Paris 1784

Louis! Cât de mult mă bucur să te văd. Arăţi la fel de bine ca

întotdeauna. Soţia primului-ministru îi zâmbi radios şi îl sărută pe
ambii obraji.
Louis duse la buze mâinile femeii şi îi răspunse la salut,
sărutându-i degetele. Ţinea cu-adevărat la Adeline şi o considera o
fiinţă foarte de treabă. Puternicele trăsături ale lui Adeline sugerau o
nefericită asemănare cu acelea ale unui cap de cal. În maniera specific
pariziană ea îşi punea în evidenţă ceea ce avea mai frumos, adică
ochii, iar după ce ajungeai s-o cunoşti, farmecul ei te făcea să-i uiţi
defectele.
— N-aş rata niciodată ocazia de a te vedea, draga mea.
— Linguşitorule! îl alintă ea, zâmbind. Acum trebuie să-mi salut în
continuare oaspeţii, dar te rog să-mi promiţi că nu vei pleca de-aici
până nu vom mai sta puţin de vorbă. Niciodată nu te am în preajmă
atât de mult cât aş vrea, ştrengarule.
Ronsard îi făcu o promisiune solemnă, o lăsă să-şi îndeplinească
îndatoririle de gazdă, şi se pierdu în mulţimea de musafiri care
invadaseră sala de bal şi încăperile învecinate acesteia. O mică
orchestră discret instalată într-o nişă era parţial mascată de o cortină
din voal.
Chelneri înveşmântaţi în negru duceau tăvi pline de cupe delicate,
umplute pe jumătate cu şampanie, în timp ce alţii ofereau gustări
dintre cele mai variate. Ronsard pescui un pahar de şampanie de pe
tava unui chelner care tocmai trecea pe lângă el şi o prăjiturică de pe
tava purtată de un altul. De- abia sorbise prima înghiţitură din
paharul al cărui conţinut se dovedea a fi mediocru - la asemenea
manifestări băutura era întotdeauna mediocră - când se auzi strigat
pe nume.
Întorcându-se, bărbatul o văzu pe sora lui, Mariette, care se
îndrepta spre el avându-l la remorcă pe soţul ei. Expresia de pe
chipul lui Eduard Cassel era, la fel ca-ntotdeauna, indulgentă.
Mariette, o înnăscută palavragioaică, puţin năucă, era inofensivă
precum un fluturaş. Fiind cu trei ani mai mică, Ronsard o protejase
mereu pe drăgălaşa creatură. Mariette se căsătorise cu un bărbat cu
cincisprezece ani mai în vârstă, şi de atunci acesta preluase
îndatorirea de a o proteja.
În câteva rânduri, Eduard se dovedise foarte util şi pentru
Ronsard. Datorită funcţiei pe care o deţinea în minister, omul
cunoştea amănunte interesante despre guvern, despre economie şi
despre vieţile personale ale unor înalte oficialităţi ale statului,
informaţii pe care i le transmisese cumnatului său. În schimbul
acestora, Ronsard deschisese pe numele surorii sale un cont
substanţial, în care efectua depuneri regulate, permiţând astfel
familiei Cassel să aibă un standard de viaţă care depăşea cu mult
posibilităţile pe care le-ar fi oferit doar salariul lui Eduard.
— Louis! Mariette îi înconjură gâtul cu braţele şi-l sărută pe obraz.
Nu ştiam că vei fi aici în seara asta. Nici nu-ţi închipui cât de mult mă
bucur! Ce face Laure?
— Bine. Vocea bărbatului coborî, pentru a nu mai auzi şi alţii
vorbele lui. Nu discuta în public despre Laure. Multe dintre
cunoştinţele lui nu ştiau de existenţa acesteia.
Mariette făcu o grimasă, în semn de scuză.
— Iartă-mă, rosti ea cu un aer vinovat. Am uitat.
— Nu-i nimic, îi spuse cu bunăvoinţă Ronsard şi o sărută pe
frunte, după care dădu mâna cu soţul ei. Tu ce mai faci, Eduard?
— Mulţumesc, bine. Eduard era un bărbat destul de plinuţ, cu
chelie în creştetul capului şi cu trăsături acceptabile. De obicei afişa o
expresie binevoitoare, mascând în acest fel şiretenia care se citea în
ochii lui. Dar tu?
— Tot bine, şi eu. După acest scurt schimb de amabilităţi, Ronsard
îşi cuprinse sora pe după mijloc. Arăţi formidabil, îţi vine foarte bine
rochia asta.
