Conform informațiilor rămase de la Strabon, dacii locuiau în zona muntoasă (și indică râul Mureș)

până în partea superioară a Dunării (denumită Danubius - de la izvoare și până la Drobeta), iar
geții stăpâneau partea de la cataracte, (astăzi Cazane) denumită Istru până la vărsarea acesteia în
Marea Neagră. Tot el spune că "dacii au aceeași limbă cu geții" și că "elenii i-au socotit pe geți de
neam tracic". De asemenea Dio Cassius ce spune că regele getic Burebista i-a zdrobit pe boii și
tauriscii conduși de regele Critasir, afirmă că Critasir a fost învins de daci, și păstrează denumirea
luptătorilor armatei de geți sau daci pentru a denumi popoarele de la Nord.

Totuși prima relatare despre geți aparține lui Herodot care relatează campania din 514–512 î.Hr.
a lui Darius împotriva sciților la nord de Marea Neagră,[3] și arată că "înainte de a ajunge la Istru,
biruie mai întâi pe geți care s-au crezut nemuritori", iar despre faptul că au pierdut lupta spune:
"ei (geții) au fost cei mai viteji și cei mai neînfricați dintre traci".[4]

De la istoricul grec Diodorus Siculus aflăm despre victoria strălucită din anul 300 î.Hr. a regelui
get Dromihete împotriva regelui macedonean al Traciei, Lisimahos, dar și de generozitatea pe
care acesta a arătat-o învinsului, organizând un ospăț pentru el și ceilalți comandanți captivi,geții
mâncând cu linguri și castroane de lemn, iar comandanții capturați mâncând cu tacâmuri și din
farfurii de aur, pentru ca mai apoi să-i elibereze. Scriitorul antic Justinus ne relatează că în timpul
lui Oroles, dacii au fost învinși de bastarni, iar regele lor i-a pedepsit să se poarte ca femeile și
doar o victorie în altă bătălie le aduce iertarea.

Inscripțiile descoperite la Histria menționează numele a doi regi geți din secolul al III-lea î.Hr.,
Zalmodegicos și Rhemaxos, față de care ascultau cetățile grecești din Dobrogea. Trogus
Pompeius (sec. I î.e.n. - sec. I e.n.) în Prologul cărții a XXXII-a menționează un "salt de putere a
dacilor conduși prin regele Rubobostes și a numărului lor".

Contemporan cu evenimentele care au dus la constituirea regatului dac, în anul 70 î.Hr.,

geograful și istoricul Strabon (63 î.Hr. - 19 d.Hr.) relatează: "Ajungând în fruntea neamului său...
getul Burebista l-a înălțat atât de mult...încât, a ajuns să fie temut și de romani.[5] O inscripție
grecească din Dionysopolis (Balcic) îl descrie pe Burebista ca fiind: "cel dintâi și cel mai mare
dintre regii din Tracia". Victoriile din luptele purtate de Burebista cu neamurile vecine au făcut ca
regatul dacic să ajungă la cea mai mare întindere a sa. De asemenea, pentru a obține aceste
succese, Burebista, ajutat și de preotul Deceneu a săvârșit o reformă politico-religioasă a
poporului, bazată pe "abstinență și sobrietate și ascultare de porunci".[6] Dacă la început
capitala a fost la Argedava, Burebista a construit una nouă: Sarmizegetusa.[7] Trebuie precizat că:
"Păreri ca acelea care văd în numele capitalei dacice Sarmizegetusa o amintire a sarmaților n-au
nici un temei istoric".[8]

Intenția lui Cezar de a organiza o mare expediție în anul 44 î.Hr., împotriva dacilor nu s-a
concretizat deoarece a fost asasinat. Nu la mult timp după aceea, și Burebista "a căzut victima
unei conspirații de nemulțumiți". După moartea sa, regatul s-a divizat, astfel încât în timpul lui
Octavianus Augustus existau 5 regate dacice, în stânga Dunării, iar în Dobrogea trei. Regii din
Dobrogea erau: Roles, Zyraxes și Dapyx. Despre Cotiso se spune că a fost în discuții cu Octavianus
Augustus pentru a se căsători cu fiica acestuia Iulia, însă căsătoria nu a mai avut loc. Dicomes a
fost unul dintre regii daci care a continuat politica de ostilitate dusă față de Imperiul Roman. Cum
regatul său era în câmpia munteană, a încercat să-și întindă stăpânirea peste Dunăre. Ajutat și de
bastarni, a trecut în sudul Dunării și i-a bătut pe moesi, tribali, dardani și denteleti. Cum cei din
urmă, denteletii - un neam tracic, erau sub protecția romanilor, aceștia trimit o armată sub
conducerea lui Crassus, care ajutat și de regele get Roles, duce o serie de bătălii contra
bastarnilor. Un alt rege dac, Scorilo (cca. 28 - 68 e.n.) credea și el că nu e bine să intre în conflict
cu romanii și la insistențele celor care doreau să atace provinciile de peste Dunăre le explică
printr-o pildă practică relatată de istoricul Frontinus: "Scorilo... a pus doi câini să se mănânce
între ei și când erau mai în focul bătăliei, le-a arătat un lup pe care, îndată, lăsând furia dintre ei,
câinii s-au aruncat".[9]

În fața pericolului roman ajuns la Dunăre, regele Duras a cedat conducerea lui Decebal. Acest
fapt este relatat de Dio Cassius: "Duras care domnise mai înainte lăsase de bună voie domnia", în
favoarea lui Decebal, "fiindcă era foarte priceput la planurile de război și iscusit la înfăptuirea
lor".[10]

Înfățișarea caracteristică dacilor

Sculptură romană din timpul împăratului Traian înfățișand un dac ( Via dei Coronari, Italia)

Îmbrăcămintea lor era asemănătoare cu cea a țăranilor români din zilele noastre. Erau bărboși,
cu plete mari, purtau pantaloni lungi îndoiți la glezne, tunică scurtă cu mâneci, fiind acoperiți pe
cap cu o căciulă ( tarabostes ) conică iar în picioare aveau opinci. Femeile îmbrăcau o cămașa
plisată la gât și pe piept, cu mâneci scurte, conservată astăzi sub numele de ie.[11]