TEXT NARATIV APARȚINÂND LUI IOAN SLAVICI (autor canonic)/ NUVELA

(PSIHOLOGICĂ)
Aplicație la: MOARA CU NOROC
Scriitor realist, Slavici își propune în operele sale o zugrăvire atentă a
satului și a târgului ardelean, cu autenticitate și sinceritate. Societatea tradițională
ardelenească se conduce după legi nescrise, transmise de la o generație la altă, iar
încălcarea acestora este sancționată, în funcție de gravitatea faptelor. Al doilea
element caracteristic prozei lui Slavici e spiritul moralizator.
Viziunea despre lume. Cumpătarea capătă la Slavici o importanță etică
fundamentală, de ea depinde fericirea sau nefericirea omului. Omul cumpătat este
stăpânul lui însuși, capabil să evite viciul degradant care duce la nefericire, pe când
cel lacom, necumpătat, va cădea victimă propriilor excese. Vorbele bătrânei din incipit
invită la cumpătare și concentrează viziunea despre lume a autorului.
„Moara cu noroc” este o nuvelă, adică o specie a genului epic în proză, cu un
conflict puternic, cu un fir narativ central și o construcție epică riguroasă. Este o
nuvelă psihologică deoarece înfățișează frământările de conștiință ale personajului
principal, care trăiește un conflict interior și se transformă sufletește. Este o nuvelă
realistă prin: dorința de îmbogățire, obiectivitatea perspectivei narative, personaje
tipice pentru o categorie socială (tipul cârciumarului, al sămădăului), descrierea cu
detalii, prezentarea veridică a societății ardelenești din a doua jumătate a secolului al-
XIX-lea.
Tema realistă a degradării umane provocate de patima îmbogățirii se
dezvoltă în relație cu tema romantică a destinului. Astfel, Ghiță se mută la Moara cu
noroc pentru a asigura familiei un trai mai bun, dar ajunge la un moment dat să își
dorească „să nu mai aibă nevastă și copii” pentru a-și asuma total riscurile îmbogățirii
alături de Lică.
Perspectiva narativă. Întâmplările sunt relatate la persoana a-III-a, din
perspectiva unui narator omniscient și omniprezent. Naratorul rămâne obiectiv,
neimplicat în faptele prezentate. Bătrâna este un purtător de cuvânt al autorului
moralist, altfel spus vorbele ei concentrează viziunea despre lume a autorului.

Compoziția nuvelei este clasică, cele 17 capitole (fără titlu) urmărind șirul
întâmplărilor în succesiune cronologică. Construcția riguroasă este susținută de
existența unui singur fir narativ, procesul dezumanizării lui Ghiță.
Precizarea conflictelor. Principala confruntare exterioară îl opune pe
cârciumarul Ghiță lui Lică Sămădăul și valorifică motivul pactului cu diavolul. În
destinul lui Ghiță, Lică joacă rolul nefast al unui Mefisto care îi oferă omului iluzia
averii pentru a-i lua apoi sufletul. Fiind o nuvelă psihologică, accentul se deplasează
asupra conflictelor interioare. Astfel, Ghiță oscilează între tentația îmbogățirii rapide
alături de Lică și „liniștea colibei.”
Titlul. Moara cu noroc este numele hanului așezat la răscruce de drumuri, o
„răspântie” care „întoarce” destinul eroilor spre zodia tragicului, schimbând „liniștea
colibei” în zbucium, nefericire, însingurare, trădare și moarte. „Norocul” se dovedește
însă trecător și înșelător. Dacă moara macină bucatele, cârciuma, loc al pierzaniei,
„macină” destinele umane. Slavici care atribuie hanului semnificațiile negative ale
locului bântuit, ale spațiului malefic în care diavolul ispitește drumețul.
Incipitul brusc se constituie dintr-o replică a bătrânei, o reprezentantă a
înțelepciunii populare care concentrează viziunea despre lume a autorului: „Nu
bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”. După principiul clasic al simetriei,
finalul o readuce în prim-plan pe bătrână, printr-o replică privitoare la destinul
neîndurător: „Simțeam eu că nu are să iasă bine; dar așa le-a fost data!”
Acțiunea nuvelei se desfășoară într-o zonă geografică de interferență între
munte și Câmpia arădeană, un fel de stepă lipsită de sentimente ce amintește de
câmpia Vestului Sălbatic. Ca orice scriitor realist, Slavici introduce nume de locuri ale
geografiei reale: Arad, Oradea etc. Descrierea locurilor (capitolul II) este marcată de
simboluri ale morții înzestrate cu rol anticipativ: „iarbă și mărăcini”, „rămășițele unei
păduri cioate”, „un trunchi înalt, pe jumătate ars (…) loc de popas pentru corbi”.
