Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
05 11 37 512 Geografie Fizica Generala PDF
05 11 37 512 Geografie Fizica Generala PDF
FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Partea 1
OBIECTUL, ISTORICUL, METODELE ŞI LEGILE
GEOGRAFIEI
Cuprinsul părţii 1:
-Definţie, obiect de studiu……………………………………..
-Conţinutul obiectului Geografiei…………………………….
-Învelişul geografic – sistem global…………………………..
-Sistemul ştiinţelor geografice……………………………………….
-Metode de studiu folosite în geografie……………………………
-Legăturile Geografiei cu alte ştiinţe………………………………..
-Legile Învelişului natural geografic………………………………..
Obiective:
- cunoaşterea obiectului de studiu şi a definiţiei geografiei
- însuşirea principalelor etape ale evoluţiei geografiei ca ştiinţă
- înţelegerea noţiunilor de bază ce denumesc obiectul geografiei
- cunoaşterea limitelor şi caracteristicilor sistemului geografic
- stabilirea locului geografiei fizice în cadrul ştiinţelor geografice şi a
metodelor utilizate în studiul geografiei
- însuşirea legilor învelişului natural geografic
- formarea unor deprinderi de metodologie geografică
7
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
8
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
9
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
mai activi în modificarea sferelor şi, prin urmare, ca unul din factorii
geografici de căpetenie trebuie analizat ca atare în geografie”).
Una din cele mai noi definiţii ce reflectă, în prezent, nivelul
cunoaşterii din acest domeniu aparţine Prof. Gr. Posea (1986): “Geografia
studiază organizarea lăuntrică, naturală şi cea impusă de om, a mediului de
la exteriorul solid al Terrei, sau spaţiul terestru ca un sistem dinamic şi
unitar (Geografia generală), dar şi diversificat local şi regional (Geografia
regională)”… “Ea studiază relaţiile (statice, dinamice, spaţiale, temporale)
dintre geosfere (atmosfera, hidrosfera, litosfera, biosfera) avănd ca obiect
specific de studiu mediul geografic în varietate, complexitatea lui locală şi
regională, dar şi unitatea lui de sistem, inclusiv sub aspectul utilizării şi
transformării de către om” .
Deci, Geografia ca ştiinţă are ca obiect de studiu mediul geografic
(spaţiu terestru, mediul de la exteriorul solid al Pământului) care este un
sistem dinamic unitar, dar şi diversificat local şi regional. Studiază
alcătuirea lui naturală, relaţiile (statice, dinamice, spaţiale, temporale) dintre
componenţi (atmosferă, hidrosferă, litosferă, biosferă) şi influenţele
activităţii omului asupra lui.
Aşadar, în prezent, Geografia nu mai poate fi redusă la o descriere
simplistă a realităţii.Ea este o ştiinţă ce implică analiza şi sinteza ce conduc,
în final, la legi generale şi particulare ce asigură evoluţia şi repartiţia
fenomenelor geografice, rezultatele producerii lor.
Exerciţiu:
Comentaţi următoarele definiţii date în timp Geografiei, menţionaţi
care dintre acestea răspunde pe deplin cerinţelor prin care este definită orice
ştiinţă:
• Eratostene-Grafia feţei Pământului ( Eratostene, 276-194 î.Hr)
• B.Varenius- Geografia este o parte a matematicii aplicate în
care se arată alcătuirea globului terestru şi a părţilor sale
componente (Geografia generalis)
• Paul Vidal de la Blache – Geografia este ştiinţa locurilor
• George Vâlsan- Se spune, cu o definiţie generală scoasă chiar
din numele ei, că geografia e descrierea pământului. Dar
aceasta e numai o generalitate foarte largă. Geografia nu e
numai descriere şi nici numai strict a pământului. Ea descrie în
felul ei, dar şi explică şi uneori scoate constatări generale. Apoi
ea nu are în vedere numai pământul şi îndeosebi suprafaţa sa, cu
toate că în primul rând de la ea porneşte, ci şi toate relaţiile
complexe care se stabilescîn legătură cu acest pământ. De la
situaţia şi fenomenele cosmice care-l influenţează până la
pulsaţia internă a însuţi mediului terestru, trecând prin puterile
aeriene ale apelor, care se luptă şi ele cu pământul, până la
învelişul de viaţă al acestui pământ, până la răspândirea
omenească pe suprafaţa lui, geografia caută să-şi dea seama de
toată drama cu atâtea personaje, fiecare deosebit caracterizată,
dramă care se petrece pe această scenă foarte vastă dar unică:
faţa globului pământesc (Conştiinţă naţională şi geografie, Opere
alese, Edit. Ştiinţifică, 1971).
