FAMILIA

I. Definirea familiei
Familia este unul dintre cele mai răspândite tipuri de grupuri sociale, iar pentru a
defini mai bine familia, putem avea două categorii de perspective: sociologică şi juridică.
Din perspectivă sociologică, familia poate fi definită ca un grup social constituit pe baza
relaţiilor de căsătorie, consanguinitate şi rudenie, membrii grupului împărtăşind sentimente,
aspiraţii şi valori comune1. Din perspectivă juridică, familia este un grup de persoane între
care s-a instituit un set de drepturi şi obligaţii, reglementat prin norme legale. Aceste norme
referindu-se la modul de încheiere a căsătoriei, stabilirea paternităţii, drepturile şi
obligaţiile soţilor, relaţiile dintre părinţi şi copii, modul de transmitere a moştenirii, etc2.
Perspectiva sociologică şi cea juridică se completează reciproc. În unele situaţii,
perspectiva sociologică poate conduce la modificarea perspectivei juridice şi la schimbarea
reglementărilor legale privind familia. De exemplu: un cuplu separat prin divorţ nu mai este
o familie; totuşi, separarea celor doi parteneri nu semnifică încetarea oricăror raporturi
juridice între ei. În cazul în care partenerii care divorţează au copii, între ei continuă să
existe anumite raporturi juridice privind încredinţarea copiilor unuia dintre soţi, obligaţiile
celuilalt soţ pentru sprijinul financiar al copiilor minori, dreptul de vizită, etc.
Familia este un ansamblu de relaţii sociale reglementat prin norme sociale difuze.
Relaţiile din cadrul familiei pot fi reduse la câteva categorii principale:
- relaţii dintre soţi (parteneri), reglementate prin căsătorie sau prin consens;
- relaţii dintre părinţi şi copii;
- relaţii dintre descendenţi (dintre copiii aceluiaşi cuplu);
- relaţii de rudenie dintre membrii cuplului familial şi alte persoane (părinţii din
familia de origine, socri, cumnaţi)3.
În limbajul comun, termenul „familie” este folosit în mod nediferenţiat atât pentru
familia din care provine un individ, cât şi pentru propria familie, constituită prin căsătorie.

1
Din această perspectivă, familia este un grup primar în care predomină relaţiile directe, informale,
nemediate.
2
Din perspectivă juridică, familia este un grup formal, reglementat prin legi şi alte acte normative.
3
Cuprinderea acestui ultim tip de relaţie este foarte diferită de la o societate la alta, chiar şi în cadrul aceleiaşi
societăţi, de la o categorie socială la alta.

1
Definită ca ansamblu de relaţii sociale reglementate, familia este un complex de roluri şi
statusuri sociale. Partenerii cuplului familial, se raportează unul la altul prin rolurile şi
statusurile de soţ şi soţie. Aceiaşi parteneri îndeplinesc în raporturile cu descendenţii lor
rolul de părinţi. Descendenţii îndeplinesc rolul de copii în relaţiile cu părinţii lor şi rolul de
fraţi, surori în raporturile cu colateralii lor sau de nepoţi în raporturile cu părinţii părinţilor
lor. Pentru fiecare rol în parte, societatea a configurat un set de comportamente de rol.
Nerespectarea comportamentelor de rol familial este sancţionată la nivel familial şi
comunitar. Pregătirea pentru exercitarea rolurilor familiale se face pe baza unor norme şi
modele sociale difuze. În unele familii, învăţarea acestor roluri, se realizează doar parţial,
astefel indivizii sunt predispuşi la eşecuri de rol. În a doua jumătatea secolului XX,
socializarea rolurilor de familie a început să fie sprijinită şi prin intermediul unor instituţii
care oferă asistenţă familiei (consileriat familial, asistenţă socială specializată, publicaţii de
specialitate, „şcoala mamelor”, etc).
De-a lungul istoriei, familia a cunoscut o mare diversitate de forme, dintre care
unele au dispărut; altele au avut o mare persistenţă, întâlnindu-se până în prezent.
Cercetările etnologice şi antropologice au pus în evidenţă existenţa familiei de tip
poligamic, poliandric şi monogamic. În poliandrie, o femeie are mai mulţi soţi;
descendenţa este stabilită pe linie maternă. Existenţa acestui tip de familie a fost probată în
puţine cazuri de societăţi primitive. În cazul poligamiei, un bărbat are mai multe soţii;
descendenţa se stabileşte pe linie paternă4. Monogamia este forma cea mai răspândită de
familie şi cea mai persistentă, în decursul istoriei. Monogamia este convieţuirea în cuplu şi
se întemeiază pe relaţiile socio-afective dintre doi parteneri.
Principalul mecanism de constituire a familiei este căsătoria care poate avea două
aspecte: unul legal (sancţionarea uniunii conjugale printr-o decizie luată de persoane
autorizate – ofiţerul stării civile sau persoanele abilitate să-l înlocuiască pe acesta în situaţii
deosebite – şi transcrierea acestei decizii în acte de starea civilă) şi unul religios
(sancţionarea uniunii conjugale de către un cleric. Căsătoria legală (civilă) este de dată mai
recentă. Mult timp, singura modalitate de oficializare a căsătoriei a fost cea religioasă. În
societăţile contemporane, doar căsătoria civilă are implicaţii de ordin juridic. În majoritatea
ţărilor dezvoltate, căsătoria religioasă nici nu se mai poate oficia dacă nu este precedată de
cea civilă. În reglementările juridice şi sociale contemporane, căsătoria are ca scop
4
Se pare că această formă de familie a fost relative larg răspândită în societăţile primitive. Anumite forme de
poligamie se întâlnesc şi în present în unele ţări de religie islamică.