Timpul desfășurării acțiunii este a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când
pătrund în lumea satului relațiile capitaliste. Acțiunea se desfășoară pe durata unui an,
de la Sfântul Gheorghe până la Paște, așadar între două repere temporale religioase,
deloc întâmplătoare: Sfântul Gheorghe este, potrivit tradiției biblice, cel care învinge
demonul, iar Ghiță este înfrânt în lupta cu „diavolul” Lică. Noaptea Învierii poartă și
ea o simbolistică aparte: triumful vieții și al moralității asupra morții și păcatului.
Expozițiunea surprinde nemulțumirea lui Ghiță față de condiția sa socială.
Sărăcia devine pentru cizmarul Ghiță motiv de puternice frământări, dându-i un
sentiment de inferioritate. El identifică sărăcia cu lipsa demnității și dorește să se
îmbogățească pentru a oferi familiei o existență mai bună și pentru a fi totodată
respectat. În ciuda rezervelor exprimate de soacra sa, hotărăște să abandoneze
„liniștea colibei” sale și să ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc.
Când Ghiță începe să guste, cu întreaga familie, bucuria că a scăpat de sărăcie,
la Moara cu Noroc apare un personaj ciudat -Lică Sămădăul (intriga). Ana, nevasta
lui Ghiță, intuiește că Lică este „om rău și primejdios”. În sinea lui, Ghiță avea
aceeași bănuială. Simțind față de Lică o atracție misterioasă, nu-i venea să-și
dezvăluie gândul. În scurtă vreme, el înțelege că nu poate rămâne la Moara cu noroc
fără voia lui Lică. Dorința de a se îmbogăți, asociată cu evenimente și întâmplări pe
care nu le putea nici prevedea, nici evita, l-a antrenat, uneori direct, alteori indirect în
afacerile necurate ale lui Lică. Sămădăul va distruge imaginea de om cinstit a lui
Ghiță, punând la cale înscenarea prin care Ghiță trebuie să pară în ochii lumii un
învinovățit. Are loc atacul banditesc de la casa arendașului, căruia i se fură o sumă
mare de bani și tot atunci e ucisă, lângă Moara cu noroc, văduva care îi slujea
sămădăului ca intermediar al schimbării valorilor furate. Ghiță nu fusese nici măcar
prevenit, dar lucrurile se desfășoară astfel încât el să pară direct implicat și toate
mărturiile îi vor sta împotrivă. Pus sub anchetă, interogat, nu va fi eliberat decât „pe
chezășie” și trimis acasă sub escortă. Nu are mare importanță faptul că instanța îl
absolvă sub dubiul totuși al unor grave bănuieli. Comunitatea l-a văzut în forma cea
mai decăzută în care poate ajunge un om; în mod public, el a fost exclus din categoria
oamenilor cinstiți.
Prin mărturia falsă depusă la proces, Ghiță contribuie la condamnarea lui
Buză-Ruptă și a lui Săilă-Boarul în locul lui Lică. Pierzând totul, Ghiță nu mai poate
fi decât ceea ce îi oferă sămădăul să fie. Omul nu mai dispune de el însuși. El
oscilează între lăcomia pentru bani, pe care tot sămădăul i-a sugerat-o („te știu om
care ține la bani”) și nevoia de răzbunare („Te duc la spânzurătoare, chiar dacă ar
trebui să merg și eu de hăț cu tine”). Va continua să primească bani însemnați de
crimă și să denunțe de fiecare dată gestul jandarmeriei, oprindu-și însă jumătate din
sumă, conform înțelegerii cu Lică. Cârciumarul mai are totuși o parte a sufletului vie:
iubirea pentru Ana. Sămădăul îl înfrânge prin Ana. El vrea să-l stăpânească total și
recurge la ultima probă a supunerii: îi cere să-i lase lui pentru o noapte pe Ana. Ca să-l
prindă și să-l anihileze pe omul care îl distrusese, Ghiță își aruncă drept momeală
femeia, cu speranța că ea va rezista. Sub pretext că pleacă la oraș, Ghiță merge să îl
anunțe pe Pintea pentru a-l putea prinde pe Sămădău cu „aur și argintărie” de la
arendaș. Întorcându-se cu acesta și cu alți doi jandarmi, îl vede însă pe Lică plecând
de la Moara cu noroc și își dă seama că a ratat orice prilej de a-l dovedi vinovat; și,
lucru mai grav, că onoarea familiei sale a fost pătată. Deznodământul aduce
rezolvarea conflictelor prin moartea eroilor. Ghiță își ucide soția și este, la rândul lui,
ucis de Răuț, din porunca lui Lică. Orgolios până la capăt, Sămădăul nu se „dă prins”
și alege sinuciderea, izbindu-se cu capul de un stejar. Hanul va arde, ca o exorcizare
deplină a locului păcatelor.