10
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
11
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
12
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
13
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
14
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
15
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
16
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Î%TREBĂRI DE VERIFICARE:
17
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
18
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
19
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
20
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Î%TREBĂRI DE VERIFICARE:
1. Care sunt învelişurile care intră în componenţa sistemului geografic?
2. Daţi un exemplu prin care să demonstraţi că învelişul natural geografic
este un sistem unitar?
3. Ce este discontinuitate?
4. Clasificaţi tipurile de discontinuităţi.
21
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
22
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
23
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Diagrama în coloane
80
60
40
20
0
1 2 3 4 5
Diagrama circulara
24
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
25
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Î%TREBĂRI DE VERIFICARE:
1. Ce este geografia fizică?
2. Care sunt metodele generale utilizate în geografie?
3.Ce este metoda observaţiei?
4. Care sunt metodele preluate de geografie din geologie?
5. Ce este cartarea geografică şi când se utilizează ea ?
26
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
27
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Zonă-zonare
Reprezintă un cuplu de termen mult utilizaţi nu numai de către
geografi, dar şi în alte domenii, sferei de înţelegere acordându-i-se un
conţinut diferit. În geografie, există diferite moduri de abordare a sensului
noţiunii.Prima, care apare în geografia fizică, este cea mai veche şi se referă
la un spaţiu cu caracteristici geografice proprii care au o desfăşurare în sens
latitudinal.La baza individualizării lor stă repartiţia inegală a radiaţiei solare,
28
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Regiune-regionare
Reprezintă un alt cuplu de termeni care sunt folosiţi destul de mult
în geografie, dar şi în alte domenii (istorie, economie).
Regiunea implică un spaţiu cu un grad ridicat de omogenizare în
desfăşurarea componentelor şi elementelor principale ce îi conferă un
anumit sistem de relaţii care se reflectă într-o structură, funcţionalitate şi tip
de peisaj. Ca urmare, ea constituie un sistem complex care face posibilă
29
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
30
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Tipuri şi tipizare
Tipul se va caracteriza prin:
- grad ridicat de sintetizare întrucât el preia din multitudinea
exemplelor regionale, locale numai elementele semnificative
care stau la baza relaţiilor (în primul rând funcţionale, dinamice)
dintre elementele ce alcătuiesc sisteme geogrfaice de ordine
diferite.Tipul constituie o definire (exprimare) generalizată a
caracteristicilor geografice ce aparţin unor multitudini de familii
de sisteme;
- unicitate, adică individualizarea strictă a fiecărui tip în raport cu
celelalte din aceeaşi familie de sisteme sau din categorii diferite
(radiaţia directă în raport cu celelalte radiaţii, o vale glaciară faţă
de una fluvială, un maquis vizavi de gariga, un sat răsfirat între
celelalte tupuri etc.);
- unitate de ierarhizare, deoarece fiecare tip se regăseşte într-un
nivel superior.
Ierarhizarea se poate face în baza diferitelor criterii:
• genetic (albie, luncă, terasă, vale; climat temperat, climat temperat
oceanic, climat temperat continental, climat temperat arid; sat, oraş,
metropolă);
• spaţial (relief de ordinul I ce cuprinde continentele şi bazinele
oceanice; relief de ordinul II cu munţi, podişuri, dealuri, câmpii,
platformă continentală, taluz, câmpii abisale);
• structural, ca mod de asociere într-un sistem de tipuri (diferitele
tipuri de morene, valea, circul, pragul, rocile mutonate într-un sistem
glaciar; multitudinea de tipuri de asociaţii vegetale dintr-o pajişte );
• poziţionarea temporală într-un lanţ evolutiv (tipuri de vreme
specifice anotimpurilor; tip de relief în raport cu evoluţia lui – tânăr,
matur, bătrân);
• funcţional, după specificul manifestării diferitelor relaţii de sistem
(de exemplu procesele geomorfologice se separă în meteorice cu
subtipurile dezagregarea prin insolaţie, îngheţ, dezgheţ, prin presinea
rădăcinilor planetelor, cristalizare; gravitaţionalecu deplasări bruşte
– alunecări şi prăbuşiri de diferite subtipuri; deplasări lente cu
solifluxiuni, tasări, sufoziune, creeping, deraziune etc.; mecanice cu
subtipurile: eroziune, transport, acumulare, fiecare cu alte
subdiviziuni legate de agenţi modelatori etc.).