2
întemeierea unei familii; are la bază liberul consimţământ al partenerilor, este monogamă,
are un caracter solemn şi se bazează pe egalitatea în drepturi a soţilor.
În mod obişnuit, căsătoria se întemeiază pe reciprocitatea afectivă dintre parteneri.
În realitate, motivaţiile căsătoriei sunt mai numeroase şi se articulează într-o multitudine de
complexe specifice. Pe lângă motivaţiile afective, în încheierea căsătoriei intervin şi aspecte
economice, culturale şi diferenţa dintre clasele sociale. Analiza căsătoriilor pune în evidenţă
o puternică tendinţă de endogrupare (homogamie): căsătoriile au loc între indivizi cu
trăsături similare, adică statusuri sociale identice, etc. Homogamia căsătoriilor s-a diminuat
mult în a doua jumătate a secolului XX, când exogamia s-a extins (căsătorii între persoane
cu statusuri sociale diferite). Cu toate aceste modificări, homogamia rămâne încă definitorie
pentru majoritatea cuplurilor.
În mod tradiţional, căsătoria era precedată de logodnă 5 care este un angajament ferm
luat de viitorii parteneri că se vor căsători. Acest angajament este garantat de părinţii
viitorilor soţi şi de alte rude sau membri ai comunităţii. Logodna poate îmbrăca şi o formă
religioasă. Ceremonialul logodnei permite viitorilor parteneri să realizeze împreună
anumite activităţi care altfel le-ar fi interzise (rămân totuşi interzise relaţiile sexuale
premaritale). În procesul general de emancipare a vieţii de familie care a avut loc în a doua
jumătate a secolului XX, logodna nu mai pare atât de importantă. Majoritatea cuplurilor din
societăţile europene sau de cultură europeană nu mai practică logodna ca moment
premergător căsătoriei.

II. Structura şi funcţiile familiei

Familia este un grup social primar ce prezintă o anumită structură, iar rolurile
familiale pot fi exercitate într-o multitudine de forme: un soţ poate fi foarte tandru, altul
foarte autoritar; un tată se ocupă îndeaproape de educarea copiilor, altul consideră că nu e
demn de un bărbat să se preocupe de aceste aspecte; o soţie şi o mamă poate fi o foarte
bună gospodină, alta refuză să facă menajul, etc.
Structura grupului familial poate fi percepută şi din perspectiva raporturilor de
autoritate, adică a drepturilo unei persoane de a influenţa alte persoane pe baza statusului pe
care îl deţine. În raport cu modul de exercitare a autorităţii, în cadrul familiei deosebim
familii cu structuri autoritare şi familii cu structuri egalitare. În cazul familiilor autoritare,
5
O formă de reglementare socială comunitară, de presancţionare a căsătoriei, de obicei fără implicaţii
juridice.

3
bărbatul este principalul deţinător de autoritate. Această poziţie îi este conferită, în mod
obişnuit, de puterea sa economică mai mare în raport cu soţia sa şi de dependenţa
economică şi socială a copiilor faţă de părinţi6. Bărbatul era cel care media legăturile
familiei cu comunitatea sau societatea. Deşi autoritatea părinţilor scădea pe măsură ce
îmbătrâneau şi deveneau dependenţi de copii, ei continuau să îşi păstreze o autoritate relativ
importantă asupra copiilor şi nepoţilor.
Familiile din societăţile europene se caracterizează în prezent, printr-o ditribuţie
relativ echilibrată a raporturilor de autoritate. În general, s-a constatat că posibilităţile de
exercitare egalitară a autorităţii cresc pe măsura creşterii nivelului de instrucţie a
partenerilor. Tot ca o tendinţă comună este şi relativa diminuare a autorităţii părinţilor aupra
copiilor, mai ales asupra alegerii carierei şcolare şi profesionale, alegerea partenerului, etc.
În comunităţile urbane, părinţii în vârstă nu mai exercită decât o slabă autoritate asupra
copiilor lor; dimpotrivă, se observă o autoritate inversă a copiilor asupra părinţilor deveniţi
bătrâni şi dependenţi.
Familia este un grup social complex care realizează funcţii multiple, clasificate în
diverse moduri. În România, în studiile de sociologie a familiei este larg acceptată şi
utilizată claisficarea profesorului Henri Stahl şi anume:
a) funcţii interne, prin care se asigură membrilor familiei un climat de afecţiune,
securitate şi protecţie;
b) funcţii externe, prin care se asigură relaţionarea familiei cu exteriorul.
Familia nu este numai un loc de consum, ci şi un loc de acumulare a unui
patrimoniu care este folosit în comun de membrii familiei, apoi transferat copiilor (parţial
când aceştia se căsătoresc şi în totalitate în urma decesului părinţilor). În perioadele de
dificultăţi economice7, patrimoniul familial constituie un loc sigur de refugiu pentru
membrii familiei aflaţi temporar în dificultate. De asemenea, patrimoniul poate fi un mijloc
de supravieţuire a persoanelor în vârstă care nu dispun de resurse financiare necesare
asigurării unor condiţii de trai decente. Transmiterea patrimoniului de la părinţi la
descendenţi este reglementată prin acte normative8.

