TERAPIA COGNITIV-EXPERENŢIALĂ ÎN STARE DE HIPNOZĂ

Terapia cognitiv-experenţială, denumită şi terapia raţională în trepte, a fost pusă la punct

la Tossi şi Marzlla în 1975. Această terapie acordă prioritate controlului cognitiv asupra funcţiilor
afective, comportamentale şi fiziologice ale organismului. Ea pleacă de la ideea necesităţii
restructurării funcţiei cognitive, restructurare realizată prin antrenarea unor abilităţi cognitive
care sunt formate, dezvoltate, implementate în stare de relaxare profundă sau hipnoză.
În conformitate cu modelul teoretic al terapiei cognitiv-experenţiale, funcţionarea
sistemului psihic uman (SPU) este în acelasi timp dinamică si integrativă. Modelelor lui Mooney,
care postulează interacţiunea în prototip organism-mediu şi a lui Elis, care leagă cogniţia de
emoţie, Tossi le-a adăugat înca două trepte: răspunsurile fiziologice si cele de tip
comportamental. Deci, persoana apare ca un sistem în interacţiune cu mediul, eul constând
dintr-un set de operaţii cognitive, afective, fiziologice şi comportamentale raportate la mediul
natural şi social cât şi la obiecte reale sau imaginare. Autorii acestui sistem terapeutic sunt de
părere că oamenii interacţionează atât cu condiţiile interne (reacţii corporale, senzaţii sau
imagini proprii), cât şi cu cele externe. Modelul sugereaza ideea că un răpuns emoţional nu are
sens decât dacă este legat de evenimente externe, evaluări cognitive şi modificări produse în
funcţionarea psihofiziologică a organismului.
Operaţiile cognitive sunt reprezentate de interpretări, aprecieri, atitudini şi credinţe ale
subiectului referitoare la evenimentele externe. Acestea formează un set cognitiv care include o
serie de strategii cognitiv-simbolice (exemplu: disociere-asociere; atenţie divergenţă, imaginare,
distorsionare, abordare destructivă - abordare constructivă, evitare). Acest set de răspunsuri
este asociat cu un set de răspunsuri afective, trăind anxietate, frustraţie, vinovăţie, depresie.
Activarea emotională determină reacţii fiziologice, hipertensiune arterială, vasoconstricţie, hiper-
secreţie gastrică, oscilaţii ale ritmului respirator, hiperhidroză etc. Când aceste răspunsuri
fiziologice durează prea mult, se produc perturbări ale sistemului de apărare a organismului şi
are loc scaderea rezistenţei generate cu posibilitatea producerii de tulburări nevrotice sau boli
psihosomatice. Reacţiile afective, cognitive, fiziologice se exprimă în răspunsuri
comportamentale deschise sau implicite. Aceste răspunsuri vor influenţa comportamentul viitor
al subiectului (deci, această terapie are o clara tentă behavioristă).
Un concept important al terapiei cognitiv-experenţiale este acela de restructurare
cognitivă. Autorii arată că restructurarea cognitivă este mai uşoara în stare de hipnoză pentru
că hipnoza prezinta următoarele avantaje:
• maximizează posibilităţile subiectului de a-şi orienta atenţia asupra proceselor
desfăşurate în afara pragului conştiinţei;
• atenuează influenţa factorilor de distrugere si facilitează învăţarea;
• asigură posibilitatea integrării funcţiilor corticale şi subcorticale.
În cadrul terapiei cognitiv-experenţiale, restructurarea cognitiva are loc în şase etape:
1. Conştientizarea - presupune discriminarea pe care o face subiectul între
comportamentele dezadaptative şi cele adaptative.
2. Explorarea - pacientul este învăţat să experimenteze ideile sugerate de către
psihoterapeut.
3. Acceptarea schimbării.
4. Implementarea schimbării - presupune utilizarea deliberată şi constructivă de către
pacient a noilor abilităţi cognitiv-comportamentale achiziţionate în timpul psihoterapiei.
5. Internalizarea - presupune integrarea ideilor constructive a sentimentelor pozitive şi a
răspunsurilor fiziologice şi comportamentale adecvate în sistemul ego-ului pacientului.
6. Stabilizarea comportamentului - survine atunci când modificarile obţinute în timpul
psihoterapiei devin o constantă a comportamentului de fiecare zi al pacientului.
 Restructurarea cognitivă are loc mai ales prin tehnica imageriei de tip hipnotic. Pacientul
foloseşte hipnoza pentru a identifica modurile sale negative de a gândi şi de a percepe
realitatea. Deci, pacientul identifică de fapt ideile iraţionale şi tipurile de distorsiune cognitivă.
Ulterior, subiectul imaginează la nivel mintal secvenţe cognitive emoţionale, comportamentale şi
fiziologice, pozitive.
Înainte de a începe terapia, psihoterapeutul trebuie să identifice aspectele psihice şi sociale
esenţiale ale comportamentului subiectului, incluzand modelele de gândire, simţire şi răspunsuri
sănătoase, dar şi pe cele dezadaptative patologice.
Mooney, Rudy şi Lewis (1975) propun un model de terapie cognitiv-experenţială în
tratamentul hipertensiunii arteriale. Inducţia hipnotica propusă de autori presupune utilizarea
unei tehnici de relaxare musculară pornind de sus în jos, de la muşchii frunţii, obraji, maxilare,
gât, ceafă, braţe, până la picioare. Ca adjuvant, autorii recomandă folosirea unei tehnici
respiratorii cu sugestii de tipul: inspiri relaxare, expiri tensiune, încordare". După inducerea
relaxarii, transa se aprofundează prin numărare de la 1 la 25, iar dupa adâncirea transei i se
dau subiectului următoarele instrucţiuni: în relaxare oamenii pot gandi mai bine unele aspecte
legate de propria lor experienţă.
În aceasta stare ei sunt capabili să vadă imagini vii şi să trăiască sentimente mai puternice
cu privire la evenimentele prezente, trecute şi viitoare. În relaxare sau în hipnoza putem lua
contact cu gânduri şi experience de care altfel nici nu ne dăm seama. Starea hipnotica e o stare
de concentrare care ne ajută să ne extindem autocontrolul mental. Pentru că hipnoza determină
o stare de concentrare şi de conştientizare de nivel superior, ea poate ajuta mintea noastră să
funcţioneze mai bine şi să obţină un autocontrol mai bun asupra gândurilor, sentimentelor,
reacţiilor fiziologice şi comportamentale, astfel încât este bine să continuaţi să vă relaxaţi. Pe
masură ce dispare starea de tensiune, veţi observa cum mintea şi trupul opereaza ca un întreg
la un nivel mai mare de integrare".
Acest instructaj şi inducţia se realizeaza după interviul clinic în timpul căruia terapeutul a
aflat care sunt aspectele esenţiale ale pacientului. Urmează apoi etapa de conştientizare
(aproximativ trei şedinţe de terapie). După atingerea transei se cere subiectului să se
concentreze asupra propriilor probleme. El este instruit să vizualizeze pe un ecran interior toate
evenimentele care reprezintă o sursa de disconfort personal. Subiectul trebuie să-şi imagineze,
de asemenea, răspunsuri emoţionale de orice fel la o serie de evenimente: ameninţare,
frustrare, anxietate etc. Aceste răspunsuri pot să fie inhibate, de regula, datorită sancţiunii
sociale. Apoi subiecţii sunt învatati să se concentreze asupra tuturor gândurilor negative pe care
le au cu privire la ei înşişi atunci când se comportă defensiv, neasertiv, agresiv sau anxios. De
asemenea, subiecţii sunt învăţaţi să se concentreze asupra simptomelor psihosomatice sau
psihice care se pot instala. În concluzie, obiectivul central al terapiei îl constituie concentrarea şi
vizualizarea secvenţelor negative de comportament. Deci i se sugereaza subiectului să se
concentreze asupra ideilor iraţionale care produc patternuri psihosomatice de instalare a
tulburării (a hipertensiunii arteriale). Autorii prezinta urmatorul instructaj: „Observaţiile au aratat
că atunci când oamenii trăiesc stări afective perturbatoare (furie, ostilitate, anxietate,
culpabilitate) se produce simptomul hipertensiunii arteriale (HTA), care este generat de
gândurile negative de tipul «Trebuie să fiu alert şi în garda; trebuie să fiu gata pentru orice; nu
trebuie să las pe nimeni să-mi ia înainte; nu trebuie să eşuez; sunt incapabil să suport eşecul;
dacă voi eşua, ceilalti vor spune că nu sunt bun de nimic şi nu pot suporta ideea de a fi pus într-
o astfel de situaţie; îmi este interzis să-mi exprim furia; trebuie să fiu foarte competitiv, dar
oamenii mă sperie; am nevoie de oameni pe care să mă bazez, dar aceasta nevoie mă face să
mă simt slab şi inferior, astfel încât mă cuprinde furia pe care însă n-o voi exprima niciodată»".
Apoi subiectului i se dau sugestii că va deveni tot mai conştient de influenţa exercitată de
ideile de acest fel asupra propriei gândiri. Treptat, subiectul va fi ghidat să se accepte într-o
masură tot mai mare şi să exploreze modalitaţile de depăşire a acestor stări. Subiectul este
învăţat să retrăiască secvenţe negative de comportament, să simtă disconfortul şi chiar să
perceapă mecanismul de formare al simptomului (HTA), simptom care reprezintă o consecinţă a
gandirii iraţionale. Pacienţii sunt instruiţi să oprească experimentarea şi să se relaxeze.
Într-o etapă viitoare i se cere pacientului să-şi imagineze modele alternative de gândire care
să conducă la modificari observabile în sfera afectivă, fiziologica şi comportamentală. Pacien-
tului i se cere să se concentreze asupra aceloraşi tipuri de probleme, să încetinească fluxul
mintal şi să formuleze un set de gânduri mai raţionale şi mai mobilizatoare. Spre exemplificare
vă oferim următorul model de instructaj: „Nu îmi place ce se petrece cu mine în situaţia aceasta
şi este important să văd clar ce se întâmplă exact pentru a putea face faţă mai bine situaţiei.
Rareori este vorba de o situaţie de viaţă sau de moarte. Situaţia nu este chiar atât de gravă şi
trebuie să-i fac faţă cu calm si detaşare. Chiar dacă nu voi reuşi pe deplin acest lucru, nu
înseamna că sunt un ratat, un om fără valoare. Am dreptul să-mi exprim sentimentele indiferent
ce vor spune ceilalţi. Voi fi preocupat să găsesc o soluţie cât mai bună la problema mea fără ca
aceasta să mă copleşească. De fapt, ce catastrofa se va produce dacă voi eşua în această
situaţie? Cum pot ceilalţi sa ma perturbe atat de tare, de vreme ce eu nu le dau voie? Pana
acum am depins de altii care ma aprobau sau nu, dar nu voi mai fi dependent de ei Tn ceea ce
priveste sentimentele si valorile mele personale. Am valoare pentru mine Tnsumi macar si
pentru faptul ca exist. Am dreptul ca ma simt din cand Tn cand frustrat si am dreptul sa-mi
manifest deschis sentimentele fara sa ma autoblamez, sa simt teama sau culpabilitate. Chiar
daca unii ma dezaproba, aceasta nu Tnseamna ca ma resping pe toate planurile ca om". Pe
masura ce subiectul ia cunostinta de posibilitatea elaborarii unui stil de gandire mai rational, el
este ghidat sa observe consecintele acestui nou stil, concretizate Tn reducerea tensiunii
psihice, iras-cibilitatii, anxietatii, depresiei cu modificari fiziologice si compor-tamentale
corespunzatoare: „Observi cum aceste ganduri mai rationale se asociaza cu sentimente pozitive
care la randul lor fac ca trupul tau sa functioneze mai bine. Observi cum corpul se relaxeaza,
cum fruntea devine tot mai rece si cum ai o senzatie de confort psihic. Observi cum mintea
devine tot mai limpede si mai clara, observi cum gandurile pozitive, sentimentele mai bune si
raspunsurile organismului pun bazele unei metode bune de abordare a situatiilor neplacute.
Daca esti suficient de concentrat spre interior, vei remarca chiar procesul prin care tensiunea
arte-riala scade pe masura ce gandirea devine mai rationala. Observi diferentele dintre
secventele irationale §i cele rationale de gandire, simtire si comportament".
Urmeaza apoi o faza de explorare (aproximativ trei sedinte de terapie) Tn care procedeele de
restructurare cognitiva sunt aplicate si Tn alte situatii relevante din viata subiectului. Se pune
accent pe directionarea atentiei subiectului asupra continuturilor psihice aflate sub pragul de
con§tientizare (continuturi atat din trecut, cat si din prezent). Pacientul este Tncurajat sa intre
Tntr-o stare de relaxare sau hipnoza tot mai profunda Tn timp ce explo-reaza diverse secvente
cognitive, afective, comportamentale §i fiziologice la nivel de antrenament mental.
Apoi i se dau subiectului sarcini pentru comportamentul real, prezentate sub forma de
sugestii posthipnotice. Urmatorii pasi ai terapiei se refera la decizia de schimbare, la
implementarea, internalizarea si stabilizarea noilor strategii cognitive elaborate (aproximativ
doua saptamani). Terapeutul reaminteste subiectului noul mod de a g§ndi, felul Tn care
gandurile afecteaza starile emotionale, reactiile corporale, comportamentul si modul Tn care
demersul psihoterapeutic a adancit constientizarea avantajelor unui mod rational de a gandi.
La fiecare sedinta terapeutul ofera pacientului noi exemple referitoare la modalitatile
rationale de a-si analiza problema, cu privire la avantajele acestui mod pentru Tntarirea
pattemurilor de gandire pozitiva. Aceasta Tntarire a pa-tternurilor de gandire pozitiva se
poate face si Tn stare de veghe. Pentru exemplificare, va oferim urmatorul model de
 instructaj: „Pe masura ce va concentrati asupra unor idei tot mai rationale, acestea vor
deveni Tntr-o masura din ce Tn ce mai mare modelul dumneavoastra obisnuit de a gandi si
reactiona. Transformarea gandurilor irationale de tipul „nu trebuie sa las pe nimeni sa mi-o
ia Tnainte" Tn ganduri mai rationale de tipul „pot ajunge la o formula mai eficienta de viata,
esecul nu este un lucru chiar atat de groaznic pentru ca nu exista esec pe toate planurile;
chiar daca esuezTntr-un.domeniu, nu voi deveni neaparat un ratat". Obser-vati ca, pe
masura ce va concentrate asupra unor idei mai rationale si mai constructive, aveti tot mai
mult tendinta de a le aplica Tn viata Tn rezolvarea problemelor zilnice, de a le interio-riza.
Tncepeti sa va vedeti pe dumneavoastra gandind mai rational, avand sentimente mai
constructive, fiind mai calm si mai efi-cient. Aceste ganduri rationale vor atrage dupa sine si
sentimen-tul de bine psihic. Veti continua sa practicati acasa autohipnoza si veti observa ca
noile modele de gandire Tnvajate va vor deveni tot mai familiare si se vor declansa automat
Tn noile situatii de viata. Tn orice situatie stresanta va veti adresa Tntrebari de tipul: „Ce Tmi
spun mie Tnsumi; cum evaluez situatiile; cum ma auto-apreciez". Veti observa ca abilitatea
de a disceme situatiile si de a oferi raspunsuri adecvate s-a automatizat.

