale) cât şi de
coerenţă cu alte politici ale UE sau internaţionale18.
Astfel, se subliniază faptul că politica Comunităţii
în domeniul dezvoltării „este complementară”
celei duse de statele membre (Art.130U, TUE), ceea
ce înseamnă că eforturile lor trebuie să se susţină
reciproc pentru a avea o eficienţă ridicată. Tratatul
scoate în evidenţă faptul că UE ar trebui să ţină
cont de obiectivele menţionate mai sus în aplicarea
oricărei dintre politicile sale care ar putea afecta
statele în curs de dezvoltare: „Comunitatea ţine cont
de obiectivele vizate în articolul 130U în politicile
pe care le pune în practică şi care sunt susceptibile
să afecteze ţările în curs de dezvoltare”19 (Articolul
130V).
Tratatul de la Amsterdam (1997/1999)
renumerotează articolele, fără a aduce modificări
capitolului „Cooperare pentru dezvoltare”. Secţiunea
„Asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări”
menţine conţinutul Tratatului de la Maastricht,
cu unele modificări legate de modul de stabilire al
taxelor vamale. Pe de altă parte, Tratatul a încorporat
Misiunile de la Petersburg, care datează încă din
1992 şi care reprezintă o serie de sarcini de natură
umanitară, de menţinere şi realizare a păcii, pe care
statele UE sunt împuternicite să le implementeze.
18
Site oficial al UE: http://europa.eu/legislation_summaries/development/general_development_framework/r12533_en.htm (ultimul update
19.02.2009; ultima accesare 25.04.2011).
19
Ibidem.
20
Portalul European Independent pentru Dezvoltare: http://www.developmentportal.eu/wcm/information/guide-on-eu-development-co-operation/
legal-basis-of-eu-development-policy/primary-legislation/the-treaty-of-nice-2001.html (ultima accesare 10.04.2011).
21
Steven P. McGiffen, 2005. The European Union. A Critical Guide, London, Pluto Press, pp.103-107.
22
TFUE, Art.4, al.4.
Tratatul de la Nisa (2001/2003) introduce un
nou capitol cu privire la cooperarea economică,
financiară şi tehnică cu statele terţe (articolul 181a)
„menit în principal a introduce posibilitatea unor
aranjamente separate pentru acordarea ajutorului
umanitar ţărilor aflate în perioada de pre-aderare şi
ţărilor vecine”20.
Tratatul de la Lisabona(2007/2009)21 vine cu noi
precizări privind locul acestei politici în ansamblul
politicilor UE, obiectivele ei şi actorii cheie implicaţi.
Astfel, tratatul menţionează faptul că „În domeniile
cooperării pentru dezvoltare şi ajutorului umanitar,
Uniunea dispune de competenţă pentru a întreprinde
acţiuni şi pentru a duce o politică comună, fără ca
exercitarea acestei competenţe să poată avea ca efect
lipsirea statelor membre de posibilitatea de a-şi
exercita propria competenţă.”(Art.4(4))22 ceea ce
evidenţiază rolul important jucat de subsidiaritate şi
în acest domeniu. În secţiunea consacrată „Cooperării
pentru dezvoltare” (Titlul III, Cooperarea cu ţări
terţe şi ajutorul umanitar, Capitolul I, Cooperarea
pentru dezvoltare), Tratatul de la Lisabona scoate în
evidenţă faptul că instituţiile UE şi statele membre
sunt, de această dată, pe picior de egalitate: „Politica
de cooperare pentru dezvoltare a Uniunii şi politicile
statelor membre se completează şi se susţin reciproc”
(Art.208 (1), TFUE) spre deosebire de Tratatul de la
Maastricht care plasa politica UE pentru dezvoltare
într-o zonă complementară politicilor duse de statele
membre (vezi Art.130U: „Politica Comunităţii în
domeniul cooperării pentru dezvoltare […] este
complementară celor ale statelor membre”).
Tratatul accentuează şi importanţa „reducerii şi, în
cele din urmă, eradicării sărăciei” drept „obiectiv
principal al politicii Uniunii în acest domeniu”
(Art.208(1) par.2, TFUE) precum şi faptul că
„Politica în domeniul cooperării pentru dezvoltare
se desfăşoară cu respectarea principiilor şi
obiectivelor acţiunii externe a Uniunii” (Art.208(1)
par.1, TFUE) şi că UE va ţine cont de „obiectivele
cooperării pentru dezvoltare la punerea în aplicare a
politicilor care pot afecta ţările în curs de dezvoltare”
(Art.208(1) par.2, TFUE).
Tratatul vine şi cu două noutăţi în plan instituţional cu
impact asupra acţiunii pe plan extern: un Preşedinte
permanent al Consiliului European care este
învestit pentru un mandat de doi ani şi jumătate ce
13
 Ghidul Politicilor Uniunii Europene – GPUE 2012

poate fi reînnoit (în prezent, Herman Van Rompuy) • Instrumentul pentru Dezvoltarea Cooperării
şi un Înalt Reprezentant al Uniunii Europene (IDC) - (The Development Co-operation
pentru afaceri externe şi politică de securitate Instrument) - Regulamentul 1905/2006
(post ocupat în prezent de Catherine Ashton). De o Instrumentele tematice:
importanţă deosebită este şi introducerea Serviciului • Instrumentul European pentru Democraţie şi
European de Acţiune Externă care va susţine Înaltul Drepturile Omunlui (The European Instrument
Reprezentant în îndeplinirea responsabilităţilor sale for Democracy and Human Rights) -
şi va fi implicat în orice reformă legată de dezvoltare. Regulamentul1889/2006
Spre deosebire de Tratatul de la Maastricht, din • Instrumentul pentru Cooperare în vederea
Tratatul de la Lisabona dispare orice referire la statele Siguranţei Nucleare (The Instrument for Nuclear
ACP (mențiunile sunt numai la adresa țărilor terțe, Safety Co-operation) Regulamentul 300/2007
altele decât țările în curs de dezvoltare) ridicându- • IDC (Reg 1905/2006) a permis configurarea a
se astfel problema păstrării acquis-ului câştigat în şase instrumente specifice:
cadrul parteneriatului cu aceste țări. În acest context o IDC - Managementul durabil şi de
cooperarea pentru dezvoltare și ajutorul umanitar mediu al resurselor naturale
devin, în mod explicit, instrumente ale politicii o IDC – Actori non-statali
externe, fiind menționate în Tratatul de la Lisabona o IDC – Securitate alimentară
alături de politica comercială comună, cooperarea o IDC – Migraţie şi azil
economică, financiară și tehnică cu terțe țări și o IDC – Investind în oameni
acordurile internaționale. o IDC – Restructurarea producţiei de
zahăr
Legislaţia secundară include, pe de o parte, acte
• Facilitatea Alimentară a UE (EU Food Facility) -
juridice obligatorii, din categoria regulamentelor,
Regulamentul 1337/2008
prin care sunt definite, de pildă, modalitățile de
• Instrumentul pentru Stabilitate ( Instrument for
acţiune ale instrumentelor financiare specifice acestei
Stability) - Regulamentul 1717/2006
politici şi, pe de altă parte, acte juridice neobligatorii,
precum sunt declaraţiile, comunicările, ghidurile,
etc, prin care este explicitat cadrul legal obligatoriu. Baza legală specifică politicii UE de dezvoltare, a fost
influenţată permanent şi de deciziile luate la nivel
În actuala perioadă de programare financiară,
global, în cadrul diferitelor organizaţii internaţionale,
diferite regulamente reglementează obiectivele,
decizii care devin obligatorii pentru Uniune şi
principiile, modul de funcţionare etc. pentru fiecare
statele membre. Tratatul Lisabona reiterează astfel
tip de instrument financiar specific cooperării
faptul că „Uniunea şi statele membre îşi respectă
pentru dezvoltare (fie ele geografice, care se referă
angajamentele şi ţin seama de obiectivele pe care le-
la o regiune specifică sau tematice sau orizontale,
au acceptat în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite
care se aplică unui sector specific al cooperării
şi al altor organizaţii internaţionale competente”23.
pentru dezvoltare). Componenta ajutorului
În acest context, relevanţă ridicată au următoarele
umanitar beneficiază şi ea de un regulament aparte,
documente:
prin care acest tip particular de sprijin (pe termen
de cel mult şase luni) este oferit nu numai pentru
acţiuni de ajutor imediat, ci şi pentru acţiuni de • Declaraţia Mileniului şi, respectiv,
prevenire a catastrofelor şi de reconstrucţie. Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului
Instrumentele geografice: (reprezintă cea mai importantă parte
• Instrumentul European de Vecinătate a Declaraţiei) adoptată în septembrie
şi Parteneriat (IEVP) - (The European 2000, de către 191 de ţări, printre care şi
Neighborhood and Partnership Instrument) - România, la summitul Mileniului, prin
Regulamentul 1638/2006 care comunitatea internaţională s-a angajat
• Fondul European de Dezvoltare (FED) – într-un proiect mondial destinat reducerii
(European Development Fund) - Regulamentul energice a sărăciei extreme în diversele sale
215/2008 privind regulamentul financiar dimensiuni24;
aplicabil celui de-al zecelea FED

23
TFUE, Titlul III, Capitolul I, Cooperarea pentru dezvoltare, Articolul 208 (2)
24
http://www.onuinfo.ro/odm/

14
 Politica de cooperare pentru dezvoltare şi Politica de ajutor umanitar

Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului (ODM),
asociate Declaraţiei Mileniului sunt în număr de
opt, respectiv : reducerea sărăciei şi a foametei în
lume, asigurarea unei educaţii primare pentru toţi,
promovarea egalităţii sexelor, reducerea mortalităţii
copiilor, îmbunătăţirea sănătăţii materne, combaterea
virusului HIV/a bolii SIDA şi a altor boli, asigurarea
unui mediu înconjurător durabil, participarea la un
parteneriat mondial pentru dezvoltare. Uniunea
Europeană şi, implicit, statele membre, s-au angajat
să îndeplinească ODM până în anul 2015.
• Acordul de la Cotonou din anul 2000:
Acordul de la Cotonou25 încurajează fundamentul
politic al relaţiei UE cu statele ACP, punând în prim
plan dialogul politic, mai ales asupra unor teme
până în acel moment mai puţin dezbătute precum
pacea şi securitatea, comerţul cu arme şi migraţia.
Mai mult, este introdus ca element esenţial „buna
guvernanţă” ca bază a continuării funcţionării
acordurilor stabilite26. Acordul este destinat să
acopere o perioadă de 20 de ani şi se bazează pe patru
principii: egalitatea partenerilor – decizia asupra
modelului de dezvoltare economică şi socială trebuie
să aparţină fiecărui stat în parte, participarea – este
încurajată implicarea actorilor nonguvernamentali
sau regionali, dialogul şi obligaţiile mutuale care
vor fi monitorizate şi evaluate, diferenţierea şi
regionalizarea – modelarea acordurilor de cooperare
trebuie să ţină cont de necesităţile, performanţele
şi strategiile pe termen lung ale fiecărui stat, fiind
încurajat tratamentul special (preferenţial) oferit
statelor cel mai puţin dezvoltate.
O altă noutate introdusă de Acord se referă
la introducerea actorilor non-statali şi a
administraţiilor locale în relaţia de cooperare, aceştia
fiind consideraţi actori complementari guvernelor
centrale. Cu toate că acestea din urmă rămân
responsabile pentru stabilirea propriilor strategii de
dezvoltare, noii actori vor fi consultaţi şi implicaţi
în elaborarea acesteia, beneficiind chiar de acces
la resurse. Un accent deosebit se pune pe sectorul
privat, ca instrument pentru dezvoltarea economică
sustenabilă, căruia i se oferă acces la finanţare prin
intermediul Băncii Europene pentru Investiţii.
Cu privire la relaţiile comerciale, acordul introduce
poate cea mai importantă noutate: este înlocuit
sprijinul oferit pe principul non-reciprocităţii
cu o nouă schemă de cooperare – parteneriatele
economice – care vor asigura beneficii comerciale
sub forma scutirii de taxe vamale şi Uniunii
Europene la intrarea produselor pe pieţele statelor
ACP. Desigur, conform principiului diferenţierii
introdus de acelaşi acord, această schemă nu
se aplică statelor cel mai puţin dezvoltate care
pot continua cooperarea conform prevederilor
Convenţiilor Lomé. Acordul include o implicare
evidentă a statelor ACP şi a Uniunii Europene în
promovarea justiţiei prin intermediul Curţii Penale
Internaţionale. Astfel, statele-părţi sunt obligate să
împărtăşească experienţa legislativă în ratificarea
pe plan intern a prevederilor statutului de la Roma
(care a pus bazele Curţii) şi să lupte împotriva
ilegalităţilor în conformitate cu principiile dreptului
internaţional.
Din categoria legislaţiei secundare face parte și un
document politic extrem de important, prin care
pentru prima dată în cincizeci de ani de cooperare,
în anul 2006, instituţiile UE (PE, Consiliu şi
Comisie) şi statele membre au căzut de acord să
definească cadrul principiilor comune în care vor
fi puse în aplicare politicile de dezvoltare într-un
spirit de complementaritate - „Consensul european
privind dezvoltarea” (European Consensus on
Development)27.
Din dorinţa de a simplifica sistemul global de
asistenţă internaţională, extrem de complex şi de
fragmentat, de a reduce costurile tranzacţionale
şi îmbunătăţi rezultatele, un număr important
de donatori şi receptori au semnat Declaraţia de
la Paris (martie 2005). Declaraţia reprezintă o
înţelegere internaţională prin care mai multe state,
alături de o serie de organizaţii internaţionale au
decis să continue eforturile de armonizare, aliniere
şi administrare a ajutorului umanitar astfel încât
rezultatele să poată fi monitorizate. Dupa trei
ani, a fost urmată de Agenda de acţiune Accra
adoptată în 2008 cu scopul de a creşte viteza de
implementare a măsurilor decise prin Declaraţia
de la Paris. Aceasta adaugă predictibilitatea
acţiunilor (de pildă, se recomandă donatorilor să
anunţe cu 3-5 ani în avans informaţii cu privire
la ajutorul pe care urmăresc să îl acorde ţărilor în
curs de dezvoltare), creează parteneriate între state

25
Larry Neal, 2007. The Economics of Europe and the European Union, New York, Cambridge University Press, pp. 180-184
26
Conform ONU, buna guvernanţă are drept caracteristici fundamentale orientarea spre consens, participarea, consolidarea statului de drept, eficienţa
şi eficacitatea, responsabilitatea, transparenţa, echitatea şi incluziunea. În acest sens, cazurile de corupţie pot declanşa suspendarea ajutorului.
27
European Parliament, Council, Commission, Joint statement by the Council and the representatives of the governments of the Member States
meeting within the Council, the European Parliament and the Commission on European Union Development Policy: ‘The European Consensus’,
(2006/C 46/01), http://ec.europa.eu/development/icenter/repository/european_consensus_2005_en.pdf Consultat la 3.05.2012.

15
 Ghidul Politicilor Uniunii Europene – GPUE 2012
în vederea acordării ajutorului pentru dezvoltare,
extinde condiţionalitatea acţiunilor donatorilor prin
fundamentarea acestuia pe obiectivele ţărilor ajutate
şi nu pe condiţii prescriptive impuse de donatori, etc.
III.2. Procesul decizional în cazul politicii UE
de cooperare pentru dezvoltare şi ajutor umanitar
Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona
(1 decembrie 2009), procesul decizional în cazul
acestei politici era diferit, în funcţie de pilonul vizat:
• În cadrul primului pilon, dominante erau
procedura de codecizie şi votul cu majoritate
calificată (în interiorul Consiliului).
Codecizia însemna faptul că cei doi
co-legislatori, Consiliul şi Parlamentul
European, aveau forţă egală, niciuna din
instituţii neputând adopta legislaţia fără
acordul celeilalte părţi.
• În cadrul pilonului al doilea, specific
Politicii Externe si de Securitate Comune,
deciziile erau adoptate prin procedură
interguvernamentală, în cadrul căreia atât
Comisia cât şi Parlamentul European jucau
un rol redus. În cadrul PESC, Consiliul
adopta poziţii şi acţiuni comune faţă de
o terţă ţară, regiune, temă. Acest pilon a
fost cel care a avut un impact direct asupra
politicii UE de dezvoltare.
• Pilonul al treilea, cel al cooperării în
domeniul justiţiei şi afacerilor interne, era,
de asemenea, subiect al procedurii de decizie
interguvernamentală, în cadrul Consiliului,
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la
Lisabona, structura pe trei piloni a dispărut,
procedura legislativă ordinară (asemănătoare vechii
codecizii) fiind extinsă şi celor mai multe aspecte
specifice celui de al treilea pilon. Din perspectivă
bugetară, o modificare importantă este reprezentată
de renunţarea la distincţia făcută între cheltuielile
obligatorii şi neobligatorii. O astfel de departajare
28
Art. 207, TFUE
29
Parlamentul European: http://circa.europa.eu/irc/opoce/fact_sheets/info/data/relations/general/article_7253_ro.htm, ultima accesare la 19.04.2011.
16
a cheltuielilor, împiedica PE să se pronunţe asupra
unor cheltuieli precum cele specifice fondurilor
structurale sau politicii agricole. Prin TL, PE este
pus pe o poziţie de egalitate cu Consiliul UE şi
în privinţa puterii de decizie bugetare. Singura
excepţie care se menţine priveşte cheltuielile
specifice politicii externe şi de apărare, precum şi
cele privind Fondul de Dezvoltare European. În
cazul domeniului comercial, rolul PE a crescut, de
la un simplu rol consultativ la actor cu forţe egale
în cadrul procedurii legislative ordinare, alături de
Consiliu28.
IV. Actori cheie
IV.1. Instituţiile UE
Organizarea instituţională a politicii UE de
cooperare pentru dezvoltare aduce alături un număr
important de actori, alături de instituţiile UE jucând
un rol important statele membre, organizaţiile
internaţionale şi actorii non-statali.
Tratatul de la Lisabona menţionează faptul că „În
domeniile cooperării pentru dezvoltare şi ajutorului
umanitar, Uniunea dispune de competenţă pentru
a întreprinde acţiuni şi pentru a duce o politică
comună, fără ca exercitarea acestei competenţe
să poată avea ca efect lipsirea statelor membre de
posibilitatea de a-şi exercita propria competenţă.”
(Art.4, alineatul 4, TFUE).
Pentru a consolida eficacitatea ajutorului UE, este
indispensabilă o mai bună divizare a activităţii între
CE şi statele membre. Ceea ce este de dorit este ca
Uniunea să-şi concentreze activitatea în domeniile
în care poate aduce cel mai mare aport: comerţ şi în
integrarea regională, mediu şi gestionarea resurselor
naturale, infrastructuri; apă şi energie; dezvoltarea
rurală, agricultură şi siguranţă alimentară;
guvernare, democraţie, drepturile omului şi sprijin
pentru reformele economice şi instituţionale;
prevenirea conflictelor şi a fragilităţii statelor;
dezvoltarea umană, coeziune socială şi ocuparea
forţei de muncă29.
 Politica de cooperare pentru dezvoltare şi Politica de ajutor umanitar

Herman Jerzy
Van Buzek,
Catherine Ashton Președinte
Rompuy,
Înalt Reprezentant
Președinte Vicepreşedinte
Afaceri Externe şi Politică de
Comisie
Securitate

Andris Pielbas
Comisar Dezvoltare

Stefan Fule
Comisar Extindere și PEV
Kristalina Georgieva
Comisar Cooperare
Intern, Ajutor umanitar

Consiliul Serviciul
European de Parlamentul
Afacerilor Comisia
Acţiune European
Externe Europeană
Externă

Sursă: Figură creată de autor.

