Scribii egipteni sau sesh[2] obișnuiau să refolosească papirusurile, conștienți de valoarea acestora.

Ei ștergeau unele texte

mai mult sau mai puțin bine, așa zisele palimpseste. Cele mai multe texte care au supraviețuit din antichitate sunt astfel de
manuscrise șterse și rescrise.[3] Scribul punea pe genunchi papirusul desfăcându-l din sulurile legate și aranjate cu grijă,
apoi își înmuia penelul (o tulpină de trestie macerată la vârf) într-un mic vas cu apă pentru a dilua cerneala sau culoarea
preparată din elemente naturale prin adăugarea gumei de lipit: negrul de fum era folosit pentru obținerea cernelii negre
(folosită la majoritatea textelor), din ocru (oxid de fier extras din argila din Egipt) se obținea cerneală roșie (folosită la
sublinierea și încadrarea unor părți ale textului - din latinescul ruber „roșu” derivă termenul modern rubrică). Scribul avea și o
pânză, un cuțit de răzuit și un instrument de renetezire a suprafeței șterse. Uneori aceste obiecte aveau sfori care erau
agățate la centură.[4]
Ca și în Mesopotamia, în Egipt scribii erau privilegiați și considerați superiori celor care nu știau a scrie și a citi. Instruirea lor
cerea ani lungi de ucenicie, costa foarte mult și era disponibilă fiilor familiilor înstărite.
În lucrarea Satira meseriilor (de la începutul mileniului al II-lea î.Hr.) apar laude la adresa meseriei de scrib spre deosebire
de alte meserii. Se pune o atenție deosebită acestei meserii, mai ales asupra aspectului politic: scribul era prima celulă a
birocrației, pe clasa scribilor se sprijinea un stat puternic centralizat așa cum era Egiptul faraonic. Scribii nu erau însă
destinați doar aparatului administrativ, ci și celui al sacerdoțiilor și al înțelepților, cărora li se încredința transmiterea mai
departe a cunoștințelor. Scribii formau, într-un sens mai larg, o clasă de literați ce a permis înflorirea culturii de nivel înalt,
disciplinele literare ocupând un loc însemnat, scribii fiind considerați primii scriitori din istoria umanității.