HIPNOZATN PSIHOTERAPIA DE FAMILIE

■

Psihoterapia de familie a debutat Tn 1950 ca miscare tera-peutica independenta. Unii autori Tl

considera ca precursor pe Freud (care l-a implicat pe tata Tn tratamentul fobiei fata de cai la
copil), altji pe Fluegel si Adler (s-au ocupat de problemele neu-ropsihiatriei infantile, la sedintele
de psihoterapie fiind prezenfi si parintii). Dar preocuparile lor s-au Tndreptat mai ales asupra
modului Tn care familia influenteaza individul si nu asupra familiei ca sistem. Actuala
psihoterapie de familie pledeaza pentru o abor-dare mai holistica, afirmand existenta unor
influente reciproce Tntre membrii familiei.
Bateson (1986) este de parere ca aceste interactiuni din familie sunt ilustrate si de situatiile
extreme (exemplu: cand un membru al familiei, schizofre, Tncepe sa se simta mai bine, un alt
membru al familiei va avea probleme).
Psihoterapia de familie este puternic influentata de teoria generala a sistemelor Tn sensul ca ea
defineste familia ca pe un ansamblu de elemente (indivizi) aflate Tn interactiune.
Cand abordam familia trebuie sa avem, Tn vedere urmatoa-rele subsisteme:
1. Intrapersonal - subdivizat didactic Tn sistemele intrapsihic si somatic.
2. Interpersonal - cuprinde anumite subcomponente: a) cu-plul - fiecare partener aduce Tn
relatia interpersonala istoria vietii sale, nevrozele, problemele sbmatice. Toate acestea
influenjea-z5 modul de interactiune dintre cei doi parteneri care urmaresc atat mentinerea
propriului echilibru, cat si pe eel al cuplului; b) copiii -care au propriul lor sistem ce
interacfioneaza cu fiecare parinte An parte si cu cuplul Tn ansamblu. La acestea se adauga si
inter-actiunea cu ceilalti copii si cu sistemul intrapersonal.
3. Societatea - interactioneaza si exercita presiuni asupra tuturor tipurilor de relatii.
Deci, fiecare sistem interactioneaza si exercita presiuni asupra tuturor tipurilor de relatii. Astfel,
fiecare sistem interactioneaza cu celelalte, la diverse niveluri, prin mecanisme de bio-feed-back
negativ (care contribuie la mentinerea homeostaziei sistemului) si bio-feed-back-ului pozitiv
(actiuni de fuga din sistem).
Exemplu: un adolescent ce consuma droguri are o interrelate bazata pe bio-feed-back pozitiv cu
parintii care Tl fac sa se izoleze tot mai mult de ei. El utilizeaza drogul pentru a se stabi-liza
intrapsihic (bio-feed-back negativ) si pentru a-si consolida relatiile cu colegii. Comportamentul
lui Ti face pe parinti sa se simta mai legati unul de altul (bio-feed-back negativ) si Ti Tmpie-dica
sa-si exteriorizeze propriile conflicte (acestea presupun un bio-feed-back pozitiv potential).
Utilizarea hipnozei Tn psihoterapia de familie poate determina o stare de calm Tn familie, cei
implicati constientizand faptul ca o stare mai buna poate fi atinsa prin explorarea mecanismelor
ce stau la baza functionarii sistemului si prin solutionarea confiic-telor, prin ajutarea membrilor
familiei sa formuleze noi optiuni Tn sfera comportamentala si sa Tntareasca aceste optiuni.
Toate acestea due la stabilirea unui nou echilibru al sistemului familial. Kramer (1968) descrie
patru stiluri de baza ale interactiunii fami-liale:
a) Familia care face front comun, casatoria este armonioasa la nivel manifest, terapia fiind
indicata pentru ca unul din copii este simptomatic. Frecvent, Tn cadrul acestui tip de
interactiune familiala, se urmareste rezolvarea problemei copilului fara sa se supuna si restul
familiei la terapie.
b) Mariajul supraadecvat - subadecvat reprezinta tipul de relatie Tn cadrul careia unul din
membrii cuplului detine o pozitie superioara. Partenerul cu pozitie inferioara are simptome, iar
eel cu pozitie superioara este sanatos. Cand eel dintai Tncepe sa se simta bine, relatia cu
celalalt partener devine Tncordata. c) Mariajul conflictual, caracterizat prin conflict si lupta des-
chisa. Conflictul poate servi pentru mentinerea apropierii si interactiunii Tn cadrul careia
membrii cuplului se simt confortabil. Tn plus, conflictul poate fi utilizat pentru evitarea situatiilor
caracte-ristice mariajului supraadecvat.
d) Mariajul de tip mixt combina doua sau mai multe din ti-purile de interactiune descrise
anterior.
Stilurile de baza functioneaza Tn directia mentinerii homeostaziei sistemului familial, care
manifesto rezistenta la schim-bare.
Psihoterapia de familie Tsi propune sa ajute familia prin membrii ei, sa ajunga la un nou model
de homeostazie, care sa fie Tn acord cu scopurile de viata si nevoile membrilor familiei.
Spre deosebire de grupul supus psihoterapiei, membrii familiei se afla aproape tot timpul
Tmpreuna. Deci, este evident ca le vine greu sa Tnlature, sa se Tncurajeze reciproc, sa-si
elimine inhibitiile §i apoi sa revina la comportamentul de acasa. In aceste conditii, singura
modalitate de a face fata avalanselor de stari afective o reprezinta disocierea celor doua situatii:
cea de psiho-terapie si cea de viata cotidiana.
Dupa Braun (1978), unul din scopurile principale ale hipnozei Tn terapia de familie este acela
de a oferi familiei posibilitatea unei experience agreabile - relaxarea. Dupa Braun, experi-
mentand Tmpreuna relaxarea, membrii familiei pot capata mai multa Tncredere unii Tn altii. Tn
plus, experienta hipnotica Ti poate ajuta pe membrii familiei sa intre Tn acord cu ei si cu ceilalti,
sa devina mai receptivi fata de problemele partenerilor lor (daca un membru al familiei are
dificultati de exprimare a sentimentelor, celalalt Tl poate ajuta exprimand Tn locul lui
sentimentele). Se constats ca nu exista contraindicatii absolute ale hipnozei Tn psihoterapia de
familie, ci doar unele relative care tin de abilitatea hipnoterapeutului si de cunostintele lui Tn
domeniul psihoterapiei de familie. Tn acest sens, hipnoterapeutul trebuie sa fie fata si sa faca
fata unor informatii neasteptate sau a unor abreactii puter-nice pentru ca relaxarea conduce la
slabirea barierelor si cenzurii. El trebuie sa §tie ca se pot produce regresii de varsta spontane la
copii Tn prezenta parintilor (parintii par sa devina un stimul care faciliteaza regresia). TerapeutuI
trebuie sa manevreze aceste fenomene si sa ramana calm si stapan pe sine. El utilizeaza
relatia hipnotica pentru a-i face pe ceilalti sa-si pastreze calmul Tn ti'mp ce el lucreaza cu un
membru al familiei care prezinta simptomul principal.
O alta contradictie relativa a hipnozei Tn psihoterapia de famine are Tn vedere structura de
personalitate a pacientului. Nu se recomanda utilizarea hipnozei la pacientii isterici sau border-
line. Tn aceasta situatie, prezenta familiei accentueaza riscul si poate precipita declansarea
unei crize. La pacientii borderline, riscul eel mai mare este declansarea de reactii psihotice
atunci cand mecanismele de aparare ale ego-ului slabesc, iar materi-alul refulat iese la
suprafata. Un alt rise Tl constituie abandonarea terapiei datorita interpretarii eronate a unei
relatii hipnotice mai apropiate, sau aparitia unor relatii transference cu o intensitate prea mare.
Tn afara acestor contraindicatii relative, hipnoza Tsi demon-streaza utilitatea ajutand familia s§
devina mai empatica si sa-si diminueze conflictele: spore§te Tncrederea reciproca a membrilor
familiei; Tmbunatateste dispozitia acestora; Ti face sa descopere noi informatii referitoare la
sine si ceilalti, sa-si rezolve mai bine problemele.
M1 Hipnoza, ca fenomen regresiv, determine activarea mecanismelor
empatice, ceea ce duce la cresterea sanselor de transfer si
contratransfer. Grupul familial Tl vede pe terapeut ca pe un tata
omnipotent si detestat, ceea ce duce la reactivarea rezis-tentelor la
T hipnoza. Adesea, aceasta acti-vare apare prin rotatie la tot,i
membrii familiei. Tn cazul unui transfer pozitiv, normele interne ale
M2 familiei, referitoare la apropierea afectiva, pot fi destructurate. De
T=terapeut aceea, de regula, trebuie sa se mearga pe linia obtinerii aliantei
psihoterapeutice Tn triunghi: Tn cursul inductiei hipnotice, adesea,
M1, M2 = membrii familiei chiar terapeutul intra Tn hipnoza, ceea ce Ti mareste
receptivitatea, tendintele de tip regresiv si duce la cresterea
sanselor contratransferului. Tnainte de a realiza inductia hipnotica, terapeutul, cu ajutorul
interviului pre-hipnotic, obtine date detaliate asupra problemei-simptom, Tnla-tura anxietatea
pacientilor Tn raport cu hipnoza (mai ales a fricii de pierdere a autocontrolului). Tn cursul
interviului prehipnotic, terapeutul trebuie sa Tnteleaga tipul de contact psihic dintre membrii
familiei si tipul de contact dintre fiecare membru si terapeut. Contactul psihic este un tip de
interactiune psihologica ase-manator celui din analiza tranzactionala.
1

Terapeutul trebuie sa furnizeze familiei informatii referitoare la hipnoza, la modul cum

actioneaza ea si la posibilitatile de apli-care Tn psihoterapia de familie.
Este necesar ca terapeutul sa ia anumite masuri de pre-caufle: persoanele aflate Tn conflict sa
stea cat mai departe una de alta, iar cele mai anxioase sa fie asezate langa terapeut.
Etapele hipnoterapiei sunt:
• Inductia hipnotica - focalizarea atentiei §i intrarea terapeu-tului Tn rezonanta cu pacientii, mai
ales cu eel cu probleme.
• Adancirea transei.
• Faza terapeutica propriu-zisa - se foloseste de regula teh-nica imaginatiei dirijate, pentru a
determina aparitia unor informatii sau pentru a obtine anumite modificari de comportament
(exemplu: imaginatia dirijata pentru exersarea autoafirmarii Tn cadrul interactiunilor din familie).
• Faza finala - cuprinde, de regula, sugestii posthipnotice care pot fi diferite pentru fiecare
membru al familiei sau pot fi identice pentru toata familia.
• Faza de procesare psihoterapeutica - desi indirect legata de hipnoza este o etapa importanta
pentru ca Tn cadrul ei se dis-cuta cu pacientul si cu familia lui. Pacientul afla ce anume s-a
obtinut Tn hipnoza si ce schimbari se asteapta de la el pentru sedinta viitoare. Terapeutul Tl
ajuta pe pacient sa integreze infor-mat,ia din hipnoza Tn realitatea cotidiana. Exista mai multe
moda-litati de abordare: a) se poate lucra individual cu unul din membrii familiei (eel cu
probleme); se induce transa si i se sugereaza pacientului sa lucreze asupra propriei probleme si
sa interac-tioneze cu ceilalti membri ai familiei aflati in cabine; b) se poate lucra cu toata familia
o data, dar demersul este dificil pentru ca terapeutul trebuie sa fie capabil sa controleze
simultan reactiile mai multor persoane (deci, sa controleze niveluri si moduri diferite de
interactiune).
Tehnica cea mai potrivita pentru lucrul cu toata familia este inductia prin relaxare progresiva.
Dupa inducere se utilizeaza tehnica imaginatiei dirijate. E necesar ca toti cei prezenti sa se
concentreze asupra aceluiasi lucru. Se poate sugera concen-trarea pe un cer albastru pe care
plutesc nori (pentru pacientii copii) sau sugestia ca urmaresc programul TV preferat. O alta
tehnica utila este cea a regresiei de varsta pentru aducerea la suprafata a psihotraumelor
trecutului. Aceasta tehnica da posi-bilitatea'celorlalti sa traiasca plenar experienta celui
regresat.
Tehnica imaginatiei dirijate aplicata familiei ca Tntreg poate contribui la o mai profunda traire a
unor experience comune si la realizarea unei mai mari apropieri si Tncrederi Tntre membrii
familiei. Aceasta poate fi utilizata pentru a putea lucra asupra proble-mei unui membru al
familiei si pentru a-i ajuta pe ceilalti sa se identifice cu eel Tn cauza (exemplu: pacientul fobic
respins de familie). Tehnica imaginatiei dirijate se poate utiliza pentru pro-blema sa concomitent
cu ceilalti.
Pentru familia care face front comun se recomanda utiliza-rea unei tehnici de relaxare, care Ti
va determina pe membrii familiei sa se relationeze mai bine si va reduce reactia de aparare. Un
asemenea tip de familie va deveni mai capabil sa-si exprime ostilitatea mascata. De exemplu,
acestei familii i se poate cere sa-si imagineze Tn hipnoza ca se afla pe o nava spatiala care are
o anumita misiune. Nava intra Tntr-un nor de meteoriti, calculator^ se defecteaza, astfel ca
echipajul este nevoit sa se Tntoarca fara sa-si fi Tndeplinit misiunea. In aceste conditii,
capitanul trebuie sa explice cine este de vina. La aceste imagini, membrii familiei pot oferi
fantezii referitoare la modul Tn care familia face fata stresului, cum se realizeaza cooperarea,
asumarea responsabilitatii, cine este culpabilizat. Pentru mariajul supraadecvat/subadecvat pot
fi folosite su-gestii directs sau indirecte de Tntarire a ego-ului partenerului sub-adecvat. In
acelasi timp, partenerului supraadecvat i se va da de Tnteles ca si el poate deveni vulnerabil.
Tn cazul partenerului sub-adecvat se poate recurge §i la psihoterapie asertiva Tn hipnoza. Prin
tehnica imaginatiei dirijate, rolurile celor doi parteneri pot fi inversate astfel Tncat fiecare sa
traiasca starile si sehtimentele celuilalt. O alta tehnica utila Tn psihoterapie o reprezinta antre-
narea Tn stare de hipnoza a ego-ului ideal. De Tndata ce pacientul Tsi elaboreaza propria
imagine, asa cum doreste sa fie, i se sugereaza ca aceasta imagine i se va Tntipari Tn memorie
pentru mai tarziu. Apoi i se cere sa-si creeze propria imagine reala. Se observa ca, de regula,
pacientul se situeaza Tntre cele doua imagini. El poate fi Tnvatat sa priveasca mintal ambele
imagini si sa se identifice, altemativ, cu fiecare dintre ele. Prin acest joe al identificarii, pacientul
poate sa castige un sentiment de autocon-trol si libertate interioara. Un alt factor important Tn
psihoterapie sunt feed-back-urile care vin din partea familiei. Prin imaginatie dirijata se
determina cresterea empatiei familiei fata de membrul considerat „tapul ispa§itor".
Pentru familia de tipul mariajului conflictual, hipnoza poate servi la spargerea cercului vicios,
membrii familiei fiind Tnvatati sa traiasca o stare de liniste interioara Tn prezenta celorlalti.
tehnica imaginatiei dirijate este utila sub doua aspecte: a) familiei i se cere sa-si imagineze cum
ar fi daca nu ar exista conflictul si b) dimpotriva, terapeutul poate crea, Tn stare de hipnoza,
con-flicte atat de puternice, Tncat membrii familiei sa se sperie sau sa se plictiseasca de ele.
Hipnoterapia Tn situatiile de criza familiala:
La moartea unui membru al familiei - reactiile emotionale ale celorlalti membrii Tnregistreaza
doua faze: a) faza acuta -dominata de sentimentul negarii realitatii. Tn aceasta situatie, familia
are nevoie de ajutor, pentru a putea avea acces la senti-mentele legate de pierdere. Experienta
hipnotica poate repre-zenta un factor unificator, iar, uneori, simpla inductie hipnotica este
suficienta (tehnica imaginatiei dirijate este mult prea stre-santa); b) faza cronica - terapeutul
poate interveni cu sugestii directe de reducere a reactiilor depresive si reconstruirea unor
objective de viata.
Pensionarea - acest eveniment poate si trebuie sa fie trait afectiv. El determina un dezechilibru
Tn functionarea sistemului familial. Cuplurile, ce functioneaza bine anterior, sunt acum puse Tn
situatia de a interactiona mai mult. Hipnoza poate fi utilizata pentru a-i face pe cei doi parteneri
sa accepte pierderea, modifi-carea stilului de viata si sa devina mai receptivi la comunicare. Un
rol important are si- modificarea ierarhiei de valori a pacientu-lui prin sugestii de tipul: „vei
descoperi o mare placere Tn planifi-carea unei calatorii Tmpreuna cu sotia ta"; „ai meritat
dreptul de a te odihni, drept pentru care ai muncit toata viata".
Situatiile de divort- Framo (1977) sustine ca scopul terapiei rezida Tn sprijinirea partenerilor
pentru a se desprinde de vechea lor relatie cu demnitate si a castiga libertatea de a se angaja
Tn noi relatii cu minimum de daune pentru ego-ul propriu, partener si copii. Hipnoza poate
contribui la atingerea acestui obiectiv prin mecanisme de proiectare Tn viitor si prin actiuni
sugestive asupra situatiei de pierdere.