Comisia Europeană pentru Acţiune Climatica (Climate Action), Connie

Formula actualei Comisii Europene a fost aprobată
de către PE la 10 februarie 2010. În cadrul actualei
configuraţii, un actor cheie în cazul politicii de
dezvoltare este Andris Piebalgs, Comisar pentru
Dezvoltare (fost Comisar pentru Energie în cadrul
Comisiei anterioare). Un rol important îl joacă
şi Vicepreşedintele Comisiei Europene şi Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru Politică Externă şi
de Securitate, Catherin Ashton, care este, în acelaşi
timp, şi şefa noului Serviciu European de Acţiune
Externă.
În cadrul Comisiei însă, mai există şi alte poziţii de
comisari implicaţi în politica de dezvoltare, precum:
• Comisarul pentru Cooperare
Internaţională, Ajutor Umanitar şi Răspuns
în cazul Crizelor, Kristalina Georgieva, care
conduce Departamentul Ajutor Umanitar,
cunoscut drept DG ECHO;
• Comisarul pentru Extindere şi Politica de
Vecinătate, Stefan Fule, responsabil de DG
Enlargement
• Comisarul pentru Comerţ, Karel de Gucht,
care este şi responsabilul lui DG Trade.
Alţi comisari care pot juca un rol important în relaţiile
UE cu ţările în curs de dezvoltare sunt: comisarul
Hadegaard, Comisarul pentru Mediu, Janey Potcnik,
Comisarul Afaceri Interne, Cecilia Malmstrom sau
Comisarul pentru Justiţie, Drepturi Fundamentale şi
Cetăţenie, Viviane Reding.
Înainte ca Tratatul de la Lisabona să intre în vigoare,
în relaţia cu ţările în curs de dezvoltare a existat
o divizare geografică în cadrul Comisiei. Astfel,
Comisarul pentru Dezvoltare, care conducea DG
Development, răspundea de relaţia cu ţările ACP
şi era, în acelaşi timp, responsabil de definirea
priorităţilor de dezvoltare şi implementarea
angajamentelor UE privind eficienţa ajutorului,
coordonarea donatorilor, etc. Pe de altă parte,
Comisarul pentru Relaţii Externe era cel care
coordona relaţiile cu Asia, America Latină, Orientul
Apropiat, Africa de Sud şi ţările acoperite de Politica
de Vecinătatea a UE. Tot Comisarul pentru Relaţii
Externe era şi cel însărcinat să implementeze toate
instrumentele de ajutor extern ale Comisiei prin
intermediul DG EuropeAid. Excepţie făcea ajutorul
umanitar, care era (şi continuă să fie) gestionat de
către DG ECHO.
După 1 decembrie 2009 (după intrarea în vigoare a
Tratatului Lisabona), cooperarea pentru dezvoltare
este organizată în mod diferit. Nu mai avem un
17
 Ghidul Politicilor Uniunii Europene – GPUE 2012
Comisar pentru Relaţii Externe iar DG External
Relations a încetat să mai existe odată cu momentul
în care SEAE a devenit operaţional. De asemenea,
cele două foste direcţii, DG Development şi DG
EuropeAid formează acum DG Development
and Cooperation – EuropeAid (DEVCO), aflată
sub coordonarea comisarului pentru Dezvoltare,
A.Piebalgs. Noua structură urmăreşte întărirea
coerenţei politicii pentru dezvoltare (avem acum de
a face cu un singur punct de contact pentru toţi cei
interesaţi, fie ei din interiorul sau exteriorul UE) şi
numără printre atribuţii definirea viitoarei politici
pentru dezvoltare, pornind de la Cartea Verde a
politicii de dezvoltare şi provocările existente în plan
internaţional.
În cadrul Comisiei Europene, pentru a asigura
coerenţa politicilor, deciziile se iau în mod colegial,
ceea ce înseamnă că toţi comisarii, inclusiv cel
pentru Dezvoltare, sau cel pentru Mediu, au un
cuvânt de spus.
Consiliul
Consiliul European este compus din şefii de state
şi guverne, preşedintele Consiliului European şi
Preşedintele Comisiei Europene şi se întruneşte de
cel puţin patru ori pe an pentru a oferi orientări
politice în cazul unor teme strategice, precum şi
orientări generale privind dezvoltarea durabilă a
UE. Începând cu 1 decembrie 2009, Consiliul are
şi un preşedinte permamnet, ales pentru doi ani
şi jumătate, cu posibilitatea prelungirii o singură
dată30. Actualul Preşedinte al Consiliului European,
Herman van Rompuy, este şi cel care este însărcinat
să reprezinte UE în cazul temelor specifice PESC,
fără însă a aduce atingere prerogativelor Înaltului
Reprezentant.
Consiliul UE, pe de altă parte, este un alt actor
cheie, deoarece are competenţe legislative alături
de PE asupra bugetului şi instrumentarului specific
ajutorului extern acordat de UE. Deciziile in
cadrul votului cu majoritate calificata se vor lua în
conformitate cu TL după 1 noiembrie 2014, când
sistemul „dublei-majorităţi” va fi aplicat (55% din
statele membre, care trebuie să reprezinte 65% din
populaţia UE). Pană atunci continuă să funcţioneze
sistemul „triplei majorităţi” (cel puţin 255 din 345 de
voturi, 14 din 27 de state şi 62% din populaţia UE).
Art. 207 TFUE
30
31
Personalul SEAE provine din Comisia Europeană, Secretariatul General al Consiliului şi din serviciile diplomatice ale statelor membre. Fostul
ambasador al României la Beijing, Viorel Isticioaia Budura, a fost numit director general pentru Asia în cadrul Serviciului European de Acţiune
Externă (SEAE) în decembrie 2010.
18
Consiliul se întruneşte în 10 configuraţii specifice,
care reunesc miniştrii din domeniile respective.
Conform TL, fostul Consiliu al Afacerilor Generale
şi Relaţiilor Externe (CAGRE) care reunea miniştrii
de externe şi, daca era cazul, ai dezvoltării, a fost
împărţit în două: Consiliul Afacerilor Externe
(CAE) prezidat de Înaltul Reprezentant şi Consiliul
Afacerilor Generale (CAG) prezidat de Preşedinţia
rotativă. În vreme ce CAE se ocupă, după cum arată
şi numele de afacerile externe, CAG are ca principală
atribuţie asigurarea coerenţei tuturor grupurilor de
lucru şi pregătirea întrunirilor Consiliului European.
Domeniul cooperării pentru dezvoltare rămâne sub
coordonarea CAE, fiind în mod distinct inclus pe
agendă de două ori pe an, prilejuind astfel întâlnirea
miniştrilor dezvoltării din UE. Şi alte configuraţii
ale Consiliului pot avea pe agendă subiecte legate de
dezvoltare (cazul Consiliului de Mediu sau al celui
Afaceri Economice si Financiare – Ecofin).
Înaltul Reprezentat pentru Afaceri Externe şi
Politică de Securitate
Înaltul Reprezentant răspunde de Politica Externă
şi de Securitate Comună (PESC) şi de Politica
de Securitate şi Apărare Comună (PEAC), fiind
însărcinat să conducă lucrările CAE. De asemenea,
este şi vicepreşedinte al Comisiei Europene, fiind
însărcinat să asigure consistenţa acţiunilor externe
ale UE. De vreme ce, printre obiectivele externe ale
UE se numără şi eradicarea sărăciei, promovarea
democraţiei şi a drepturilor omului, prevenirea
conflictelor, etc., ceea ce demonstrează în fapt că
politica de dezvoltare şi cea de ajutor umanitar
sunt componente ale politicii externe a UE. Ca
atare, Înaltul Reprezentant trebuie să urmărească
ca acestea să se regăsească printre acţiunile externe
ale Uniunii, Înaltul Reprezentant fiind şi cel care
va promova inclusiv această componentă în cadrul
întrunirilor Consiliului şi Comisiei.
Deşi natura portofoliilor s-a modificat, noua
poziţie de Înalt Reprezentant poate fi văzută şi ca
o contopire a două poziţii anterior distincte: cea
de Înalt Reprezentant, care a aparţinut lui Javier
Solana, şi cea de Comisar pentru Relaţii Externe,
care i-a aparţinut lui Benita Ferrero-Waldner.
Conform Tratatului de la Lisabona31. În prezent, UE
este reprezentată în exterior de un număr de 136 de
delegaţii, cu funcţii similare unei ambasade.
 Politica de cooperare pentru dezvoltare şi Politica de ajutor umanitar

Deoarece Tratatul nu a oferit foarte multe informaţii Alte metode la dispoziţia PE pentru a influenţa
în legătură cu modul de funcţionare al SEAE, paşi procesul decizional sunt rezoluţiile, rapoartele,
importanţi au fost făcuţi în anul 201032, când, întrebările adresate Comisiei în scris sau faţă în
urmare a unei propuneri venite din partea Înaltului faţă, organizarea de audieri, menţinerea de contacte
Reprezentant din martie 2010, CAG adoptă în iulie cu parlamentari din ţări non-UE (de pildă, în
2010 o decizie privind organizarea şi funcţionarea cadrul Adunării parlamentare reunite UE-ACP sau
SEAE33. În acest document se menţionează faptul că Adunarea parlamentară Euro-mediteraneană).
SEAE va „promova îndeplinirea obiectivelor incluse
în European Consensus on Development şi European IV.2. Organizaţiile internaţionale
Consensus on Humanitarian Aid” (preambul,
par.4). Pentru aceasta va oferi asistenţă Înaltului Pentru a asigura coerenţa, complementaritatea şi
Reprezentant dar şi Preşedintelui Consiliului coordonarea în implementarea programelor de
European, preşedintelui Comisiei şi Comisiei, în asistenţă externă în întreaga lume, UE întreţine
exerciţiul funcţiunii în domeniul relaţiilor externe. relaţii strânse şi cu organizaţiile internaţionale.
Angajamentul Uniunii Europene de eficientizare
Rămân însă de evaluat efectele dublei coordonări a multilateralismului, având la bază Organizaţia
realizate de Înaltul Reprezentant şi SEAE şi Naţiunilor Unite, reprezintă elementul central al
Comisarul pentru Dezvoltare, aşa cum, şi relaţia acţiunii sale externe. UE, respectiv Comisia şi statele
dintre Preşedintele Van Rompuy şi IR/VP Asthon în membre împreună, reprezintă cel mai important
domeniul relaţiilor externe ale Uniunii. contribuitor al ONU, contribuind cu circa 38%
din bugetul acesteia şi finanţând circa 2/5 din
Parlamentul European misiunile de pace ale ONU. Această cooperare a
avut ca rezultat încheierea parteneriatelor strategice
PE este instituţia aleasă direct de cetăţenii europeni.
cu diferite agenţii/organizaţii speciale ale ONU,
În prezent numără 751 de membri, aleşi în urma
precum PNUD, Organizaţia Mondială a Sănătăţii,
scrutinului din iunie 2009 pentru o perioadă de
Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia
cinci ani. Membrii PE sunt grupaţi în şapte grupuri
pentru Alimentaţie şi Agricultură, Înaltul
parlamentare şi un număr mic de membri neafiliaţi.
Comisariat ONU pentru Refugiaţi şi Programul
În cadrul PE există 20 de comitete care reunesc
Mondial pentru Alimentaţie. Programul Naţiunilor
parlamentari din diferite grupuri politice, relevante
Unite pentru Dezvoltare (PNUD) reprezintă reţeaua
pentru Politica de dezvoltare a UE fiind comitetul de
globală pentru dezvoltare a ONU şi abordează
Dezvoltare şi Comitetul de Mediu, Sănătate Publică
într-o manieră independentă provocările globale şi
şi Siguranţă Alimentară.
naţionale.
După intrarea în vigoare a TL, PE a dobândit
În cadrul acordului multilateral, UE colaborează
dreptul de a se pronunţa în toate cheltuielile
şi cu Consiliul Europei, mai ales cu Banca de
legate de bugetul UE, inclusiv cele privind politica
Dezvoltare a Consiliului Europei34, NATO şi
agricolă şi fondurile structurale, care erau anterior
instituţiile financiare şi economice: Grupul Băncii
aprobate numai de către statele membre, în cadrul
Mondiale, Banca Europeană pentru Reconstrucţii
Consiliului. De asemenea, PE se pronunţă acum şi
şi Dezvoltare şi Organizaţia pentru Cooperare şi
asupra instrumentelor financiare externe ale UE,
Dezvoltare Economică (Comitetul de Asistenţă
inclusiv asupra celor privind cooperarea pentru
pentru Dezvoltare). Dezvoltarea este unul din
dezvoltare, rolul său fiind unul foarte important în
domeniile în care OCDE stimulează mai multă
pregătirea legislaţiei pentru perioada 2014-2020.
coordonare. Declaraţia de la Paris între beneficiarii
Asupra Fondului European de Dezvoltare, PE nu ajutorului (ţările partenere) şi donatori, a avut ca
are o influenţă efectivă deoarece acest fond este încă scop îmbunătăţirea modului în care ajutorul este
separat de bugetul UE. În ciuda faptului că prezenţa furnizat, astfel încât Obiectivele de Dezvoltare ale
acestui „deficit democratic” a fost intens criticată de Mileniului să fie atinse până în 2015.
membrii PE şi alţii, el a continuat să rămână în afara
bugetului.
32
The High Representative for Foreign Affairs and Security Policy, Draft Council decision establishing the organisation and functioning of the European
External Action Service, 25 martie 2010, http://register.consilium.europa.eu/pdf/en/10/st08/st08029.en10.pdf Consultat la 3.05.2012.
33
COUNCIL DECISION of 26 July 2010 establishing the organisation and functioning of the European External Action Service (2010/427/EU),
Official journal of the EU L201-30, 4 August 2010, http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2010:201:0030:0040:EN:PDF
Consultat la 3.05.2012.
34
Obiectivul prioritar al Băncii de Dezvoltare este de a ajuta statele în nevoie să-şi rezolve problemele sociale ce decurg din prezenţa refugiaţilor, a
persoanelor deplasate sau a victimelor catastrofelor naturale sau ecologice. Datorită noilor priorităţi sociale şi economice, domeniul de acţiune al
Băncii se concentrează şi asupra obiectivelor secundare.

19
 Ghidul Politicilor Uniunii Europene – GPUE 2012

ASEM (Reuniunea Asia-Europa) este un forum de
cooperare între ţările europene şi asiatice, iniţiat
în vederea întăririi dialogului dintre cele două
regiuni. Obiectivul principal al ASEM îl reprezintă
consolidarea relaţiei între cele două regiuni conform
principiului respectului reciproc şi al dezvoltării
unui parteneriat echilibrat, precum şi promovarea
cooperării în vederea realizării unei dezvoltări
durabile în plan economic şi social35.
IV.3. Societatea civilă
Societatea civilă, incluzând ONG-urile, reprezintă
un partener vital al UE în domeniul dezvoltării,
conlucrând cu acesta în administrarea societăţii
umane pentru îmbunătăţirea continuă a calităţii
vieţii şi reducerea sărăciei. Aceşti actori non-statali
(ANS) îşi intensifică influenţa în cadrul politicii de
dezvoltare cât şi în dialogurile cu ţările partenere.
Printre obiectivele pe termen lung se regăseşte
asigurarea unui nivel adecvat al fluxurilor de
informaţii, sensibilizarea, precum şi structurarea
ANS în platforme, forumuri sau asociaţii. Diferite
ONG sunt implicate în implementarea unora din
programele şi proiectele finanţate cu fonduri UE
destinate dezvoltării. Ele acţionează, în acelaşi
timp, în calitate de supraveghetori ai modului în
care guvernele se implică în atingerea obiectivelor
asumate. Aşa de pildă, o cunoscută ONG
europeană, CONCORD (Confederation for Relief
and Development) publică periodic rapoarte privind
modul în care UE se implică în atingerea obiectivelor
de dezvoltare şi utilizarea eficientă a fondurilor.
Zilele Europene ale Dezvoltării reprezintă cea mai
importantă platformă europeană pentru discuţii şi
schimburi de opinii cu privire la provocări globale
în sectoarele cheie. Evenimentul a fost iniţiat în
2006 „pentru a spori eficacitatea ajutorului şi
pentru a consolida consensul european privind
cooperarea pentru dezvoltare”, după cum arată
comunicatul Comisiei Europene36. Zilele Europene
ale Dezvoltării conferă Uniunii Europene şi
statelor sale membre şansa de a promova şi întări
câteva dintre valorile sale fondatoare, cum ar fi
solidaritatea, respectul între popoare, eliminarea
sărăciei, angajamentul faţă de dreptul internaţional,
cât şi principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor
Unite. În fiecare an se remarcă un număr tot mai
mare de participanţi, precum lideri politici şi
parlamentari, instituţii internaţionale, autorităţi
locale, ONG-uri, întreprinzători, personalităţi din
mediul academic, cercetători, jurnalişti şi tineri.
Ediţia din 6-7 decembrie 2010 s-a desfăşurat la
Bruxelles şi s-a concentrat asupra nevoilor speciale
ale ţărilor cel mai puţin dezvoltate, pe egalitatea de
gen, pe problema falsificării medicamentelor, cât şi
a evoluţiei politicii pentru dezvoltare a UE şi rolul
acesteia în susţinerea valorilor democratice în ţările
în curs de dezvoltare.
IV.4. Statele membre
Statele membre oferă ajutor pentru dezvoltare
în cadrul unor modele organizaţionale diferite37.
Astfel, în cele mai multe state membre ale UE (ca
şi în România, de altfel), structura administrativă
însărcinată să implementeze politica pentru
dezvoltare a ţării a fost inclusă în structura
Ministerului Afacerilor Externe. O soluţie alternativă
la acest model e aleasă de Regatul Unit, care a creat
un departament guvernamental separat pentru
cooperare în domeniul dezvoltării (Department
for International Development - DFID). Alte state,
precum Franţa, Germania, Suedia, au creat agenţii
de implementare a ajutorului pentru dezvoltare în
afara structurii guvernamentale formale.
În ceea ce priveşte mecanismul de promovare
a coerenţei politicii pentru dezvoltare (Policy
Coherence Development), un studiu realizat în
anul 2009 la nivelul statelor membre arăta că în
majoritatea au fost create mecanisme de promovare
a acestei coerenţe38.
Parlamentele naţionale ale statelor membre sunt şi
ele implicate în derularea politicii pentru dezvoltare,
de vreme ce aprobă bugetul naţional (deci, inclusiv
sumele alocate asistenţei oficiale pentru dezvoltare).
De asemenea, ele joacă un rol important în buna
informare a cetăţenilor UE cu privire la felul în
care sunt cheltuiţi banii lor cât şi care sunt efectele
resimţite în urma contribuirii la ajutorul pentru
dezvoltare.
De remarcat că, urmare a TL, rolul lor în procesul
decizional al UE a crescut, urmare a două protocoale
ataşate Tratatului: unul privind rolul parlamentelor
naţionale şi celălalt privind aplicarea principiilor

35
Ministerul Afacerilor Externe: http://www.mae.ro/node/4905, ultima accesare la 19.04.2011.
36
EurActiv: http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles|displayArticle/articleID_21584/Zilele-europene-ale-dezvoltarii-la-Bruxelles-
reuneste-zeci-de-politicieni-la-cel-mai-inalt-nivel-din-intreaga-lume.html, ultima accesare la 19.04.2011.
37
Jeske van Seters, Sarah Wolff, European development Cooperation: brokering environmental knowledge beyond Lisbon, Discussion paper 102,
septembrie 2010, www.ecdpm.org/dp102.
38
Mirjam van Reisen and Joyce Haarbrink, A Comparative Study Of Executive Structures Of Development Cooperation And Their Adequacy For The
Realisation Of The Mdgs, European Parliament’s Committee on Development, 2009, http://zunia.org/uploads/media/knowledge/Report_Executive_
Structures_of_Development_Cooperation1267614286.pdf Consultat la 3.05.2012.