Protagonistul nuvelei, Ghiță, este un personaj complex, dilematic, o
reprezentare a omului care se lasă dominat de slăbiciunea sa, banii.
Prima ipostază este cea de om moral care respectă codul etic al comunității
și ține la respectul semenilor. El manifestă iubire și responsabilitate față de ai săi,
dorința de a-i proteja și de a le asigura un trai mai bun. Este sociabil, plăcut, astfel
încât oamenii ajung să vorbească despre „cârciuma lui Ghiță”. Imaginea serilor de
sâmbătă, când Ghiță număra câștigul de peste săptămână cu Ana și cu bătrâna,
evidențiază regimul sufletesc asociat acestei prime ipostaze: mulțumire interioară,
echilibru, optimism, încredere în sine, fericire calmă, împărtășită cu familia.
Când liniștea celor cinci este tulburată de apariția lui Lică Sămădăul, Ghiță
încearcă să i se împotrivească demn și ferm. Face însă greșeala de a nu renunța la
arenda hanului cînd înțelege că nu poate sta acolo fără voia lui Lică. Ghiță este un
intrus. El știe că nu poate sta la Moara cu noroc fără voia porcarilor, stăpânii, de fapt,
ai ținutului. Și nici nu urmărește să se integreze acestui mediu, ci să țină hanul un timp
(„trei ani”), să adune bani, ca apoi să se reîntoarcă în „civilizație”, unde să deschidă
atelier. Ghiță consideră că pentru „agonisirea” banului poate recurge la orice mijloace,
e gata să se facă frate cu dracu până trece puntea.
Cea de-a doua ipostază aduce în prim-plan omul dilematic, care oscilează între
dorința de a rămâne om cinstit și ispita câștigului nemuncit. Perspectiva îmbogățirii
rapide generează transformări în structura morală a hangiului. Tactica sa constă în
crearea falselor aparențe („dacă e să vă fiu de folos, lumea trebuie să mă creadă om
cinstit și stricat cu voi”). Îi pune lui Pintea la dispoziție „probe” numai atunci când își
poate opri jumătate din sumele aduse de Lică. Nu-i spune, firește, jandarmului.
Excesul de șiretenie, atât de caracteristic intrusului, îl duce, în cele din urmă, la
prăbușire.
Ghiță caută justificări față de conștiința sa cum nu se întâmplă în cazul criminalilor
sau făcătorilor de rele. Îndatoririle față de familie scuză- crede hangiul- complicitatea
sa cu porcarii (îi spune Anei: Lasă-mă în pace, parcă nu tot pentru voi mă chinui! ).
Găsește justificări chiar și pentru degradarea morală a Anei și vina o poartă Uța,
servitoarea adusă de Pintea. Comisarul este vinovat pentru că nu curăță drumurile de
„oamenii răi, cum îl credeți pe Lică”. Trece însă repede peste faptul că pătrunsese în
lumea porcarilor prin voința sa și că nimic nu-l împiedica, în afară de lăcomia de
avere, să părăsească aceste locuri.
Sfâșiat de trăiri sufletești contradictorii, Ghiță se închide în sine, refuzând
comunicarea cu Ana, devine irascibil/stare de nervozitate. În raport cu familia, grija
tandră și duioșia sunt tot mai des înlocuite de răceală și vorbă răstită, el ajungând să-și
dorească „să n-aibă nevastă și copii”. Scena procesului (cap. XI) reprezintă un
moment- cheie în evoluția protagonistului. Deși convins de vinovăția Sămădăului în
jefuirea arendașului și în dubla crimă din pădure, Ghiță depune mărturie falsă,
contribuind la disculparea lui Lică și la condamnarea lui Buză-Ruptă și a lui Săilă
Boarul. Opțiunea sa este determinată nu de frică, ci de conștiința faptului că Lică are
stăpâni puternici care îl protejează.
Ultima ipostază este cea a omului imoral, căzut din demnitatea ființei morale
în zonele întunecate ale instinctelor (lăcomie, sete de răzbunare oarbă, gelozie). În
sufletul lui Ghiță se produc transformări esențiale, care îl înstrăinează total de ai săi.