HIPNOZA Şl TEHNICILE HIPNOTICE ÎN VIZIUNEA ERICKSONIANĂ

Transa hipnotică reprezintă un mod de funcţionare mentală care poate fi întâlnită frecvent şi în
viaţa cotidiană. Este vorba de acele momente în care atenţia se deconectează de stimulii din
mediu şi, în acelaşi timp, se produce o activare a mecanismelor psihice de natură inconştientă.
Erickson numea acest fenomen „transa comună cotidiană".
Mulţi oameni aflaţi pe peronul gărilor, în metrou, în autobuz sau într-un bar, par puţin absenţi,
cufundaţii în gândurile lor şi dacă cineva i-ar întreba la ce se gândesc, le-ar fi greu să răspundă.
într-o stare hipnotică se află şi un individ care urmăreşte un film bun într-o sală de cinematograf.
Un film este cu adevărat bun dacă spectatorul a uitat de sine şi nu a mai simţit nici scaunul pe
care stătea. în sălile de conferinţe, atunci când vorbeşte o personalitate marcantă, o parte a
auditoriului se află în stare hipnotică. Persoanele respective ascultă cu „gura căscată", cu o fi-
gură inexpresivă care creează impresia că sunt undeva departe. Mulţi dintre ei nici nu-şi
amintesc precis despre ce s-a vorbit, ei afirmând doar faptul că au petrecut o seară plăcută.
Starea de transă naturală reprezintă un moment de intuiţie creatoare, în care o soluţie la o
problemă se impune dintr-o dată subiectului ca şi cum acesta a suportat o iluminare bruscă. în
cultura occidentală raţionalistă s-a crezut multă vreme că ideile originale sunt rodul demersului
conştient al gândirii discursive.
Observaţiile empirice, psihanaliza şi experienţa preluată de la culturile orientale au demonstrat
faptul că analiza logică reprezintă doar o parte a activităţii de prelucrare a informaţiilor care,
după ce au fost procesate la nivel conştient, sunt transferate inconştientului, care le supune
altor mecanisme de prelucrare decât cele ale gândirii discursive. Inconştientul reevaluează
experienţele trecute ale unei persoane, le stochează în memorie, le supune unei analize de tip
analogic şi oferă soluţii planului conştient, moment în care subiectul afirmă: „mi-a venit o idee!"
Multe dintre marile descoperiri i-au surprins chiar pe autorii lor care au studiat şi au gândit până
la limita descurajării. în momentul în care aceştia se aşteptau mai puţin, atunci când au renunţat
la eforturi, psihicul lor aflându-se într-o stare de destindere confortabilă, descoperirea a apărut
pe neaşteptat^.
Din punct de vedere fiziologic, starea hipnotică modifică activitatea sistemului nervos vegetativ,
în sensul dezactivării sistemului simpatic (responsabil de contactele cu realitatea exterioară) şi a
activării celui parasimpatic, care produce modificări cardiorespiratorii specifice transei şi chiar
apariţia lacrimilor fără ca acestea să aibă neapărat o semnificaţie emoţională.
Apar, de asemenea, modificări ale traseului muscular, în sensul relaxării, dar şi a apariţiei unor
modificări ciudate, ca de pildă în cazul catalepsiei unui braţ, care putea rămâne în aer mult timp,
fără ca subiectul să obosească. Este ca şi cum musculatura agonistă şi antagonistă a braţului
şi-a modificat modul de a se contracta pentru a rezista forţei gravitaţionale, fără ca persoana
hipnotizată să depună vreun efort, în timp ce aceeaşi poziţie, menţinută în mod voluntar
conduce foarte rapid la instalarea stării de oboseală.
Din punct de vedere electroencefalografic, undele care se înregistrează la un subiect hipnotizat
sunt aşa cum am mai subliniat unde alpha, unde de veghe relaxată, care se pot întâlni şi la
persoane care nu se află în hipnoză.
O explicaţie mai interesantă pentru fenomenul hipnotic o furnizează teoria funcţionării
diferenţiate a celor două emisfere cerebrale.
Conform acestei teorii, emisfera dominantă (stânga la drep-taci) reprezintă sediul activităţii
raţionale logico-analitice, în timp ce emisfera non-dominantă (dreaptă) este sediul activităţilor
psihice de tip analogic, al cărei material de lucru îl reprezintă mai mult experienţele senzoriale,
imaginile şi care are o sensibilitate deosebită pentru sunete şi forme.
Cu alte cuvinte, emisfera dominantă va fi responsabilă de activităţile psihice conştiente, în timp
ce cealaltă de cele de natură inconştientă. Starea hipnotică reprezintă rezultatul dezactivării
emisferei cerebrale stângi şi al activităţii celei drepte. Tehnicile electroencefalografice
demonstrează faptul că odată cu instalarea transei hipnotice, activitatea emisferei stângi se
intensifică până la un moment dat, după care aceasta se dezactivează şi începe să se activeze
emisfera cerebrală dreaptă (Gruzelie, cit. Meggle, 1998, p. 62).
Observaţiile clinice au confirmat faptul că în timpul inducţiei hipnotice spontane sau provocate
se produce un fel de saturaţie la nivelul gândirii logice, moment în care subiectul se deconec-
tează şi se lasă să alunece la alte niveluri de procesare psihică. Această ipoteză ar putea
explica de ce tehnicile de inducţie hipnotică bazată pe confuzie sunt atât de eficiente. Acestea
constau în administrarea unor mesaje imposibil de prelucrat în mod raţional, fapt ce conduce la
deconectarea mecanismelor conştiente şi la intrarea în funcţiune a celor de natură inconştientă
(cit. Meggle, 1998, p. 63).
Rossi, un discipol al lui Milton Erickson, lansează o altă ipoteză cu caracter complementar,
aceea a unor cicluri biologice care au loc în timpul zilei. Astfel, organismul uman este reglat de
o serie de cicluri lunare, zilnice, precum şi de unele mai scurte care rulează între 90 şi 100 de
minute, cicluri oarecum asemănătoare cu cele din timpul somnului.
Rossi este de părere că la fiecare 90 de minute, individul uman traversează faze de hipnoză
diurnă care ar reprezenta un fel de echivalent al fazelor de somn cu vise. Aceste etape sunt
cele în care subiectul are tendinţa de a se decupla de realitate şi împotriva cărora luptă adesea
consumând cafea, alcool sau fumând.
Autorul se bazează pe un studiu realizat de americani în care s-a constatat faptul că controlorii
militari ai zborurilor aeriene au tendinţa de a fi distraşi în mod ritmic la fiecare 90 de minute, timp
în care scapă „avioanele de pe ecranul de control".
Rossi este de părere că aceste faze hipnotice ar servi integrării experienţelor acumulate în
perioadele în care subiectul este activ şi centrat asupra realităţii externe.
în aceste momente de „veghe paradoxală" (Roustang cit. Meggle, 1998, p. 64), activitatea
mentală se orientează spre interior pentru a conduce cele învăţate cu experienţele trecute.
Aceste conexiuni nu se realizează conform unor mecanisme logice raţionale, ci a unora bazate
pe asociaţii de tip analogic. Ba-zându-se pe această teorie, Rossi consideră că sănătatea psi-
hică a subiectului constă în a coopera cu propriile sale cicluri biologice din timpul unei zile.
Astfel, subiectul nu mai trebuie să considere o stare de slăbiciune nevoia sa de a se deconecta
în timpul zilei, ci, dimpotrivă, ca o forţă creatoare care presupune prelucrarea informaţiilor de
către instanţe de natură inconştientă. Această teorie ar putea explica şi motivul pentru care
Erickson nu se grăbea să inducă pacienţilor săi transa, el aşteptând apariţia transei spontane
pe care o utiliza în scopuri terapeutice.
în practică, inducţia hipnotică de tip ericksonian constă doar în a favoriza la subiect declanşarea
fenomenelor de transă naturală.
Terapeutul care induce transa procedează în aşa fel încât aceasta să se producă de la sine,
fără eforturile sale deosebite.
Pentru apariţia transei spontane, terapeutul va realiza un cadru adecvat, utilizând un limbaj
specific care se adresează inconştientului şi în felul acesta, persoana îşi modifică în mod
spontan tipul de procesare mentală.
Terapeuţii de orientare ericksoniană sunt de părere că orice hipnoză nu este altceva decât o
autohipnoză. Inducţia hipnotică ericksoniană este lipsită de ritualul spectaculos al inducţiei cla-
sice, terapeutul utilizând tot ce aduce cu sine pacientul: comportamentul, simptomele sale,
preferinţele şi concepţia sa despre lume.
Fiecare subiect fiind unic în felul său şi inducţia hipnotică aplicată acestuia trebuie să fie unică.
Dacă terapeutul identifică interesele pacientului şi vine în întâmpinarea acestora, între cei doi se
stabileşte o relaţie de strânsă cooperare, în cadrul căreia pacientul manifestă disponibilitatea de
a reacţiona în acord cu cele sugerate de către terapeut şi în felul acesta hipnoza devine
posibilă. Agentul care produce vindecarea nu este psihoterapeutul, ci inconştientul pacientului.
Terapeutul nu face decât să-l ajute pe pacient să renunţe la eforturile sale conştiente şi să lase
inconştientul să lucreze. Ceea ce comunică psihoterapeutul nu sunt decât anumiţi stimuli meniţi
să activeze disponibilităţile inconştiente ale pacientului. Starea hipnotică reprezintă astfel un
proces caracterizat printr-o intensă activitate psihică, cu caracter dinamic şi evolutiv şi care are
la bază strânsa colaborare între terapeut şi pacient şi nu un fel de letargie psihică în care
terapeutul implantează nişte sugestii în psihicul pasiv al pacientului.
în ciuda aparentei lentori a şedinţelor de hipnoză, procesele psihoterapeutice se desfăşoară
foarte rapid, iar atenţia terapeutului este atât de focalizată asupra pacientului încât terapeutul
poate intra, la rândul său, în transă.
Din punctul de vedere al hipnozei ericksoniene nu există subiecţi buni sau mai puţin buni pentru
hipnoză.
Terapeuţii de orientare ericksoniană sunt de părere că a hipnotiza şi a fi hipnotizat reprezintă
activităţi umane normale care ţin de ciclurile diurne ale atenţiei concentrate sau de o anumită
formă de comunicare interpersonală.
Se poate spune că cel mai bun subiect pentru hipnoză este o persoană sănătoasă, inteligentă,
echilibrată şi cooperantă, în timp ce aceia care sunt subiecţi „răi" pentru hipnoză sunt psihoticii,
debilii mintal şi copiii sub 4-5 ani, care nu sunt capabili de fixarea şi concentrarea atenţiei.
Meggle (1998) spune că incapacitatea de a intra în hipnoză nu reprezintă un titlu de glorie.