20
 Politica de cooperare pentru dezvoltare şi Politica de ajutor umanitar
subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
Nu în ultimul rând, statele membre ale UE stabilesc
parteneriate nu doar în cadrul Uniunii dar şi al altor
organizaţii internaţionale, precum G8, G20 sau
OECD- Development Assistance Commitee (DAC).
V. Principii, obiective ale politicii UE de
dezvoltare pentru cooperare
Tratatul de la Lisabona a reformulat obiectivele
generale ale acţiunilor externe ale UE şi pe cele ale
politicii de cooperare pentru dezvoltare.
Titlul V, Cap. I, Dispoziţii generale privind acţiunea
externă a Uniunii, Art.21, TUE
(1) Acţiunea Uniunii pe scena internaţională are
la bază principiile care au inspirat crearea,
dezvoltarea şi extinderea sa şi pe care
intenţionează să le promoveze în lumea întreagă:
democraţia, statul de drept, universalitatea şi
indivizibilitatea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, respectarea demnităţii umane,
principiile egalităţii şi solidarităţii, precum şi
respectarea principiilor Cartei Organizaţiei
Naţiunilor Unite şi a dreptului internaţional.
(2) Uniunea defineşte şi desfăşoară politici comune
şi acţiuni şi acţionează pentru asigurarea unui
nivel înalt de cooperare în toate domeniile
relaţiilor internaţionale, în scopul:
• Apărării valorilor, intereselor fundamentale,
securităţii, independenţei şi integrităţii sale;
• Consolidării şi sprijinirii democraţiei, statului
de drept, a drepturilor omului şi a principiilor
dreptului internaţional;
• Menţinerea păcii, prevenirii conflictelor şi
consolidării securităţii internaţionale, în
conformitate cu scopurile şi principiile cartei
Organizaţiei Naţiunilor Unite, precum şi cu
principiile Actului final de la Helsinki şi cu
obiectivele Cartei de la Paris, inclusiv cele
privind frontierele externe;
• Promovării dezvoltării durabile pe plan
economic, social şi de mediu a ţărilor în curs de
dezvoltare, cu scopul primordial de a eradica
sărăcia;
• Încurajării integrării tuturor ţărilor în
economia mondială.
• Etc.
Titlul III, Cap.I, Cooperarea pentru dezvoltare,
Art.208, TFUE
(1) Politica Uniunii în domeniul cooperării
pentru dezvoltare se desfăşoară cu respectarea
39
Declaraţia comună a Consiliului şi a reprezentanţilor guvernelor statelor membre reuniţi în Consiliu, a Parlamentului European şi a Comisiei
privind politica de dezvoltare a Uniunii Europene intitulată „Consensul european” [Jurnalul Oficial C 46 24.2.2006].
principiilor şi obiectivelor acţiunii externe a
Uniunii. Politica de cooperare pentru dezvoltare
a Uniunii şi politicile statelor membre se
completează şi se susţin reciproc. Obiectivul
principal al politicii Uniunii în acest domeniu
îl reprezintă reducerea şi, în cele din urmă,
eradicarea sărăciei. Uniunea ţine seama de
obiectivele cooperării pentru dezvoltare la
punerea în aplicare a politicilor care pot afecta
ţările în curs de dezvoltare.
(2) Uniunea şi statele membre îşi respectă
angajamentele şi ţin seama de obiectivele pe care le-
au acceptat în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite
şi al altor organizaţii internaţionale competente.
V.1. Consensul European pentru Dezvoltare
Documentul fundamental, care sintetizează
progresele de până în acel moment şi oferă o
viziune unitară a instituţiilor şi statelor membre
ale UE asupra problematicii dezvoltării este
Consensul european pentru dezvoltare39. Declaraţia
a fost semnată la 20 decembrie 2005 de preşedinţii
Comisiei, Parlamentului şi Consiliului şi a definit,
pentru prima oară în cei cincizeci de ani de integrare,
cadrul în care UE şi statele membre îşi vor pune în
aplicare, în deplină complementaritate, politicile de
cooperare pentru dezvoltare.
Declaraţia are două părţi: prima parte prezintă
obiectivele şi principiile pe baza cărora statele
membre şi Comisia se angajează să respecte
Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului (ODM),
la care subscriu toate statele membre ale ONU iar a
doua parte, modalităţile de implementare şi priorităţi
specifice ale acţiunilor concrete ale Comunităţii.
În prima parte, se reafirmă faptul că obiectivul
primordial al cooperării UE pentru dezvoltare îl
reprezintă eradicarea sărăciei în contextul dezvoltării
durabile creat de ODM. Pentru aceasta, Uniunea va
încuraja mai buna coordonare şi complementaritate
între donatori, sprijinindu-se pe o programare
multianuală comună, bazată pe strategiile şi
procedurile ţărilor partenere. Asigurarea coerenţei
politicilor pentru dezvoltare apare şi ea menţionată
drept obiectiv.
De asemenea, sunt definite concepte relevante,
precum dezvoltarea durabilă („dezvoltarea durabilă
include buna guvernanţă, drepturile omului
precum şi aspecte politice, economice, sociale şi
de mediu”) şi sărăcia (sărăcia include toate acele
domenii - economice, politice, socio-culturale, etc.
21
 Ghidul Politicilor Uniunii Europene – GPUE 2012
în care oameni, indiferent de sex, sunt defavorizaţi
şi consideraţi inadaptaţi în societate, fiind legată
de „capacitatea fiecăruia de a accede la consum şi
securitate alimentară, sănătate, educaţie, respectarea
drepturilor, capacitatea de a fi ascultat (ability to be
heard) şi de a trăi în deplină securitate, în special în
cazul celor mai săraci, dreptul la demnitate şi acces
la o viaţă decentă”).
Principiile pe care Comunitatea le aplică în
elaborarea şi implementarea politicii pentru
dezvoltare includ: principiul eficacităţii ajutorului,
responsabilității statelor, parteneriatului, coordonării,
armonizării, alinierii la sistemele ţărilor receptoare şi
al orientării către rezultate.
Partea a doua a declaraţiei scoate în evidenţă faptul
că politica UE în domeniul cooperării pentru
dezvoltare trebuie să fie complementară cu politicile
statelor membre. Documentul scoate în evidenţă şi
opt aspecte particulare care oferă valoare adăugată
acţiunilor iniţiate la nivel comunitar de la prezenţa
globală a Uniunii, prin intermediul Delegaţiilor
Comisiei Europene, asigurarea coerenţei între
diferitele politici ale UE cu impact asupra dezvoltării
(comerţ, agricultură, pescuit, politici de migraţiune,
energie, etc.), promovarea bunelor practici,
implementarea activă a declaraţiei de la Paris
privind creşterea eficacităţii ajutorului, concentrarea
asupra acelor zone în care dimensiunea ajutorului
este importantă, sprijin în promovarea democraţiei,
drepturilor omului şi bunei guvernanţe, implicarea
societăţii civile şi întărirea relaţiilor şi solidarităţii
Nord-Sud (Consens, punctele 47-55).
În implementarea programelor şi proiectelor sale, va
funcţiona principiul diferenţierii, ceea ce însemnă că
Uniunea (respectiv Comisia Europeană) va concepe
documentele de programare (naţionale, regionale
sau tematice) în funcţie de nevoile specifice fiecărei
ţări receptoare (Consens, punctul 57).
De asemenea, un alt principiu important va fi cel al
complementarităţii, însemnând faptul că asistenţa
de dezvoltare va fi acordată prin intermediul unor
modalităţi diverse, complementare, către: proiecte
specifice, programe sectoriale, susţinere bugetară
sectorială şi generală, ajutor umanitar şi asistenţă
în prevenirea crizelor, susţinerea societăţii civile,
apropierea normelor, standardelor, legislaţiilor, etc.
(Consens, punctul 59).
22
În cazul instrumentelor tematice şi geografice,
resursele vor fi alocate şi ulterior evaluate pe baza
unor criterii standardizate, obiective şi transparente,
care să se bazeze pe nevoile ţărilor receptoare şi
care să urmărească atingerea obiectivelor (Consens,
pct.64). Astfel, criteriile bazate pe nevoile statelor
receptoare includ dimensiunea populaţiei, venitul pe
locuitor, intensitatea sărăciei, repartizarea veniturilor
şi nivelul de dezvoltare socială, în vreme ce criteriile
bazate pe rezultate vizează progresele realizate în
plan politic, economic şi social, progrese în materie
de bună guvernanţă şi utilizare eficientă a ajutorului
şi, în particular, modul în care o ţară utilizează
resursele limitate pentru dezvoltare, începând cu
propriile resurse (Consens, pct.65).
Principiul concentrării este un alt principiu
important, care va ghida procesul de programare la
nivel de tară şi regiune. Aplicarea acestui principiu
înseamnă selectarea unui număr limitat de domenii
de acţiune şi nu diluarea eforturilor în prea multe
sectoare. În aceste domenii, în care Comunitatea
are avantaj comparativ, vor fi finanţate programe /
proiecte:
• comerţul şi integrarea regională;
• mediul şi gestiunea durabilă a resurselor
naturale;
• infrastructura, comunicaţiile, transportul;
• apa şi energia;
• dezvoltarea rurală, agricultura şi siguranţa
alimentaţiei;
• guvernarea, democraţia, drepturile omului
şi sprijinul pentru reformele economice şi
instituţionale;
• prevenirea conflictelor şi a fragilităţii
statelor;
• dezvoltarea umană;
• coeziunea socială şi ocuparea forţei de
muncă.
În activitatea de programare, aspectele
transversale vor fi şi ele avute în vedere atât în calitate
de obiective cât şi de factori importanţi în întărirea
impactului şi durabilităţii cooperării: drepturile
omului, egalitatea între sexe, democraţia, buna
guvernanţă, drepturile copilului şi ale populaţiei
indigene, dezvoltarea durabilă şi lupta împotriva
HIV/SIDA (Consens, pct. 101).
 Politica de cooperare pentru dezvoltare şi Politica de ajutor umanitar
V.2. Obiectivele de dezvoltare ale mileniului
(ODM)40
Cu ocazia Summitului Mileniului din anul 2000,
comunitatea internaţională a adoptat Declaraţia
Mileniului, angajându-se într-un proiect mondial
destinat reducerii energice a sărăciei extreme în
diversele sale dimensiuni.
Asociate Declaraţiei Mileniului, Obiectivele de
dezvoltare ale mileniului (ODM) sunt următoarele:
1. reducerea sărăciei şi a foametei în lume;
2. asigurarea unei educaţii primare pentru
toţi;
3. promovarea egalităţii sexelor;
4. reducerea mortalităţii la copii;
5. îmbunătăţirea sănătăţii materne;
6. combaterea virusului HIV/a bolii SIDA şi a
altor boli;
7. asigurarea unui mediu înconjurător
durabil;
8. participarea la un parteneriat mondial
pentru dezvoltare.
Deşi Uniunea Europeană (UE) s-a angajat să
contribuie la accelerarea îndeplinirii Obiectivelor de
dezvoltare ale mileniului (ODM) până în 2015, astfel
încât să atingă 0,7  % din venitul său naţional brut
(VNB) până în 2015, rezultatele înregistrate până
în prezent demonstrează însă că ţintele sunt încă
departe de a fi atinse.
Pentru a intensifica îndeplinirea angajamentelor
asumate, Comisia propune41:
• stabilirea unor planuri de acţiune anuale pentru
a optimiza punerea în aplicare a AOD;
• consolidarea mecanismului de responsabilizare
al UE, pe baza unei evaluări a AOD;
• elaborarea unor legi naţionale care să stabilească
obiectivele în materie de AOD.
Pentru a accelera realizarea ODM, Comisia face apel
şi la ceilalţi donatori internaţionali pentru a-şi mări
contribuţiile şi propune42:
• vizarea cu prioritate a ţărilor şi populaţiilor
care înregistrează cele mai mari întârzieri,
inclusiv ţările aflate în situaţii de fragilitate şi
ţările cel mai puţin dezvoltate (LDC);
40
Comunicare a Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor din 21 aprilie
2010 intitulată „Un plan de acţiune al UE în douăsprezece puncte în sprijinul Obiectivelor de dezvoltare ale mileniului” [COM(2010) 159 final -
Nepublicată în Jurnalul Oficial].
41
Obiectivele de dezvoltare ale mileniului (ODM): plan de acţiune în douăsprezece puncte, http://europa.eu/legislation_summaries/development/
general_development_framework/dv0014_ro.htm Consultat la 3.05.2012.
42
Ibidem.
• vizarea ODM cel mai neglijate şi ameliorarea
impactului politicilor sectoriale europene, în
special în sectoarele-cheie ca sănătatea, educaţia,
securitatea alimentară şi egalitatea de şanse între
femei şi bărbaţi;
• încurajarea asumării ODM  de către ţările
partenere, în principal prin integrarea acestor
obiective în propriile lor strategii de dezvoltare,
precum şi prin îmbunătăţirea calităţii datelor
statistice;
• adoptarea unui program de lucru pentru
coerenţa politicilor în favoarea dezvoltării vizând
toate politicile europene care ar putea avea un
impact asupra ţărilor partenere. În special în
domeniile-cheie ale comerţului şi finanţelor,
schimbărilor climatice, securităţii alimentare,
migraţiilor şi securităţii;
• promovarea mobilizării resurselor
naţionale,  în principal printr-o mai bună
guvernanţă fiscală naţională şi internaţională,
precum şi prin consolidarea sistemelor de
impozitare din ţările partenere;
• promovarea integrării regionale şi a
schimburilor comerciale, care favorizează
creşterea şi ocuparea forţei de muncă;
• identificarea şi promovarea unor surse de
finanţare inovatoare, inclusiv prin intermediul
unor parteneriate public-privat, în vederea
garantării unor venituri stabile pentru o
dezvoltare durabilă, inclusiv în ţările cele mai
sărace şi mai vulnerabile;
• sprijinirea unor strategii de adaptare şi
de atenuare a schimbărilor climatice  în
ţările partenere, în principal prin favorizarea
cooperării, a cercetării şi accesului la tehnologiile
verzi;
• crearea condiţiilor pentru securitatea pe
termen lung, având în vedere că majoritatea
ţărilor care au înregistrat întârzieri în realizarea
ODM sunt fragilizate de conflicte armate;
• impulsionarea procesului de reformare a
structurii guvernanţei internaţionale, pentru
a îmbunătăţi eficienţa şi legitimitatea procesului
prin includerea în mai mare măsură a ţărilor
cel mai sărace, ale căror interese sunt adeseori
marginalizate.
23
 Ghidul Politicilor Uniunii Europene – GPUE 2012

VI. Instrumentele financiare de sprijin a politicii VI.1. Instrumente financiare geografice

UE pentru dezvoltare
Implementarea politicii UE pentru dezvoltare
se realizează prin intermediul unei game largi
de instrumente financiare. Numărul acestora
s-a redus substanţial în actualul cadru financiar
2007-2013, de la 35 la 10. Finanţarea cooperării
pentru dezvoltare se face prin fondurile aprobate
din bugetul general al UE, cu excepţia Fondului
European pentru Dezvoltare (FED), care este
finanţat prin contribuţiile fiecărui stat membru (are
caracter extrabugetar). Majoritatea programelor se
derulează sub formă de granturi, capital de risc,
împrumuturi către sectorul privat, finanţarea fiind
oferită de către UE în conformitate cu diversele
instrumente financiare accesate (pe regiuni sau pe
domenii)43.
Instrumentele financiare de sprijin a politicii UE
pentru dezvoltare se bazează pe dialog şi negociere
cu statele partenere. Implementarea acestor
instrumente porneşte de la documentul strategic
realizat de către Comisie, document care trece în
revistă nevoile şi realizările statelor şi regiunilor
respective şi stabileşte domeniile prioritare de
intervenţie. Anual sunt adoptate programe de
acţiune care includ obiective specifice, domenii de
intervenţie, rezultate aşteptate şi sumele alocate.
Implementarea acestor programe este realizată de
către Comisa Europeană – Directoratul General
Development and Cooperation (EuropeAid). Acesta
coordonează implementarea programelor de
dezvoltare pentru următoarele regiuni: Africa,
Caraibe, Pacific (grupul ACP), Asia şi Asia Centrală,
America Latină, regiunea Golfului, vecinătatea
UE şi Rusia. Pentru regiunea ACP programele
de ajutor pentru dezvoltare s-au concentrat, în
special după anul 2000, pe ajutor pentru comerţ
şi economie, în general, dar şi pe programe de
menţinere a păcii. Pentru regiunea Americii Latine,
programele vizează buna guvernanţă şi dezvoltarea
economică durabilă, iar pentru regiunea Golfului
în special siguranţa nucleară şi exploatarea durabilă
a resurselor. În politica de vecinătate, UE are un
interes ridicat de a securiza regiunea, finanţând
programe de schimb tehnologic, bună guvernanţă
şi armonizare legislativă, regiunea fiind din acest
motiv privilegiată, raportat la celelalte regiuni.
Astfel, în urma adoptării Perspectivelor Financiare
pentru 2007-2013, Fondul European pentru
Dezvoltare (FED) şi Instrumentul de Cooperare
pentru Dezvoltare (ICD) au devenit principalele
instrumente ale politicii pentru dezvoltare44. Alături
de Instrumentul European pentru Vecinătate şi
Parteneriat, acestea reprezintă instrumentele
financiare globale sau geografice ale politicii
pentru dezvoltare.

Instrumente de Tările Finanţarea Finanţare totală

Zona geografică
finanţare acoperite medie anuală 2007-2013
Algeria, Armenia,
Azerbaijan, Belarus,
Instrumentul
Egipt, Georgia, Israel,
European de
Iordania, Libia, Liban, 17 1,6 mld euro 11,181 mld euro
Vecinãtate şi
Moldova, Maroc, Autoritatea
Parteneriat (IEVP)
Palestiniană, Rusia,
Siria, Tunisia, Ucraina
Ţările din Africa, Caraibe,
Fondul European de
Pacific (ACP), 79 3,7 mld euro 22,7 mld euro
Dezvoltare (FED)
teritoriile de peste mări
Instrumentul de
America Latină, Asia Asia
Cooperare
Centrală, regiunea Golfului, 47 1,4 mld euro 10,057 mld euro
pentru
Africa de Sud
Dezvoltare (ICD)
Sursa: European Commission, Europe Aid, http://ec.europa.eu/europeaid/how/finance/geographic_en.htm

43
Majoritatea informaţiilor prezentate în cadrul acestui capitol provin de pe site-ul DG EuropeAid, http://ec.europa.eu/europeaid/index_en.htm Consultat
la 3.05.2012.
44
Maurizio Carbone, The European Union and International Development. The politics of foreign aid, Routledge, New York, London,2007, p.35.