Femeia zâmbi încântată, mângâind uşor cu palma materialul de
un roz strălucitor, care îi sublinia culoarea din obraji.
— Nu ţi se pare prea tinerească?
— Draga mea, dar tu eşti tânără.
— Acelaşi lucru i l-am spus şi eu, interveni Eduard. Pe zi ce trece
devine tot mai frumoasă. Deşi complimentul suna destul de siropos,
bărbatul părea sincer. După părerea lui Ronsard, devotamentul lui
Eduard faţă de Mariette constituia cea mai mare calitate a acestuia.
— A, uite-o şi pe Juliette! strigă Mariette. Vreau să vorbesc cu ea.
Femeia îi părăsi grăbită pe cei doi bărbaţi, şi jupa ei flutură de parcă
Mariette şi-ar fi luat zborul.
Ronsard şi Eduard se retraseră, păşind alene, ca şi când n-ar fi
avut nimic mai important de făcut decât să sporovăiască banalităţi şi
să se uite după cunoscuţi.
— Cred că în această seară se află aici întreg guvernul, comentă
Ronsard. Parcă pluteşte ceva deosebit în atmosferă.
Eduard ridică din umeri, buzele lui groase deschizându-se într-un
surâs neutru.
— Se apropie alegerile, dragul meu prieten. Îşi fac, unii altora,
curte. Comerţul s-a dovedit dintotdeauna o activitate foarte
interesantă, nu-i aşa? Irakienii vor să cumpere de la noi un sistem
informatic extrem de sofisticat şi de scump însă, ca de obicei,
americanii se opun cu îndâijire. Economia lor fiind solidă, nu pot
înţelege greutăţile existente în alte ţări. Coloşilor noştri industriali nu
le convine ca americanii să-şi bage nasul în afacerile lor. Dacă le-am
cere să ne lase în pace. Eduard ridică braţele a neputinţă. Americanii
au atât de mulţi dolărei, atât de frumuşei! Ce-am putea face?
— În aparenţă, ceea ce trebuie să facem, rosti sec Ronsard. Niciun
francez nu agreează prezenţa americană, care pare să invadeze
întreaga omenire. Franţa este franceză şi aşa va rămâne. În ciuda
acordurilor impuse, americanii nu pot supraveghea absolut totul.
Franţa se declară de acord, iar apoi îşi vede de propriul ei interes.
Pragmatismul se află la temelia spiritului franţuzesc. Sigur că ruşii
sunt într-o disperată căutare de tehnologie. Din păcate, nu dispun şi
de posibilităţile financiare de a o cumpăra. Poate că vor plăti
americanii în locul lor. Trăim vremuri interesante, nu-i aşa?
— Extraordinar de interesante. În ultimii zece ani, vechile hotare
au dispărut. Politica se află într-o stare de perpetuă mişcare, într-un
haotic flux continuu, iar o asemenea atmosferă este foarte favorabilă
afacerilor. Instabilitatea reprezintă cel mai puternic stimulent pentru
anumite persoane. Bineînţeles că şi ambasadorul Statelor Unite se află
aici. Secretarul lui bântuie de colo-colo, cu urechile făcute pâlnie.
Secretarul ambasadorului american era un angajat al agenţiei
franceze de contrainformaţii. Toţi se ştiau între ei, şi totuşi, la astfel
de evenimente, era transmisă o apreciabilă cantitate de informaţii.
Adesea, ofiţerii de contrainformaţii reprezentau sursele de date prin
care guvernele încercau să intoxice alte guverne. În definitiv, nimeni
nu dorea să provoace o criză politică.
— Ambasadorul şi soţia lui au primit în vizită o prietenă de
familie, mai spuse Eduard. Este vorba despre fiica unei bune prietene
de-a doamnei Theriot. Este o tânără de-a dreptul încântătoare. Ştii şi
tu, la manifestările acestea mondene te întâlneşti mereu cu aceleaşi
feţe; orice nouă apariţie este o bine venită variaţie.
Ronsard era bărbat. Era mereu interesat de orice tânără
încântătoare, cu condiţia să nu fie mult prea tânără. Pe el nu-l
interesau adolescentele care chicoteau mai tot timpul.
— Să mi-o arăţi şi mie, rosti el într-o doară.
Eduard privi cu luare-aminte împrejurul său.
— Uite-o, spuse el. Acolo, lângă geam. Bruneta aceea, îmbrăcată în
alb. Are cei mai frumoşi ochi din lume.
Ronsard o luă în colimator pe tânără în chestiune. Stătea lângă