COMUNICAREA METAFORICĂ
în sens larg, metafora reprezintă un mod de comunicare în cadrul căreia un element este
descris sau explicat prin intermediul altui element. Drept rezultat, primul element va fi privit într-
o nouă lumină.
Astfel, dacă un prieten ne spune că „are inima grea" vom şti imediat că acesta are un motiv să
se simtă deprimat.
Terapeutul trebuie să observe cu atenţie metaforele utilizate de pacient, să intre în rezonanţă cu
ele şi să le utilizeze în scopuri terapeutice.
Hipnoterapeutul trebuie să înţeleagă limbajul corporal şi simptomele ca reprezentând expresia
metaforică a problemelor pacientului.
în cazul în care pacientul este sportiv sau amator de sport şi îşi exprimă problemele prin
intermediul unor metafore legate de activitatea sportivă, terapeutul i s-ar putea adresa astfel:
„Eu am făcut tot ce am putut. Mingea este acum la tine!"
Un adolescent obez cu părinţi hiperprotectori şi pisălogi ar fi indicat să fie abordat în termenii
următori: „Cred că ai multe de înghiţit de la părinţii tăi".
Acest gen de abordare produce la pacient o deschidere rapidă, dialogul continuând la nivel
metaforic.
Sugestiile metaforice reduc rezistenţele subiecţilor la terapie şi contribuie la o mai bună
colaborare între pacient şi psihote-rapeut.
Foarte puţini pacienţi cărora li se prezintă sugestii cu conţinut metaforic au dificultăţi să le
urmeze, chiar dacă aceste sugestii presupun ca ei să realizeze modificări serioase în modul lor
de existenţă. în urma administrării instrucţiunilor metaforice, schimbările se produc deosebit de
uşor, parcă de la sine, pacientul rămânând şi cu impresia că el este responsabil pentru
schimbare şi nu directivele terapeutului.
Sugestiile cu conţinut metaforic sunt deosebit de utile şi în autohipnoză, când subiectului i se
poate indica să lucreze asupra sa prin intermediul tehnicii imaginaţiei dirijate.
Astfel, de pildă, i se poate sugera pacientului să coboare în camera interioară şi să se
întâlnească cu sfătuitorul interior/divinitatea, îngerul păzitor, un strămoş decedat, un personaj
de basm etc.
Peter Brown (1993) subliniază faptul că studiul strategiilor terapeutice bazate pe utilizarea
metaforelor a fost relativ puţin timp acceptat de oamenii de ştiinţă, datorită prejudecăţilor pe
care le-au nutrit multă vreme psihologii occidentali faţă de fenomenele imaginative şi
emoţionale, considerate cumva inferioare celor cognitive.
Recurgerea la metafore reprezintă un proces terapeutic activ, direcţionat spre scop, necesar
atunci când este nevoie să se atingă noi semnificaţii (Gerrig şi Gibbs, 1988). Acest fenomen
este evident mai ales atunci când două persoane aflate faţă în faţă comunică jucându-se cu
cuvintele, având noi sensuri numai de ei înţelese. Aşa cum am mai subliniat, utilizarea metaforei
în hipnoză îşi are originea în lucrările lui Erickson (Zeig, 1980). Autorul se folosea în tratamentul
pacienţilor săi de povestiri metaforice, anecdote, intervenţii strategice, ritualuri, pe care le
integra în mod flexibil în cadrul transei hipnotice, având astfel situaţii ana-loage cu cele specifice
vieţii cotidiene.
O altă direcţie de utilizare terapeutică a metaforelor a reprezentat-o psihoterapia la copii
(Gardner, 1977).
în dorinţa de a găsi noi metode de lucru cu copiii de vârstă mică, terapeuţii şi-au pus la
încercare creativitatea şi au elaborat povestirile terapeutice care exprimă într-un mod coerent
problemele copilului şi propun soluţii de rezolvare a acestora.
Principiile utilizării metodelor metaforice în clinică se referă la următoarele aspecte: (Brown,
1993, p. 293)
1) Construirea contextului terapeutic:
a) Prezentarea problemei utilizând chiar cuvintele pacientului;
b) Găsirea unei metafore terapeutice care să se potrivească cu metaforele personale pe care le
foloseşte pacientul;
c) Administrarea unor sugestii prehipnotice.
2) Facilitarea inducţiei şi procesării terapeutice în stare de hipnoză.
a) Conectarea metaforei personale cu inducţia şi sugestiile terapeutice;
b) Utilizarea unui limbaj permisiv pentru a încuraja diferenţele individuale între subiecţi.
I
3) Stimularea rezolvării problemelor.
a) Identificarea răspunsurilor puternic încărcate emoţional;
b) Explorarea asociaţiilor, amintirilor sau imaginilor spontane legate de procesul terapeutic;
c) încorporarea producţiilor imaginative spontane şi a figurilor de stil în cadrul procesului
terapeutic. 4) Introducerea schimbărilor terapeutice în cadrul comportamentului real.
a) Terapeutul trebuie să se asigure de faptul că metaforele se combină cu schemele existente;
b) Utilizarea sugestiilor post-hipnotice;
c) Conectarea răspunsurilor hipnotice cu elemente ale situaţiilor de viaţă.
Acelaşi autor ne prezintă câteva detalii (Brown, 1993, p. 293) încearcă o sistematizare a
procesului psihoterapeutic.
1) Stabilirea contextului terapeutic.
a) Identificarea problemelor „cheie" pe care le prezintă pacientul;
b) Construirea raportului şi crearea unui sistem de expectaţii mutuale;
c) Elaborarea unui model comun pacientului şi terapeutului;
d) Pregătirea pentru răspunsurile viitoare.
2) Facilitarea inducţiei şi fenomenelor hipnotice.
a) Orientarea atenţiei spre interior;
b) Realizarea unei inducţii hipnotice care să nu poată să eşueze;
c) Antrenarea progresivă a deprinderilor hipnotice;
d) Creşterea autostimei şi încrederii în sine a subiectului.
•
3) Stimularea rezolvării problemelor.
a) Abreacţii (descărcări) emoţionale;
b) încurajarea colaborării din partea pacientului, precum şi a rolului activ al acestuia;
c) Restructurarea cognitivă;
d) Stimularea pe cale narativă a tendinţei de încheiere a terapiei.
.
4) Introducerea (implementarea) schimbărilor terapeutice în cadrul comportamentului real. a)
Terapeutul trebuie să se asigure de faptul că elementele achiziţionate sunt eficiente pentru viaţa
reală;
b) încurajarea tendinţei de a rezolva probleme (de a genera schimbări).
în cele ce urmează, vom trece în revistă principalele probleme legate de utilizarea metaforei în
cadrul hipnoterapiei.
1) Stabilirea contextului terapeutic
într-o primă etapă terapeutul va identifica şi va dezvolta metaforele pe care pacientul le
utilizează pentru a-şi prezenta problemele (Steckler, 1992). Aceasta implică adresarea unor
întrebări în detaliu referitoare la structura, încărcătura, asociaţiile emoţionale şi alte aspecte ale
metaforelor exprimate de pacient.
Terapeutul se va concentra asupra acestor metafore din următoarele motive (Horowitz, 1989):
- pentru a „scurtcircuita" refulările şi a facilita reactualizarea unor amintiri semnificative;
- pentru a facilita exprimarea emoţională prin conectarea reprezentărilor imaginative cu stările
afective care le însoţesc;
- pentru a destructura mecanismele defensive sau strategiile dezadaptative de a face faţă
existenţei;
- pentru a realiza o modulare a comportamentului emoţional;
- pentru sporirea controlului asupra imaginilor şi emoţiilor prea puternice, care depăşesc
posibilităţile subiectului de a le face faţă.
Conţinutul metaforelor iniţiale este legat de amintiri traumatizante, de conflicte emoţionale sau
de imagini stresante ale propriei persoane.
în cadrul unui context metaforic, pacientul va fi mai înclinat să vorbească despre necazurile,
dificultăţile sau durerile sale (McMullen, 1989). Clinicienii cu experienţă ştiu că descrierile pa-
cienţilor conţin elemente în legătură cu modul în care problema, resursele posibile, soluţiile şi
situaţiile de viaţă sunt interconectate între ele.
în acelaşi timp, metaforele utilizate pentru a explica demersul terapeutic îi permit pacientului să
afle câte ceva despre modul în care este perceput de către terapeut. Dacă metafora iniţială este
construită într-un mod colabora-tiv, prin combinarea descrierii iniţiale pe care pacientul o face
problemei sale cu prezentarea unui context terapeutic care poate fi înţeles şi acceptat, această
metaforă (sau metafore) nu numai că va contribui la întărirea raportului terapeutic, ci va
contribui chiar la construirea unei structuri cognitive care ar ajuta la generarea unor soluţii
posibile ale problemei.
Metaforele care au drept obiectiv construirea contextului terapeutic sunt prezente în momente
diferite ale hipnoterapiei.
Astfel, ele pot să apară la începutul psihoterapiei în timpul abordării unor teme sau al
recapitulării unora mai vechi. în cadrul hipnoterapiei tradiţionale, acestea sunt introduse după ce
s-a instalat transa şi au rolul de a face ca lucrurile să capete un sens mai profund şi să fie mai
naturale, cum ar fi, de pildă, cel ericksonian; metaforele pot să preceadă inducţia propriu-zisă,
să orienteze şi să infleunţeze modul în care subiectul va trăi starea de transă, metaforele
căpătând astfel denumirea de „sugestii prehipnotice".
Metaforele pentru crearea contextului nu se limitează la ceea ce terapeutul îi spune pacientului,
ci şi la ceea ce acesta îşi spune lui însuşi, formularea diagnosticului, elaborarea studiului de caz
şi proiectarea demersului terapeutic, reprezentând, la rândul lor, demersuri metaforice.
Metaforele pot reprezenta şi o treaptă către înţelegerea conceptuală a problemelor şi din
această perspectivă simptomele psihologice pot fi considerate ca „metafore incomplete"
(Wright, 1976).
Siegeiman (1990) menţiona faptul că metaforele cu puternică semnificaţie personală se referă
la grijile subiectului, la emoţii puternice, la imagini concrete, precum şi la procesări psihologice
de tip creativ. Din acest motiv, limbajul metaforic utilizat de pacient în descrierea problemei sale
poate fi utilizat pentru a-l ajuta pe acesta să se autocunoască mai bine.
Brown (1993, p. 295) prezintă, pentru exemplificare, trei metafore iniţiale produse de trei
paciente cu cancer mamar, paciente care au solicitat psihoterapia pentru a face faţă mai bine
situaţiei lor.
„Scenariul"
„Mama mea a murit de cancer mamar la vârsta pe care o am eu. Acum este rândul meu. Eu
trăiesc scenariul ei de viaţă. Aş fi dorit ca ea să fie aici, cu mine, pentru a-mi spune ce trebuie
să fac". ■»
(în acest caz, problemele adaptative curente au la bază o reacţie de doliu nerezolvată).
„Bomba care va exploda în timp".
„Am făcut tot ce trebuie: am avut grijă de mine, am făcut gimnastică, m-am alimentat raţional.
Nu este drept ce mi se întâmplă. Mă simt atacată. Timpul meu este ca o bombă care va exploda
la un moment dat".
(Această pacientă trăieşte un sentiment indirect, dar puternic, de ostilitate asociată cu senzaţia
de pierdere a controlului asupra situaţiei. Principala direcţie pe care ar trebui s-o urmeze terapia
în acest caz ar fi recâştigarea sensului autocontrolului şi autoeficienţei în luarea deciziilor).
„Eu nu fac parte din tablou".
„Sunt o ruină, o ratată. îmi las baltă familia tocmai acum când este mai multă nevoie de mine.
Dacă mor, soţul meu se va recăsători şi va avea o nevastă adevărată, iar copiii mei vor avea o
mamă adevărată. Eu nu mai fac parte din tablou".
(în acest caz, pacienta constată că a eşuat în îndeplinirea rolului ei esenţial şi din acest motiv
trăieşte sentimente negative de autodevalorizare,_are o imagine de sine scăzută şi se simte
izolată de familia ei. în acelaşi timp, ea se simte iritată de ideea că soţul şi copiii se vor putea
descurca şi fără ea. Obiectivul terapiei trebuie să fie reconstruirea autostimei şi refacerea
pacientei cu cei care îi pot asigura un suport emoţional).
2) Facilitarea inducţiei şi procesării terapeutice hipnotice
A doua etapă a demersului utilizării terapeutice a metaforelor constă în a conecta metaforele
pacientului cu inducţia hipnotică. Acest lucru se poate realiza prin extinderea metaforei iniţiale
sau prin intermediul utilizării unor metafore interdependente.
Terapeutul va adăuga noi imagini pentru a accentua vivacitatea şi implicarea subiectului în
demersul metaforic şi va include sugestii pentru controlul procesului imaginativ, modificarea per-
spectivei şi creşterea sau, după caz, reducerea rezonanţei emoţionale.
Vor fi introduse, de asemenea, sugestii pentru a conecta metafora-problemă cu resursele
psihologice posibile. în acest fel, problema simptom poate deveni un semnal care va declanşa
noile reacţii, fenomenul hipnotic putând fi considerat astfel ca o punte de legătură între metafora
iniţială şi noul comportament dezirabil. Metaforele reprezintă şi un element al unei abordări
terapeutice permisive şi naturale, care permite pacienţilor să reacţioneze în modul şi în ritmul lor
propriu. Se realizează astfel un tip de inducţie care nu are cum să eşueze pentru că se bazează
pe sarcini progresive, care se introduc gradat şi care sporesc receptivitatea subiectului la
hipnoză (Erickson, Rossi şi Rossi, 1976).
lată cum abordează autorul (Brown, 1993) cele trei cazuri prezentate mai sus:
„Scenariul".
în acest caz, strategia utilizată constă în amplificarea amintirilor prin intermediul hipnozei. După
ce s-a realizat o inducţie hipnotică standard, cu sugestii de relaxare, pacientei i-a fost
administrat următorul instructaj: „Tu poţi să te întorci în timp şi să retrăieşti evenimentele vieţii
tale în direcţie inversă. Lă-sându-te în voia instrucţiunilor mele te întorci tot mai mult în timp şi îţi
aminteşti toate evenimentele care au fost importante pentru tine şi care s-au petrecut cu
săptămâni, luni şi ani înainte. Astfel, îţi poţi aminti anumite lucruri importante care au legătură cu
situaţia ta actuală. Priveşte cu „ochii minţii" şi observi cum povestea vieţii tale se opreşte la un
moment dat, într-un moment semnificativ. Atunci când ai ajuns acolo, priveşte cu atenţie şi
memorează toate amănuntele pe care le vei descrie apoi mie". (Pacienta descrie amintiri legate
de moartea mamei sale şi îşi exprimă regretul că nu a putut sta de vorbă cu ea şi nu şi-a luat
rămas bun aşa cum şi-ar fi dorit).
„Bomba care va exloda în timp".
„Există mai multe modalităţi prin intermediul cărora tu poţi să joci un rol activ pentru a-şi
recăpăta sentimentul autocontrolului asupra propriului tău corp permiţându-i acestuia să lupte
împotriva bolii. îndreaptă-ţi atenţia spre interior şi observă cum te cuprinde tot mai mult o
senzaţie de confort şi relaxare. Pe măsură ce devii tot mai conştientă de această stare de bine
psihic, braţul tău drept va începe să se ridice de la sine. Pe măsură ce braţul se ridică, vei fi
surprinsă şi bucuroasă să afli că dispui de multe posibilităţi de a rezolva problema ta".
(Obiectivul terapeutic a constat în înarmarea pacientei cu un sentiment realist de autocontrol
care presupune sesizarea pericolului pe care-l implică situaţia obiectivă, dar, în acelaşi timp,
controlarea acelor aspecte pe care ea este capabilă să le stăpânească.
Terapeutul a ales tehnica levitaţiei braţului pentru a-i demonstra pacientei faptul că este
capabilă de unele performanţe pe care nu a crezut că le poate realiza. în felul acesta ea se
convinge de faptul că poate avea controlul asupra unor comportamente şi zone ale corpului,
control de care nu a fost conştientă până în acel moment.
„Eu nu fac parte din tablou".
„Trebuie să-ţi acorzi un răgaz să priveşti tabloul în linişte. Ai fost obosită din cauza bolii şi
tratamentului, iar resursele tale emoţionale au fost secătuite. Acordă-ţi un timp pentru relaxare.
Respiră de câteva ori adânc, închide ochii şi relaxează-te. E bine aşa. Pe măsură ce te relaxezi
capeţi forţă pentru a avea grijă de familia ta. Imaginează-ţi că aceasta este mica ta vacanţă de
care ai atâta nevoie. Cu cât te relaxezi mai mult, cu atât vei avea mai multe de dăruit celorlalţi.
Cu cât te vei relaxa mai profund, tot mai profund, cu atât va fi mai bine pentru familia ta. Vei
constata că te poţi ocupa mai mult de cei dragi, dacă îţi acorzi un timp să ai grijă de tine".
3) Stimularea rezolvării problemelor
Obiectivul următoarei faze a terapiei se referă la integrarea schimbărilor în cadrul metaforei
existente. Acest lucru se realizează mult mai eficient atunci când metaforele iniţiale sunt pro-
dusul colaborării dintre pacient şi terapeut.
în cadrul acestei comunicări sunt generate imagini, stări emoţionale şi descrieri verbale, pe
baza cărora se va construi o nouă perspectivă. Metaforele pot servi, de asemenea, şi drept
catalizator al unor descărcări emoţionale, pe măsură ce stările afective sunt conectate cu idei şi
imagini noi.
Metaforele pot fi utilizate în rezolvarea de probleme în mai multe moduri:
- cu ajutorul unor „scenarii" sugestive, elaborate în prealabil;
- prin intermediul tehnicii imaginaţiei dirijate;
- prin intermediul unui demers mai colaborativ în cadrul căruia terapeutul stimulează
producerea unor asociaţii de către pacient, asociaţii ce vor fi utilizate pentru construirea
viitoarelor metafore terapeutice.
Metaforele pot conduce la formarea unei configuraţii care poate organiza experienţa sau poate
da posibilitatea înţelegerii şi exprimării unor conţinuturi psihologice profunde.
Vivacitatea reprezentărilor vizuale, capacitatea de rezonare emoţională, gândirea de tip global
(holistic) şi capacitatea de transpunere reprezintă particularităţi care stau la baza utilizării
metaforelor în hipnoză (Brown şi Fromm, 1986).
Pentru a avea forţa terapeutică maximă, metafora trebuie să aibă o semnificaţie pentru subiect
(incluzând planuri conştiente şi inconştiente ale problemei), vivacitate (reprezentările trebuie să
fie foarte vii astfel încât să absoarbă resursele emoţionale şi cognitive ale subiectului, precum şi
un caracter deschis, care să stimuleze creativitatea pacientului (Beck, 1987).
„Scenariul" - completarea doliului, în stare de hipnoză, pacienta a relatat că vede imaginea ei
stând de vorbă cu mama decedată. Exprimându-şi durerea profundă, pacienta a conştientizat
cât de mult îi lipsea mama ei.
Au fost sugerate mai multe conversaţii imaginare în cadrul cărora pacienta a colaborat cu mama
sa pentru a scrie un nou scenariu în cadrul căruia ea învaţă din propriile greşeli, precum şi din
greşelile mamei.
„Bomba care va exloda în timp": Abreacţia (descărcarea afectivă).
Pacienta aflată în hipnoză a vizualizat o cutie în care se afla o bombă aflată în zona în care i-a
fost descoperită pentru prima oară tumora. Dând la o parte capacul cutiei, pacienta s-a simţit
îngrozitor. A conştientizat faptul că spaima pe care resimţit-o când a fost diagnosticată pentru
prima oară cu cancer a fost închisă într-o cutie şi că aceasta era, de fapt, bomba care va
exploda în timp. „Dezamorsarea" bombei s-a realizat prin exprimarea şi conştientizarea fricii şi
acest lucru a ajutat-o pe pacientă să-şi redobândească autocontrolul.
„Eu nu fac parte din tablou": Schimbarea sistemului de referinţă.^
în timpul hipnozei pacienta a relatat că i-a apărut în mod spontan imaginea unei fotografii a
familiei sale, imagine în care chipul ei era şters. Terapeutul i-a cerut să privească fotografia cu
mai multă atenţie şi să remarce figurile triste ale celorlalţi membri ai familiei. Apoi i s-a cerut să-
şi reintroducă propria imagine în fotografie şi să observe cum culorile fotografiei devin mai
strălucitoare şi figurile celor dragi, mai vesele. Pacientei i s-a sugerat faptul că simte relaxare şi
confort psihic pe măsură ce continuă să-şi joace rolul de familie. De asemenea, ea a
conştientizat faptul că simţea nevoia ca membrii familiei să cunoască ceea ce simte ea şi că
acest lucru este bun nu numai pentru ea, ci şi pentru cei apropiaţi.
4) Introducerea modificărilor terapeutice în activitatea curentă (în cadrul
comportamentului real)
Relaţia psihoterapeutică asigură un mediu securizat în cadrul căruia pacientul poate exersa noi
modalităţi de relaţionare, strategii alternative de a face faţă cerinţelor vieţii sau răspunsuri mai
flexibile la diverşi stimuli.
Acest lucru este valabil atât pentru sugestiile hipnotice simple, cât şi pentru strategiile
terapeutice mai complexe.
Observaţiile clinice au evidenţiat faptul că utilizarea metaforelor poate creşte eficienţa sugestiilor