24
 Politica de cooperare pentru dezvoltare şi Politica de ajutor umanitar

Fondul European pentru Dezvoltare (FED) a fost
creat în 1958 prin Tratatul de la Roma. Are un
caracter extrabugetar, fiind finanţat prin contribuţii
ad-hoc ale statelor membre, pe bază voluntară
(deciziile fiind luate în Consiliu)45. Implementarea
FED este coordonată de către Comisia Europeană
(prin EuropeAid46). FED acoperă perioade de câte
5 ani şi vizează statele ACP (Africa, Caraibe, Pacific)
şi ţările şi teritoriile de peste mări. Prin intermediul
FED sunt finanţate programe pentru dezvoltare
economică, socială şi umană, cooperare şi integrarea
regională47.
Chiar dacă statele membre au propriile politici de
dezvoltare şi ajutor, ele trebuie să acţioneze astfel
încât să asigure complementaritatea faţă de politica
UE de cooperare pentru dezvoltare.
Fiecare FED este încheiat pentru o perioadă de
aproximativ cinci ani. De la încheierea primei
convenţii de parteneriat în 1964, ciclurile FED
urmează, în general, ciclurile acordurilor/
convenţiilor de parteneriat.
• Primul FED: 1959-1964
• Al doilea FED: 1964-1970 (Convenţia de la
Yaoundé I)
• Al treilea FED: 1970-1975 (Convenţia de la
Yaoundé II)
• Al patrulea FED: 1975-1980 (Convenţia de la
Lomé I)
• Al cincilea FED: 1980-1985 (Convenţia de la
Lomé II)
• Al şaselea FED: 1985-1990 (Convenţia de la
Lomé III)
• Al şaptelea FED: 1990-1995 (Convenţia de la
Lomé IV)
• Al optulea FED: 1995-2000 (Convenţia de la
Lomé IV şi revizuirea sa IV bis)
• Al nouălea FED: 2000-2007 (Acordul de la
Cotonou)
• Al zecelea FED: 2008-2013 (Acordul de la
Cotonou revizuit)
Sursa: Fondul european de dezvoltare, http://europa.
eu/legislation_summaries/development/overseas_
countries_territories/r12102_ro.htm
Iniţial, cadrul legal de acordare a ajutorului pentru
dezvoltare viza 18 din fostele colonii (Yaoundé
I, 1963), în prezent ajungându-se la 79 de state
ACP, inclusiv teritorii de peste mări (Cotonou,
2000). Printre instrumentele importante de
implementare a politicii pe dezvoltare, incluse în
FED, se evidenţiază instrumentul STABEX, menit
să stabilizeze exporturile agricole ale statelor ACP
dar şi instrumentul SYSMIN, creat cu acelaşi scop
însă pentru industria minerală specifică acestor
state. După decenii de experimentare, acordul
Cotonou a eliminat aceste două instrumente, care
nu au reuşit să genereze rezultate durabile48. În
plus, prin FED se acordă tratament preferenţial
statelor ACP, în materie de ajutor pentru dezvoltare
şi schimburi economice, politică revizuită în 2000
în urma acordului Cotonou, pentru a se conforma
standardelor Organizaţiei Mondiale a Comerţului.
Pentru perioada de programare financiară care
va începe după 2013, statele membre vor trebui să
decidă dacă Acordul de parteneriat Cotonou va
continua să fie finanţat separat de bugetul UE şi,
astfel, al XI-lea FED va continua să fie finanţat prin
contribuţiile voluntare ale statelor membre sau dacă
va fi integrat în bugetul UE.
Cadrul legal este reprezentat de Regulamentul
Consiliului nr.215/200849. Prezentul FED, al zecelea,
proiectat pentru perioada 2008-2013, are un buget
de 22,682 milioane de euro, 2% din bugetul total
fiind alocat cheltuielilor administrative ale Comisiei.
Cele mai importante zece ţări contribuitoare sunt:
Germania (21%), Franţa (20%), Regatul Unit (15%),
Italia (13%), Spania (8%), Ţările de Jos (5%), Belgia
(4%), Suedia (3%), Danemarca (2%), Austria (2%)50.
Instrumentul de Cooperare pentru Dezvoltare
(IDC) a fost lansat în 2007 cu scopul de a eficientiza
ajutorul umanitar acordat de Uniune, prin
concentrarea numărului de instrumente geografice
şi tematice dezvoltate în timp51. IDC acoperă trei
categorii de programe: geografice, tematice, precum
şi programe pentru statele ACP semnatare ale
Protocolului Zahărului. În vreme ce componenta
geografică finanţează programe din America Latină,
Asia, zona Golfului, Africa de Sud, cea tematică
este deschisă tuturor ţărilor în curs de dezvoltare
(inclusiv celor acoperite de IEVP şi FED). Bugetul
alocat pentru perioada 2007-2013 este de circa
16,9 mld euro (60% pentru programele geografice,
33% pentru cele tematice şi 7% pentru ţările ACP
acoperite de Protocolul Zahărului).
Instrumentul European de Vecinătate şi Parteneriat
(IEVP) susţine financiar Politica Europeană de
Vecinătate începând cu anul 2007. Înlocuieşte
fostele programe TACIS şi MEDA52, iar programele
finanţate vizează tranziţia spre democraţie şi piaţă

45
De menţionat că, în urma solicitării Parlamentului European, s-a rezervat o rubrică pentru FED în bugetul comunitar încă din 1993.
46
A se vedea Alan Matthews “The EU and the developing world” in Ali M. El-Agraa, European Union. Economics and Policies, Cambridge University Press,
2007, pp. 494-515.
47
EuropeAid, European Development Fund, http://ec.europa.eu/europeaid/how/finance/edf_en.htm, ultima vizitã 22.03.2011.
48
Pentru o dezbatere privind eficienţa STABEX şi SYSMIN a se vedea Larry Neal, The Economics of Europe and the European Union, Cambridge University
Press, 2007, în special Capitolul 10 “The EU inside and out: regional policy and development aid”, pp. 171- 186.
49
REGULAMENTUL (CE) Nr. 215/2008 AL CONSILIULUI din 18 februarie 2008 privind regulamentul financiar aplicabil celui de-al zecelea Fond European
de Dezvoltare, (JO L 78, 19.3.2008, p. 1).
50
Jeske van Seters, Sarah Wolff, European Development Cooperation: Brokering environmental knowledge bezond Lisbon, Discussion Paper no. 102, septembrie
2010, p.29.
51
http://ec.europa.eu/europeaid/how/finance/dci_en.htm, DCI , EuropeAid, ultima vizită 16.04.2011.
52
TACIS: Technical Aid to the Commonwealth of Independent States – Ajutor Tehnic pentru Comunitatea Statelor Independente; MEDA: Mãsuri Financiare
şi Tehnice, principalul instrument de cooperare economicã şi financiarã din cadrul Paterteneriatului Euro-Mediteranean.

25
 Ghidul Politicilor Uniunii Europene – GPUE 2012
liberă, conform logicii dezvoltării durabile şi
Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului. Cu un
buget total de 11,2 miliarde de Euro pentru 2007-
2013, instrumentul vizează stabilirea unui dialog
între statele UE şi statele beneficiare, dialogul
intersectorial acoperind domenii vaste, inclusiv
reforme de armonizare legislativă. IEVP pune
accentul pe cooperarea şi proiectele transnaţionale,
punând la dispoziţie instrumentele Twinning,
pentru cooperarea în sectoarele publice, şi
TAIEX, Asistenţă Tehnică şi Schimb de Informaţii
(supervizat de EuropeAid şi DG Extindere), pentru
cooperarea politică şi economică. Din efortul
general de eficientizare a finanţărilor, s-a introdus
şi Facilitatea pentru Guvernanţă, oferind resurse
suplimentare statelor care au aplicat cu succes şi
doresc să aprofundeze reforme în domeniul bunei
guvernanţe.
VI.2. Instrumente financiare tematice
Instrumentele tematice acoperă diferite domenii
specifice, de la democraţie şi drepturile omului, la
azil, migraţie, siguranţă alimentară, etc.:
• Instrumentul European pentru Democraţie şi
Drepturile Omului (1104 miliarde de Euro,
2007-2013): se caracterizează prin flexibilitate
foarte ridicată şi poate finanţa programe chiar
şi în lipsa acordului guvernului sau autorităţilor
din ţările beneficiare, fiind considerat din acest
motiv ca fiind un instrument foarte puternic
de promovare a drepturilor omului, stabilind
parteneriate cu agenţii ONU, ONG-uri sau
direct cu grupuri militante pentru drepturile
omului53.
• Instrumentul de Cooperare pentru Siguranţa
Nucleară (524 miliarde de Euro pentru 2007-
2013): centrat iniţial pe Rusia, Ucraina, Armenia,
Kazahstan (2007-2009), dar cu extindere
globală, vizează programe legate de reziduurile
nucleare, traficul cu agenţi nucleari, biologici şi
chimici, restaurarea siturilor nucleare, pregătirea
situaţiilor de urgenţă şi orice alt program
pertinent privind siguranţa nucleară54.
• Facilitatea Europeană pentru Alimente (EU
Food Facility) (1 miliard de euro, 2007-2013):
disponibil din decembrie 2008 către 50 de ţări
prioritare din Africa, Asia, America Latină,
regiunea Golfului, este un instrument de răspuns
rapid, făcând legătura între ajutorul umanitar şi
ajutorul pentru dezvoltare pe termen mediu şi
lung; este orientat spre creşterea, stabilizarea şi
îmbunătăţirea producţiei agricole şi stabilizarea
preţurilor alimentelor, folosind o strategie
regională şi transnaţională de armonizare a
politicilor publice şi strategiilor economice55.
• Instrumentul pentru Stabilitate (2062 miliarde
de Euro, 2007-2013): vizează toate statele cu
53
DG RELEX, European Instrument for Democracy and Human Rights (EIDHR) Strategy Paper 2007 – 2010, http://ec.europa.eu/europeaid/what/human-
rights/documents/eidhr_strategy_paper_2007-2010_en.pdf, ultima vizită 16.04.2011.
54
http://ec.europa.eu/europeaid/how/finance/nsci_en.htm, Instrumentul de Cooperare pentru Siguranţa Nuclearã, ultima vizită 16.04.2011.
55
http://ec.europa.eu/europeaid/how/finance/food-facility_en.htm, Facilitatea Europeanã pentru Alimente, ultima vizită 16.04.2011.
56
http://ec.europa.eu/europeaid/how/finance/thematic_en.htm, ultima vizitã 22.03.2010.
26
excepţia statelor industrializate şi statelor UE şi
este activ din ianuarie 2007; a fost creat pentru
a înlocui o serie de instrumente precedente pe
probleme de criminalitate sau managementul
crizelor, include obiective pe termen scurt,
răspuns şi pregătire la crize, sub direcţia DG
Relaţii Externe – prevenirea conflictelor şi
programe de recuperare rapidă post-criză, în
domenii instituţionale si justiţie.
- Instrumentul de Cooperare pentru Dezvoltare
(ICD)56 este unul dintre instrumentele globale
cele mai importante. Introducerea sa avea
scopul de a simplifica ajutorul pentru dezvoltare
acordat, reformând şi o serie de instrumente
tematice. În prezent, se subdivide în următoarele
instrumente tematice:
• ICD Mediu şi managementul sustenabil
al resurselor naturale, incluzând resurse
energetice;
• ICD Actori non-statali şi autorităţi locale în
dezvoltare;
• ICD Siguranţa alimentară;
• ICD Migraţie şi azil;
• ICD Investiţii în oameni (Investing in people);
• ICD Restructurarea producţiei de zahăr.
VII. Administrarea instrumentelor financiare
specifice PCD
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la
Lisabona, EuropeAid este Direcţia Generală
însărcinată cu implementarea programelor şi
proiectelor de ajutor extern oferit de UE în lume.
Activităţile sale acoperă toate regiunile şi ţările
beneficiare de ajutor (cu excepţia ţărilor candidate
şi a celor din Balcanii Vestici), respectiv, vecinii din
Est şi din regiunea mediteraneană, Rusia, ţările ACP,
Asia şi America Latină. EuropeAid funcţionează
în subordinea Comisarului pentru dezvoltare dar
lucrează în strânsă legătură cu Direcţiile Generale
implicate în gestionarea politicilor sectoriale, precum
mediul, imigraţia, etc. EuropeAid pune în aplicare
politici şi strategii pe termen lung, definite de aceste
direcţii, urmărind furnizarea de o manieră eficace a
ajutorului şi maximizarea impactului finanţării.
Creşterea eficacităţii ajutorului oferit de către Comisia
Europeană acoperă trei niveluri interconectate:
• internaţional – prin influenţarea deciziilor
prin intermediul grupului de lucru privind
eficacitatea ajutorului, monitorizat de
Comitetul ajutorului pentru dezvoltare
(CAD) al Organizaţiei de Cooperare şi
Dezvoltare Economică (OCDE);
• comunitar – prin coordonarea şi promovarea
acţiunilor UE în cadrul creat de cei „3C”:
coerenţă, consistenţă, complementaritate
(Comisia Europeană plus cele 27 de state
membre);
 Politica de cooperare pentru dezvoltare şi Politica de ajutor umanitar
• naţional/regional al ţărilor receptoare –
punerea în aplicare a angajamentelor
Comisiei Europene prin intermediul
programelor anuale de ajutor pentru
dezvoltare (reprezintă circa 8 mld euro şi
sunt puse în aplicare prin intermediul celor
110 delegaţii ale UE).
VII.1. Creşterea eficacităţii ajutorului
În ultimul timp, tot mai multă importanţă se acordă
calităţii ajutorului şi nu doar cantităţii de fonduri
alocate. Procesul de creştere a eficacităţii ajutorului
acordat atât la nivel european cât şi internaţional
a demarat în anul 2005, când a fost dat publicităţii
Consensul European pentru Dezvoltare şi Declaraţia
de la Paris privind eficacitatea ajutorului, procesul
fiind întărit prin Programul de acţiune de la Accra
(2008).
Declaraţia de la Paris privind eficacitatea
ajutorului (2005), adoptată de 91 de ţări dezvoltate
şi în curs de dezvoltare, stabileşte limitele unui cadru
concret de acţiune în direcţia îmbunătăţirii calităţii
ajutorului şi impactului acestuia asupra dezvoltării.
Ea include 56 de angajamente structurate în jurul a
cinci principii:
a) implicare responsabilă (ownership): ţările în
dezvoltare îşi vor conduce propriile strategii şi
politicile de dezvoltare, vor îmbunătăţi funcţionarea
instituţiilor şi vor lupta împotriva corupţiei;
b) alinierea: suportul financiar oferit de către donatori
se va baza pe strategiile, instituţiile şi procedurile
ţărilor partenere (beneficiare ale ajutorului);
c) armonizare: donatorii trebuie să-şi coordoneze
acţiunile, să simplifice procedurile şi să partajeze
informaţii astfel încât să evite duplicările;
d) orientare către rezultate: ţările donatoare şi
receptoare vor administra resursele şi îmbunătăţi
procesul decizional;
e) responsabilitate reciprocă: atât donatorii cât şi
receptorii sunt responsabili de rezultatele obţinute.
Programul de acţiune de la Accra (2008) a ţinut cont
de evoluţiile înregistrate după Declaraţia de la Paris
şi a propus intensificarea eforturilor în următoarele
trei domenii:
• Previzibilitate – ţările donatoare vor
furniza ţărilor beneficiare informaţii asupra
ajutorului pe care doresc să-l acorde cu 3-5
ani înainte de acordarea acestuia;
• Sisteme naţionale – sistemele naţionale ale
ţărilor partenere, beneficiare, vor fi utilizate
cu prioritate pentru realizarea ajutorului
(nu doar cele ale ţărilor donatoare, precum
se întâmpla în cele mai multe cazuri)
• Condiţionalitatea – donatorii nu vor mai
aplica condiţionalităţi legate de maniera
sau momentul cheltuirii fondurilor, ci vor
ţine cont mai mult de propriile obiective de
dezvoltare ale ţărilor beneficiare.
De asemenea, s-a recomandat:
• implementarea unui parteneriat inclusiv,
astfel încât toţi partenerii, incluzând
donatori reuniţi în DAC şi din ţările în
dezvoltare, precum şi alţi donatori (fundaţii,
societatea civilă) să poată participa pe
deplin
• ajutoarele să se concentreze asupra unor
măsuri cu impact real şi măsurabil asupra
dezvoltării.
• dezvoltarea capacităţii administrative şi
instituţionale, precum şi a abilităţii ţărilor
în dezvoltare în a-şi gestiona propriul viitor.
Creşterea eficacităţii ajutorului înseamnă ca ajutorul
oferit de UE trebuie să ajute ţările în dezvoltare să
îmbunătăţească bunăstarea celor mai săraci prin
orientarea lui către priorităţile de dezvoltare stabilite
de ţările receptoare. Ţările în dezvoltare sunt cele
care sunt în primul rând responsabile de propria lor
dezvoltare, chiar dacă şi UE trebuie să accepte partea
sa de responsabilitate în cadrul acestui parteneriat.
Eficacitatea ajutoarelor:
– sincronizarea progresivă a ciclurilor de programare
naționale și ale UE la nivel de țară parteneră până
în 2013 și utilizarea cadrului comun de programare
pentru a face schimb de informații privind
prioritățile și obiectivele de dezvoltare în țările în
curs de dezvoltare, în vederea evitării duplicării și a
suprapunerii eforturilor;
– utilizarea calendarului comun și valorificarea
cadrului comun de programare pentru elaborarea
documentelor europene de strategie de țară și a
programelor multianuale, așa cum a procedat UE
în cazul Haiti, respectându-ne astfel angajamentul
privind eficacitatea și previzibilitatea ajutoarelor
pentru țările partenere;
– în contextul Cadrului operațional existent privind
eficacitatea ajutoarelor, îmbunătățirea diviziunii
muncii la nivelul UE nu doar în, ci și între țările
beneficiare ale ajutorului (în special prin asigurarea
impactului neutru al acestei diviziuni asupra
volumelor ajutoarelor, prin rezolvarea problemei
țărilor neglijate din punctul de vedere al acordării
ajutoarelor și prin introducerea unui procedeu
sistematic de partajare a informațiilor); și stabilirea
unei abordări comune la nivelul UE pentru
punerea în aplicare a angajamentelor referitoare la
responsabilitatea reciprocă și la transparență, care să
fie promovate apoi pe scară largă;
– încurajarea altor donatori, inclusiv nou-apăruți, în
a aplica agenda privind eficacitatea ajutoarelor.
Sursa: Comunicare a Comisiei, COM(2010)159 final,
p.6
Preocuparea societăţii civile privind calitatea
ajutorului pentru dezvoltare acordat la nivel
internaţional este şi ea în creştere. Un institut de
cercetare american a elaborat un astfel de instrument
de măsurare a calităţii intervenţiilor pornind de la
evaluarea a şapte domenii interconectate de politici
publice: cantitatea şi calitatea ajutorului, deschiderea
către export, politicile de investiţii, migraţie, mediu,
securitate şi susţinerea noilor tehnologii. Indexul îşi
propune să penalizeze ţările care dau cu o mână prin
ajutor sau investiţii şi iau cu alta, prin migraţiune sau
poluare.
27
 Ghidul Politicilor Uniunii Europene – GPUE 2012

VII.2. De la cadrul financiar multianual 2007-

Indexul Angajamentului pentru Dezvoltare –
IAD – reprezintă o iniţiativă a Center for Global
Development (CGD), un think-tank cu sediul în
Washington, şi a fost publicat pentru prima dată în
anul 2003 în revista Foreign Policy. Scopul imediat,
spun autorii indexului „a fost de a ierarhiza ţările
bogate în funcţie de cât de mult sprijină politicile
lor guvernamentale dezvoltarea ţărilor sărace”
(Roodman, 2011:3). Însă nu „ierarhizarea bogaţilor”
a fost scopul final al creării acestui index, ci „de a
atrage atenţia mass-media asupra diferitelor canale
prin care guvernele ţărilor bogate pot afecta
dezvoltarea, de a provoca dezbateri asupra politicilor
care contează şi a modului de măsurare, de a scoate în
evidenţă golurile care există în cunoaşterea curentă,
să stimuleze colectarea de date dar şi cercetarea,
educarea publicului şi a decidenţilor şi, în cele din
urmă, de a genera o reformă a acestei politici”57.
Sursa: David Roodman, The Commitment to
Development Index, Technical Paper, Center for
Global Development, 2011 Edition, octombrie 2011,
http://www.cgdev.org/doc/CDI%202011/Index%20
technical%20paper%202011.pdf
2013 la cadrul financiar 2014 – 2020
Conform datelor oferite de către Comisia Europeană,
UE, alocă o parte importantă a resurselor sale
bugetare ajutorului extern (în 2008, de exemplu,
suma a fost de 12,3 mld euro, reprezentând 9%
din bugetul UE), sumele fiind utilizate în vederea
reducerii sărăciei şi sprijinirii dezvoltării durabile a
statelor mai sărace ale planetei. 70% din această sumă
este administrată de EuropeAid şi de Delegaţiile
Comisiei Europene aflate în diferite state partenere.
Ţările cel mai puţin dezvoltate au fost principalele
beneficiare ale ajutorului, care a reprezentat în anul
2008 circa 41 % din totalul fondurilor alocate59.
Bugetul UE nu este foarte mare, raportat la PIB
al statelor membre (circa 1%), cu toate acestea
impactul acestuia este semnificativ, atât în plan
intern cât şi extern. Pentru perioada 2007-2013,
alocările corespunzătoare politicii UE de cooperare
pentru dezvoltare şi ajutor umanitar au fost incluse
în capitolul al patrulea, „UE ca actor global” (EU as
a global player) şi au reprezentat circa 56 mld euro
(circa 5,7% din bugetul UE).