Reprezentând o categorie de sinteză, toate tipurile constituie elemente pe
care se sprijină latura teoretică a fiecărei discipline geografice şi însăşi a
Geografiei. Tipurile sunt însă însoţite de exemplificări regionale.De aici,
legătura dialectică dintre tip şi regiune, în sensul că ultima este locul de
plecare pentru stabilirea tipului, iar acesta se aplică în cunoaşterea regiunii
ca unitate geografică.Tipurile exprimă şi un anumit peisaj, un peisaj de
sinteză compus din elemente semnificative ale unei mulţimi de situaţii
singulare.
31
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Caracteristicile peisajului
- Unicitatea rezultă din faptul că peisajul este o exprimare a
combinării unui număr mai mare sau mai mic de elemente cu rol diferit în
sistem pe un anumit spaţiu şi într-o anumită etapă evolutivă.
-Omogenitatea la nivel de treaptă ierarhică este asigurată de
prezenţa unor elemente principale repartizate uniform în spaţiul în care se
dezvoltă peisajul.
-Dinamica peisajului decurge din însăşi specificul materiei
care se află în continuă mişcare, transformare.Combinarea elementelor ce
compun sistemul este variabilă în timp, de unde şi rezultate diferite.
-Fizionomia este caracteristica principală, cea prin care se
„exprimă” un peisaj. Fiecare componentă a sistemului este alcătuită dintr-o
multitudine de elemente între care se stabilesc legături complexe la baza
cărora se află schimburi energetice.Modificarea raportului dintre elemente,
impunerea altora duce la schimbarea fizionomiei .Orice component din
sistem, prin elementele sale, poate domina într-o anume etapă de evoluţie a
sistemului şi astfel poate să impună fizionomia şi tipul de peisaj.
32
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Î%TREBĂRI DE VERIFICARE:
1.Care sunt legile globale ale învelişului natural geografic?
2. Prezentaţi legea zonalităţii.
3. Ce s-ar fi întâmplat dacă suprafaţa Pământului ar fi fost alcătuită doar din
câmpii şi dealuri?
4. Care sunt caracteristicile etajelor?
5. Definiţii termenii: regiune-regionare.
6.Prin ce se caracterizează tipul şi tipizarea?
7.Enumeraţi caracteristicile peisajului.
33
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Î%TREBĂRI DE VERIFICARE:
1. Ce este geografia?
34
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Referatul
Referatul reprezintă un material care poate fi de sinteză sau lucrativ.
Referatul de sinteză se realizează pornind de la temă şi de la
stabilirea unui plan. Se consultă întreg materialul bibliografic existent, se
extrag din bibliografie acele date care ne interesează pentru tema dată şi se
realizează sinteza.
35
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
REZUMAT
PARTEA %R.1
36
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
37
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Partea 2
U=IVERSUL
Cuprinsul părţii 2:
-Tabloul general al Universului………………………………………………………….
-Structurile din Univers………………………………………………………………….
-Originea şi evoluţia Universului…………………………………………………………
-Calea Lactee (galaxia noastră)………………………………………………………….
-Sistemul Solar (planetar)………………………………………………………………….
-Soarele……………………………………………………………………………….
-Planetele……………………………………………………………………………..
-Planetele interioare…………………………………………………………………
-Planetele exterioare………………………………………………………………………..
-Corpuri mici în sistemul solar…………………………………………………………….
Obiective:
- cunoaşterea caracteristicilor principale ale Universului
- însuşirea structurii Universului şi a structurilor componente
- înţelegerea modului de formare al Universului
- cunoaşterea celor mai importante însuşiri ale planetelor
38
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
- Volumul Universului este apreciat la 1080 m³, iar masa de 2,5 x 1054
kg (90% sunt particule elementare de tipuri neutrini, fotoni, electroni).
-Densitatea este de 2,5 x 10-26 kg/m³, valoare extrem de mică,
situaţie care împinge la supoziţia că „apare ca vid”. Precumpănesc atomii de
H, He şi, la distanţă mare, cei de O, C, N.He.
-În ultimii ani, se vorbeşte tot mai mult de aşa-zisa „materie
invizibilă”.Prezenţa ei este marcată între altele de unele efecte gravitaţionale
anormale pe care le-ar determina.
