FILOSOFÍE, filosofii, s. f.

1. Știință constituită dintr-un ansamblu închegat de noțiuni și idei,

care interpretează și reflectă realitatea sub aspectele ei cele mai
generale; concepție generală despre lume și viață.
2. Totalitatea concepțiilor și a principiilor metodologice care stau la
baza unei discipline sau a unei științe.
3. (Rar) Atitudine (înțeleaptă) față de întâmplările vieții; mod specific
de a privi problemele vieții.
4. (Fam.) Lucru greu de făcut, problemă greu de rezolvat.
[Var.: filozofíe s. f.] – Din ngr. philosophia, fr. philosophie.
Filozofia este una din principalele forme ale manifestării spiritului uman. Întrebarea
cum se poate defini filozofia este chiar și ea una filozofică. Pentru introducerea
conceptului putem spune că este studiul înțelesurilor și justificărilor sau credințelor
despre cele mai generale sau universale aspecte ale lucrurilor, un studiu care nu
este realizat prin experimente și observare atentă, ci prin formularea problemelor și
oferirea soluțiilor lor, argumentarea soluțiilor oferite și discuția dialectică a tuturor
acestora. Filozofia studiază concepte generale precum existența, bunătatea,
cunoașterea sau frumusețea. Pune întrebări precum "Ce este bunătatea, în
general?" sau "Este cunoașterea posibilă ?". În termeni generali, filozofia este
studiul critic, speculativ sau analitic al exteriorului și interiorului în plus față de studiul
reflectiv asupra metodei de studiere a unor asemenea subiecte. În prezent filozofia
este dominată de teme, nu de sisteme. Filozofia actuală este una orientată spre
acțiunea socială, căutându-și aplicații în toate domeniile, de la afaceri și până la
problemele ecologice.
Perspectiva propusă de filozofie este una:

 totalizatoare (reflectă ansamblul cunoașterii umane, realitatea obiectivă,

subiectivă, sensul lucrurilor, problemele și fenomenele)
 auto-reflexivă (reflecția personală și autonomă vizează edificarea sinelui)
 antropocentrică (cunoașterea este o relație între subiectiv și realitatea obiectivă)
 axiologică (stabilește trepte sau priorități valorice în elaborarea sensurilor)

De multe ori mi s-a întâmplat ca, fix când să mă prindă avântul unei
discuții, interlocutorul să-mi taie craca prin variații pe tema „Hai,
termină odată cu filosofiile!”. Mai ales pentru cineva care chiar a
studiat filosofia la facultate – și, dacă ar lua-o de la capăt, tot asta ar
face -, o reacție ca asta e de neînțeles. De multă vreme pândesc ocazia
să îndemn „Hai, începeți odată cu filosofiile!”, așa că mi-am convins
colegii de redacție să începem anul cu câte o carte de filosofie. Contrar
multor prejudecăți, cum că a filosofa e o ocupație sterilă, o pierdere
de vreme, sau dimpotrivă, o treabă complicată, inaccesibilă,
vremurile în care trăim par să fie mai potrivite ca niciodată pentru a
dărâma clișeele astea. Pentru oricine-ar fi tentat să se scalde în apele
iubirii de înțelepciune, cea mai simplă metodă de mythbusting e să
încerce într-o seară la bere (sau într-o dimineață la cafea), să
înlocuiască discuțiile despre ultimele trânte din sitcomul politicii cu
câteva întrebări clasice ale filosofiei: Ce înseamnă un bun politician?
Ce rol are un cetățean în cetatea lui? Ce înțelegem, de fapt,
prin adevăr? Oare sunt un om bun? Oare Viorica Dăncilă există în
realitate ori trăim cu toții într-un simulator, și ea e o fantasmă? Și tot
așa. (Andra Matzal)