exclusiv sud-dunărene, din populația Moesiei, în această ipoteză grupurile romanice

nord-dunărene provenind din migrații pornite în Evul Mediu timpuriu din Serbia,
Bulgaria sau Macedonia spre teritoriul actual al României ;
atât nord-dunărene cât și sud-dunărene, din populația romanică de pe ambele maluri
ale fluviului, diferența între dialectele nord-dunărene și cele sud-dunărene
explicându-se în această ipoteză nu prin migrații, ci prin continuarea procesului
de romanizare la sud de Dunăre și după secolul al III-lea, acest proces fiind urmat
de unul de elenizare parțială după secolul al V-lea, pe când la nord de Dunăre, se
producea cu precădere un proces de slavizare.
Dincolo de problemele științifice reale, care merg până la controversele
fundamentale dintre istoricii școlilor de la Viena și de la Toronto, multe studii
au fost motivate de controversa politică privind întâietatea istorică a românilor
în teritoriile nord-dunărene revendicate, apoi obținute de România (îndeosebi în
Transilvania, între români și maghiari), sau existența lor, anterior slavilor, în
teritoriile sud-dunărene aparținând astăzi statelor slave balcanice.

Prima mențiune certă a populațiilor romanice orientale se găsește în cronicile lui

Theofilact din Simocatta, datând din anul 587 (episodul cu expresia Torna, torna,
fratre!).

La mijlocul secolului al IX-lea, pe teritoriul României de azi este menționat

poporul V.n.nd.r. (N.nd.r.), un neam numeros, creștin, provenind din Rum. Primele
mențiuni despre români sub exonimul de vlahi (blachi) apar în cronicile bizantine
din secolul al X-lea, stela din Gothland fiind un argument destul de puternic
pentru prezența lor la nord de Dunăre în secolul al XI-lea. Secolul al XII-lea
aduce atestări ale exonimului și la nord și la sud de fluviu.

Endonimul de români (cf. roman) este atestat pentru prima dată de scrisoarea lui
Neacșu la începutul secolului al XVI-lea dar este general acceptat ca el a fost
întotdeauna folosit uzual de aceștia ca element al limbajului comun. Există
speculații cum că numele ducelui Ramunc al vlahilor menționat din Cântecul
Nibelungilor și-ar avea originiea în endonimul român.