În Univers acţionează patru forţe: gravitaţia, forţa
electromagnetică, forţa nucleară şi forţa slabă
Macrostructurile
În cadrul Universului, componenta cu cea mai mare frecvenţă este
galaxia; cele peste 100 de miliarde de galaxii din Universul obsevabil se
asociază în grupuri mari numite roiuri şi superroiuri de galaxii(fig.18).
FIG.18. SISTEME DE GALAXII – IELENICZ pag.48
Galaxiile
Sunt sisteme cosmice în componenţa cărora intră de la sute de
milioane până la 1000 de miliarde de stele de tipuri diferite: sisteme solare,
nebuloase gazoase, pulberi, atomi şi particule elementare dispersate etc.
Galaxiile au o mişcare de rotaţie în jurul axei mici.În funcţie de
viteză de rotaţie, ele prezintă o turtire mai mare sau mai mică.
Masa galaxiilor variază între un miliard şi 1000 de miliarde mase
solare (1,9 x 1030 kg); masa medie este de 100 miliarde mase solare.
Densitatea scade din centru spre periferia galaxiei.
Cu cât galaxiile sunt la o distanţă mai mare cu atât viteza de
depărtare a unora, faţă de celelalte este mai mare.
Există diferite clasificări ale galaxiilor:cunoscută este cea concepută
de E.Hubble care a avut drept criteriu forma. Conform acestui criteriu se
disting: galaxii spirale, galaxii eliptice, galaxii neclarificate şigalaxii
neregulate (fig.19).
Galaxii spirale reprezintă peste 60% din total, fiind cele mai
numeroase: sunt turtite, au nucleul sferic şi braţele spirale, aplatizate, de
unde şi forma discoidală.Nucleul este alcătuit din stele bătrâne şi materie
interstelară puţină iar braţele în formă de spirală sunt frecvent în număr de
două până la şapte şi au o deschidere diferită.
Galaxii eliptice sunt mai puţin numeroase (doar 23%), mai evoluate,
dar au dimensiuni variabile, turtire diferită în funcţie de viteza de
rotaţie.Culoarea este roşie pentru că stelele sunt bătrâne.
La acestea se adaugă galaxiile neclarificate (12%) şi galaxiile
neregulate (2% din total) care sunt tinere; au un nucleu şi formă neregulată
datorită vitezei de rotaţie mare.
39
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Superoiuri de galaxii
Sunt formate din cinci până la 40 de roiuri de galaxii şi ating un
diametru de cca 60 milioane a.l.Zona centrală a unui superroi este de regulă
ocupată de o galaxie „monstruasă”, cu o masă echivalentă cu cea a mai
multor sute de galaxii normale,celelalte galaxii ale superroiului gravitează în
jurul ei.
Mezostructurile cosmice
Roiuri de stele
Sunt grupuri de stele (sute, mii, sute de mii), între care există forţe de
atracţie şi care au origine, vârstă şi compoziţie chimică apropiată (diferită
îndeosebi prin masă). La un roi se remarcă un nucleu, cu densitate mare dată
de prezenţa unui număr mare de stele, el este înconjurat de o zonă largă cu
stele mai puţine, diametrul roiului este de până la 150 pc.
Se disting două tipuri:
- roiuri deschise, neregulate, sărace în stele (zeci sau sute de
stele), cu diametre de câţiva parseci.
- roiuri globulare, cu o mare concentrare de stele (zeci sau sute de
mii de stele).Au diametre de până la 100 pc. şi frecvent o formă
sferică.
Stelele
Sunt corpuri cereşti gazoase, sferice, cu temperaturi mari şi lumină
proprie.În ele este concentrată cea mai mare parte a materiei din galaxii şi
deci din Univers.Au luat naştere, de regulă, după formarea galaxiilor, dar
unele au apărut aproape concomitent cu galaxia, prin concentrarea locală a
unei părţi din materia acesteia.
Caracteristici generale:
- Luminozitatea care reprezintă energia emisă de o stea pe secundă
variază între 106 şi 10-6, în raport cu cea a Soarelui.Ea depinde de
mărimea şi temperatura stelei.
- Temperatura stelelor este cea recepţionată de la atmosfera
acestora şi variază frecvent între 2500 K şi 50.000 K.Stelele ale
căror temperaturi sunt sub 6000 K sunt considerate stele reci, iar
cele la care aceasta este mai mare stele fierbinţi.
- Culoarea depinde de mărimea temperaturii, variază între albastru
şi roşu.