post-hipnotice (Lankton şi Lankton, 1983) şi astfel, noile modele de comportament elaborate în
timpul terapiei pot fi implementate în viaţa reală.
Conectând metafora cu sugestiile post-hipnotice poate fi creat un context în cadrul căruia
câştigurile din timpul terapiei pot fi consolidate şi extinse dincolo de situaţiile imediate. în felul
acesta, obiectivul terapiei nu mai este doar reducerea simp-tomelor, ci obţinerea unei modificări
structurale mai însemnate, precum şi a unei orientări mai creative şi mai deschise în raport cu
problemele existenţei (Rossi şi Smith, 1990).
lată câteva exemple:
„Scenariul": învăţarea analgeziei hipnotice. După ce pacienta a retrăit în stare de hipnoză
amintiri legate de relaţia ei cu mama sa şi şi-a exprimat durerea de a nu mai fi împreună cu ea,
aceasta s-a referit la unele aspecte ale personalităţii mamei, aspecte care ar putea să-i fie utile
în lupta împotriva durerii.
Terapeutul a administrat în continuare următorul instructaj:
„Uneori, tu simţi durere şi acest lucru te face să te simţi singură şi speriată. Ori de câte ori ţi se
întâmplă acest lucru, expiră adânc, inspiră şi relaxează-te aşa cum ai învăţat aici. Odată ce ai
reuşit să te relaxezi, vei putea continua conversaţia ta mentală cu mama. Poate vei dori să-i
spui cât de necăjită eşti sau poate vei dori să-i comunici alte lucruri care au legătură cu
problema ta. Pe măsură ce continui conversaţia, atenţia ta va fi atât de absorbită încât vei
constata faptul că trupul tău este foarte relaxat. Simţi o senzaţie plăcută de răcoare şi relaxare
în tot corpul. Vei putea în continuare să-i spui medicului tău ce te deranjează, dar îţi vei putea
concentra atenţia asupra unor senzaţii corporale plăcute, odată ce i-ai vorbit mamei despre
necazurile tale".
(Pacienta, care avea deja metastaze, a reuşit astfel să-şi controleze durerile). „Bomba care va
exploda în timp": Autohipnoză pentru relaxare.
Pacientei i-au fost administrate următoarele sugestii pentru a controla efectele secundare ale
chimioterapiei: „Este un sentiment plăcută să te simţi relaxată şi având controlul deplin asupra
ta. în timpul tratamentului medicamentos ţi se spune adesea ce trebuie să faci şi cum să faci.
Mai mult, efectele secundare ale medicamentelor te fac să te simţi ca şi cum corpul tău ar fi
invadat. Tu ai învăţat multe lucruri în hipnoză, lucruri pe care nu le credeai posibile. Poţi să
utilizezi acum aceste lucruri pentru a obţine un control mai bun asupra a ceea ce se petrece în
timpul tratamentului. Vei putea astfel să te pregăteşti mai bine pentru tratament, să te înarmezi
cu un sentiment de securitate şi confort în timpul tratamentului şi să te refaci mai repede şi mai
uşor scăpând de efectele secundare ale acestuia. Te bucuri de faptul că devii tot mai eficientă
în acţiunile tale de autoprotecţie. Poţi tot mai mult să te linişteşti şi să-ţi sporeşti sentimentul de
siguranţă personală, pe măsură ce practici relaxarea".
„Eu nu fac parte din tablou": Comunicarea eficientă.
Pacienta, care urma şi ea chimioterapie, a relatat faptul că îi vine greu să-şi exprime dorinţele şi
nevoile faţă de membrii familiei sale. Această problemă a fost pusă şi în cadrul metaforei
prezentate mai sus.
Instructajul administrat a fost următorul: „Vine un timp când vei simţi nevoia să iei o pauză
pentru a clarifica ceea ce se petrece în' familia ta. Ori de câte ori simţi această nevoie, te vei re-
laxa profund şi te vei întreba: oare ce simt eu acum?" Vei vizualiza apoi în faţa ochilor tăi un
ecran pe care va fi proiectat un film în care te vezi pe tine vorbind cu oricare dintre membrii
familiei tale cu care doreşti să vorbeşti. Poţi exersa mai multe moduri de a comunica, dar poate
este mai bine să-ţi exprimi dorinţele într-un mod simplu şi direct. Vei observa reacţiile lor şi vei
repeta filmul mental până când vei obţine acele imagini pe care doreşti să le vezi. Vei constata
cât de relaxate şi destinse sunt feţele celor dragi, atunci când înţeleg ceea ce doreşti să le spui.
Vei repeta mental aceste conversaţii cât de mult doreşti şi atunci când te simţi în stare, te poţi
apropia de persoana dorită pentru a pune în practică cele exersate. De fiecare dată când faci
acest lucru, vei învăţa tot mai multe lucruri despre comunicare şi vei fi capabilă să foloseşti cele
învăţate pentru a comunica tot mai bine".
Modelele cognitive metaforice de organizare a informaţiei au un caracter profund subiectiv şi cu
ajutorul lor persoana poate ajunge să-şi extindă în mod creativ nivelul de înţelegere dincolo de
înţelegerea conceptuală.
Metaforele terapeutice sunt cu atât mai eficiente cu cât clientul le percepe mai mult ca izvorând
organic din situaţia sa concretă şi cu cât sunt mai congruente cu istoria vieţii acestuia.
De asemenea, rolul terapeutic al metaforelor se bazează şi pe colaborarea activă dintre pacient
şi terapeut.
UTILIZAREA TERAPEUTICĂ A POVESTIRILOR
„
încă din cele mai vechi timpuri, parabolele şi povestirile au ajutat omenirea să progreseze sub
aspect cultural, contribuind la educarea tinerei generaţii, dar şi la găsirea unor soluţii la diverse
probleme de viaţă ale tinerilor, ale adulţilor sau vârstnicilor.
Toate doctrinele şi sistemele religioase se bazează mai mult sau mai puţin pe arta de a povesti.
Povestirile terapeutice se potrivesc foarte bine în contextul utilizării hipnoterapiei şi aceasta din
următoarele motive:
- o istorioară povestită cu intonaţie, cu implicare emoţională, cu o mimică şi pantomimică
adecvată are asupra interlocutorului un efect de fascinaţie hipnotică, facilitând procesarea
informaţiei la nivelul emisferei cerebrale drepte. în acelaşi timp, şi o povestire plictisitoare, plină
de detalii, va determina subiectul să intre în transă pentru a evita plictiseala.
- un alt avantaj însemnat al utilizării terapeutice a povestirilor îl reprezintă faptul că, prin
intermediul lor, terapeutul va putea transmite, într-un mod indirect, sugestii metaforice de
schimbare fără a activa rezistenţele pacientului.
Succesul terapeutic al utilizării povestirilor depinde atât de forma de prezentare a acestora, cât
şi de conţinutul lor.
Citrenbaum, King şi Cohen (1985) se referă la trei reguli care stau la baza utilizării terapeutice a
povestirilor:
Prima regulă constă în prezentarea lor pe un ton convenţional, sub forma unor pauze în timpul
demersului terapeutic.
Pacientul, aflat în cabinetul de psihoterapie, povesteşte despre problemele sale şi, în
momentele respective, mecanismele sale de apărare sunt în alertă.
Terapeutul va dirija astfel discuţiile încât, înaintea procesării terapeutice, în timpul acesteia sau
la sfârşit, să-l atragă pe pacient la o conversaţie cu aspect banal, situaţie în care rezistenţele
sale se relaxează şi acesta se „deschide" în plan conştient şi inconştient pentru a primi
mesajele care i se transmit.
A doua regulă constă în aceea că terapeutul trebuie să ofere o motivaţie care să pară logică
pentru prezentarea povestirii, ca în exemplul de mai jos:
„Apropo, m-am gândit mult la dumneata săptămâna trecută pentru că mi-am amintit că am o
bună prietenă pe care nu am mai văzut-o de multă vreme şi care îţi seamănă, deşi este ceva
mai în vârstă. M-am întâlnit de curând cu acea prietenă care mi-a povestit.........."
A treia regulă care stă la baza utilizării povestirilor se referă la faptul că terapeutul nu va analiza
conţinutul acesteia în faţa pacientului, ci va trece direct înapoi la demersul terapeutic pe care îl
iniţiase mai înainte.
Aceiaşi autori afirmă că în terapie se pot utiliza cel puţin două tipuri de povestiri, unele care
conţin în ele strategia de schimbare, altele care nu sugerează vreo astfel de strategie pentru că
terapeutului nu-i este încă prea clar de ce anume are nevoie pacientul. Acestea din urmă se
adresează doar emisferei cerebrale drepte a subiectului şi a rezolvării prin forţe proprii a
problemei sale.
Prezentăm mai jos câteva exemple de astfel de povestiri:
în primul caz este vorba de implementarea unei strategii terapeutice pentru corectarea
deprinderilor greşite:
„Am o prietenă, Mariana, care îmi aminteşte de tine, pentru că îţi seamănă mult.
Ea este ceva mai înaltă şi este mai tânără.
Noi am crescut împreună la Sibiu. Săptămâna trecută am fost acolo să-mi vizitez părinţii şi m-
am întâlnit întâmplător cu ea.
Mariana mi-a povestit unele lucruri interesante despre ea. Prietena mea credea, la fel ca multe
alte femei, că nu putea fi fericită fără un bărbat şi singurul mod de a realiza acest lucru era să
accepte atunci când un bărbat îi propunea să se culce cu ea. Deşi Marianei îi făcea mare
plăcere să facă dragoste, cu timpul a început să se simtă tot mai vinovată de faptul că nu putea
spune nu bărbaţilor. De curând, ea mi-a povestit că s-a întâlnit cu un bărbat care i-a plăcut şi
care, la încheierea întâlnirii, a invitat-o acasă. De data aceasta, fără un motiv anume, ea a
refuzat. Nu ştiu dacă relaţia lor a continuat sau nu, dar ea a spus că i s-a întâmplat un lucru
minunat şi anume s-a simţit pentru prima oară stăpână pe sine şi nu s-a mai simţit victima
bărbaţilor. Schimbarea în comportamentul ei sexual nu este atât de importantă în sine.
Importantă este însă schimbarea care s-a petrecut în ea, în modul ei de a se vedea şi aprecia
pe sine. Acest lucru influenţează viaţa noastră de familie, viaţa socială şi profesională".
Această povestire poate fi utilizată în cazul oricărei persoane căreia îieste greu să spună „nu".
Aceasta prezintă două mari avantaje. în primul rând, faptul că se vorbeşte despre viaţa sexuală
şi nu despre simptomul pacientului (fumat, consum de droguri, alcool etc), permite transmiterea
unui mesaj sugestiv cu caracter indirect, care nu activează rezistenţele subiectului. în al doilea
rând, povestirea oferă promisiunea unei gratificaţii: dacă subiectul va spune „nu" îşi va câştiga
autocontrolul şi va înceta să mai fie victima deprinderii sale greşite, acesta va începe să
nutrească sentimente mai bune faţă de propria persoană.
Cea de-a doua povestire are menirea de a transmite mesajul „duşmanul prietenos", mesaj care
se referă la deprinderi greşite cum ar fi fumatul, consumul abuziv de alcool, droguri sau
mâncatul excesiv".
Terapeutul intenţionează să sugereze faptul că el înţelege că deprinderea greşită a funcţionat la
un moment dat ca urî prieten al pacientului, atunci când acesta se simţea singur sau avea alte
probleme. A susţine că este vorba doar de deprinderi negative, fără a înţelege semnificaţia
acestora, nu va contribui la intrarea în rezonanţă cu pacientul, care va avea tendinţa de a
manifesta rezistenţă la tratament.
Povestirea următoare are drept obiectiv să împace tendinţa terapeutului de a acorda
înţelegerea pacientului cu dorinţa pacientului de a renunţa la deprinderea sa greşită.
(Citrenbaum, King şi Cohen, 1985, p. 76)
„Frank, m-am gândit săptămâna aceasta la familia ta. Fiica ta va trebui să părăsească casa
pentru a merge la facultate peste un an sau doi şi acest lucru mi-a amintit cât de stresantă a
fost pentru mine perioada respectivă.
în liceu am avut un prieten pe care îl chema Mo şi de care eram nedespărţit. Colegii se amuzau
şi chiar ne porecliseră „fraţii siamezi". Noi învăţam şi ne distram tot timpul împreună.
Am mers amândoi la facultate şi, în primul an, am locuit în aceeaşi cameră, dar, nu după mult
timp, ne-am dat seama că am apucat-o pe drumuri diferite. Eu doream să învăţ cât mai bine şi
să ajung un bun profesionist, în timp ce Mo nu dorea decât să se distreze.
Deşi îmi plăceau petrecerile şi le frecventam din când în când, mi-am dat seama că, dacă voi
continua să fac ceea ce îmi cerea prietenul meu, voi fi dat curând afară din facultate. A fost
pentru mine o alegere dificilă, dar în cele din urmă a trebuit să renunţ la prietenia cu Mo. M-am
simţit foarte trist şi am trecut prin momente grele, dar mi-am dat seama că, deşi Mo mi-a fost la
un moment dat un prieten foarte bun, acum el mi-a devenit duşman şi că dacă mă voi lăsa
antrenat pe drumul lui, nu voi ajunge niciodată acolo unde mi-am propus. Deşi nu mi-a fost
deloc uşor, am făcut ceea ce a trebuit să fac şi, privind înapoi la viaţa mea, nu regret nimic.
Sper ca fiica ta să nu trebuiască să treacă printr-o încercare atât de dificilă".
Povestirea prezintă avantajul că nu lezează persoana, prin aceea că terapeutul recunoaşte atât
dificultatea de îndeplinit (abandonarea unei deprinderi greşite), cât şi faptul că deprinderea
respectivă a avut, la un moment dat, un rol adaptativ în viaţa pacientului. în acelaşi timp,
sugestia are un caracter indirect pentru că se vorbeşte despre relaţiile dintre prietenii de liceu şi
nu despre modul în care se comportă pacientul. Menţionarea fiicei pacientului are doar rolul de
a furniza o motivaţie pentru prezentarea povestirii terapeutice.
Aceiaşi autori prezintă şi un model de povestire care se potriveşte în cazul în care terapeutului
nu-i este prea clar ce strategie trebuie aplicată, dar intuieşte faptul că subconştientul pacientului
o va descoperi. Obiectivul povestirii respective este activarea acelei părţi a personalităţii
subiectului care deţine cheia soluţiei la problema sa.
Povestirea terapeutică a fost administrată unei asistente medicale care s-a prezentat la
psihoterapie pentru alcoolism moderat.
Terapeutului i s-a părut că unul dintre motivele menţinerii problemei a fost cicăleala permanentă
a părinţilor şi a prietenilor medici în legătură cu băutura. Tânăra femeie simţea nevoia să se
opună, într-un anumit fel, persoanelor care interveneau în mod abuziv în viaţa ei; dar nici
pacientei, nici terapeutului nu le era clar care ar fi soluţia problemei.
„Mariana, eu am foarte multe prietene asistente medicale şi chiar săptămâna trecută am întâlnit
una dintre ele, pe care nu o mai văzusem de aproape un an. Pe prietena mea o cheamă Lena şi
ea a terminat şcoala sanitară de câţiva ani.
La început Lenei i-a plăcut meseria de asistentă, dar după un timp a început să se plictisească.
Părinţii şi asistenta şefă au început s-o bată la cap să dea la facultate. Ceva din interiorul ei îi
spunea că ar fi bine să facă acest lucru, în timp ce altă parte a fiinţei sale parcă se opunea.
Lena se simţea nesigură şi trăia sentimentul că parcă ar fi prinsă într-o capcană. Neştiind ce să
facă, ea şi-a vizitat o prietenă mai în vârstă, căreia i-a povestit prin ce trece. Aceasta i-a spus că
înainte să ia o decizie, să facă ceea ce i se va cere, s-a aplecat şi i-a şoptit un secret la ureche.
Lena şi-a luat câteva zile de vacanţă şi pur şi simplu a dispărut de acasă. Prietenii şi familia şi-
au făcut multe griji pentru că nu au ştiut unde a plecat. După o săptămână, Lena s-a întors mai
bine dispusă şi s-a prezentat la examenul de admitere la psihologie, la o facultate particulară.
Nu am reuşit să descopăr care a fost secretul Lenei, dar mi s-a părut ciudat că noua mea
pacientă este tot asistentă medicală. Poate că toate acestea nu înseamnă de fapt nimic.
Să trecem acum la ceea ce avem de făcut împreună."
Metaforele reprezintă o modalitate eficientă de a comunica cu zonele inconştiente ale
psihismului subiectului.
Citrenbaum, King şi Cohen (1985) recomandă că pentru simbolizarea inconştientului să se
apeleze la personaje cum ar fi un bătrân înţelept, un patriarh, un bunic, un maestru etc. Po-
vestirea se va referi la personajul respectiv care îi dă sfaturi pacientului, iar informaţiile noi vor fi
utilizate într-un mod eficient pentru soluţionarea problemei simptom.
Povestirile terapeutice se construiesc pe baza paralelismului sau izomorfismului, ceea ce
înseamnă că elementele cheie ale acestora trebuie să fie asemănătoare cu diferite aspecte din
viaţa pacientului. Similitudinile se referă la sexul, vârsta, ocupaţia, relaţiile internaţionale sau
preocupările personajelor şi acestea au rolul de a sugera situaţia specială a pacientului.
Există, de pildă, metafore pentru a desemna membrii familiei, cum ar fi: căpitanul unui vas,
secundul, trupa, directorul unei şcoli, dirigintele, profesorii, antrenorul principal şi secund, jucă-
torii etc.
Citrenbaum, King şi Cohen (1985) atrag atenţia terapeuţilor începători să reziste tentaţiei de a
explica pacienţilor semnificaţia sugestiei indirecte conţinute în povestire, deoarece aceasta îşi
va pierde semnificaţia terapeutică şi se va transforma doar într-o replică paralelă a mesajelor
care sunt procesate de pacient la nivel conştient.
COMUNICAREA TERAPEUTICĂ DIRECTĂ
în cadrul comunicării terapeutice directe se includ acele mesaje transmise clientului, mesaje
care pot fi înţelese şi de către instanţele psihice conştiente ale acestuia.
Mesajele directe pot include atât sugestii directe, în cadrul cărora intenţia de a sugestiona este
explicită, cât şi sugestii indirecte, în cazul cărora intenţia terapeutului de a influenţa nu este clar
exprimată.
Spre deosebire de aceste mesaje directe, cele indirecte se adresează exclusiv zonelor
inconştiente, procesarea lor reali-zându-se la nivelul emisferei cerebrale drepte.
în cadrul practicii terapeutice curente, cele două tipuri de mesaje se combină şi se întrepătrund,
arta psihoterapeutului constând în a le utiliza adecvat în funcţie de particularităţile subiectului
sau în funcţie de situaţie.
Prezentăm în cele ce urmează, câteva modalităţi de comunicare directă (Citrenbaum, King şi
Cohen, 1985) în cadrul cărora se îmbină sugestiile tradiţionale, centrate pe simptom, cu cele
implicite, care sunt administrate prin intermediul povestirilor, exemplelor, nuanţelor de limbaj
sau întrebărilor menite să declanşeze anumite tipuri de răspuns.
Utilizarea prenumelui pacientului
Terapeutul îl va întreba pe pacient dacă doreşte să i se adreseze utilizând numele sau
prenumele său.
Această abordare lasă pacientului libertatea de a-l aborda, la rândul său, pe terapeut făcând
apel la titlurile sale academice sau, dimpotrivă, într-o manieră mai familiară. în felul acesta se
fixează premizele pentru construirea unei relaţii psihoterapeutice calde şi apropiate şi, în acelaşi
timp, se obţine o personalizare a transei, terapeutul utilizând de mai multe ori în cursul terapiei
prenumele clientului său.
Utilizarea diferenţiată a limbajului
Aşa cum am mai subliniat, mesajele, care se adresează zonelor inconştiente, respectiv
emisferei cerebrale drepte, se deosebesc în mod esenţial de cele adresate conştientului
(emisferei cerebrale stângi).
Limbajul specific emisferei drepte are un caracter primar, nu procesează negaţiile, nu utilizează
declinări sau timpuri ale verbelor, are un caracter metaforic şi analogic.
Din acest motiv, deoarece transa hipnotică activează mai ales emisfera cerebrală dreaptă, este
indicat ca sugestiile să nu conţină, pe cât posibil, negaţii.
Astfel, dacă îi vom sugera unui fumător înrăit să nu se gândească la ţigări, în mintea acestuia
vor apărea şi mai multe imagini legate de fumat.
Cu toate acestea există şi situaţii în care este necesar să se utilizeze cuvântul „nu" în cursul
hipnoterapiei.
Putem sugera, de pildă, unei paciente obeze că spune „nu" atunci când este confruntată cu
anumite feluri de mâncare şi că se simte foarte bine în felul acesta.
Limbajul hipnotic trebuie astfel construit încât reprezentările care se adresează emisferei
cerebrale drepte şi celei stângi să se afle în armonie.
Astfel, este mai util să-i sugerăm pacientei că va consuma doar alimente permise şi în cantităţi
limitate, în loc de sugestii de tipul „nu vei mânca prea mult".
De asemenea, este indicat să se evite pe cât posibil utilizarea termenilor cum ar fi „încearcă"
sau „eşec", deoarece aceştia sugerează faptul că pacientul nu va reuşi să realizeze ceea ce şi-
a propus.
Numeroase sugestii hipnotice s-au dovedit a fi mai eficiente în cazul în care îmbracă forma:
„dacă..., atunci...".
(„Dacă vei spune „nu" când vei dori să mănânci această prăjitură, atunci te vei simţi tot mai
puternică şi mai mândră de tine...")