UM: mld euro

2007 2008 2009 2010 2012 2013 2007-2013
UE, actor
global 55,935
6,578 7,002 7,440 7,893 8,430 8,997
(5,7%)
Sursa: European Commission, http://ec.europa.eu/budget/figures/fin_fwk0713/fwk0713_en.cfm#cf07_13

Indicatorul creat este numit Indexul Angajamentului
pentru Dezvoltare (Commitment to Development
Index) şi oferă o ierarhie a ţărilor donatoare în
funcţie de o gamă largă de criterii privind politicile
lor de dezvoltare (ajutoarele condiţionate - tied aid,
de pildă, sunt penalizate). De asemenea, politicile
ţării respective în domeniul migraţiei sau comerţului
exterior sunt şi ele importante pentru definirea poziţiei
ţării respective faţă de fenomenul dezvoltării. IAD
evaluează „prietenia faţă de dezvoltare” (development
friendliness) manifestată de un număr de 22 ţări
bogate (reunite în cadrul Comitetului pentru
Asistenţă de Dezvoltare al OCDE). Ierarhizarea
realizată de Center for Global Development arată
următoare situaţie a IAD pentru anul 201158: pe
primul loc se plasează Suedia, urmată de Norvegia,
Danemarca, Ţările de Jos şi SUA, pe ultimele poziţii
Italia, Japonia şi Coreea de Sud (în special datorită
barierelor comerciale şi nivelului scăzut de ajutor
extern).
De remarcat că, sumele de mai sus acoperă acţiunile
externe ale Uniunii (politica externă), nu şi Fondul
European pentru Dezvoltare, care continuă să
rămână un fond extrabugetar (urmare a respingerii
de către Consiliu şi Parlament a propunerii făcute de
Comisie în acest sens). Valoarea FED a fost stabilită
de Consiliul European din 16 decembrie 2005, care
a fixat durata exactă a perioadei acoperite (şase ani),
nivelul (22,682 mld EUR în preţuri curente) şi
instrumentul de finanţare (al 10 lea Fond Dezvoltare
Europeană)60.
Pentru perioada 2014-2020, conform propunerii
Comisiei Europene, prezentată la 29 iunie 2011(„Un
buget pentru Strategia Europa 2020”)61, capitolului
consacrat relaţiilor externe ale UE i-au fost alocate
70 miliarde euro, reprezentând circa 6% din bugetul
UE. Acestora li se adaugă circa 30 mld euro, propuse
a finanţa FED, fond care continuă să rămână în afara
bugetului UE.

57
David Roodman, The Commitment to Development Index, Technical Paper, Center for Global Development, 2011, octombrie 2011, http://www.cgdev.org/
doc/CDI%202011/Index%20technical%20paper%202011.pdf
58
Commitment for Development Index, 2011, http://www.cgdev.org/files/1425586_file_CDI_2011_brief_FINAL.pdf Consultat la 3.05.2012.
59
European Commission, Better, faster, more. Implementing EC External Aid 2004-2009, Brussels, 2009, p.28.
60
DÉCISION No 1/2006 DU CONSEIL DES MINISTRES ACP-CE du 2 juin 2006 précisant le cadre financier pluriannuel pour la période 2008-2013 et
modifiant l’accord de partenariat ACP-CE révisé (2006/608/CE).
61
Comisia Europeană, Un buget pentru Strategia Europa 2020,
http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=SPLIT_COM:2011:0500(01):FIN:RO:PDF Consultat la 3.05.2012.

28
 Politica de cooperare pentru dezvoltare şi Politica de ajutor umanitar
2014 2015 2016
UE, actor
9,400 9,645 9,845
global
Sursa: Comisia Europeană, Un buget pentru Strategia Europa 2020, http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/
LexUriServ.do?uri=SPLIT_COM:2011:0500(01):FIN:RO:PDF
Conform Comisiei, perioada de programare va fi de 7
ani, bugetul total urmând a fi, în credite de angajament,
de 1,025 mld euro (respectiv 1,05% din VNB al UE) şi,
în credite de plăţi, de 972,2 mld euro (1% din VNB al
UE). De menţionat că suma prevăzută pentru creditele
de angajament este egală cu cea din ultimul an al
actualului CFM (2013) înmulțită cu 7 (numărul de ani
al perioadei de programare). Parlamentul European
și Consiliul, cele două componente ale autorității
legislative comunitare, vor negocia, modifica și decide
cu privire la aceste propuneri. Pentru a pune în practică
reformele și pentru a iniția la timp punerea în aplicare
a noilor programe, adoptarea noului CFM ar trebui să
aibă loc înainte de sfârșitul anului 2012.
În consens cu Strategia Europa 2020, tema principală a
prezentei propuneri este creșterea inteligentă, durabilă
și favorabilă incluziunii. Ca atare, Comisia propune
majorarea sumelor alocate cercetării și inovării,
educației, dezvoltării IMM-urilor, deblocarea în mai
mare măsură a potențialului pieței unice prin dotarea
acesteia cu infrastructura necesară pentru a funcționa
în secolul XXI și eficientizarea politicii agricole comune
din punct de vedere al utilizării resurselor, astfel
încât rezultatul acestei politici să nu fie doar produse
alimentare de calitate, ci şi o mai bună gestionare a
mediului și combatere a schimbărilor climatice.
Schimbarea rapidă a ordinii mondiale în lume, creşterea
rapidă a noilor economii emergente precum China,
India sau Brazilia, obligă UE la o redefinire de poziţie,
care să-i permită să rămână un actor global important.
Pentru UE este important în a acţiona coordonat, prin
utilizarea mai eficientă a resurselor, atât în domenii
de competenţă exclusivă a UE, precum politica
comercială comună, cât şi în domenii, prin tradiţie,
interguvernamentale, precum cel al relaţiilor externe.
Conform propunerii Comisiei Europene, viitorul
buget al UE va trebui să permită întărirea alianţelor şi
repoziţionarea UE la nivel global. Astfel, circa 18 mld
vor fi alocate pentru Politica Europeană de Vecinătate,
23 mld pentru finanţarea Instrumentului de Cooperare
pentru dezvoltare şi circa 30 miliarde euro pentru
Fondul European de Dezvoltare (bani care nu vor fi
incluşi în bugetul UE).
Sursa: Comisia Europeană, Un buget pentru Strategia
Europa 2020
62
Conform reglementărilor OCDE, ajutorul umanitar oficial este o sub-categorie a AOD.
UM: mld euro
2014-
2017 2018 2019 2020
2020
70,000
9,960 10,150 10,380 10,620 (circa
6%)
Chiar dacă atenţia acordată competitivităţii este
mai ridicată decât în trecut, nici tema solidarității
nu lipseşte în propunerea Comisiei. Solidaritatea se
exprimă atât faţă de cele mai sărace state membre
și regiuni prin concentrarea celei mai mari părți
a cheltuielilor pentru coeziune pentru nevoile
acestora, în abordarea în comun a provocărilor
migrației și dezastrelor naturale sau în materie de
securitate energetică. De asemenea, solidaritatea se
exprimă şi în raport cu popoarele din țările terțe
care au nevoie de sprijinul UE pentru nevoile lor
umanitare imediate și pentru dezvoltarea lor pe
termen lung.
B.POLITICA DE AJUTOR UMANITAR
I. Cadrul conceptual general
Conform OCDE, ajutorul umanitar reprezintă
ajutorul destinat să salveze vieţi, să uşureze suferinţe
şi să menţină şi să protejeze demnitatea umană în
timpul şi imediat după apariţia unor situaţii de criză.
Spre deosebire de alte forme de ajutor extern şi
pentru dezvoltare, ajutorul umanitar62:
• este destinat a fi guvernat de principiile
umanităţii, neutralităţii, imparţialităţii şi
independenţei;
• este desemnat să fie pe termen scurt şi pentru
a susţine activităţi necesar a fi întreprinse pe
parcursul sau imediat după o situaţie de criză
(ceea ce, de regulă, este destul de greu de definit).
În mod tradiţional, intervenţiile specifice ajutorului
umanitar iau forma:
• asistenţei prin materiale şi servicii umanitare
(adăpost, apă, medicamente, etc.);
• alimente acordate în situaţii de criză (distribuţie
pe termen scurt, suplimentarea programelor
alimentare);
• servicii coordonare, protecţie, suport al
ajutorului umanitar (logistică, comunicaţii).
Intervenţiilor clasice însă li se adaugă activităţi
specifice reconstrucţiei şi reabilitării (repararea
infrastructurii existente spre deosebire de
intervenţiile pe termen lung care presupun
îmbunătăţirea nivelului infrastructurii) şi prevenirea
29
 Ghidul Politicilor Uniunii Europene – GPUE 2012

dezastrelor63 (reducerea riscului de dezastre, sisteme
de prevenţie timpurie, planificare, etc.), precum şi
consultanţă.
Ajutorul umanitar este acordat de către guverne,
persoane private, ONG, organizaţii multilaterale
internaţionale, organizaţii naţionale şi firme private.
Donatorii fac, de regulă, diferenţa între ajutorul
umanitar şi cel pentru dezvoltare, criteriile sunt însă
diferite şi departajarea nu se face mereu la fel.
Conform estimărilor făcute de Global Humanitarian
Assistance64 în anul 2010, valoarea ajutorului
umanitar internaţional a reprezentat 16,7 miliarde
dolari (12,4 miliarde, contribuţii guvernamentale şi
4,3 mld, contribuţii voluntare private)65. De reţinut
că, „asistenţa umanitară globală” ajutorul umanitar
internaţional - venit dinspre guverne şi contribuţii
private (persoane fizice, fundaţii, firme private,
corporaţii etc), ajutor naţional (oferit de guverne
ca răspuns la crize care se desfăşoară în interiorul
ţării lor) şi alte tipuri de ajutor acordat populaţiei
în perioada crizelor care nu intră în primele două
categorii (misiunile de pace sau alte forme de
AOD orientate către îmbunătăţirea guvernării sau
securităţii).
cu anul 1992, Direcţia Generală Ajutor Umanitar
(DG ECHO) este cea care administrează ajutorul
umanitar acordat de Uniune.
Regulamentul Comisiei din 1996 (modificat
ulterior)66 defineşte cadrul conceptual al ajutorului
umanitar comunitar.
Ajutorul umanitar comunitar cuprinde acţiuni
nediscriminatorii de asistenţă, sociale şi de protecţie
destinate ajutorării populaţiilor din ţările terţe, şi în
special a celor mai vulnerabile dintre acestea. Include
nu numai acţiuni de ajutor imediat, ci şi acţiuni de
prevenire a catastrofelor şi acţiuni de reconstrucţie
(pe termen de cel mult şase luni). Aceste acţiuni se
concentrează asupra necesităţilor imediate cauzate
de catastrofe naturale (cum ar fi inundaţiile şi
cutremurele) sau provocate de mâna omului (cum
ar fi războaiele sau conflictele) şi de circumstanţe
extraordinare asemănătoare.

Tabel 3. Primele zece ţări donatoare şi receptoare de ajutor umanitar în perioada 2000-2009
UM: mld $
Ţări donatoare Ţări beneficiare
1 SUA 31 Sudan 8,9
2 instituţiile europene 14,9 Palestina/OTP 7,2
3 Regatul Unit 8,2 Irak 5,1
4 Germania 6,5 Afganistan 5,1
5 Ţările de Jos 5,1 Etiopia 4,8
6 Suedia 4,4 DRC 3,3
7 Japonia 4 Somalia 2,6
8 Norvegia 3,7 Pakistan 2,4
9 Franţa 3,6 Indonezia 2,4
10 Italia 3,6 Liban 1,9
Sursa: GHA Report 2011

În special, principalele obiective ale acţiunilor

Ce este ajutorul umanitar comunitar ?
Intervenţiile Uniunii în domeniul asistenţei
umanitare datează încă din anii 60, abia la finele
anilor 80 însă, acesta a devenit un element important
al politicii externe comunitare. În prezent, Comisia
Europeană alături de statele membre este lider
mondial în materie de ajutor umanitar. Începând
comunitare de ajutor umanitar sunt67:
• să salveze şi să apere vieţi în timpul situaţiilor de
urgenţă, al catastrofelor naturale şi al situaţiilor
care rezultă imediat în urma acestora;
• să asigure asistenţa şi ajutorarea necesară
persoanelor afectate de crize pe termen lung
generate, în special, de conflicte sau războaie;

63
OCDE face o clară departajare între intervenţiile specifice ajutorului umanitar şi cele specifice dezvoltării, pregătirea pentru dezastre exclude, de pildă,
lucrările pe termen lung, de prevenire a inundaţiilor sau conflictelor.
64
Sintagmă folosită de rapoartele realizate de programul Asistenţă Umanitară Globală (Global Humanitarian Assistance) finanţat de Development Initiatives,
organizaţie independentă, cu sediul în Regatul Unit, care derulează programe non-profit şi oferă consultanţă în domeniul ajutorului umanitar.
65
Global Humanitarian Assistance Report 2011, disponibil pe:
http://www.globalhumanitarianassistance.org/wp-content/uploads/2011/07/gha-report-2011.pdf Consultat la 3.05.2012.
66
Regulamentul (CE) nr. 1257/96 al Consiliului din 20 iunie 1996 privind ajutorul umanitar, modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1882/2003 şi Regulamentul
(CE) nr. 219/2009.
67
Instrument de ajutor umanitar, Sinteze ale legislaţiei UE, http://europa.eu/legislation_summaries/humanitarian_aid/r10001_ro.htm#AMENDINGACT
Consultat la 3.05.2012.

30
 Politica de cooperare pentru dezvoltare şi Politica de ajutor umanitar
• să ajute la finanţarea transportării ajutoarelor
şi să depună eforturi pentru a se asigura că
acestea sunt accesibile persoanelor cărora le sunt
destinate;
• să desfăşoare lucrări de reabilitare şi de
construcţie pe termen scurt, în special pentru
infrastructură şi echipamente, în vederea
facilitării sosirii ajutoarelor;
• să facă faţă consecinţelor provocate de relocarea
populaţiei (refugiaţi, persoane strămutate şi
repatriate) ca urmare a catastrofelor naturale şi
a celor provocate de om;
• să garanteze o pregătire prealabilă împotriva
riscurilor catastrofelor naturale sau ale
circumstanţelor excepţionale de proporţii
asemănătoare şi să utilizeze un sistem
corespunzător de răspuns rapid şi de intervenţie;
• să susţină acţiunile civile de ocrotire a victimelor
conflictelor sau ale situaţiilor de urgenţă de
proporţii asemănătoare, în conformitate cu
convenţiile internaţionale în vigoare.
Principii umanitare68 figurează în Codul de
conduită al Mişcării Internaţionale a Crucii Roşii şi
Semilunii Roşii, al diferitelor ONG şi în Rezoluţia
46/182 a Ansamblului ONU şi sunt inspirate din
principiile fundamentale ale Crucii Roşii.
Umanitatea – este principiul fundamental al
acţiunilor umanitare şi semnifică faptul că orice
fiinţă umană trebuie să fie tratată cu umanitate în
orice circumstanţă; semnifică, de asemenea, salvarea
vieţilor şi uşurarea suferinţei prin asigurarea
respectului faţă de individ.
Imparţialitatea – ajutorul umanitar nu trebuie să se
bazeze pe naţionalitate, rasă, religie sau convingeri
politice, ci doar pe nevoile beneficiarului.
Independenţa – agenţii umanitari trebuie să definească
şi pună în valoare propriile lor politic, independent
de alte politici sau acţiuni guvernamentale.
Neutralitatea – implică neparticiparea la ostilităţi şi
neangajarea la un anumit moment în controverse de
natură politică, rasială, religioasă sau ideologică.
II. Cadrul legal şi politic
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la
Lisabona (1 decembrie 2009), ajutorul umanitar se
68
Communication de la Commission au Parlement européen et au Conseil du 13 juin 2007- Vers un consensus européen sur l’aide humanitaire [COM(2007)
317 final].
69
Raport anual privind politica în domeniul ajutorului umanitar și punerea acesteia în aplicare în anul 2009, Bruxelles, 9.4.2010, disponibil pe: http://eurlex.
europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2010:0138:FIN:RO:HTML, ultima accesare la data 18.04.2011.
70
Communication de la Commission au Parlement européen et au Conseil du 13 juin 2007- Vers un consensus européen sur l’aide humanitaire [COM(2007)
317 final - Non publié au Journal officiel].
transformă în politică de sine stătătoare (conform
Art. 214), fiind una din modalităţile de intervenţie
specifice politicii externe a UE69.
Tratatul de la Lisabona, Capitolul 3, Titlul III.
Articolul 214
(1) Acţiunile Uniunii în domeniul ajutorului
umanitar se desfăşoară în cadrul principiilor
şi al obiectivelor acţiunii externe a Uniunii.
Aceste acţiuni vizează, în mod punctual, să
acorde asistenţă şi ajutor populaţiei din ţările
terţe, victime ale unor catastrofe naturale sau
provocate de om, precum şi să le protejeze
pentru a face faţă nevoilor umanitare care apar
în aceste situaţii diferite. Acţiunile Uniunii şi
ale statelor membre se completează şi se susţin
reciproc.
Sursa: Versiunea consolidată a Tratatului privind
funcţionarea Uniunii Europene http://eur-lex.europa.
eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2010:083:0
047:0200:RO:PDF
Tratatul de la Lisabona confirmă obiectivele,
principiile (imparţialităţii, neutralităţii şi
nediscriminării) şi procedurile de bază în luarea
deciziilor (procedura legislativă ordinară). De
asemenea, Tratatul prevede crearea unui Corp
voluntar european de ajutor european, care va
reprezenta un cadru al contribuţiilor comune ale
tinerilor europeni la acţiunile de ajutor umanitar al
Uniunii (art.214 (5) TFUE)
Consensul european privind ajutorul umanitar
Consensul european privind dezvoltarea70 este
rezultatul acestui efort colectiv, al instituţiilor
europene (Consiliul, Parlamentul European
şi Comisia) şi statelor membre. Documentul
conturează viitorul ajutorului umanitar al UE,
reconfirmă angajamentul UE faţă de principiile
umanitare, faţă de dreptul umanitar internaţional şi
subliniază rolul central, de coordonare, care revine
Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Este, de asemenea, subliniată importanţa
parteneriatului între diferiţii actori implicaţi, ONG-
uri europene şi locale, ONU prin intermediul
biroului de coordonare a afacerilor umanitare şi prin
mişcarea Crucii Roşii/ /Semilunii Roșii. Pentru a se
garanta calitatea şi rapiditatea distribuţiei ajutorului
umanitar, vor fi evaluate următoarele categorii de
criterii: profesionalism, experienţă şi capacitatea
31
 Ghidul Politicilor Uniunii Europene – GPUE 2012

de a răspunde unei nevoi identificate, respectarea a ajutorului alimentar, victimelor conflictelor,