- Compoziţia chimică este cca 70% - 75% H, 20 – 25% He, 5%
alte elemente.
- Structural se disting: atmosfera stelară şi interiorul stelei.
40
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Tipuri de stele
Sunt diferenţiate îndeosebi prin luminozitate, temperatură,
compoziţie chimică, evoluţie etc. (fig.20).
- Stele normale cu o masă de 1-20 mase solare, rază de 0,5-5 raze
solare, au o evoluţie lentă.
- Stele gigant cu o masă de 30-50 mase solare, raze de la 10 la 150
raze solare, luminozitate peste 100 de ori luminozitatea Soarelui.
- Stele supragigant au luminozitate ce ajunge la aproape 10.000
de ori luminozitatea Soarelui, raze care depăşesc de peste 1000
de ori raza Soarelui, dar au şi cea mai scurtă viaţă .
- Stele pitice cu dimensiuni mici, dar cu masa apropiată de cea a
Soarelui.
- Pulsari sunt stele aflate în faza finală de evoluţie; au rezultat prin
explozia unei stele gigant sau supergigant.Diametrul pulsarilor
este de câţiva kilometri, masele lor sunt mai mari decât masa
Soarelui.
Materia interstelară
Spaţiul între stele într-o galaxie nu este gol, ci conţine materie
extrem de rarefiată sub formă de gaze, praf, particule subatomice.Acestea
reprezintă cca 2% din masa galaxiei. Gazele cu ponderea cea mai mare sunt
formate din ioni, atomi, molecule ionizate îndeosebi de oxigen, carbon,
hidrogen, oxidril. Pulberile sunt reprezentate de particule submicronice
(cristale de gheaţă, grafit) amestecate în mase de în mase de gaze provenite
numai în urma exploziilor stelare.6orii cu concentrare mai mare de pulberi
formează nebuloase pulverulente. În spaţiul interstelar este prevăzută şi
radiaţia cosmică ce pătrunde din afara galaxiilor.
Î%TREBĂRI DE VERIFICARE:
1. Enumeraţi macrostructurile din Univers.
2.Cum se clasifică galaxiile după formă?
3.Ce sunt roiurile de stele şi cum se împart acestea?
4. Care sunt caracteristicile generale ale stelelor?
41
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
42
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
43
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Caractere generale
Sistemul Solar inclus în Galaxia Calea Lactee este alcătuit, pe de o
parte, dintr-o stea de mărime mijlocie (Soarele), iar pe de altă parte, din
corpuri cosmice ce se învârtesc în jurul acestuia (nouă planete, 50-100 mii
asteroizi, din care cca 2300 cu dimensiuni mari, numeroşi meteoriţi şi
comete). În cadrul sistemului, Soarele ocupă poziţia centrală şi înglobează
aproape întreaga masă a acestuia – 99,87% (2 x 1030 kg).
44
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
45
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
După 1970, au apărut alte teorii şi ipoteze care au dus la imaginarea altor
modele de formare şi evoluţie a Sistemului Solar.
2.6. Soarele
Date generale
Soarele, stea de mărime mijlocie (pitică galbenă), se află la 9375
parseci (pc) de centrul Galaxiei şi la 15 pc. deasupra planului Ecuatorului
galactic.Este steaua cea mai apropiată de Pământ (cca 150 mil. km parcurşi
de lumină în 8'20"), ca formă este o sferă de gaz incandescent care
înglobează 99,9% din masa Sistemului Solar; are un volum de 1,4 x 1027 m3
(de 1,3 milioane ori volumul Terrei), o suprafaţă de 6,08 x 1018 m2 (de
11.900 ori mai mare ca a Pământului), o rază ecuatorială de 109,2 ori mai
mare decât cea terestră; în centru (interior), temperatura este de 15 milioane
K, iar la suprafaţă de 5700 K (asigură o luminozitate de 3,9 x 1023 Kw);
forţa de gravitaţie este de 27,9 ori mai mare ca cea terestră).
Atmosfera solară
Fotosfera (fotos, în limba greacă lumină) este principala parte a
atmosferei solare de la care se propagă spre exterior aproape întrega lumină
emanată de Soare, are o grosime de 300 – 500 km şi concentrează cea mai
mare parte din masa atmosferei solare. Gazele sunt rarefiate, de unde o
densitate de 10-3 – 10-5 kg/m3, o presiune de 0,01 atm. şi temperaturi de 7
000 K, în bază şi 4 000 (4 500) K la partea superioară. Chimic, este un
amestec de gaze, respectiv 92% H, 7,8% He şi 0,2% alte elemente.Toată
energia solară care ajunge pe Pământ provine din emanaţia fotosferei.
