Când primea încredințarea lăuntrică de la Dumnezeu, atunci răspundea…

Părinte Mihail, vă aduceți aminte de prima întâlnire cu

Părintele Proclu?

Da, cred că acum 8 ani am fost la Sfinția Sa la chilie și m-a

impresionat simplitatea în care trăia Părintele și cu care ne-a
primit. Era un om direct, simplu, sincer, dar curat cu inima
și simțeai că din inima lui strălucește lumina Domnului Iisus
Hristos, lumina lui Dumnezeu, care este o lumină
mângâietoare și tămăduitoare pentru suflet. De aceea și
insista foarte mult să ne iubim și să ne iertăm unii pe alții, să
ne ajutăm unii pe alții, să trecem peste disputele temporare
dintre noi și să căutăm această lumină a iubirii și a iertării,
să o păstrăm în noi, să o ținem aprinsă. Astfel nu mai ții gânduri rele, nu-ți mai permiți să
păcătuiești, să îl superi pe fratele tău şi în felul acesta să-L superi și pe Dumnezeu.

Vă mai amintiți ce sfaturi v-a dat?

Nouă ca preoți în oraș și monahi în mănăstiri citadine ne-a zis să nu lăsăm ca liniștea noastră să
fie copleșită de grijile chiar justificate ale unei lucrări misionare, ci să căutăm să ne liniștim, să ne
punem în starea de simțire a prezenței lui Dumnezeu care este pretutindeni și în felul acesta,
atunci când dobândim liniștea, și lucrarea noastră duhovnicească, culturală sau misionară va fi
mai reuşită. După cum spunea Sfântul Serafim de Sarov „dobândește pacea în inima ta și mulți se
vor mântui în jurul tău”, așa și Părintele Proclu insista pe această dobândire a păcii și nu încuraja
activismul social (hei-rup-ist), cât îndreptarea vieții, transformarea lăuntrică și dobândirea păcii
lui Hristos, întreținerea în noi a acestei păci și a iubirii lui Hristos, prin milostenie curată,
rugăciune și iertare.

Părintele era un om al echilibrului și al discernământului totodată! De unde veneau acestea?

Cum dobândise aceste harisme?
Atunci când îl întrebam ceva pe Părintele Proclu, stătea câteva secunde până să răspundă și cred
că atunci Îl întreba pe Dumnezeu în taină, iar când primea încredințarea lăuntrică de la
Dumnezeu, atunci ne răspundea și nouă. Ne spunea în cuvinte ceea ce el primea ca iluminare

1
lăuntrică în minte și în inimă. Răspunsul lui era într-adevăr plin de lumină și de putere! Insista, de
asemenea, pe rugăciunea pe care se cuvine să o facem continuu sau cât mai des, către
Mântuitorul Hristos. Eu cred că echilibrul și discernământul lui veneau din această experiență și
experiere, din acestă trăire a rugăciunii cât mai neîntrerupte și de aceea uneori Părintele nu se lăsa
tras în direcția dorită de noi, ci ne aducea la un numitor comun, la această stare de trăire a
prezenței lui Dumnezeu. Ne spunea: „chiar dacă ai senzația că faci bine, nu îți pierde pacea ta și
simțirea prezenței lui Dumnezeu, că atunci este clar că ai făcut loc vrăjmașului, iar violența și
tulburarea nu justifică scopul tău care părea bun”. Această stare a lui constantă de echilibru și de
discernământ m-a fascinat și am văzut-o confirmată și prin răspunsurile pe care le dădea altora.

Ați putea să ne exemplificați cum i-a ajutat pe alții?