normelor şi liniilor directoare internaţionale,
raportul cost-eficacitate /de pildă, între cheltuieli
generale în raport cu ajutorul destinat beneficiarilor),
parteneriatul cu populaţia locală, transparenţa
rezultatelor şi asumarea responsabilităţii în faţa
beneficiarilor şi a opiniei publice europene71.
Consensul a fost urmat, în anul 2008, de un plan de
acţiune al Comisiei72 pe cinci ani, care include acţiuni
concrete şi măsurabile. După adoptarea planului
de acţiune, au avut loc schimbări instituţionale la
nivelul Uniunii Europene, cum ar fi instituirea la
începutul anului 2009 a unui grup de lucru pentru
ajutor umanitar şi alimentar în cadrul Consiliului
Uniunii Europene (COHAFA). Prelungirea şi
adaptarea mandatului acestui grup a fost hotărâtă
de către Consiliul UE. Astfel, COHAFA a devenit
un forum pertinent şi un instrument suplimentar
care consolidează structura instituţională a politicii
umanitare europene prin schimburi permanente la
nivel politic.
După trei ani, comisia a realizat o evaluare a
progreselor realizate73 şi a identificat şi o serie de
măsuri concrete de întreprins: responsabilitate
partajată (statele UE trebuie sa reitereze angajamentul
de a lucra împreună în conformitate cu documentul
Consens asupra Ajutorului Umanitar); diviziune a
muncii (prin recunoaşterea diferenţelor determinate
de experienţă, tradiţie din statele membre, resurse
umane între donatori şi beneficiari), monitorizare
regulată a implementării angajamentelor din
Consens şi existenţa unui dialog pro-activ şi a unui
schimb de practici între donatori şi beneficiari.
III.Actori implicaţi
Instituţiile UE
În 1992 a luat naştere în cadrul Comisiei Europene,
Direcţia Generală pentru Ajutor Umanitar şi Protecţie
Civilă (DG ECHO). Deşi crearea unui oficiu de
coordonare în domeniul umanitar era prevăzută
prin Tratatul de la Maastrich, statutul oficial al
acesteia a fost instaurat abia patru ani mai târziu, prin
Regulamentul Comisiei din 1996. Astfel, DG ECHO
a devenit în mod oficial unitatea din cadrul Comisiei
Europene responsabilă pentru implementarea şi
reglementarea politicii de ajutor umanitar precum
şi distribuirea ajutorului umanitar, în special
dezastrelor naturale sau realizate de om în statele
non-europene.
Iniţial, ECHO a fost înfiinţat pentru 7 ani, iar
supravieţuirea acestuia a fost condiţionată
de eficienţa sa, motiv pentru care Curtea de
Conturi a supravegheat îndeaproape activitatea
departamentului. Eficienţa implementării politicii
umanitare este condiţionată de parteneriatele
stabilite cu ceilalţi actori. În consecinţă, în 1994 au
luat naştere Acordurile Cadru de Parteneriat (ACP)
pentru a reglementa contractele dintre ECHO şi
diferite ONG-uri, organizaţii internaţionale, precum
şi Acordurile Cadru Financiare şi Administrative
(ACFA) cu Agenţiile ONU. Aceste acorduri74
contractuale ex ante au facilitat şi urgentat
alocarea resurselor, promovând în acelaşi timp
responsabilitatea partenerilor DG ECHO.
Mandatul ECHO, definit în cadrul Regulamentului
1257/96 al Consiliului, este de a salva şi a apăra
viaţa, de a reduce sau preveni suferinţa şi de a
proteja integritatea şi demnitatea celor afectaţi de
crizele umanitare. Sarcina principală a DG ECHO
este să se asigure că bunurile şi serviciile umanitare
obţinute prin intermediul acestor parteneri ajung la
populaţiile vulnerabile din zonele de criză în mod
eficient şi rapid, că acestea sunt livrate în funcţie de
necesităţile reale, totodată asigurând o gestionare
financiară eficientă75. Ajutorul acordat de Uniunea
Europeană se bazează pe principiile umanităţii,
imparţialităţii, independenţei şi neutralităţii şi
promovează în mod susţinut respectarea dreptului
umanitar internaţional.
Între iniţiativele strategice ale DG ECHO pentru
anul 2011 se remarcă revizuirea legislaţiei cu
privire la protecţia civilă, pregătirea pentru crearea
Corpului Voluntar European de Ajutor Umanitar,
precum şi revizuirea regulamentului Consiliului
privind ajutorul umanitar pentru a fi în concordanţă
cu politica şi evoluţiile instituţionale. Provocarea
pentru următorii ani este dată de reducerea
decalajului între creşterea nevoilor umanitare şi
posibilităţile de finanţare limitate.
În prezent, Direcţia Generală Ajutor Umanitar şi
Protecţie Civilă (ECHO), se regăseşte sub conducerea
comisarului Kristalina Georgieva şi a directorului
general Peţer Zangl. Kristalina Georgieva, însărcinată

71
Sinteze de legislaţie europeană, Vers un consensus europeen sur l aide humanitaire, http://europa.eu/legislation_summaries/humanitarian_aid/r13008_
fr.htm Consultat la 3.05.2012.
72
European Commission, Commission Staff Working Paper, European Consensus on Humanitarian Aid – Action Plan, Brussels, 29.5.2008, SEC(2008)1991.
73
European Commission, Communication From The Commission To The European Parliament And The Council, The mid-term review of the European
Consensus on Humanitarian Aid Action Plan implementing effective, principled EU humanitarian action, Brussels, 8.12.2010, COM(2010) 722 final, http://
ec.europa.eu/echo/files/policies/consensus/mid-term_review/1_EN_ACT_part1_v21.pdf Consultat la 3.05.2012.
74
Parlamentul European: http://circa.europa.eu/irc/opoce/fact_sheets/info/data/relations/general/article_7255_ro.htm, ultima accesare la 18.04.2011.
75
Site-ul oficial al Comisiei Europene: http://ec.europa.eu/europeaid/where/acp/overview/lome-convention/lomeitoiv_en.htm . ultima accesare 22.04.2011.

32
 Politica de cooperare pentru dezvoltare şi Politica de ajutor umanitar
cu cooperarea internaţională şi răspunsul la situaţii
de criză, a fost numită Comisarul European al
Anului de European Voice pe 30 noiembrie 2010.
Tim King, editorul European Voice a declarat că, deşi
2010 a fost un an plin de dificultăţi, UE încă este o
forţă a binelui în lume şi un actor global când vine
vorba de ajutorul umanitar76.
Rapoartele anuale ale DG ECHO sunt prezentate
Parlamentului European şi Consiliului, iar
administrarea bugetului acesteia este supusă auditării
permanente a Curţii de Conturi, care raportează
de asemenea Parlamentului şi Consiliului. În
fiecare an Parlamentul şi Consiliul sunt invitate să
îşi prezinte avizul cu privire la cheltuirea bugetelor
anterioare77. Însă rolul Parlamentului European
s-a intensificat cu timpul şi a dus la îmbunătăţirea
constantă a instrumentelor adoptate, la creşterea
creditelor pentru ajutorul umanitar şi la adoptarea
rezoluţiilor privind situaţiile din diferite locuri cu
probleme. Astfel, Parlamentul European a ajuns
să creeze în 2006 postul Raportorului Permanent
pentru Ajutor Umanitar, al cărui mandat prevede
conservarea intereselor bugetului pentru ajutor
umanitar, monitorizarea implementării programelor
umanitare ale Comunităţii şi păstrarea relaţiilor
strânse cu comunitatea umanitară78.
În cadrul Consiliului UE, pentru punerea în aplicare
a Consensului european pentru ajutor umanitar,
la începutul anului 2009 a fost creat un grup
de lucru pentru ajutor umanitar şi alimentar
(COHAFA). Prelungirea şi adaptarea mandatului
acestui grup a fost hotărâtă de către Consiliul UE.
Astfel, COHAFA a devenit un forum pertinent şi un
instrument suplimentar care consolidează structura
instituţională a politicii umanitare europene prin
schimburi permanente la nivel politic.
ECHO nu intervine direct în teren, ci îşi pune în
aplicare mandatul prin alocarea fondurilor sale unui
număr de aproximativ 200 de parteneri, precum
organizaţii neguvernamentale, agenţii ONU, alte
organizaţii internaţionale, cum ar fi Comitetul
Internaţional al Crucii Roşii, Federaţia Internaţională
a Crucii Roşii, Societăţile de Semilună Roşie, precum
şi unele agenţii specializate din statele membre
ale Uniunii Europene. DG ECHO facilitează, de
asemenea, coordonarea cu şi între statele membre
ale asistenţei umanitare şi a eforturilor protecţiei
civile la nivel european79.
76
EuropeanVoice: http://www.europeanvoice.com/article/2010/11/georgieva-named-european-of-the-year/69583.aspx, ultima accesare la 19.04.2011.
77
Parlamentul European: http://circa.europa.eu/irc/opoce/fact_sheets/info/data/relations/general/article_7255_ro.htm, ultima accesare la 19.04.2011.
78
Site oficial al UE: http://europa.eu/legislation_summaries/development/general_development_framework/r12533_en.htm ultima accesare 25.04.2011.
79
Directorate-General for Humanitarian Aid and Civil Protection - ECHO, Operational Strategy 2011, Brussels, consultat la 16.11.2010.
80
Site oficial UE: http://europa.eu/pol/hum/index_ro.htm, ultima accesare la 19.04.2011.
81
Amosnews: http://www.amosnews.ro/2009/Ziua_Crucii_Rosii-275623, ultima accesare la 19.04.2011.
Organizaţiile Internaţionale
Organizaţiile internaţionale care definitivează
implementarea acţiunilor de ajutor umanitar ce
operează sub Acordurile cadru de parteneriat cu DG
ECHO sunt Comitetul Internaţional al Crucii Roşii,
Federaţia Internaţională a Societăţilor de Cruce
Roşie şi Semilună Roşie, Organizaţia Mondială
pentru Migraţie şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii.
Comitetul Internaţional al Crucii Roşii este de
multe ori, datorită prezenţei agenţiilor sale peste
tot în lume, organizaţia care poate acordă cel mai
rapid ajutor umanitar regiunilor lovite de catastrofe
naturale neprevăzute80.
Mişcarea Internaţională de Cruce Roşie şi
Semilună Roşie este un actor clasic al ajutorului
umanitar şi constă în mai multe organizaţii
distincte, independente din punct de vedere legal,
însă unite în cadrul aceleaşi mişcări prin principii
de bază, obiective, simboluri, statuturi şi organe de
conducere comune81. Unităţile componente ce duc
la îndeplinirea mandatului sunt:
• Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, finanţat
de UE şi de societăţile naţionale de Cruce Roşie
şi Semilună Roşie;
• Federaţia Internaţională a Societăţilor de
Cruce Roşie şi Semilună Roşie ce cooperează
cu Societăţile Naţionale de Operare (ONS) şi
Societăţile Naţionale Participante (PNS);
• Societăţile naţionale de Cruce Roşie şi Semilună
Roşie.
Acordurile Cadru Financiare şi Administrative
semnate la 23 aprilie 2003 au fixat cadrul general
legal al relaţiilor stabilite între Comisie şi agenţiile
ONU. Printre acestea se remarcă Programul
Mondial pentru Alimentaţie, UNICEF, Programul
Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, Înaltul
Comisariat ONU pentru Refugiaţi, Conferinţa
Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare. În
cazul crizelor complexe, care acoperă arii extinse
şi implică strămutarea populaţiei, doar principalele
agenţii ONU (cum ar fi Programul Mondial pentru
Alimentaţie sau Înaltul Comisariat ONU pentru
Refugiaţi) dispun de capacitatea necesară pentru a
furniza ajutor umanitar tuturor victimelor.
Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru
Refugiaţi (ICNUR) are ca obiectiv protejarea
33
 Ghidul Politicilor Uniunii Europene – GPUE 2012

refugiaţilor şi ajutorarea acestora pentru a ieşi din
situaţia critică în care se află. Pe parcursul celor 50
de ani de existenţă şi cu un buget anual de 1 miliard
USD, ICNUR a oferit protecţie şi asistenţă unui
număr de peste 50 de milioane de persoane, fiind de
două ori laureat al Premiului Nobel pentru Pace82.
În urma dialogului între Mişcarea Internaţională
de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, ONG-uri şi
Organizaţiile Internaţionale a luat naştere Platforma
Mondială Umanitară, aceasta având scopul de a
spori eficacitatea acţiunii umanitare.
Societatea civilă
Comisia are un strâns parteneriat cu ONG-urile,
alocând anual peste 400 de milioane de euro
proiectelor din domeniul dezvoltării drepturilor
omului, promovării democraţiei şi în special
ajutorului umanitar83. Acordurile Cadru de
Parteneriat încheiate între ECHO şi peste 160
de ONG-uri oferă un forum pentru dezbaterea
problemelor de interes mutual în ceea ce priveşte
obiectivele şi principiile umanitare. ONG-urile au
un rol cheie în regiunile afectate de războaie civile,
acolo unde doar ele pot acţiona, deoarece agenţiile
ONU sau Crucea Roşie nu au acces. Însă, este foarte
important ca acestea să nu îşi piardă din neutralitate.
Deşi ONG-urile beneficiază de avantaje faţă de
ceilalţi actori externi, fiind mai puţin limitate de
constrângerile politice, iar independenţa acestora
permiţându-le să lucreze în locuri greu de accesat,
ONG-urile sunt supuse multor critici. De asemenea,
Uniunea Europeană finanţează şi agenţiile
specializate ale statelor membre, însă acestea trebuie
să respecte rezoluţia ajutorului umanitar.
IV. Finanţarea politicii UE de ajutor umanitar
Uniunea Europeană – adică Comisia Europeană şi
statele membre luate împreună, reprezintă primul
donator de ajutor umanitar la nivel mondial84.
DG ECHO este finanţat din bugetul general al CE
şi Fondul European pentru Dezvoltare (FED),
folosit pentru asistenţa umanitară excepţională
în ţările ACP (Africa, Caraibe şi Pacific). În cazul
evenimentelor neprevăzute, DG ECHO mai poate
apela la o rezervă pentru ajutorul de urgenţă. Pentru
ca aceasta să fie mobilizată este necesar un acord
trilateral între Comisie, Consiliu şi Parlament85. Cei
mai importanţi factori care au dus la creşterea nevoii
de ajutor umanitar în ultimii ani sunt creşterea
numărului de refugiaţi şi persoane strămutate din
cauza conflictelor, creşterea numărului de dezastre
naturale cauzate de schimbările climatice precum
şi impactul crizei economice care afectează tot mai
mulţi oameni.
În perioada 2007-2013 acest buget creşte treptat,
până la nivelul de 875 milioane EUR în 2013. De
remarcat însă că o mare parte a acestei creşteri se
datorează transferului liniei bugetare pentru ajutor
alimentar umanitar către DG ECHO, începând
cu data de 1 ianuarie 2007 (anterior gestionată de
EuropeAid împreună cu operaţiunile de securitate
alimentară)86. În prezent, prin intermediul DG
ECHO87, Comisia Europeană împreună cu partenerii
săi au furnizat ajutor umanitar în 2009 unui număr
de aproximativ 115 milioane de persoane în peste
70 de ţări, însumând o contribuţie totală de 950
milioane de euro.
Instrumente financiare
Instrumentul financiar pentru Ajutor Umanitar
(Instrument for Humanitarian Aid, Regulamentul
Consiliului 1257/9688) oferă granturi nerambursabile
solicitanţilor din statele care fac obiectul politicii
pe ajutor umanitar, şi care pot fi ONG-uri, agenţii
ONU sau orice altă instituţie locală, naţională sau
regională. Supervizarea acestui instrument se face
prin raportarea anuală faţă de PE şi Consiliu.
Pentru creşterea vitezei de reacţie, Comisia are la
dispoziţie trei tipuri distincte de proceduri:
• Procedura de delegare, care funcţionează
în cazul „deciziilor umanitare de primă
urgenţă” şi care permite directorului
Direcţiei Generale Ajutor Umanitar şi
Protecţie Civilă (ECHO) să decidă acordarea
unor ajutoare de maxim 3 milioane de euro,
pentru cel mult 3 luni;
• Procedura de abilitare, conferă Comisarului
responsabil de administrarea ajutorului
umanitar (Kristalina Georgieva) să decidă,
în urma unei proceduri de consultare
(cabinet, inter-servicii) acordarea unor

82
Migraţie: http://www.migratie.md/about/moldova/dept/general/ , ultima accesare la 19.04.2011.
83
Commission discussion paper (2000) The Commission and non-governmental organisations: building a stronger partnership, disponibil pe http://ec.europa.
eu/civil_society/ngo/docs/communication_en.pdf Consultat la 3.05.2012.
84
Contribuția Comisiei reprezintă mai mult de 40% din asistența umanitară internațională officiala.
85
Portalul Uniunii Europene: http://circa.europa.eu/irc/opoce/fact_sheets/info/data/relations/general/article_7255_ro.htm, ultima accesare la 19.04.2011.
86
Site-ul oficial al Comisiei Europene: http://ec.europa.eu/europeaid/where/acp/overview/lome-convention/lomeitoiv_en.htm ultima accesare 22.04.2011.
87
Raport referitor la punerea în aplicare a Consensului european privind ajutorul umanitar: bilanț la jumătatea perioadei al planului de acțiune și perspective
viitoare, 15 decembrie 2010, http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?type=REPORT&reference=A7-2010-0375&language=RO Consultat la
3.05.2012.
88
Council Regulation (EC) No 1257/96 of 20 June 1996, http://europa.eu/legislation_summaries/humanitarian_aid/r10001_en.htm, ultima vizită 16.04.2011.

