Conform informațiilor rămase de la Strabon, dacii locuiau în zona muntoasă (și indică râul Mureș) până în partea superioară

a Dunării (denumită Danubius - de la izvoare și până la Drobeta), iar geții stăpâneau partea de la cataracte, (astăzi Cazane)
denumită Istru până la vărsarea acesteia în Marea Neagră. Tot el spune că "dacii au aceeași limbă cu geții" și că "elenii i-au
socotit pe geți de neam tracic". De asemenea Dio Cassius ce spune că regele getic Burebista i-a zdrobit
pe boii și tauriscii conduși de regele Critasir, afirmă că Critasir a fost învins de daci, și păstrează denumirea luptătorilor
armatei de geți sau daci pentru a denumi popoarele de la Nord.
Totuși prima relatare despre geți aparține lui Herodot care relatează campania din 514–512 î.Hr. a
lui Darius împotriva sciților la nord de Marea Neagră,[3] și arată că "înainte de a ajunge la Istru, biruie mai întâi pe geți care s-
au crezut nemuritori", iar despre faptul că au pierdut lupta spune: "ei (geții) au fost cei mai viteji și cei mai neînfricați
dintre traci".[4]
De la istoricul grec Diodorus Siculus aflăm despre victoria strălucită din anul 300 î.Hr. a regelui get Dromihete împotriva
regelui macedonean al Traciei, Lisimahos, dar și de generozitatea pe care acesta a arătat-o învinsului, organizând un ospăț
pentru el și ceilalți comandanți captivi,geții mâncând cu linguri și castroane de lemn, iar comandanții capturați mâncând cu
tacâmuri și din farfurii de aur, pentru ca mai apoi să-i elibereze. Scriitorul antic Justinus ne relatează că în timpul lui Oroles,
dacii au fost învinși de bastarni, iar regele lor i-a pedepsit să se poarte ca femeile și doar o victorie în altă bătălie le aduce
iertarea.
Inscripțiile descoperite la Histria menționează numele a doi regi geți din secolul al III-lea î.Hr., Zalmodegicos și Rhemaxos,
față de care ascultau cetățile grecești din Dobrogea. Trogus Pompeius (sec. I î.e.n. - sec. I e.n.) în Prologul cărții a XXXII-a
menționează un "salt de putere a dacilor conduși prin regele Rubobostes și a numărului lor".
Contemporan cu evenimentele care au dus la constituirea regatului dac, în anul 70 î.Hr., geograful și istoricul Strabon (63
î.Hr. - 19 d.Hr.) relatează: "Ajungând în fruntea neamului său... getul Burebista l-a înălțat atât de mult...încât, a ajuns să fie
temut și de romani.[5] O inscripție grecească din Dionysopolis (Balcic) îl descrie pe Burebista ca fiind: "cel dintâi și cel mai
mare dintre regii din Tracia". Victoriile din luptele purtate de Burebista cu neamurile vecine au făcut ca regatul dacic să
ajungă la cea mai mare întindere a sa. De asemenea, pentru a obține aceste succese, Burebista, ajutat și de
preotul Deceneu a săvârșit o reformă politico-religioasă a poporului, bazată pe "abstinență și sobrietate și ascultare de
porunci".[6] Dacă la început capitala a fost la Argedava, Burebista a construit una nouă: Sarmizegetusa.[7] Trebuie precizat
că: "Păreri ca acelea care văd în numele capitalei dacice Sarmizegetusa o amintire a sarmaților n-au nici un temei istoric".[8]
Intenția lui Cezar de a organiza o mare expediție în anul 44 î.Hr., împotriva dacilor nu s-a concretizat deoarece a fost
asasinat. Nu la mult timp după aceea, și Burebista "a căzut victima unei conspirații de nemulțumiți". După moartea sa,
regatul s-a divizat, astfel încât în timpul lui Octavianus Augustus existau 5 regate dacice, în stânga Dunării, iar în Dobrogea
trei. Regii din Dobrogea erau: Roles, Zyraxes și Dapyx. Despre Cotiso se spune că a fost în discuții cu Octavianus Augustus
pentru a se căsători cu fiica acestuia Iulia, însă căsătoria nu a mai avut loc. Dicomes a fost unul dintre regii daci care a
continuat politica de ostilitate dusă față de Imperiul Roman. Cum regatul său era în câmpia munteană, a încercat să-și
întindă stăpânirea peste Dunăre. Ajutat și de bastarni, a trecut în sudul Dunării și i-a bătut
pe moesi, tribali, dardani și denteleti. Cum cei din urmă, denteletii - un neam tracic, erau sub protecția romanilor, aceștia
trimit o armată sub conducerea lui Crassus, care ajutat și de regele get Roles, duce o serie de bătălii contra bastarnilor. Un
alt rege dac, Scorilo (cca. 28 - 68 e.n.) credea și el că nu e bine să intre în conflict cu romanii și la insistențele celor care
doreau să atace provinciile de peste Dunăre le explică printr-o pildă practică relatată de istoricul Frontinus: "Scorilo... a pus
doi câini să se mănânce între ei și când erau mai în focul bătăliei, le-a arătat un lup pe care, îndată, lăsând furia dintre ei,
câinii s-au aruncat".[9]
În fața pericolului roman ajuns la Dunăre, regele Duras a cedat conducerea lui Decebal. Acest fapt este relatat de Dio
Cassius: "Duras care domnise mai înainte lăsase de bună voie domnia", în favoarea lui Decebal, "fiindcă era foarte priceput
la planurile de război și iscusit la înfăptuirea lor".[10]