Gravul dezechilibru interior este generat de acceptarea slăbiciunilor, a viciului
lăcomiei și de justificarea acestora: „Ce să-mi fac dacă așa m-a lăsat Dumnezeu?”
(monolog interior). El oscilează între lăcomia pentru bani, pe care tot Lică i-a
sugerat-o („te știu om care ține la bani”) și nevoia de răzbunare: „Te duc la
spânzurătoare chiar dacă ar trebui să merg și eu de hăț cu tine”. Această înfuntare de
voințe și de interese va sfârși prin hotărârea lui Ghiță de a-i aduce lui Pintea dovezile
vinovăției Sămădăului. Deci opțiunea finală a protagonistului este aceea de a se situa,
de partea legii. Ultimele scene sunt de un puternic dramatism. Înțelegând că și-a
pierdut căsnicia și viața, Ghiță renunță la jocul dublu și la mascarea geloziei și a urii și
acționează întâia oară cu fermitate. Mai mult, își asumă, pentru prima dată, vina
nemaicăutând justificări inutile: „Eu te-am aruncat ca un ticălos în brațele lui, numai
ca să-mi astâmpăr setea de răzbunare”. Revenirea la valorile morale autentice nu mai
este însă posibilă și eroii vor plăti cu viața abaterea de la norma etică. În bună măsură,
drama lui Ghiță este generată de ratarea comunicării.
III. RELAȚIILE DINTRE DOUĂ PERSONAJE/GHIȚĂ-LICĂ
Lică Sămădăul este un personaj la fel de complex ca și Ghiță. El este
„sămădăul”, porcar „cu stare, aspru și neîndurător (…) de care tremură toată
lunca”(caracterizare directă). Detaliile fizice au un rol semnificativ în anticiparea
caracterului, sugerând un om de mare voință („sprâncenele dese și împreunate la
mijloc”), ager, viclean și plin de răutate („cu ochii mici și verzi”), cu temperament
energic și viață dinamică („înalt, uscățiv și supt la față”). Detaliile vestimentare îl
singularizează în raport cu porcarii de rând, pe care îi stăpânește prin forță și voință
(„cămașă albă ca floricelele”, „pieptar cu bumbi de argint”). Asemenea unui haiduc
modern, care a schimbat însă flinta/pușca cu biciul (simbol al puterii, al stăpânirii prin
forță și violență), Lică reprezintă omul care își face singur legea. El ilustrează o
tipologie realistă, socială (sămădăul), dar și o tipologie general-umană de culoare
romantică, demonul.
Prin firea sa demonică („Tu nu ești om Lică, ci diavol”-Ghiță), el exercită
asupra tuturor o fascinație care paralizează voința și aspirația spre etic. Caracterizat
direct de către celelalte personaje (Ana: „… e om rău și primejdios”) sau indirect (prin
fapte, limbaj, gesturi, atitudine, vestimentație, mediu etc.), el apare înzestrat cu certe
calități, precum: inteligență nativă, luciditate, curaj, capacitate de a intui psihologia și
caracterul oamenilor.Toate aceste calități sunt canalizate însă pe un plan distructiv,
puse în slujba răului.
Domină oamenii prin teroare („ține lumea de frică”-Pintea) și vede în asta un
mare succes al vieții. Chiar de la prima discuție cu Ghiță, Lică îi pune în vedere că
trebuie să colaboreze cu el („Ori îmi vei face pe plac, ori îmi fac rând de alt om la
Moara cu noroc”.), dezvăluindu-și brutalitatea . Bun psiholog, Lică intuiește
slăbiciunea cârciumarului („Te știu om care ține la bani”). Pentru a paraliza orice
intenție de nesupunere, Lică ia toți banii cârciumarului sub formă de „împrumut”.
Faptele lui Lică dezvăluie latura întunecată a naturii umane: setea devoratoare de
putere, înșelăciunea, furtul, crima. El se conduce după un cod propriu în afara legilor
morale și legilor statului. În raporturile cu Ghiță își calculează cu abilitate fiecare
mișcare, lovind în demnitatea omului, în mândria bărbatului, în autoritatea sa de soț și
părinte, de stăpân al hanului, în imaginea sa de om cinstit. Când poziția sa în lumea pe
care o stăpânește prin voință și cruzime este amenințată, sămădăul găsește în el
puterea de a se sinucide. Se prăbușește așadar prin confruntarea cu Ghiță, pe care nu
reușește să-l supună în totalitate.