Reetichetarea
Hipnoterapia modernă de orientare ericksoniană oferă pacientului posibilitatea de a genera noi
alternative dezirabile de răspuns în locul celor care conduc la comportamentul simptomatic.
Conform acestei concepţii, simptomul nu mai este privit (etichetat) ca un semn de slăbiciune
sau boală, ci ca având, cel puţin pentru moment, un rol adaptativ. Astfel, pacientul învaţă saşi
accepte şi să-şi înţeleagă simptomul, fapt ce creează pre-mizele schimbării terapeutice.
Atunci când simptomul este „reetichetat" ca un element adaptativ, pacientul încetează să mai
lupte împotriva acestuia şi astfel cercul vicios al comportamentului simptomatic este
destructurat.
O altă semnificaţie a conceptului de „reetichetare" se referă la acel gen de comunicare menită
să producă schimbarea prin încurajarea pacientului, să se perceapă spontan într-un mod diferit.
Astfel, de pildă, unui pacient care se plânge de faptul că este prea dependent de opiniile
celorlalţi i se poate sugera faptul că este intuitiv şi sensibil la relaţiile interpersonale.
în cadrul procesului psihoterapeutic este utilă şi reetichetarea acelor termeni la care pacientul a
făcut un fel de alergie (Observaţiile clinice au evidenţiat faptul că majoritatea pacienţilor suferind
de obezitate reacţionează mai bine la termenul de deprinderi de „alimentaţie raţională" decât la
cel de „dietă").
Declanşarea unui comportament interogativ din partea pacientului
Această tehnică se utilizează mai ales în cazul pacienţilor rezistenţi sau a celor care manifestă
un grad ridicat de inerţie în lupta împotriva abandonării unui comportament disfuncţional.
Presupunând că o pacientă are dificultăţi de a include exerciţiile fizice în cadrul programului ei
de scădere ponderală, terapeutul poate proceda în felul următor: în timp ce pacienta se află în
cabinet,-terapeutul va iniţia o convorbire telefonică fictivă din care să rezulte cât de bine i-au
făcut exerciţiile fizice altei paciente aflate în terapie pentru obezitate.
Aplicând această strategie, terapeutul este conştient de faptul că pacienta a primit deja
numeroase sfaturi pe care nu Ie-a solicitat. Capcana terapeutică se bazează pe spargerea
cercului vicios: sfaturi oferite - sfaturi respinse, creându-se astfel posibilitatea şi motivaţia ca
subiectul să solicite informaţii suplimentare în legătură cu problema sa.
Dacă tehnica a funcţionat, terapeutul va trebui să i se adreseze în continuare pacientului astfel:
„Nu sunt sigur că acest program ar fi indicat pentru tine. De altfel, mi-ai povestit cât de greu ţi-a
venit până acum să faci exerciţii fizice".
Acest mesaj include în sine şi o provocare adresată pacientei de a dovedi faptul că terapeutul
nu are dreptate.
Exemplele paralele
Se referă la utilizarea unor povestiri terapeutice în cadrul cărora sunt prezentate exemple de
probleme similare sau chiar identice cu cele ale pacientului.
Aceste povestiri sunt astfel alcătuite încât să lipsească unele elemente care l-ar putea jena pe
subiect, în felul acesta pacientul putând să le asculte fără a pune în acţiune mecanisme
defensive. Diferenţa esenţială faţă de povestirile metaforice indirecte constă în aceea că
legătura cu problema clientului este menţionată în mod deschis acestuia.
Prezentăm un exemplu (Citrenbaum, King şi Co'hen, 1985, p. 93):
„Leslie, când eram copil am crescut într-o zonă unde se afla un mare parc.
Mă jucam cu prietena mea Janet pe stâncile din apropierea grădinii zoologice. Deşi ne plăcea
mult jocul, trebuia să fim foarte atenţi pentru că stâncile erau foarte înalte şi abrupte. Acest joc a
fost poate unul dintre cele mai atrăgătoare şi mai periculoase lucruri pe care le-am făcut
împreună. Părinţii noştri ne supravegheau cu grijă şi ne atrăgeau atenţia să nu alergăm prea
tare, ca să nu cădem.
După ce ne-am mutat, îmi amintesc cu plăcere şi chiar cu un sentiment de înfiorare excapadele
noastre periculoase pe stânci. Peste un număr de ani mi s-a întâmplat să mă reîntorc şi să
revăd locurile unde am copilărit şi am fost surprins să constat cât de mici şi de „nesimnificative
erau stâncile, care nu aveau mai mult de un metru. Vezi, Leslie, de multe ori în viaţă ne confrun-
tăm cu sarcini care ni se par imense şi care ne apar apoi doar ca nişte obstacole neînsemnate
atunci când le privim dintr-o altă perspectivă. Acest lucru este valabil şi pentru tine şi pentru pro-
blema pe care o ai cu consumul de alcool".
Această povestire poate fi administrată pacientului în timpul sau în afara transei, sau ca o parte
a inducţiei hipnotice.
Identificarea cu o altă persoană
Abordarea psihoterapeutică a lui Milton Erickson se baza pe utilizarea hipnozei ca un
instrument prin intermediul căruia pacienţii să poată avea acces la resursele lor interioare, de
care unii dintre ei nu sunt conştienţi sau la care nu pot avea acces.
Aceşti pacienţi trăiesc cu convingerea că nu pot face un anumit lucru şi acest fenomen devine
evident mai ales atunci când terapeutul le trasează sarcini pentru acasă.
„Eu cred că sunt în stare s-o refuz pe mama mea, spunea Radu, atunci când terapeutul i-a cerut
să-i spună „nu" atunci când îl invita la ea acasă, oferindu-i mese copioase, din cauza cărora
avea probleme cu greutatea corporală.
După consolidarea relaţiei terapeutice, terapeutul i-a spus următoarele:
„Ai dreptate, nu eşti în stare să rezişti mamei tale, deşi mi-ai confirmat faptul că acest lucru ar
reprezenta un pas important în cadrul programului tău de autocontrol al greutăţii. în acelaşi
timp, eşti convins de faptul că mie mi-ar fi foarte uşor să realizez acest lucru. Imaginează-ţi că
eşti în locul meu. De altfel, tu ştii mult mai multe lucruri despre mine decât îţi imaginezi la nivel
conştient, închide ochii, inspiră şi expiră profund de câteva ori şi apoi gândeşte-te la ceea ce aş
fi spus eu în situaţia respectivă şi la felul în care aş fi făcut-o. Imaginează-ţi apoi cum ar fi
reacţionat mama ta şi cât de bulversată ar fi ea văzând că tu poţi controla adecvat situaţia.
în acest moment, terapeutul va introduce o modalitate de . răspuns care să fie acceptată de
pacient, să aibă un caracter psi-hoterapeutic şi să nu-l streseze în mod suplimentar.
„Poate că i-aş spune mamei ceva de tipul următor: apreciez invitaţia ta şi îmi dau seama de
faptul că doreşti să ai grijă de mine şi să mă hrăneşti. Voi face tot posibilul să te vizitez mai des
dacă îmi pregăteşti mâncăruri potrivite.
Dacă însă vei continua să pregăteşti mese prea abundente şi să mă obligi să le mănânc, nu voi
avea de ales şi nu te voi mai vizita, aşa că numărul de vizite pe care ţi le voi face depinde de
ceea ce faci tu".
Pacientul poate fi ghidat să găsească şi o altă persoană cu care să se identifice, modelul
putând fi o persoană reală sau un personaj imaginar. Este important să se exploreze împreună
cu pacientul ce anume va face sau va spune personajul respectiv într-o situaţie anume, astfel
încât terapeutul să fie sigur că mesajul sugerat va avea caracter terapeutic şi nu-i va cere pa-
cientului nici un fel de reacţie negativă.
Sugestii directe pentru imaginaţia dirijată
Există situaţii terapeutice în care este indicat să se dea pacienţilor sugestii directe specifice care
să declanşeze procesul imaginaţiei dirijate. Astfel de sugestii sunt utile mai ales atunci când
terapeutul urmăreşte sporirea motivaţiei clientului pentru terapie.
Astfel, de pildă, unei paciente obeze care îşi face probleme în legătură cu modul în care se
prezintă în public, i se poate cere saşi imagineze în transă hipnotică faptul că se află pe plajă,
într-un costum de baie frumos şi că are greutatea dorită. Terapeutul îi va sugera, de asemenea,
să observe reacţiile pozitive ale celor din jur, care îi aruncă priviri admirative.
Există unii terapeuţi care recomandă utilizarea imageriei cu conţinut aversiv, mai ales în cazul
tratamentului deprinderilor greşite.
Experienţa clinică a demonstrat că imaginea cu conţinut pozitiv dă rezultate mai rapide şi mai
durabile la un număr mai mare de subiecţi.
Astfel, de pildă, este mai util să-i sugerăm unui fumător cum va arăta şi ce avantaje va avea în
cazul în care se va lăsa de fumat, decât să-l solicităm să-şi imagineze pachete de ţigări cu
capete de mort pe ele.
Cu toate acestea, hipnoterapeutul trebuie să fie suficient de flexibil pentru a utiliza şi imageria
cu conţinut negativ, atunci când este cazul.
Instrucţiuni psihoterapeutice
Instrucţiunile terapeutice reprezintă sugestiile menite să declanşeze la subiect un anumit
comportament dezirabil, cu efecte psihoterapeutice.
Spre deosebire de sugestiile directe, utilizate în cadrul hipnozei clasice, hipnoterapeuţii şcolii
ericksoniene utilizează frecvent instrucţiuni indirecte, construite astfel încât subiectul nu este
conştient de faptul că se urmăreşte ca el să se comporte într-un anumit fel. Astfel, de pildă,
terapeutul poate utiliza o directivă de tip capcană: „doreşti să intri în transă acum sau peste 5
minute?"
într-o astfel de situaţie, indiferent care va fi reacţia pacientului, acesta va urma instrucţiunile
terapeutului, nerealizând faptul că există şi alternativa de a nu reacţiona.
Citrenbaum, King şi Cohen (1985) disting mai multe tipuri de instrucţiuni sau directive
terapeutice:
a. Instrucţiuni informaţionale
Acest gen de instrucţiuni se aplică, de pildă, pacienţilor care suferă de obezitate şi despre care
terapeutul este informat că se alimentează în exces.
Aceste observaţii sunt necesare deoarece pentru majoritatea subiecţilor obezi, ingestia de
alimente a devenit un act conştient.
Instrucţiunile terapeutice, bazate pe informaţiile obţinute, vor avea drept obiectiv modificarea
comportamentelor care însoţesc deprinderea greşită.
Prezentăm, în cele ce urmează, un exemplu de astfel de instrucţiuni:
„Alexandra, se pare că modul în care te alimentezi a devenit ceva automat. Mă îngrijorează
faptul că nu-i oferi organismului tău posibilitatea de a lua act de procesele fiziologice care se
declanşează atunci când mănânci. Acest fenomen se reflectă în faptul că tu nu-ţi dai seama că
ai mâncat destul. Te-aş ruga să verifici această ipoteză în felul următor:
• stinge televizorul atunci când mănânci;
• taie mâncarea din farfurie în bucăţele mici;
• mestecă fiecare înghiţitură de cel puţin opt ori, savurând gustul mâncării şi apoi înghite încet
hrana. Aş dori să te concentrezi asupra sentimentului de saţietate şi să te opreşti din mâncat
atunci când te simţi sătulă".
b. Instrucţiuni de explorare şi motivare
în general, este de preferat ca terapeutul să evite să trateze subiecţii care nu sunt motivaţi
pentru schimbare şi care se prezintă la cabinet datorită insistenţelor familiei sau prietenilor.
Deşi este relativ uşor de identificat pacienţii care doresc realmente să se schimbe, totuşi, uneori
este bine ca terapeutul să utilizeze şi nişte instrucţiuni cu caracter explorator pentru a ţine
situaţia sub control şi pentru a fi sigur de faptul că subiectul va urma şi celelalte instrucţiuni.
Citrenbaum, King şi Cohen (1985) relatează cazul unei paciente care s-a prezentat la terapie
pentru obezitate şi depresie, în timpul primului interviu, pacienta a afirmat despre sine că este
neputincioasă şi că nu poate face nimic în viaţă. Pentru a fi sigur că terapia va fi focalizată pe
acţiune şi nu pe vorbe, terapeutul a administrat o anumită instrucţiune terapeutică. Acesta a
aflat că pacienta urmase mai multe regimuri alimentare, datorită cărora a slăbit câte 10-15 kg pe
care Ie-a pus apoi la loc. La sfârşitul primului interviu, terapeutul i-a cerut să meargă acasă şi să
revină la psihoterapie după ce a slăbit 5 kilograme.
Raţiunea utilizării acestei instrucţiuni a avut la bază două elemente; pe de-o parte, terapeutul nu
era sigur de motivaţia pacientei, pe care este posibil să o fi împins prietenii să ceară sprijin, iar
stilul ei de personalitate pasiv-agresivă şi dependentă o determină să încerce şi să eşueze
mereu. în al doilea rând, pacienta a avut dificultăţi în fixarea şedinţei următoare de psihoterapie,
deşi era casnică şi avea mult timp liber.
De asemenea, pacienta nu îşi controla suficient dieta.
Instrucţiunea l-a ajutat pe terapeut să menţină controlul situaţiei forţând-o pe pacientă să o
urmeze înainte de începerea terapiei propriu-zise.
Pacienta a telefonat peste zece zile şi a spus că a slăbit patru kilograme şi jumătate şi a cerut o
întâlnire cu terapeutul. Acesta din urmă i-a spus că înţelegerea a fost pentru cinci kilograme,
cerându-i să revină cu programarea atunci când îşi va îndeplini obiectivul.
în cazul în care terapeutul i-ar fi permis pacientei să vină la terapie doar după ce a slăbit patru
kilograme şi jumătate, el ar fi comis o eroare gravă, pentru că ar fi lăsat-o pe pacientă să deţină
controlul situaţiei.
Atitudinea terapeutului a avut şi menirea să sugereze faptul că pacienta nu era o persoană
neajutorată, ci avea în interiorul său resurse suficiente pentru a se schimba. în acest caz, ati-
tudinea terapeutului se referă la faptul că schimbarea este posibilă.
Directivele exploratorii şi motivaţionale se administrează de regulă, la sfârşitul şedinţei de
psihoterapie, sub forma temelor pentru acasă.
c. Instrucţiuni metaforice
Acest tip de instrucţiuni conferă terapeutului libertatea de a aborda în mod creativ psihoterapia.
Nu este acelaşi lucru să spunem unui pacient să-şi facă ordine în viaţă sau să-i cerem să
meargă acasă şi să-şi facă ordine în cameră.
Să analizăm următorul caz (Citrenbaum, King şi Cohen, 1985, p. 103):
O pacientă s-a prezentat la psihoterapie pentru mâncat excesiv. în urma primului interviu
terapeutic, a rezultat faptul că viaţa pacientei era total haotică. După ce a constatat că pacienta
mânca în mod impulsiv mai mult acasă, terapeutul a întrebat-o dacă şi-a spălat în ultima
perioadă frigiderul. Pacienta a răspuns negativ şi atunci terapeutul a administrat următoarea
instrucţiune terapeutică:
„Ruth, ca să te pregăteşti pentru sarcina de a-ţi modifica deprinderile alimentare, aş dori să
petreci un anumit timp singură făcând curat în frigider.
Atunci când fac acest lucru unii oameni încep de sus în jos, alţii de jos în sus, iar alţii încep să
spele rafturile din spatele uşii. Există şi persoane care scot afară, pe rând, fiecare aliment. Vei
constata că unele alimente sunt alterate şi trebuie aruncate, altele sunt bune şi deşi sunt încă
proaspete, ar trebui reîmpache-tate".
Obiectivul acestei instrucţiuni constă în a determina pacientul să întreprindă ceva concret în
direcţia obiectivului urmărit. Mai mult, instrucţia metaforică sugerează subiectului să
reorganizeze ceva mai mult în viaţa lui decât un simplu frigider.
d. Instrucţiuni pentru autohipnoză
Este indicat ca terapeutul să-i prezinte pacientului hipnoza ca fiind o stare naturală pe care o
poate atinge orice persoană, rolul său constând doar din a-l învăţa pe subiect să practice auto-
hipnoză, pentru a-şi rezolva în mod independent problemele.
între şedinţele de psihoterapie, pacientul va fi instruit să practice acasă autohipnoză şi această
indicaţie este întărită prin intermediul sugestiilor post-hipnotice.
Instrucţiunile pentru practicarea autohipnozei pot să îmbrace următoarea formă:
„Radu, pentru a continua să lucrezi asupra problemei X, este indicat să practici autohipnoză,
aşa cum am mai discutat. Alege un loc liniştit, unde nu poţi fi deranjat şi spune-ţi în gând că vei
intra în autohipnoză pentru a lăsa inconştientul tău să lucreze asupra problemei tale".
(în continuare, terapeutul va repeta paşii inducţiei hipnotice utilizate în cabinet pentru a-i furniza
pacientului un model pentru practicarea autohipnozei).
„Starea de transă va da posibilitatea inconştientului tău să întreprindă o serie de lucruri
folositoare pentru tine. în timp ce te afli în transă, mentalul tău conştient se poate ocupa cu orice
activitate: poate fi atent la diferite imagini vagi sau mai clare, poate înregistra sunete, poate
urmări gânduri etc. Nu este cu adevărat important ce realizează mentalul tău conştient, pentru
că însuşi actul de a fi în transă va permite inconştientului să întreprindă ceea ce ştie el că este
bine pentru tine. îndată ce au trecut 10 minute, vei ieşi în mod spontan din transă şi te vei simţi
odihnit şi înviorat ca după un somn reconfortant.
e. Instrucţiuni menite să blocheze soluţiile deja încercate
La baza acestui tip de instrucţiuni se află ideea şcolii de la Palo Alto, conform căreia
comportamentul problematic este menţinut şi întărit de soluţiile utilizate de pacienţi pentru a
rezolva problema (Walzlawick, Weakland şi Fisch, 1974).
Terapeutul trebuie să procedeze în aşa fel încât să blocheze soluţiile încercate de subiect.
Deoarece comportamentul de rezolvare de probleme al subiectului i se pare acestuia logic, este
destul de dificil să-l determinăm să renunţe la el şi să întreprindă altceva.
Din acest motiv, instrucţiunile sau directivele terapeutice trebuie să aibă, la rândul lor, o
motivaţie care să i se pară logică subiectului şi, în acelaşi timp, să contribuie la destructurarea
cercului vicios simptom-comportament de înlăturare al acestuia.
Pentru a ilustra acest gen de instrucţiuni, Citrenbaum, King şi Cohen (1985) prezintă următorul
caz:
„Violeta avea cu douăzeci de kilograme mai mult decât era necesar. Din interviul preliminar a
rezultat faptul că ea mânca în exces la ora patru, atunci când mergea la bufetul firmei.
Pacienta descria acest comportament prin intermediul termenului de autosabotaj.
Violeta a afirmat că doar la acea ora ea se autosabota mâncând prăjituri şi alte alimente
interzise. Terapeutul i-a adresat întrebarea dacă este conştientă de motivul care o determină să
se autosaboteze, pacienta răspunzând negativ. în continuare, terapeutul s-a întrebat cu voce
tare dacă nu cumva pacienta se simte vinovată de acest comportament. Şi, în acest caz,
răspunsul a fost afirmativ.
Ţinând seama de informaţiile obţinute, terapeutul a administrat următoarea instrucţiune care,
deşi pare stranie la prima vedere, a avut efectul scontat.
„Pentru a avea un control asupra modului în care te autosabotezi, aş dori ca tu să întreprinzi un
anumit lucru care ne va furniza mai multe informaţii în legătură cu motivul care te determină să
te autosabotezi. Te-aş ruga să te autosabotezi în mod deliberat şi la micul dejun şi la prânz şi
să observi ce simţi în acest caz.
Poţi să-mi spui ce vei face pentru a te autosabota şi la celelalte mese?
Pacienta a răspuns: voi pune mai mult unt pe pâine, mai multă dulceaţă sau smântână peste
salată la masa de prânz."
Deşi Violeta l-a privit mirată pe psihoterapeut, mimica ei a arătat faptul că va urma întocmai
instrucţiunile administrate.
Pacienta a revenit la psihoterapie după o săptămână şi a relatat că, deşi instrucţiunea i s-a
părut lipsită de sens, ea a urmat-o întocmai. Ceea ce i s-a părut şi mai ciudat a fost că ea a
încetat în mod spontan să se mai autosaboteze atunci când mânca la ora patru.
In acest caz, obiectivul ascuns al terapeutului a fost să .oprească luptele interioare pe care le
dădea pacienta la ora patru, stopând modelul obsesiv de gândire.
Instrucţiunea terapeutică a fost administrată sub o formă care a părut acceptabilă pacientei: să
obţină insight-ul asupra cauzei care generează probleme-simptom.
Acest gen de instrucţiune paradoxală este utilizată de mulţi terapeuţi de orientare ericksoniană
sub denumirea de „prescrierea simptomului", instrucţiune care s-a dovedit a fi eficientă în multe
situaţii.
Dispariţia simptomului se explică prin faptul că pacienta încetează să mai declanşeze lupte
interioare, amintindu-şi mereu că nu trebuie să mănânce la ora patru. în acelaşi timp, prescrie-
rea simptomului îl ajută pe subiect să capete control asupra acestuia, simptomul pierzându-şi în
felul acesta caracterul involuntar care îl face să se menţină ca simptom, devenind un com-
portament voluntar, deci sub controlul celui în cauză.