34
 Politica de cooperare pentru dezvoltare şi Politica de ajutor umanitar

ajutoare de urgenţă în valoare de până la and Information Centre) monitorizează situaţiile

30 milioane euro, pe o durată maximă de
6 luni iar în cazul unor decizii „care nu
sunt urgente”, ajutoare a căror valoare să nu
depăşească 10 milioane euro.
• Procedura scrisă, se aplică în cazul în care nu
se aplică primele două proceduri.
Comisia este, de asemenea, responsabilă de
monitorizarea şi evaluarea acţiunilor întreprinse.
Pe principiul de preîntâmpinare a crizelor, DG
ECHO a dezvoltat şi instrumentul DIPECHO
(Disaster Preparedness ECHO: ECHO Pregătire
în faţa dezastrelor), care finanţează programe de
pregătire pentru dezastre la nivelul comunităţilor
locale şi regionale, dar şi la nivel naţional, în ţări
din cele 7 regiuni vulnerabile la dezastre, şi anume
Caraibe, America Centrală şi de Sud, Asia Centrală
şi de Sud, Asia de Sud-Est, Africa de Sud-Est şi din
regiunea de Sud-Est a Oceanului Indian. Se pot
propune spre finanţare prin instrumentul DIPECHO
proiecte care acoperă activităţi de pregătire în
eventualitatea unui dezastru natural, precum
consolidarea capacităţii locale de răspuns la o criză
– dezvoltarea infrastructurii serviciilor de urgenţă,
simularea de exerciţii de evacuare, întocmirea unui
plan de management local al crizelor, pregătirea
personalului de urgenţă (medici, pompieri), crearea
unor echipe voluntare de salvare ş.a.m.d. Există un
birou regional pentru fiecare regiune menţionată
care coordonează şi monitorizează programele
finanţate, iar Comisia Europeană plăteşte anual
consultanţi externi pentru a evalua performanţele
DIPECHO în funcţie de Planurile Anuale regionale
– Asia Centrală, America de Sud etc. Majoritatea
instituţiilor implicate în dezvoltarea programelor de
reducere a riscului în cazul dezastrelor sunt agenţii
ONU sau organizaţii europene, care lucrează însă cu
instituţii şi organizaţii locale.
Mecanismul Uniunii Europene de Protecţie Civilă
(EU Civil Protection Mechanism)89, creat în 2001 şi
dotat cu un mecanism financiar propriu în 2007
este activat la cererea statelor care consideră că au
nevoie de protecţie civilă avansată, în eventualitatea
unei crize umanitare. Centrul de Monitorizare şi
de Informare al DG ECHO (ECHO Monitoring
de urgenţă umanitare şi primeşte cererile de
intervenţie (care pot fi depuse de către state şi faţă de
Reprezentanţele sau Delegaţiile Comisiei Europene).
Acest instrument funcţionează ca un centru
permanent de expertiză şi suport pentru protecţia
civililor şi are în componenţă şi Sistemul Comun de
Urgenţă şi Informare (CECIS), organizând totodată
formare profesională precum diverse programe de
pregătire a echipelor de intervenţie. Spre exemplu,
Mecanismul de Protecţie Civilă a fost activat în
februarie 2011 în Zimbabwe pentru intervenţii
care privesc realizarea temporară a unor instalaţii
sanitare şi adăpost, precum şi activităţi de demolare
necesare în urma cutremurului care a devastat ţara.
Un alt exemplu îl reprezintă activarea automată de
către Preşedintele Consiliului European şi de către
Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe al
UE90 a mecanismului pentru evacuarea cetăţenilor
europeni din Libia.
Instrumente de evaluare
Instrumentele de evaluare au fost dezvoltate pentru
eficientizarea ajutorului umanitar finanţat de către
DG ECHO. Scopul acestora este a evalua în mod
comparativ necesităţile – reale şi potenţiale – ale
statelor beneficiare de ajutor umanitar.
Astfel, (Global Needs Assessment) instrumentul
pentru Evaluarea Nevoilor Globale foloseşte un
Index al Vulnerabilităţii (Vulnerability Index) prin
care se apreciază potenţialele nevoi umanitare în
eventualitatea unei crize; coroborat cu Indexul
Crizei (Crisis Index), care identifică situaţiile de
criză în desfăşurare, DG ECHO îşi stabileşte zonele
de intervenţie.
Evaluarea Nevoilor Globale se face coroborând
scorul înregistrat de fiecare ţară pe fiecare domeniu
analizat, reprezentând media aritmetică între
scorurile pe Indexul Vulnerabilităţii şi cel al Crizelor,
care la rândul lor sunt compuse din diferite date din
domenii diverse, alese pe criteriul relevanţei. Astfel,
Indexul Vulnerabilităţii se compune din 9 indicatori
naţionali şi are ca scop identificarea vulnerabilităţii
populaţiei din diferite state în eventualitatea unei
crize umanitare91, iar Indexul Crizei se compune

89
Mecanismul de Protecţie Civilă a fost stabilit în 2001 printr-o decizie a Consiliului care însă a fost reformată în 2007, adăugându-i-se un mecanism financiar
corolar, Mecanismul Financiar de Protecţie Civilă. A se vedea http://ec.europa.eu/echo/civil_protection/civil/prote/finance.htm, şi Decizia Consiliului
2007/779/EC, Euratom : Council Decision of 8 November 2007 establishing a Community Civil Protection Mechanism.
http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:32007D0779(01):EN:NOT; ultima vizită 16.04.2011.
90
http://ec.europa.eu/echo/civil_protection/civil/index.htm, noutăţi privind Mecanismul de Protecţie Civilă, site vizitat ultima dată 18.04.2011.
91
Indexul Vulnerabilităţii se compune din indexul dezvoltării umane, indexul sărăciei umane, date privind numărul de refugiaţi primiţi şi numărul refugiaţilor
reîntorşi în ţară, sănătatea copiilor - malnutriţie şi mortalitate, accesul la servicii medicale, incidenţa anumitor boli (tuberculoză, malarie, Hiv-SIDA), indexul
Gini, indexul dezvoltării umane raportat la gen. A se vedea Methodology for the Identification of Priority Countries for the European Commission Humanitarian
Aid „GNA and FCA”, DG ECHO, Directorate C - Policy and coordination, Unit C/2 - Operational policies, Brussels, 1 septembrie 2010, p. 4, http://ec.europa.
eu/echo/files/policies/strategy/methodology_2010_2011.pdf, p. 4, ultima dată de accesare 16.4.2011.

35
 Ghidul Politicilor Uniunii Europene – GPUE 2012

din doar 3 indicatori naţionali92. Pentru fiecare din V. Aspecte problematice

subcomponentele cuprinse de fiecare index, fiecare
ţară primeşte un anumit scor – de la 1 la 3-, categoriile
de vulnerabilitate scăzută (1), medie (2) sau ridicată
(3), fiind stabilite în conformitate cu anumite
criterii pentru fiecare subcomponentă în parte. Spre
exemplu, pentru categoria Mortalitate infantilă,
integrată în cadrul Indexului Vulnerabilităţii, o
mortalitate de peste 99,5‰ primeşte gradul cel mai
ridicat de risc (3) – cazul Angolei, fiind în treapta
inferioară cu un procentaj de sub 18,5‰93 – cazul
Grenadei. Datele luate în considerare provin dintr-o
diversitate de surse, majoritate din cadrul agenţiilor şi
programelor ONU, dar şi de la organizaţii şi institute
independente. În final, Evaluarea Nevoilor Globale se
face deci, cumulând Indexul Vulnerabilităţii cu cel al
Crizelor. În perioada 2009-2010, Republica Central
Africană apare drept o zonă cu risc ridicat, având un
scor total de 2,88, India cu un risc mediu şi scorul de
1,75, iar Uruguay cu risc scăzut – 0,6994. Utilizarea
acestor instrumente este o marcă a neutralităţii DG
ECHO şi a încercării continue de adaptare a ajutorului
acordat la necesităţile reale ale beneficiarilor, precum
şi a efortului de preîntâmpinare a crizelor.
Instrumentul corolar, Evaluarea Crizelor Uitate
(Forgotten Crisis Assessment) are ca scop identificarea
situaţiilor de criză uitate şi care se prelungesc de la
an la an, primind resurse insuficiente. De cele mai
multe ori este vorba despre situaţiile de criză ale unei
minorităţi – spre exemplu, refugiaţii Sahrawi din
Algeria – care nu se reflectă în indicatorii naţionali
reuniţi în Evaluarea Crizelor Globale. În acest caz,
este nevoie de o evaluare calitativă care se face de
către personalul DG ECHO, prin completarea unui
formular standard95. Evaluarea experţilor Comisiei
va fi coroborată cu Indexul Vulnerabilităţii, dar şi
cu cercetarea anuală privind acoperirea mediatică a
crizelor umanitare realizată de European Joint Centre
for Research. Astfel, pe lista din 2010 apăreau criza
din Rohingya, Uniunea Myanmarului, conflictul
intern din Columbia sau criza refugiaţilor butanezi
din Nepal96.
UE a fost și continuă să rămână un important actor
în lumea în dezvoltare, influența ei în dezvoltarea
acestor țări neputând fi pusă sub semnul întrebării.
Pe ansamblu Uniunea Europeană este cel mai mare
donator de ajutor umanitar și pentru dezvoltare
(AUD) din lume, cu o contribuţie de 56% din totalul
banilor rezervaţi la nivel mondial pentru dezvoltare
în anul 2009. Mai mult chiar, Comisia Europeană
este al treilea mare donator pentru dezvoltare,
contribuind cu un procent de 13% din totalul
fondurilor destinate către AUD97. Această realitate
însă, nu ocultează o serie de întrebări esențiale legate
de modul în care sunt folosite aceste fonduri: a reușit
oare UE să beneficieze pe deplin de imensul său
rezervor de influență în lumea în dezvoltare? Cum
ar trebui să acționeze pentru ca această influență să
crească?
De remarcat faptul că, spre deosebire de SUA,
care ridică promovarea intereselor proprii la nivel
de obiectiv de politică externă, UE apare a fi mult
mai orientată către obiective umanitare, reducerea
sărăciei fiind considerată a reprezenta principalul
obiectiv al politicii UE pentru dezvoltare. O astfel de
contrapunere ne reamintește de faimoasa metaforă
folosită de J.Nye cu privire la ”puterea blândă” (soft
power) exercitată de Uniune în raport cu puterea
aspră, dură (hard power) manifestată de SUA și
bazată, în principal, pe forță militară.
Deoarece dilemele pe care UE le are în momentul
de faţă în legătură cu politicile de asistenţă
pentru dezvoltare şi ajutor umanitar continuă să
fie numeroase, am decis să prezentăm cele mai
importante aspecte problematice ale politicii de
asistenţă şi ajutor umanitar integrate în trei categorii:
aspecte privind alocarea şi utilizarea fondurilor,
privind construcţia instituţională şi privind etica în
domeniul ajutorului umanitar și de dezvoltare.
V.1. Alocarea şi utilizarea fondurilor
Un volum semnificativ de resurse financiare este
esenţial pentru orice actor internaţional care vrea să

92
Date privind conflictele interne din fiecare stat şi evoluţia acestora, incidenţa dezastrelor naturale şi procentajul din populaţie afectat de acestea, numărul de
refugiaţi şi persoane dislocate intern generate de conflicte. In Methodology for the Identification of Priority Countries for the European Commission Humanitarian
Aid „GNA and FCA”, DG ECHO, Directorate C - Policy and coordination, Unit C/2 - Operational policies, Brussels, 1 septembrie 2010 p. 5
93
Datele exemplificate şi compunerea indecşilor au fost identificate conform raportului pe Global Needs Assessment, GNA 2010-2011, disponibil pe site-ul
oficial al DG ECHO, http://ec.europa.eu/echo/policies/strategy_en.htm , ultima dată de accesare 22.03.2010; datele luate în considerare provin de la diverse
instituţii, precum Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Crisis Watch etc.
94
A se vedea supra 6.
95
Pentru mai multe detalii privind evaluarea calitativă a experţilor DG ECHO privind Crizele Uitate, vezi Methodology for the Identification of Priority
Countries for the European Commission Humanitarian Aid „GNA and FCA”, DG ECHO, Directorate C - Policy and coordination, Unit C/2 - Operational
policies, Brussels, 1 septembrie 2010, Anexa 3, pp. 16-18.
96
Forgotten Crisis Assessment, 2010, http://ec.europa.eu/echo/files/policies/strategy/fca_2010_2011.pdf, ultima vizită 16.04.2011..
97
Maurizio Carbone, The European Union and International Development: The politics of foreign aid, Routledge, 2007, p. 30.

36
 Politica de cooperare pentru dezvoltare şi Politica de ajutor umanitar

conceapă şi să pună în aplicare o politică eficientă incoerente100. Probleme în utilizarea fondurilor

de ajutor umanitar şi asistenţă pentru dezvoltare.
Deoarece lipsa fondurilor necesare face ca orice
proiect de asistenţă să nu dea rezultatele dorite, unul
dintre cele mai importante aspecte de menţionat în
discuţia despre politica UE de AUD este volumul de
asistenţă materială pe care îl oferă anual. O dificultate
majoră identificabilă la nivelul acestei politici o
reprezintă dificultatea de a obţine mai multe resurse
financiare, necesare pentru contracararea noilor
provocări apărute la nivel mondial (de la dezastre
naturale, la conflictele interstatale şi la alte tipuri de
crize cu impact negativ major).
• Pentru ca UE să continue implementarea eficientă
a acţiunilor de ajutor umanitar şi de minimizare
a efectelor calamitaţilor asupra populaţiei
globului, până în 2015 vechile state membre ale
UE ar trebui să-şi mărească contribuţia până la
0,7% din PIB iar noii membri ar trebui să aloce
0,33% din PIB. Actualmente însă, doar Suedia,
Luxemburg, Danemarca şi Ţările de Jos au
reuşit să depăşească pragul de 0,7%98. Afectate
de criză și dezechilibrate financiar din cauza
unor deficite bugetare mari, multe din vechile
statele membre ale UE manifestă reticență în
a creşte sumele donate (media procentelor din
PIB oferite de Spania, Portugalia, Franţa, Italia şi
Grecia este doar 0,30 %.). În ceea ce priveşte noii
membri ai UE (inclusiv România), populaţia
este în proporţie majoritară ostilă ideii de a
dona fonduri pentru ţări în curs de dezvoltare,
fiind insuficient informată despre conceptul de
dezvoltare internaţională şi neînţelegând cum
pot beneficia aceste țări de pe urma donaţiilor
pentru dezvoltare99.
• În al doilea rând, eficienţa utilizării resurselor
financiare de care dispune UE continuă să
reprezinte o problemă. Fondurile Uniunii
Europene pentru AUD provin de la toate
statele membre, fără excepţie, ceea ce
înseamnă că fiecare dintre aceste state are
dreptul şi responsabilitatea de a se implica în
implementarea de proiecte în ţările terţe. Deşi
acest lucru este un avantaj pentru UE, ca actor
pe scena internaţională, coordonarea utilizării
resurselor materiale din direcţii diferite poate
produce fragmentare, răspunsuri parţiale şi
apar şi în implementarea ajutorului umanitar,
mai ales atunci când distribuţia fondurilor
nu este foarte clar formalizată. Acest lucru se
întâmplă des în cazul situaţiilor de urgenţă, când
timpul necesar pentru pregătire şi coordonare
între diferite departamente ale Comisiei
Europene este insuficient.
• În plus, în procesul de accesare a fondurilor
de către statele în curs de dezvoltare există
multe proceduri birocratice și administrative
consumatoare de resurse, ceea ce face ca, de cele
mai multe ori, țările beneficiare să încerce să
evite medierea Comisiei Europene şi să trateze
la nivel bilateral cu statele UE. Mai mult decât
atât, partenerii tradiţionali ai Uniunii Europene,
în căutare de investitori care să nu impună prea
multe condiţii, au tendinţa să se reorienteze
către alte state precum China, India, etc., care
beneficiază acum şi de economii care le permit
atragerea statele în curs de dezvoltare de partea
lor101.
V.2. Aspecte instituţionale
Tratatul de la Lisabona, adoptat în 2009, a încercat
să ofere o serie de soluții problemelor specifice
cooperării pentru dezvoltare internaţională. Totuşi,
două aspecte majore la nivelul UE continuă să
rămână o provocare: diviziunea muncii şi coerenţa
politicilor. Ne vom referi la fiecare dintre ele în
continuare.
• Problemele care apar în diviziunea muncii sunt
cauzate de numărul mare de actori implicaţi
oficial în AUD. Uniunea Europeană este
formată din 27 de state membre, fiecare având
libertatea de a concepe şi pune în practică
propria politică externă prin tratatele bilaterale.
În relaţiile dintre membri şi alte state intră în
ecuaţie oficiile şi delegaţiile Comisiei Europene,
care funcţionează în 130 de state ale lumii102
şi realizează comunicarea cu reprezentanţii
membrilor în aceste ţări terţe. Este greu de
crezut că nu apar probleme de coordonare
între oficii atunci când acestea sunt implicate în
implementarea unui proiect comun. La această
situaţie contribuie şi rotaţia de personal, pentru

98
Net Official Development Assistance in 2009, publicat pe site-ul oficial al Organizației pentru Cooperare Economică și Dezvoltare, http://www.oecd.org/
dataoecd/17/9/44981892.pdf, accesat în data de 17.04.2011.
99
FOND România, http://www.fondromania.org/pagini/educatie-pentru-dezvoltare.php, accesat în data de 10.05.2011.
100
Richard Samans, Klaus Schwab, Mark Malloch-Brown, ‘’Running the World After the Crash’’, Foreign Policy ,Ianuarie/ Februarie 2011,
http://www.foreignpolicy.com/articles/2010/1/02/running_the_world_after_the_crash, accesat în data de 15.02.2011.
101
Urfan Khaliq, Ethical dimensions of the Foreign Policy of the EU: A Legal Appraisal, Cambridge University Press, Cambridge, New York, Melbourne, Madrid,
Cape Town, Singapore, São Paulo , 2008, p. 1948.
102
http://eeas.europa.eu/delegations/index_en.htm, accesat în data de 26.03.2011.

37
 Ghidul Politicilor Uniunii Europene – GPUE 2012

că majoritatea resurselor umane sunt contractate • În plan intern, parteneriatele de succes cu

pe termen scurt şi astfel nu există o reţea de
comunicare funcţională între aceste oficii; în
multe cazuri apare fragmentarea şi confuzia103.
S-a încercat remedierea acestei deficienţe prin
Tratatul de la Lisabona, atunci când a fost
creat un nou instrument cu scopul de a asigura
coerenţa – Serviciul European pentru Acţiune
Externă, cu rolul de a asista Înaltul Reprezentant
al UE în menţinerea legăturii cu oficiile statelor
membre. Acesta este format din reprezentanţi ai
instituţiilor de la Bruxelles şi din funcţionari ai
statelor Uniunii Europene104. În ciuda faptului
că instituţia are rol de eficientizare, apare
riscul de instrumentalizare a ajutorului pentru
dezvoltare.
• Asigurarea coerenţei politicilor reprezintă însă
cea mai mare provocare de natură instituţională
cu care se confruntă UE, atât în plan intern
cât și extern. În plan extern, în calitatea sa de
actor global important, Uniunea Europeană
trebuie să realizeze o mai bună coordonare cu
alte organizaţii multilaterale. Un număr mare de
state membre ale UE fac parte şi din organizaţii
internaţionale precum ONU, OECD, NATO.
Împreună cu acestea, statele şi instituţiile de
la Bruxelles desfăşoară proiecte comune de
dezvoltare şi ajutor umanitar. S-a întâmplat, de
pildă, ca în cazul unor conflicte armate, ajutorul
umanitar al UE să poată fi distribuit doar prin
garantarea protecţiei din partea NATO. Pe de
altă parte, ONU a dat Uniunii Europene şi lumii
întregi o direcţie şi câteva obiective finale prin
adoptarea Declaraţiei Mileniului în 2000, şi de
atunci lucrează împreună pentru îndeplinirea
lor. Nu în ultimul rând, OECD a dezvoltat un
mecanism foarte eficient de măsurare a donaţiilor
– Asistenţa Oficială pentru Dezvoltare (AOD),
prin care şi UE îşi evaluează cantitativ politica
de AUD. Colaborând cu aceste organizaţii, dar
şi cu instituţiile financiare precum FMI şi Banca
Mondială, UE are misiunea de a-şi sincroniza
politicile în domeniul dezvoltării internaţionale
pentru a obţine rezultate mai bune la nivel
global.
societatea civilă şi sectorul privat cer abilităţi
mai mari de sincronizare şi coordonare, dar şi
o flexibilitate mai mare a instituţiilor de decizie
şi implementare de la Bruxelles. De asemenea,
de observat că, din nevoia de flexibilitate şi
neexistând un ghid care să stabilească tipul
de mecanism ce trebuie folosit în cazul unei
situaţii sau a alteia, practica actuală a Uniunii
Europene este de a formula răspunsuri ad-hoc
pentru diferite situaţii din ţările partenere105;
aceasta este una dintre cauzele pentru care
există încă politici interne care interferează cu
cele externe106. Politica comercială reprezintă
un exemplu foarte relevant, care poate ilustra
modul în care acţiunile care au ca scop rezultate
mai bune pe plan intern reuşesc în acelaşi
timp să pună piedici acţiunilor externe de
asistenţă pentru dezvoltare. Astfel, pentru a
utiliza comerţul în scopul creşterii economice
globale, Uniunea Europeană implementează
politici de acces preferenţial pe piaţa sa internă
pentru ţările în curs de dezvoltare, iar pentru
statele cele mai slab dezvoltate există din 2001
programul Everything but Arms (EBA), prin care
acestea pot avea acces pe piaţa europeană pentru
toate produsele (cu excepţia armelor) fără a fi
nevoite să plătească taxe vamale107. Pe de altă
parte, Uniunea Europeană își exportă propriile
produse în ţările slab dezvoltate, concurând
produsele locale cu mult succes, consecința
directă fiind slăbirea economiilor locale.
V.3. Etica în politica de dezvoltare şi ajutor
umanitar
În majoritatea cazurilor, statele în curs de dezvoltare
sunt ţări aflate încă în plin proces de tranziţie
democratică; în trecut, acestea fie au fost afectate
de regimuri nedemocratice, conflicte interne sau
interstatale care au distrus instituţiile democratice,
fie au suferit o formă de exploatare din partea unor
imperii şi din cauza aceasta nu au experimentat jocul
democratic. Din cauza faptului că ţările Europei
de Vest sunt foste deţinătoare de colonii, sprijinul
acordat celor din urmă a fost privit şi ca o datorie

103
Urfan Khaliq, op.cit., cap. 3.
104
Tratatul de la Lisabona, publicat pe site-ul oficial al Uniunii Europene, europa.eu/lisbon_treaty/index_en.htm, accesat în data de 20.10.2010
105
În perioada Războiului Rece, se făcea o delimitare clară între ajutorul umanitar şi cel pentru dezvoltare, ajutorul pentru dezvoltare fiind folosit, de regulă, ca
un instrument pentru legitimarea regimului. Cu timpul, această distincţie a dispărut, iar diferitele organizaţii au început să ceară finanţare pentru programe ce
depăşeau sfera ajutorului umanitar. În cadrul Comisiei, acest aspect empiric a luat forma unei dezbateri cu privire la relația care există între ajutorul umanitar,
de reconstrucție şi de dezvoltare (LRRD = Linking Relief, Rehabilitation and Development105). LRRD a luat naştere în cadrul Politicii de Dezvoltare din 2000
şi a Comunicării LRRD din 2001. ECHO a fost retrogradat la un „mandat de bază „ şi în ianuarie 2001, Oficiul de Cooperare EuropeAid (AIDCO) a fost creat
cu scopul de a coordona programele de reabilitare şi dezvoltare.
106
Urfan Khaliq, op.cit., ibidem.
107
http://ec.europa.eu/trade/wider-agenda/development/generalised-system-of-preferences/everything-but-arms/, accesat în data de 26.03. 2011.