6
Această poziţie de autoritate a bărbatului este legitimată, uzual de tradiţie. Bărbatul decidea în privinţa
modului de organizare a gospodăriei, a diviziunii rolurilor în cadrul familiei, a căsătoriei copiilor, a relaţiilor
familiei cu exteriorul.
7
Criză, şomaj.
8
Numai în situaţii bine definite de lege părinţii îşi pot dezmoşteni descendenţii.

4
 Familia este una dintre principalele instituţii socializatoare ale societăţii. În cadrul
familiei, copilul îşi însuşeşte normele şi valorile sociale şi devine apt să relaţioneze cu
ceilalţi membri ai societăţii. Socializarea în familie are mai multe componente: normativă
(prin care i se transmit copilului principalele norme şi regului sociale); cognitivă (prin care
copilul dobândeşte deprinderi şi cunoştinţe necesare acţiunii ca adult); creativă (prin care se
formează capacităţile de gândire creatoare şi de a da răspunsuri adecvate în situaţii noi) şi
psihologică (prin care se dezvoltă afectivitatea necesară relaţionării cu părinţii, cu viitorul
partener, cu proprii copii şi cu alte persoane).
În familie se realizează socilizarea de bază sau primară. Copilul învaţă că indivizii
au interese, dorinţe şi obiceiuri de care celălalt trebuie să ţină seama, învaţă că trebuie să
împartă resursele limitate (locuinţă, hrană, obiecte, afecţiune), învaţă cum aşteaptă
societatea ca el să se poarte, învaţă cum să acţioneze pentru a-şi satisface un scop sau o
dorinţă.
Socializarea în cadrul familiei este esenţială pentru integrarea socială a copiilor.
Eşecurile socializării în familie au consecinţe negative la nivelul comunităţilor şi al
societăţii. Comparativ cu familiile din societăţile tradiţionale, funcţia socializatoare a
familiei a început să fie tot mai mult preluată de alte instituţii sociale (şcoală, instituţii
culturale, mijloace de comunicare în masă). Cu toate aceste transferuri de competenţe
socializatoare, familia continuă să rămână una dintre principalele instituţii de socializare.
Avantajul socializării în familie este că ea se realizează într-un climat de afectivitate, care
facilitează transmiterea şi însuşirea valorilor şi normelor sociale. Familia ar trebui să
îndeplinească toate funcţiile care îi sunt proprii. Însă în realitate, familiile îndeplinesc în
modurile foarte diferite aceste funcţii. Disfuncţiile din cadrul familiei au consecinţe asupra
soţilor, asupra copiilor, asupra relaţiilor familiei cu exteriorul. Aceste disfuncţii devin
evidente în condiţiile separării partenerilor, abandonului familial, violenţei domestice sau în
condiţiile delincvenţei juvenile. Realitatea din cadrul familiei este mult mai complicată
decât o percepem prin semnele vizibile ale dispariţiei solidarităţii.

BIBLIOGRAFIE:

5
1. Andrei, P., Sociologie generală, Editura Academiei, Bucureşti 1970
2. Boudon, R., Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti 1997
3. Cosma, L.; Pop, M.; Dumitru, A., Enciclopedie de filozofie şi ştiinţe umane, Editura
All, Bucureşti 2004
4. Ferréol, G., Dicţionar de sociologie, Editura Polirom, Iaşi 1998
5. Herseni, T., Sociologie. Teoria generală a vieţii sociale, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti 1982
6. Mihăilescu, I., Sociologie generală, Concepte fundamentale şi studii de caz, Editura
Universităţii din Bucureşti, Bucureşti 2001
7. Mihăilescu, I., Familia în societăţile europene, Editura Universităţii din Bucureşti,
Bucureşti 2001