HIPNOTERAPIA ÎN TULBURĂRILE SEXUALE

Marcia D. Degun şi Gian S. Degun (1993) consideră că o problemă sexuală este definită ca
fiind incapacitatea subiectului de a obţine satisfacţii în urma activităţii sexuale individuale sau în
cadrul unei relaţii.
Acest lucru se poate datora unei inadecvări a răspunsului sexual, inadecvare apreciată ca atare
de către subiect sau partener.
Astfel de probleme pot să apară datorită unei insuficiente educaţii sexuale sau datorită
expectaţiilor nerealiste ale partenerilor şi pot fi corectate prin intermediul unor metode de
educaţie şi consiliere.
Există însă şi situaţii în care avem de-a face cu anumite tulburări fiziologice sau psihofiziologice
ale răspunsului sexual şi în acest caz vorbim de disfunctii sexuale care necesită tratament de
specialitate şi psihoterapie.
în literatura de specialitate întâlnim disfunctii sexuale primare şi secundare. Cele primare se
manifestă de-a lungul întregii vieţi a individului, iar cele secundare se instalează după o perioa-
dă de normalitate şi pot să se manifeste permanent sau doar în unele situaţii.
Prezentăm, în cele ce urmează, o clasificare a disfuncţiilor sexuale, clasificare bazată pe
modelele lui Masters şi Jo'nes (1970), Kaplan (1979) şi Dennerstein (1980).
Cauzele disfuncţiilor sexuale pot fi de natură organică sau psihologică.
Interviul şi evaluarea clinică trebuie să includă şi posibilitatea unor cauze organice, înainte de a
lansa ipoteza că este vorba de o tulburare psihogenă. Disfuncţiile sexuale organice necesită
tratament de specialitate, deşi există şi posibilitatea unor interferenţe între problemele somatice
şi cele psihologice.
Faza (Etapa) Bărbaţi Femei
1. Dorinţa sexuală Dorinţă sexuală redusă sau Dorinţă sexuală redusă sau
absentă absentă
2. Activare sau excitaţie Disfuncţie erectilă Absenţa activării sexuale
(Imposibilitatea obţinerii Absenţa lubrifierii vaginale
erecţiei)
Penetraţia Dificultatea de menţinere a Dureri
erecţiei Vaginism
Dispareunie
3. Orgasm Ejaculare precoce Anorgasmie
Ejaculare întârziată

4. încheierea actului Disforie Disforie

sexual

Factorii psihologici care stau la baza disfuncţiilor sexuale pot fi clasificaţi în următoarele
categorii (John, 1979): experienţa anterioară, situaţia actuală, reacţia psihologică la anumite
probleme organice, lipsa informaţiilor sau informaţii false în legătură cu activitatea sexuală, lipsa
unei stimulări sexuale sau stimulare inadecvată.
Experienţa anterioară se referă la posibilele traume suferite în acest plan de către individ,
educaţia excesiv de rigidă şi reacţiile negative ale familiei faţă de activitatea sexuală. Toţi aceşti
factori produc anxietate legată de dorinţa sau comportamentul sexual.
Starea prezentă se referă la diverse situaţii stresante, cum ar fi teama de a fi rănit sau de eşec
sau de a contraveni unor norme morale şi religioase. Toate situaţiile care implică stres, anxie-
tate, depresie, culpabilitate sau mânie pot contribui la evitarea comportamentului sexual sau la
disfunctii sexuale.
De asemenea, deficitul de întărire a comportamentului sexual de către partener, respingerea
sau conflictele de tip domi-nare-supunere au ca rezultat disfunctii sexuale.
Reacţiile psihologice la factori de natură organică, boală, intervenţie chirurgicală, înaintare în
vârstă pot genera, la rândul lor, stări psihice negative de depresie, scăderea imaginii de sine,
anxietate, anticiparea unei posibile răniri sau a eşecului, reacţii de respingere şi conflicte cu
partenerul.
Principalele tehnici hipnotice utilizate în cazul terapiei sexuale sunt următoarele (Degun şi
Degun, 1993, p. 111):
îl Hipnoanaliza.
2. Hipnoterapia centrată pe înlăturarea simptomelor.
3. Hipnoza ca adjuvant în terapia comportamentală.
4. Abordările cognitive şi experenţiale.
5. Abordările terapeutice eclectice . 1. Hipnoanaliza
Terapeuţii de orientare ericksoniană sunt de părere că problemele sexuale reprezintă
consecinţa unor conflicte intrapsihice de natură inconştientă. Aceştia vor utiliza hipnoza în
scopul explorării şi aducerii la lumină a acestui material stocat în inconştient.
în vederea obţinerii accesului la conflictele inconştiente reprimate, se utilizează tehnica regresiei
de vârstă până la perioada în care au avut loc anumite evenimente critice în viaţa subiectului.
Pacientul regresat în stare de hipnoză va fi încurajat să identifice şi să relateze conţinutul
experienţelor emoţionale din copilărie, fapt ce conduce la eliberarea anxietătilor şi fricilor legate
de trauma respectivă.
Terapeutul va interpreta împreună cu pacientul evenimentele respective astfel încât, acesta din
urmă, va realiza insight-ul (iluminarea) asupra semnificaţiei celor petrecute şi înarmat cu o nouă
viziune asupra lumii, va fi îndrumat să-şi restructureze realitatea interioară, pentru a obţine o
mai bună adaptare la mediu.
Specialiştii care aplică hipnoanaliza utilizează tehnici terapeutice diferite.
Astfel, Wijesinghe (1977) aplica tehnica asociaţiilor libere, Mirowitz (1966) interoga pacientul
aflat în hipnoză prin intermediul semnalului ideomotor, iar Alexander (1974) inducea regresia de
vârstă, solicitând pacientul să retrăiască în plan imaginativ ziua în care a avut loc psihotrauma.
Ward (1980), Degun şi Degun (1988) au utilizat cu succes şi analiza viselor în soluţionarea
conflictelor legate de disfuncţiile sexuale.
Abordarea psihodinamică nu se referă totdeauna la evenimente trecute, mulţi autori ocupându-
se şi de conflicte de dată mai recentă.
Astfel, Levit (1971) şi Crasilneck (1979) au constatat faptul că multe disfuncţii sexuale sunt
rezultatul ostilităţii faţă de parteneri, precum şi a culpabilităţii rezultate în urma trăirii respectivu-
lui sentiment.
Levit (1971) a utilizat hipnoanaliza pentru a produce o descărcare a resentimentelor acumulate.
Terapeutul a solicitat pacientul aflat în hipnoză să-şi reprezinte ostilitatea sub o formă concretă,
să o deplaseze la nivelul pumnului şi apoi să strângă pumnul şi să lovească spătarul unui
scaun, imaginându-şi faptul că agresivitatea iese din interiorul fiinţei sale.
Deabler (1976) este de părere că descărcarea (ventilarea) sentimentelor este importantă în
cadrul hipnoanalizei din următoarele raţiuni:
- contribuie la dezvăluirea conflictelor latente;
- eliberează pacientul de temerile care inhibă activarea sexuală;
- contribuie la restructurarea asociaţiilor şi orientărilor legate de obiectul sexual;
- destructurează identificările timpurii cu rol inhibitor asupra vieţii sexuale (de pildă, identificarea
cu mama în cazul unui conflict oedipian);
- facilitează implementarea sugestiilor de întărire a ego-ului şi de reconstrucţie a ego-ului.
2. Sugestiile directe de înlăturare a simptomului
Mulţi hipnoterapeuţi preferă să aplice, după inducţia hipnotică, sugestiile directe centrate pe
simptom, în loc să se preocupe de cauzele ascunse ale tulburării.
Tehnica implică vizualizarea în stare de hipnoză a unui act sexual reuşit cu partenerul dorit,
administrându-se în acelaşi timp sugestii legate de faptul că performanţa sexuală se
ameliorează (Schneck, 1970).
Se utilizează, de asemena, sugestiile post-hipnotice, vizualizarea unor experienţe sexuale
reuşite din trecut, însoţite de sugestii de distorsionare a timpului pentru a prelungi fazele
agreabile ale experienţei sexuale imaginare (Mirowitz, 1966; Cheek, 1976).
învăţarea autohipnozei este, de asemenea, deosebit de utilă în cazul acestor pacienţi.
3. Hipnoza ca adjuvant în terapia comportamentală
Psihoterapeuţii comportamentalişti au utilizat hipnoza mai ales pentru potenţarea metodei
desensibilizării sistematice.
Hipnoza are, în cadrul acestei tehnici, rolul de a facilita relaxarea şi imaginaţia dirijată. Studiile
au demonstrat faptul că hipnoza este mai economică sub aspectul timpului şi mai eficientă
comparativ cu relaxarea realizată după tehnica lui Jacobson. (Dengrove, 1980; Clarke şi
Jacobson, 1983). Desensibilizarea sistematică se realizează conform modelului clasic al lui
Wolpe (1958), în cadrul căruia se stabileşte o ierarhie progresivă de scene sexuale, care sunt
prezentate subiectului aflat în stare de hipnoză. Scenele se referă la jocuri sexuale care merg
până la realizarea unui act sexual propriu-zis.
Se administrează şi sugestii post-hipnotice pentru a facilita şi performanţele sexuale din viaţa
reală. Unii terapeuţi utilizează dilatatoare de dimensiuni gradate care sunt aplicate pacientei
aflate în stare de hipnoză în cazul în care aceasta suferă de vaginism (Fuchs, 1980).
Pentru anorgasmie, Dengrove (1980) recomandă stimularea manuală şi stimularea cu ajutorul
vibratoarelor şi repetarea mentală în stare de hipnoză a actului sexual, înainte ca pacienta să
treacă la realizarea efectivă a acestuia.
Acelaşi autor a constatat faptul că hipnoza facilitează relaxarea, distorsionarea timpului,
inducerea unor vise erotice, imaginarea în detaliu a unor experienţe sexuale agreabile, precum
şi accentuarea unor emoţii şi sentimente legate de viaţa sexuală.
Misra (1985) utilizează pentru disfuncţiile sexuale o tehnică de desensibilizare sistematică în
stare de hipnoză, în patru etape:
a) Hipnoză cu sugestii de întărire a ego-ului;
b) Video-hypno-desensibilizare: subiectul, aflat în stare de hipnoză, cu ochii deschişi,
vizionează o serie de scene care reprezintă diverse aspecte ale activităţii sexuale normale;
c) Hypno-condiţionarea: pacientul hipnotizat, de asemenea, cu ochii deschişi urmăreşte o serie
gradată de diapozitive conţinând scene sexuale pe care trebuie să le practice acasă;
d) Rememorarea hipnotică: subiectului hipnotizat i se cere să-şi imagineze experienţe sexuale
trecute, încununate de succes.
4. Abordări cognitive şi experenţiale ale disfuncţiilor sexuale
Terapeuţii cognitivişti au subliniat importanţa unor procese mentale, cum ar fi gândurile şi
imaginile în producerea şi menţinerea unor tulburări sexuale.
Araoz (1980) a introdus conceptul de terapie „hipnose-xuală".
Deşi autorul se consideră a fi un terapeut experienţialist, modelul său cuprinde numeroase
elemente cognitiv-comporta-mentale şi psihodinamice. Araoz consideră că dificultăţile sexuale
îşi au originea în cogniţiile eronate pe care şi le implantează subiectul prin intermediul unei
autohipnoze spontane.
Atitudinile şi afirmaţiile negative, precum şi imageria negativă cu conţinut sexual poate genera şi
perpetua anumite simp-tome în sfera comportamentului sexual. Acest fenomen se produce mai
ales în urma unui eşec sexual, când subiectul începe să creadă că nu se poate comporta în
mod adecvat, creându-şi o imagine depersoană care eşuează în plan sexual. Aceste gânduri şi
imagini devin o formă de autoîntărire a comportamentului de eşec care va perturba interacţiunile
sexuale viitoare.
Araoz (1980) denumeşte acest fenomen „autohipnoză cu conţinut negativ".
Kowalski (1985) este, la rândul său, de părere că procesele cognitive negative joacă un rol
dominant în determinismul disfuncţiilor sexuale.
Metoda terapeutică a autorului constă în utilizarea hipnozei la început pentru a activa gândurile
negative disfuncţionale şi stările afective dezadaptative care le însoţesc. Ulterior, hipnoza va fi
utilizată pentru a exersa gândurile pozitive alternative şi imaginile corespunzătoare acestora.
Astfel, terapeutul va da pacientului aflat în stare de hipnoză următoarele sugestii:
„Acum am văzut partea negativă a personalităţii tale. Acum vom face tot posibilul pentru ca
partea pozitivă a ego-ului să iasă la iveală şi să ne spună câte ceva despre felul cum ar trebui
rezolvată problema ta".
în hipnoză, pacientului i se cere să se concentreze asupra afirmaţiilor pozitive alternative,
precum şi asupra imaginilor cu conţinut pozitiv.
în continuare, terapeutul îl va instrui în tehnica autohipnozei pentru a facilita şi consolida
restructurarea cognitivă.
Psihoterapia experenţială se centrează asupra modului în care pacientul trăieşte experienţa
subiectivă imediată.
Erickson şi discipolii săi au utilizat o combinaţie între abordarea experenţială şi inducţia
hipnotică indirectă, în cadrul căreia se utilizează metaforele terapeutice construite, pornindu-se
de la limbajul specific utilizat de subiect.
Metaforele şi sugestiile indirecte se adresează mentalului inconştient al subiectului care este
responsabil de rezolvarea problemei, deoarece conţine în sine multiple disponibilităţi psihice
latente care pot fi stimulate în scop terapeutic.
5. Abordări psihoterapeutice eclectice
Acestea combină abordările comportamentaliste cu cele de orientare psihodinamică.
Astfel, Obler (1982) a obţinut rezultate pozitive utilizând un demers integrativ care cuprinde:
psihoterapie individuală cu ajutorul metodei desensibilizării sistematice, hipnoză şi hipnoanal-iză
cu interpretări psihodinamice, realizată de un coterapeut şi terapie de cuplu după metoda lui
Mosters şi Jonnson.
Rezultatele demersului integrativ au fost net superioare celor obţinute de grupul de control,
tratat doar prin intermediul unor tehnici specifice terapiei puse la punct de Masters şi Johnson.
Autorul este de părere că factorii terapeutici cei mai importanţi din cadrul acestui model au fost:
explorarea psihodinamică a conflictelor inconştiente, reducerea anxietăţii şi analiza istoriei
problemei pacientului.
în acelaşi timp, se poate spune că tehnicile comportamentale au fost potenţate de hipnoanaliză.