Părintele dădea sfaturi tuturor, îi ajuta pe toți, monahi, ieromonahi, stareţi, stareţe, credincioșilor
mireni, chiar oamenilor rătăciți care aveau nevoie de ajutor, pentru fiecare avea un cuvânt de
folos. Am fost atunci cu un iconar și Părintele Proclu l-a sfătuit să se roage întotdeauna la Sfinții
pe care îi reprezintă în icoane, pentru că iconografia nu este o simplă zugrăveală, ci o experiență a
unirii cu Sfinții reprezentați și dacă nu reuşeşte întâi de toate pictorul să se unească cu Sfinţii pe
care vrea să-i zugrăvească, nici privitorii de mai târziu nu pot să îi cunoască pe Sfinți prin
intermediul acelor icoane. Apoi ne dădea sfaturi și nouă, preoţilor: să dobândim în noi virtuțile pe
care le propovăduim și să îi sfătuim pe credincioși, să aibă gândul mereu la Hristos. Părintele
spunea că și dacă ai o anume nevoință, dacă postești mult sau te rogi mult sau faci milostenie,
totuși să nu îți lași inima rănită de gânduri rele, de mândrie, de mânie sau de îndreptățire de sine,
ci să ierți cu inima largă pe cei din jurul tău și să te rogi cât mai des, să aduci jertfa lui Dumnezeu
cu inima înfrântă și smerită, căci așa cum spuneam, faptele bune chiar multe dacă nu sunt făcute
cu o inimă smerită nu sunt primite de Dumnezeu. Asta îmi confirmă ideea că și Părintele Proclu,
la fel ca Părintele Sofian, Părintele Adrian și Părintele Iustin, de fapt ca toți marii Părinți ai noștri,
vedea că cea mai importantă virtute este smerenia, căci Dumnezeu celor smeriți le dă har. Iar
atunci când suntem smeriți Îl simțim pe Dumnezeu și-L lăsăm pe Dumnezeu să lucreze în noi și
prin noi, abia atunci aducem jertfa cea bine plăcută lui Dumnezeu!

Deși Părintele Proclu era vizitat de monahi, ieromonahi, stareți, totuși a fost contestat, chiar de
fețe bisericești. De ce oare s-a întâmplat lucrul acesta?
Părintele Proclu nu s-a angajat în polemici teologice, deși susținea cu tărie Ortodoxia întreagă,
așa cum a fost lăsată și predată de Sfinții Părinți și de Părinții noștri duhovnicești din generația
Rugului Aprins. Probabil că Părintele isca în gândurile unora anumite bănuieli sau îndoieli
nefondate pentru că el nu avea carte, nu avea o pregătire academică, însă Îl trăia pe Dumnezeu și,
2
așa cum am mai spus, când îl întrebam ceva, Părintele întâi se ruga. Iar asta este o mare dovadă a
legăturii lui strânse cu Dumnezeu ca Tată iubitor! Ei bine, această atitudine de cerere a unui
răspuns de la Dumnezeu nu am întâlnit-o la preoții aceștia „teologi”, la preoții scolastici și
profesori care uită că Dumnezeu este viu și spontan şi ne răspunde atunci când Îl chemăm și în
rugăciuni scurte, cu sinceritate şi cu inima smerită. Cred că Părintele avea o inima caldă și vie!
Asta putea să îi tulbure pe unii care nu l-au cunoscut în intimitatea lui sau în căldura sufletului
lui. Eu cred că Părintele este viu și se roagă în continuare şi pentru cei care l-au ascultat și pentru
cei care l-au contestat, se roagă pentru noi toți.
Eu cred că Părintele Proclu, la fel ca și ceilalți Părinți cu viaţă sfântă din generația sa,
trăiește acum în Ceruri în lumina lui Hristos, pentru că Părintele s-a umplut de Hristos cel Viu;
niciodată nu s-a propovăduit pe sine ca fiind mare, niciodată n-a vorbit despre sine sau vorbea
despre sine ca fiind un păcătos care mai are mult de lucrat pentru îndreptarea lui. Ci Părintele Îl
mărturisea întotdeauna pe Mântuitorul Hristos și ne îndemna să ascultăm de El, să ne unim cu El,
să ne iubim unii pe alții și să ne iertăm unii pe alții, să-i ajutăm cât putem pe cei din jur, să postim
pentru a ne curăți și întări în duh, să păstrăm smerenia în noi şi cât mai mult să ne rugăm ca
Dumnezeu să reverse mila și iubirea Lui peste Biserică și peste cei din jurul ei ca să fie cât mai
mulți oameni care să Îl cunoască pe Dumnezeu Cel Viu și iubitor de oameni și, astfel, să se
mântuiască.

Interviu consemnat de Raluca Tănăseanu

noiembrie 2017