38
 Politica de cooperare pentru dezvoltare şi Politica de ajutor umanitar

morală în direcţia limitării consecinţelor negative teritorială şi securitatea energetică figurează pe

ale politicilor lor anterioare. Totuşi, modalitatea în
care UE materializează şi instrumentează această
responsabilitate nu este unanim acceptată şi
împărtăşită108.
Dispariţia colonialismului, susţinută de comunitatea
europeană, nu i-a împiedicat pe unii critici să
argumenteze că în prezent UE dezvoltă o formă
de neocolonialism, introducând anumite clauze
obligatorii în tratatele bilaterale cu ţări în curs
de dezvoltare109. Această percepţie este cauzată şi
de insistenţa Occidentului de a răspândi valorile
democratice în lume. Unii susţin că democraţia
nu se poate exporta pur şi simplu, din cauza
incompatibilităţii dintre principiile promovate de
vest şi valorile existente în alte regiuni de pe glob, şi
pun pe seama acestui fapt ineficienţa politicilor de
asistenţă. Manifestarea de inconsistenţă în politicile
de asistenţă sau ajutor umanitar poate afecta
imaginea UE și permite apariția de acuze precum
practicarea de standarde duble sau lipsa unei intenţii
reale de a investi în dezvoltare.
Subiectivitatea de care dă dovadă UE în relaţia cu
statele în curs de dezvoltare reprezintă un alt factor
care subminează credibilitatea acestor intervenţii.
Din dorinţa de a rezolva dificultăţi economice sau
de a-şi proteja teritoriul de valuri de refugiaţi, UE ia
decizii care compromit politicile de asistenţă pentru
dezvoltare. UE poate să omită sancţionarea unei ţări
exportatoare de petrol pentru încălcarea drepturilor
omului sau să mărească sumele investite în proiecte de
reconstrucţie într-un alt stat în schimbul cooperării
în lupta împotriva terorismului. De asemenea, tot
mai multe probleme precum terorismul, securitatea
agenda discuţiilor bilaterale şi multilaterale între
Uniunea Europeană şi partenerii săi, având o
influenţă semnificativă asupra cooperării pentru
dezvoltare pe plan internaţional.
Deși în 1994 a fost lansată European Initiative for
Democracy and Human Rights, continuă să persiste
viziuni diferite ale statelor membre în legătură cu
relația cu țările în dezvoltare (față de migrație, azil,
tipul de relații comerciale, etc.).
Persistența aspectelor problematice amintite
anterior ar putea fi explicată prin existența unor
diferențe importante între discursul contemporan și
realitatea istorică, respectiv între retorică și practică.
Majoritatea economiștilor și decidenților politici,
de pildă, se concentrează exclusiv asupra unor teme
precum liberalizarea schimburilor comerciale sau
a fluxurilor de capital și ignoră complet aspecte
precum liberalizarea fluxurilor migratorii. Ideologia
neoliberală se dovedește a îngusta foarte mult spațiul
de manevră al opțiunilor de politică publică din țările
în dezvoltare (policy space), multe din elementele
intrinseci dezvoltării economice, precum existența
unor politici industriale sau protejarea firmelor
naționale fiind considerate dăunătoare și excluse din
orice discurs public.
Problematica ajutorului umanitar și pentru
dezvoltare a fost și va continua să rămână în atenția
opiniei publice, aspecte esențiale precum eficiența
ajutorului pentru dezvoltare în asigurarea creșterii
economice, reducerea sărăciei sau promovarea
dezvoltării sociale continuând să suscite interes și să
permită manifestarea unor puncte de vedere diferite.

Maurizio Carbone, op.cit., p. 30.

108
109
În calitatea lor de donatori de AUD, europenii au tendinţa să se concentreze pe statele din Africa şi Asia care sunt foste colonii ale unor ţări membre. De
aceea, criticii percep AUD ca o manifestare a neocolonialismului.

39
 Ghidul Politicilor Uniunii Europene – GPUE 2012

Bibliografie

Izvoare
Communicaton from the Commission to the Council and the European Parliament of 23 April 2001
entitled “Linking Relief, Rehabilitation and Development - An assessment” [COM(2001) 153 final - Not
published in the Official Journal http://europa.eu/legislation_summaries/humanitarian_aid/r10002_
en.htm
Communication from the Commission to the Council and the European Parliament, Linking
Relief, Rehabilitation and Development, 1996, : http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.
do?uri=COM:1996:0153:FIN:EN:PDF
Comunicare a Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European
şi Comitetul Regiunilor, Un plan de acțiune al UE în douăsprezece puncte în sprijinul Obiectivelor
de dezvoltare ale mileniului, Bruxelles, 21.4.2010, COM(2010)159 final, http://eur-lex.europa.eu/
LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2010:0159:FIN:RO:PDF

Communication from the Commission to the Council and the European Parliament , The
European Community’s Development Policy, 2000, http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.
do?uri=COM:2000:0212:FIN:EN:PDF
Communication from the Commission to the Council and the European Parliament, Linking Relief,
Rehabilitation and Development – An assessment, 2001, disponibila la: http://eur-lex.europa.eu/
LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2001:0153:FIN:EN:PDF
Development Policy: ‘The European Consensus’, Jurnalul Oficial, 2006/C 46/01, http://europa.eu/
legislation_summaries/development/general_development_framework/r12544_en.htm
European Parliament, Council, Commission, Joint statement by the Council and the representatives
of the governments of the Member States meeting within the Council, the European Parliament and
the Commission on European Union Development Policy: ‘The European Consensus’, (2006/C 46/01),
http://ec.europa.eu/development/icenter/repository/european_consensus_2005_en.pdf
Joint statement by the Council and the representatives of the governments of the Member States meeting
within the Council, the European Parliament and the Commission on European Union, http://www.
developmentportal.eu/snv1/dmdocuments/european_consensus_2005_en.pdf
OCDE, CAD/CE, în EC, EU Accountability Report 2011 on Financing for Development, Brussels,
19.04.2011, SEC(2011)500 final
OECD, Glossary of Statistical Terms, http://stats.oecd.org/glossary/search.asp
The High Representative for Foreign Affairs and Security Policy, Draft Council decision establishing the
organisation and functioning of the European External Action Service, 25 March 2010, http://register.
consilium.europa.eu/pdf/en/10/st08/st08029.en10.pdf
COUNCIL DECISION of 26 July 2010 establishing the organisation and functioning of the European
External Action Service (2010/427/EU), Official journal of the EU L201-30, 4 August 2010, http://eur-
lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2010:201:0030:0040:EN:PDF
DG RELEX, European Instrument for Democracy and Human Rights (EIDHR) Strategy Paper 2007 –
2010, http://ec.europa.eu/europeaid/what/human-rights/documents/eidhr_strategy_paper_2007-2010_
en.pdf

Declaraţia comună a Consiliului şi a reprezentanţilor guvernelor statelor membre reuniţi în Consiliu,

a Parlamentului European şi a Comisiei privind politica de dezvoltare a Uniunii Europene intitulată
„Consensul european” [Jurnalul Oficial C 46 24.2.2006]

40
 Politica de cooperare pentru dezvoltare şi Politica de ajutor umanitar

Comunicare a Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European
şi Comitetul Regiunilor din 21 aprilie 2010 intitulată „Un plan de acţiune al UE în douăsprezece puncte
în sprijinul Obiectivelor de dezvoltare ale mileniului” [COM(2010) 159 final - Nepublicată în Jurnalul
Oficial]
DÉCISION No 1/2006 DU CONSEIL DES MINISTRES ACP-CE du 2 juin 2006 précisant le cadre
financier pluriannuel pour la période 2008-2013 et modifiant l’accord de partenariat ACP-CE révisé
(2006/608/CE)
European Commission, Better, faster, more. Implementing EC External Aid 2004-2009, Brussels, 2009
Comisia Europeană, Un buget pentru Strategia Europa 2020, http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/
LexUriServ.do?uri=SPLIT_COM:2011:0500(01):FIN:RO:PDF
Global Humanitarian Assistance Report 2011, http://www.globalhumanitarianassistance.org/wp-
content/uploads/2011/07/gha-report-2011.pdf

Regulamentul (CE) nr. 1257/96 al Consiliului din 20 iunie 1996 privind ajutorul umanitar, modificat prin
Regulamentul (CE) nr. 1882/2003 şi Regulamentul (CE) nr. 219/2009
Instrument de ajutor umanitar, Sinteze ale legislaţiei UE, http://europa.eu/legislation_summaries/
humanitarian_aid/r10001_ro.htm#AMENDINGACT
Communication de la Commission au Parlement européen et au Conseil du 13 juin 2007- Vers un
consensus européen sur l’aide humanitaire [COM(2007) 317 final
Raport anual privind politica în domeniul ajutorului umanitar și punerea acesteia în aplicare în anul
2009, Bruxelles, 9.4.2010, http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2010:0138:FI
N:RO:HTML
European Commission, Communication From The Commission To The European Parliament And
The Council, The mid-term review of the European Consensus on Humanitarian Aid Action Plan
implementing effective, principled EU humanitarian action, Brussels, 8.12.2010, COM(2010) 722 final,
http://ec.europa.eu/echo/files/policies/consensus/mid-term_review/1_EN_ACT_part1_v21.pdf

Directorate-General for Humanitarian Aid and Civil Protection- ECHO, Operational Strategy 2011,
Brussels

Commission discussion paper (2000) The Commission and non-governmental organisations: building a
stronger partnership, http://ec.europa.eu/civil_society/ngo/docs/communication_en.pdf

Raport referitor la punerea în aplicare a Consensului european privind ajutorul umanitar: bilanț la

jumătatea perioadei al planului de acțiune și perspective viitoare, 15 decembrie 2010

Council Regulation (EC) No 1257/96 of 20 June 1996, http://europa.eu/legislation_summaries/

humanitarian_aid/r10001_en.htm

Decizia Consiliului 2007/779/EC, Euratom : Council Decision of 8 November 2007 establishing a

Community Civil Protection Mechanism, http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELE
X:32007D0779(01):EN:NOT

„Methodology for the Identification of Priority Countries for the European Commission
Humanitarian Aid “GNA and FCA”, DG ECHO, Directorate C - Policy and coordination, Unit C/2
- Operational policies, Brussels, 1 September 2010, http://ec.europa.eu/echo/files/policies/strategy/
methodology_2010_2011.pdf
Global Needs Assessment, GNA 2010-2011, http://ec.europa.eu/echo/policies/strategy_en.htm
Forgotten Crisis Assessment, 2010, http://ec.europa.eu/echo/files/policies/strategy/fca_2010_2011.pdf
Net Official Development Assistance in 2009, http://www.oecd.org/dataoecd/17/9/44981892.pdf

41
 Ghidul Politicilor Uniunii Europene – GPUE 2012

Literatura de specialitate

EL-AGRAA, Ali M., The European Union Economics and Policies, New York, Cambridge University
Press, 2007
CARBONE, Maurizio, The European Union and International Development. The politics of foreign aid,
Routledge, New York, London, 2007
European Commission, Commission Staff Working Paper, European Consensus on Humanitarian Aid –
Action Plan, Brussels, 29.5.2008, SEC(2008)1991
KHALIQ, Urfan, Ethical dimensions of the Foreign Policy of the EU: A Legal Appraisal, Cambridge
University Press, Cambridge, New York, Melbourne, Madrid, Cape Town, Singapore, São Paulo, 2008

MATTHEWS, Alan, „The EU and the developing world” in Ali M. EL-AGRAA, European Union.
Economics and Policies, Cambridge University Press, 2007

MCGIFFEN, Steven P., 2005. The European Union. A Critical Guide, London, Pluto Press
NEAL, Larry, The Economics of Europe and the European Union, New York, Cambridge University
Press, 2007

Overseas Development Institute Briefing Paper, Number 2, April 1995, EU aid post-Maastricht: Fifteen
into One?

van REISEN, Mirjam and Joyce HAARBRINK, A Comparative Study Of Executive Structures Of
Development Cooperation And Their Adequacy For The Realisation Of The Mdgs, European Parliament’s
Committee on Development, 2009, http://zunia.org/uploads/media/knowledge/Report_Executive_
Structures_of_Development_Cooperation1267614286.pdf

ROODMAN, David, The Commitment to Development Index, Technical Paper, Center for Global
Development, 2011 Edition, October 2011, http://www.cgdev.org/doc/CDI%202011/Index%20
technical%20paper%202011.pdf

SAMANS, Richard, Klaus SCHWAB, Mark MALLOCH-BROWN , ‘’Running the World After the
Crash’’, Foreign Policy , Ianuarie/ Februarie 2011, http://www.foreignpolicy.com/articles/2010/1/02/
running_the_world_after_the_crash

van SETERS, Jeske, Sarah WOLFF, European development Cooperation: brokering environmental
knowledge beyond Lisbon, discussion paper 102, september 2010, www.ecdpm.org/dp102
Tratatul Uniunii Europene, Introducere, selecţie şi traducere Theodor TUDOROIU, Editura Lucretius,
Bucuresti, 1997

Pagini web

OECD International Development Statistics (database), http://www.oecd-ilibrary.org/development/

development-aid-net-official-development-assistance-oda-2011_aid-oda-table-2011-1-en

http://ec.europa.eu/europeaid/where/acp/overview/lome-convention/lomeitoiv_en.htm
http://www.developmentportal.eu/wcm/information/guide-on-eu-development-co-operation/legal-
basis-of-eu-development-policy/primary-legislation/the-treaty-of-nice-2001.html
http://www.onuinfo.ro/odm/
http://circa.europa.eu/irc/opoce/fact_sheets/info/data/relations/general/article_7253_ro.htm
http://www.coe.ro/banca.html

42
 Politica de cooperare pentru dezvoltare şi Politica de ajutor umanitar

http://www.mae.ro/node/4905

http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles|displayArticle/articleID_21584/Zilele-europene-
ale-dezvoltarii-la-Bruxelles-reuneste-zeci-de-politicieni-la-cel-mai-inalt-nivel-din-intreaga-lume.html
http://ec.europa.eu/europeaid/index_en.htm
http://ec.europa.eu/europeaid/how/finance/edf_en.htm
http://ec.europa.eu/europeaid/how/finance/nsci_en.htm
http://ec.europa.eu/europeaid/how/finance/food-facility_en.htm
http://ec.europa.eu/europeaid/how/finance/thematic_en.htm
http://circa.europa.eu/irc/opoce/fact_sheets/info/data/relations/general/article_7255_ro.htm
http://ec.europa.eu/europeaid/where/acp/overview/lome-convention/lomeitoiv_en.htm
http://www.europeanvoice.com/article/2010/11/georgieva-named-european-of-the-year/69583.aspx
http://circa.europa.eu/irc/opoce/fact_sheets/info/data/relations/general/article_7255_ro.htm
http://europa.eu/legislation_summaries/development/general_development_framework/r12533_
en.htm
http://www.cgdev.org/files/1425586_file_CDI_2011_brief_FINAL.pdf
http://europa.eu/pol/hum/index_ro.htm
http://www.amosnews.ro/2009/Ziua_Crucii_Rosii-275623
http://www.migratie.md/about/moldova/dept/general/
http://ec.europa.eu/echo/civil_protection/civil/prote/finance.htm
http://eeas.europa.eu/delegations/index_en.htm
europa.eu/lisbon_treaty/index_en.htm
http://ec.europa.eu/trade/wider-agenda/development/generalised-system-of-preferences/everything-
but-arms/,
http://circa.europa.eu/irc/opoce/fact_sheets/info/data/relations/general/article_7255_ro.htm
http://ec.europa.eu/europeaid/where/acp/overview/lome-convention/lomeitoiv_en.htm
http://ec.europa.eu/echo/civil_protection/civil/index.htm
http://www.fondromania.org/pagini/educatie-pentru-dezvoltare.php

43
Politica de Cooperare pentru Dezvoltare CUPRINS
şi Politica de Ajutor Umanitar a UE Listă de acronime
Introducere
A. POLITICA DE COOPERARE PENTRU
Prezenta broşură îşi propune să prezinte principalele DEZVOLTARE
coordonate ale politicii de cooperare pentru I. Cadrul conceptual general
dezvoltare şi ale politicii de ajutor umanitar a UE. I.1. Ce reprezintă Ajutorul Oficial pentru Dezvoltare
Lucrarea are o structură bipolară oferind o prezentare (AOD) ?
a celor două politici atât din perspectivă instituţional- II. Momente cheie în evoluţia politicii UE de cooperare
istorică cât şi a evoluţiilor viitoare. Utilitatea acestui pentru dezvoltare
material se regăsește atât în calitatea sa informativă III. Baza legală, proces decizional
generală, cât și în ansamblul de date actualizate III.1. Cadrul legal
pe care le oferă cititorilor pentru buna înţelegere a III.2. Procesul decizional în cazul politicii UE de
aplicabilităţii concrete ale celor două tipuri de politici cooperare pentru dezvoltare şi ajutor umanitar18
ale UE. IV. Actori cheie
IV.1. Instituţiile UE
Comisia Europeană
Gabriela Drăgan este profesor universitar Consiliul
doctor în cadrul catedrei de Relații Economice Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politică de
Internaționale, Academia de Studii Economice, Securitate
director al programului de master profesional Parlamentul European
Politici de Dezvoltare Internaţională, director general IV.2. Organizaţiile internaţionale
IV.3. Societatea civilă
al Institutului European din România şi profesor
IV.4. Statele membre
invitat la Universitatea A.I.Cuza Iasi, Centrul de
V. Principii, obiective ale politicii UE de dezvoltare pentru
Studii Europene.
cooperare
V.1. Consensul European pentru Dezvoltare
V.2. Obiectivele de dezvoltare ale mileniului (ODM)
VI. Instrumentele financiare de sprijin
VI.1. Instrumente financiare geografice
VI.2. Instrumente financiare tematice
VII. Administrarea instrumentelor financiare specifice
PCD
VII.1. Creşterea eficacităţii ajutorului
VII.2. De la cadrul financiar multianual 2007-2013 la
cadrul financiar 2014 - 2020
B. POLITICA DE AJUTOR UMANITAR
I. Cadrul conceptual general
Ce este ajutorul umanitar comunitar ?
II. Cadrul legal şi politic
III. Actori implicaţi
IV. Finanţarea politicii UE de ajutor umanitar
Instrumente financiare
Instrumente de evaluare
V. Aspecte problematice
V.1. Alocarea şi utilizarea fondurilor
V.2. Aspecte instituţionale
V.3. Etica în politica de dezvoltare şi ajutor umanitar
Bibliografie

ISBN online: 978-606-8202-26-6