INDICAŢII Şl CONTRAINDICAŢII ALE UTILIZĂRII

HIPNOZEI ÎN TULBURĂRILE SEXUALE
(Degun şi Degun, 1993, p. 114)
Nivelul hipnotizabilităţii pacientului reprezintă un element important pentru introducerea acestei
tehnici în cadrul psihote-rapiei, un grad înalt de hipnotizabilitate reprezentând o bună premisă
pentru succes.
Bridges ş.a. (1985) au pus în evidenţă în plan experimental un element foarte interesant şi
anume faptul că femeile cu scor ridicat la scalele de hipnotizabilitate îşi puteau controla mai
puţin gândurile şi mişcările în finalul actului sexual. Această observaţie pledează în favoarea
faptului că există o corelaţie inversă între hipnotizabilitate şi autocontrolul de tip inhibitor al
funcţiei sexuale. De aici rezultă faptul că utilizarea hipnozei ai fi deosebit de utilă în terapiile
sexuale.
înainte de a se decide dacă trebuie sau nu să utilizeze hip-•noza în astfel de cazuri, terapeutul
trebuie să analizeze factorii motivaţionali ai pacientului.
Astfel, dacă acesta are locul controlorului în interior, hipnoza poate reprezenta un adjuvant
important în cadrul terapiei, în timp ce pentru pacientul care nu poate face faţă propriilor sale
probleme şi priveşte hipnoza ca pe o intervenţie magică, aceasta este contraindicată.
HIPNOTERAPIA DISFUNCŢIILOR FAZEI LEGATE DE DORINŢA SEXUALĂ
Kaplan (1979) caracteriza disfuncţia dorinţei sexuale ca fiind caracterizată prin declanşarea
timpurie a anxietăţii în cadrul secvenţei dorinţă - excitare - orgasm.
Concentrarea subiectului asupra gândurilor negative acţionează ca un element de blocare a
dorinţei sexuale.
Cauzele inhibării dorinţei sexuale au rădăcini adânci în psihismul subiectului şi ţin de temerile
legate, trăirea plăcerii şi dragostei, a intimităţii, de respingere sau de anxietatea de performanţă.
Problemele relaţionale izvorâte din ostilitate, neîncredere, mânie, lupta pentru putere şi
psihotraumele suferite în copilărie reprezintă, de asemenea, variabile importante în
determinismul acestor tulburări.
Din aceste motive, nu este surprinzător faptul că disfuncţiile la nivelul dorinţei sexuale au fost
abordate predominant psihodi-namic.
Wijesinghe (1977), Oystragh (1980) şi Miller (1986) au utilizat tehnica regresiei de vârstă la
pacienţi de sex feminin.
Astfel, Pystragh (1980) a tratat o femeie de 28 de ani care se plângea de faptul că nu avea nici
o dorinţă sexuală şi nu putea ajunge la orgasm. în timpul regresiei hipnotice de vârstă, pacienta
a avut două momente de abreacţie, când a relatat două episoade de viol care au avut loc în
copilărie. Terapeutul i-a sugerat pacientei că îşi va imagina cu lux de amănunte un act sexual şi
îşi va aminti doar aspectele agreabile ale acestuia. Psihoterapia a dat rezultate pozitive după un
interval de şase luni.
Miller (1986) a tratat la rândul său un caz de absenţă a dorinţei sexuale, având drept cauză o
experienţă incestuoasă din copilărie. în acest caz, metodele de desensibilizare nu au dat nici un
rezultat.
Terapeutul a utilizat regresia de vârstă, abreacţia, sugerarea unor vise hipnotice, precum şi
tehnica disocierii şi reintegrării unor părţi ale ego-ului.
Araoz (1980) era de părere că dorinţa sexuală redusă reprezintă rezultatul unor cogniţii eronate
sau autohipnozei cu conţinut negativ (autohipnoză negativă sau AHN).
Autorul subliniază faptul că majoritatea pacienţilor se prezintă la terapie pentru disfuncţii ale
fazelor de excitare şi orgasm, tulburările la nivelul dorinţei sexuale fiind adesea trecute sub
tăcere, deoarece în cultura occidentală a dori să ai relaţii sexuale reprezintă un lucru dezirabil.
Araoz (1980) relatează cazul unui bărbat cu disfuncţie erectilă şi ejaculare precoce la care s-a
constatat şi o tulburare la nivelul dorinţei sexuale.

în acest caz, hipnoza a fost utilizată în următoarele scopuri:

a) Retrăirea în plan imaginativ a unei perioade când pacientul a fost activat sexual (pentru a
facilita schimbarea în plan cognitiv şi emoţional).
b) Descoperirea cauzelor şi momentului în istoria vieţii pacientului când s-a instalat tulburarea;
cele două tehnici nu au dat rezultate semnificative.
c) Antrenament mental: pacientului i s-a cerut să-şi imagineze că îşi desfăşoară existenţa având
un interes sexual mai ridicat. Prin intermediul acestei tehnici au fost obţinute unele mici
progrese în sensul că pacientul a început să dedice mai mult timp preocupărilor legate de viaţa
sexuală.
d) Stabilirea şi exersarea în stare de hipnoză a ierarhiei stimulilor agreabili legaţi de activitatea
sexuală.
Pacientul a alcătuit împreună cu terapeutul o listă care să cuprindă o ierarhie a aspectelor
plăcute care apar în timpul actului sexual cu soţia sa. Aceste elemente au fost exersate în stare
de hipnoză şi întărite prin intermediul unor sugestii post-hipno-tice. S-a sugerat faptul că lanţul
reacţiilor pozitive va fi declanşat de îmbrăţişarea soţiei pacientului.
După patru şedinţe de hipnoză, utilizând cea de-a patra metodă, s-a constatat o revenire a
dorinţei sexuale a subiectului.
Mecanismele care au stat la baza demersului terapeutic utilizat au fost, pe de-o parte,
comutarea focalizării atenţiei de la aspectele cognitive ale problemei către cele emoţionale, iar
pe de altă parte, modificarea, în stare de hipnoză, a experienţelor negative timpurii şi
transformarea lor în experienţe pozitive.
HIPNOTERAPIA DISFUNCŢIILOR SPECIFICE FAZEI DE EXCITARE SEXUALĂ
Disfuncţiile fazei de excitare se manifestă mai ales atunci când anxietatea apare în diverse
momente ale preludiului actului sexual, atunci când subiectul a intrat deja în stare de excitaţie.
La bărbaţi aceste disfuncţii se manifestă sub forma dis-funcţiei erectile (impotenţă erectilă) şi a
ejaculării întârziate.
Disfuncţia erectilă poate să apară datorită fricii de respingere, lipsei de asertivitate, grijii
excesive faţă de parteneră, culpabilităţii legate de masturbare, expectaţiile nerealiste faţă de
activitatea sexuală sau datorită luptei pentru putere în cadrul cuplului (Kaplan, 1979).
Ejacularea întârziată are, de regulă, drept cauză ostilitatea faţă de parteneră şi lipsa de
încredere în relaţia respectivă.
Impotenţa poate fi primară (bărbatul nu a fost niciodată capabil să menţină erecţia) sau
secundară (activitatea sexuală a fost normală în trecut, iar incapacitatea de menţinere a erecţiei
a apărut la un moment dat).
Impotenţa primară reprezintă un fenomen mai rar. Kaplan (1974) a subliniat importanţa'unor
condiţionări emoţionale şi cognitive care pot să urmeze chiar în urma unui singur episod de
impotenţă, apărut accidental. Bărbatul respectiv îşi reaminteşte eşecul suferit şi, teama că nu va
putea funcţiona normal, îl determină să aibă eşecuri viitoare. în acest caz, anxietatea de perfor-
manţă inhibă funcţia sexuală.
Oboseala fizică, consumul abuziv de alcool sau droguri, medicamentele tranchilizante pot sta la
baza unuia sau mai multor episoade de eşec sexual.
Există şi cauze organice ale impotenţei, cauze care au la bază tulburări endocrine sau
neurologice.
Masters şi Johnson (1970) au evidenţiat şi alte cauze care stau la baza impotenţei secundare:
educaţia religioasă care priveşte relaţiile sexuale ca pe un păcat sau orientarea spre homo-
sexualitate.
Kaplan (1979) relatează faptul că în Statele Unite, 85% din cazurile de impotenţă sunt de natură
psihogenă.
Crasilneck şi Hali (1985) introduc şi ei printre factorii etiologici ai tulburărilor sexuale ale fazei de
excitaţie, sentimentul de culpabilitate pentru o relaţie extraconjugală, teama de sarcină, teama
de boli venerice, evenimente traumatizante din copilărie, cum ar fi, de pildă, pedepsele primite
pentru jocurile erotice sau teama de mânia tatălui în cazul unui complex oedipal nerezolvat.
Autorii menţionaţi au aplicat hipnoterapia la un număr foarte mare de pacienţi cu impotenţă,
metoda constând în utilizarea unor sugestii directe menite să favorizeze erecţia şi au obţinut
rezultate pozitive la 80% dintre aceştia.
Pacienţilor aflaţi în hipnoză li s-a sugerat rigiditatea braţului, după care terapeutul a administrat
următoarele instrucţiuni sugestive:
„Dacă eşti capabil să obţii senzaţia de rigiditate într-o anumită parte a corpului, vei putea s-o
obţii şi la nivelul penisului.... Vei realiza o erecţie foarte puternică ori de câte ori eşti excitat
sexual".
Fuchs ş.a. (1985) a utilizat la pacienţii cu impotenţă tehnica levitaţiei braţului, administrând
sugestii de tipul următor:
„Vei observa imediat că penisul tău se ridică la fel cum se ridică braţul tău drept...".
Alţi autori preferă să utilizeze o combinaţie între sugestiile directe şi tehnicile hipnoanalitice.
Schneck (1970) descrie cazul unui tânăr care avea fantezii legate de faptul că se luptă cu un alt
tânăr, fantezii care se înche-iau cu erecţie şi ejaculare. în momentul în care tânărul a început o
relaţie cu o fată, a apărut imposibilitatea menţinerii erecţiei.
Pacientului, aflat în hipnoză, i s-a cerut să vizualizeze de mai multe ori actul sexual cu partenera
şi să descrie fiecare fază a acestuia. Terapeutul accentua prin intermediul sugestiilor, anumite
faze ale scenei care se cereau întărite.
Pacientului i s-a sugerat, de asemenea, să nu amâne penetrarea.
în momentul în care acesta a fost capabil să susţină un act sexual, terapeutul i-a cerut în
hipnoză să reia fanteziile legate de luptă şi Ie-a transformat prin intermediul sugestiilor în
imagini legate de activitatea heterosexuală.
După această intervenţie terapeutică, activitatea heterosexuală s-a ameliorat şi fanteziile cu
conţinut homosexual au dispărut.
Disfuncţiile fazei de excitare la femei sunt vaginismul şi dis-pareunia.
Kaplan (1979) defineşte vaginismul ca fiind un spasm muscular condiţionat al musculaturii
perivaginale, care reflectă teama pacientei de penetrare.
În cazul dispareuniei este vorba, de asemenea, de spasmul dureros al unor muşchi ai aparatului
genital.
Dintre cazurile acestor tulburări menţionăm culpabilitatea legată de plăcerea sexuală, ostilitatea
faţă de partener, teama de penetrare şi alţi factori ce ţin de conflicte sexuale mai profunde.
Scheck (1965) a utilizat în astfel de cazuri relaxarea şi imaginaţia dirijată în stare de hipnoză.
Pacientei i s-a cerut să-şi reprezinte mental faptul că acceptă gradat diverse manevre sexuale,
începând cu jocul erotic, contactul genital superficial, presiune în zona organelor genitale pe o
perioadă mai lungă, penetraţie parţială, completă şi în cele din urmă un act sexual normal.
Fuchs (1980) a utilizat tehnica desensibilizării sistematice în plan real, introducând în vaginul
pacientei aflate în stare de hipnoză dilatatoare de dimensiuni progresive.
HIPNOTERAPIA DISFUNCŢIILOR SEXUALE SPECIFICE FAZEI DE ORGASM
Disfuncţiile sexuale ale acestei faze sunt cauzate de anxietatea produsă de nivelul extrem de
activare.
La bărbaţi se manifestă sub forma ejaculării precoce datorată dificultăţii de a percepe senzaţia
erotică specifică fazei dinaintea orgasmului, fapt ce conduce la pierderea controlului.
Printre cauzele acestei tulburări menţionăm anxietatea de performanţă, ostilitatea faţă de
parteneră sau experienţe negative legate de experienţele sexuale timpurii.
La femei, tulburarea se manifestă sub forma inhibiţiei orgasmului care poate fi datorată
aşteptării acestuia, atitudinii de spectatoare vigilentă, necunoaşterii fiziologiei activităţii sexuale
sau lipsei de asertivitate. Acestor cauze li se adaugă pentru ambele sexe teama de respingere,
de pierdere a controlului sau prezenţa unor fantezii terifiante legate de orgasm.
Crasilneck şi Hali (1985) subliniază faptul că la femei orgasmul nu reprezintă un fenomen
absolut, multe dintre acestea putând să obţină satisfacţii de pe urma activităţii sexuale în
absenţa orgasmului. Calitatea orgasmului variază considerabil chiar la acele femei capabile să-l
realizeze, iar satisfacţia obţinută variază în funcţie de întregul context în care are loc relaţia
sexuală.
Probleme psihologice apar datorită expectaţiilor nerealiste pe care le au multe femei în legătură
cu această experienţă, unele aşteptând să obţină o trăire extatică, iar altele considerând că
totdeauna orgasmul trebuie să fie o experienţă comună cu partenerul.
Aceste expectaţii nerealiste trebuie corectate prin intermediul unor acţiuni de educaţie şi
consiliere.
Ca şi în cazul ejaculării precoce la bărbaţi, condiţiile improprii cum ar fi timpul nepotrivit,
oboseala, distragerea atenţiei, absenţa intimităţii sau teama de sarcină pot contribui la absenţa
orgasmului la femei. De asemenea, inhibarea răspunsului sexual al femeii poate reprezenta şi
un semn de ostilitate faţă de partener, la fel ca în cazul ejaculării precoce la bărbat.
Atitudinile negative şi comportamentul punitiv al părinţilor faţă de jocurile sexuale ale copilului
pot determina individul să privească activitatea sexuală ca pe ceva rău sau murdar, fapt ce va
contribui la instalarea unei disfuncţii sexuale la vârsta adultă.
Crasilneck şi Hali (1985) abordează psihoterapeutic anor-gasmia, combinând tehnicile
hipnoanalitice de profunzime, care urmăresc să exploreze cauzele problemei, cu sugestii care
acţionează asupra inhibiţiei sexuale ca atare.
După inducţia hipnotică pacientei i se sugerează faptul că va relaxa total vaginul şi că i se va
accentua sensibilitatea vaginului şi clitorisului astfel încât va putea obţine satisfacţie în timpul
actului sexual.
Terapeuţii implicau şi partenerul în terapia disfuncţiei orgasmului la femei, solicitându-l pe
acesta să-i acorde pacientei mai multă atenţie şi grijă în timpul actului sexual.
Ei procedau în felul acesta, deoarece absenţa orgasmului la femeie poate genera sentimente
de insecuritate şi inferioritate la partener, care începe să se îndoiască de calităţile sale mascu-
line. Atragerea acestuia la colaborare în cadrul psihoterapiei îl va face să înţeleagă mai bine
natura problemei şi să contribuie la rezolvarea ei.
Atunci când disfuncţia sexuală se datoreşte ostilităţii rezultate în urma unor remarci neadecvate
ale partenerului, pot fi utilizate tehnici hipnotice de descărcare a stărilor afective negative.
Astfel, Miller (1979) sugera pacienţilor săi să retrăiască în plan mental actul sexual şi să
„ventileze" (să lase stările afective să se descarce) sentimentele. Terapeutul administra şi o
tabletă „placebo" despre care spunea că reprezintă un stimulent sexual puternic pentru a
sparge cercul vicios care contribuie la menţinerea tulburării, evocând expectaţii pozitive
pacientului.
Alexander (1974) este de părere că preocupările excesive în legătură cu performanţa sexuală
produc impotenţă la bărbaţi şi anorgasmie la femei.
Astfel, deoarece femeia este excesiv de preocupată să facă plăcere partenerului, acţiunile şi
intenţiile sale voluntare pot să interfere cu aspectele involuntare legate de satisfacţia sexuală.
Din acest motiv, cele mai eficiente sugestii care pot fi administrate în stare de hipnoză sunt de
tipul: „fă tot posibilul pentru a-ţi produce plăcere ţie însăţi".
Kroger şi Fezler (1976) au utilizat un demers centrat pe simptom în cazuri de anorgasmie,
impotenţă şi ejaculare precoce.
Aceşti autori au pus un accent deosebit pe retrăirea în stare de hipnoză a unor experienţe
pozitive legate de activitatea sexuală.
A fost utilizată, de asemenea, tehnica distorsionării timpului în tratamentul ejaculării precoce:
terapeutul a sugerat pacientului aflat în stare de hipnoză să prelungească în plan imaginativ
timpul erecţiei şi, în acelaşi timp, să se concentreze în timpul intromisiunii asupra unei imagini
cu conţinut non-erotic pentru a întârzia ejacularea.
Dengrove (1980) a accentuat necesitatea concentrării atenţiei subiecţilor de sex feminin asupra
satisfacţiilor oferite de sex şi nu asupra obţinerii cu orice preţ a orgasmului. Terapeutul încuraja
şi autostimularea manuală de către pacientă, autostimulare întărită şi prin intermediul repetării
mentale şi sugestiilor hipnotice.
Rezultate pozitive au fost obţinute şi prin intermediul unor tehnici de desensibilizare în plan real
sau/şi imaginativ.
Astfel, de pildă, în cazul femeilor cu anorgasmie au fost utilizate şi vibratoarele pentru exersarea
obţinerii orgasmului.
Unele strategii terapeutice includ şi modificări ale condiţiilor şi poziţiilor în care se realizează
actul sexual, hipnoza fiind utilizată doar pentru a facilita imageria erotică pozitivă şi autostimu-
lările.
Marea majoritate a terapeuţilor sunt de părere că în cazul anorgasmiei, rezultatele cele mai
bune se obţin prin combinarea demersului hipnoanalitic cu cel centrat pe simptom.
Astfel, Obler (1982), în urma tratamentului aplicat la 26 de paciente cu anorgasmie, propune
utilizarea unui demers interogativ, care implică desensibilizare sistematică în stare de hipnoză
faţă de situaţiile cu conţinut erotic, pentru jumătate din şedinţele iniţiale, iar cealaltă jumătate
fiind dedicată aplicării tehnicii asociaţiilor libere, în urma cărora pacientele produc un material
relevant, legat de conflictele inconştiente din sfera sexuală.
A urmat apoi adâncirea transei cu abreacţia (descărcarea) stărilor emoţionale, care au fost puse
în evidenţă prin intermediul asociaţiilor libere.
în continuare, au avut loc, în stare de veghe, discuţii şi interpretări ale informaţiilor obţinute în
cursul şedinţelor de hipnoză.
Obler (1982) este de părere că mecanismele terapeutice care au condus la obţinerea unor
rezultate pozitive, în urma demersului aplicat, au fost explorarea psihodinamică a conflictelor
inconştiente şi reducerea anxietăţii legate de activitatea sexuală.