Principalele fenomene din fotosferă sunt:
46
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
47
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
2.7.Planetele
Caractere generale
Planetele sunt corpuri cereşti, ce fac parte din sistemul unei stele în
jurul căreia descriu orbite, frecvent eliptic, nu au lumină proprie, dar reflectă
o parte din cea pe care o primesc de la stea. Denumirea de planetă a fost
dată de greci, în antichitate şi avea sensul de corp ceresc, cu mişcare proprie,
ce rătăceşte printre stele pe bolta cerească.
În Sistemul Solar sunt nouă planete – Mercur, Venus, Terra, Marte,
Jupiter, Saturn – cunoscute încă din antichitate, Uranus descoperit, în 1781,
de către W. Herschel, 6eptun a cărei poziţie a fost calculată, în 1846, de
către Verrier, Pluton identificat, în 1930, de Clyde Tombaugh.După unele
păreri, ar mai exista şi alte planete la distanţe foarte mari (peste 50 u.a) sau
chiar între Soare şi Mercur (planeta Vulcano nu s-a confirmat).
Privite de pe Pământ, prin telescoape, planetele au forma unor
discuri cu dimensiuni şi culori diferite.Cu ochiul liber pot fi observate doar
şase planete (fac excepţie Neptun şi Pluto sau Pluton care sunt şi cele mai
îndepărtate) care aparent, ca mărime, se apropie de stele.
Planetele se află la distanţe diferite faţă de Soare: cea mai apropiată
este Mercur (0,4 u.a.), iar cea mai depărtată este Pluton (cca 40 u.a.).Mercur,
Venus, Terra şi Marte au caracteristici fizice apropiate; ele au fost numite
planete telurice (tellur-pământ). Sunt corpuri solide, cu un nucleu feros, o
manta cu grosime mare şi scoarţă alcătuită precumpănitor din silicaţi.
Densitatea medie variază de la 3,42 la 5,52 g/m3, au o atmosferă mai mult
sau mai puţin densă formată din gaze rezultate în procesul evoluţiei lor.
Planetele Jupiter, Saturn, Uranus, 6eptun şi Pluton au dimensiuni
foarte mari (raza între 24.300 km la Neptun şi 71.398 km la Jupiter; masa
între 8,69 x 1023 kg Uranus şi 189,9 x 1023 kg la Jupiter) de unde şi
denumirea de planete-gigant (fig.23).Sunt însă alcătuite precumpănitor din
elemente uşoare şi, ca urmare, valorile densităţilor variază dela 0,70 la
Saturn la 1,3 la Jupiter.
Planetele execută mişcări de revoluţie pe orbite în jurul Soarelui,
conform legilor lui Kepler, în intervalele de 0,24 de ani (Mercur) şi 248 de
ani (Pluton).
Planetele, în deplasarea lor pe orbite, se vor afla în poziţii diferite, în
raport cu Soarele şi cu Pământul (fig.24).
Planetele au mişcări de rotaţie în jurul axei care înfăptuiesc în timp
diferit: la planetele gigant (exterioare) între 9,8 ore, la Jupiter şi la 17,9 ore,
la Neptun; la planetele - Marte şi Pământ în jur de 24 de ore, iar maximele
la Mercur 58,6 de zile şi Venus 243 de zile.Ca urmare, gradul de turtire este
diferit (de la 0 la Mercur, 0,09 Venus, la 0,1 la Saturn şi 0,06 la Jupiter).
Mărimea vitezei de rotaţie actuală este mai mică, decât cea pe care planetele
au avut-o la începutul evoluţiei lor, cauza este efectul mareic exercitat de
Soare şi atracţia dintre ele. Majoritatea planetelor au o rotaţie directă (în
acelaşi sens cu cea de revoluţie); excepţie fac Venus, Uranus şi Pluton care
au o mişcare retrogradă
48
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Mercur
Este cea mai apropiată planetă de Soare, aflându-se la o distanţă
medie, faţă de Pământ de 92 mil. Km.Este una din planetele cele mai mici
din Sistemul Solar.
Mişcarea de revoluţie se face în 87,9 zile, cu o viteză medie de 48
km/s, pe o orbită alungită (semiaxa mare este de 0,38 u.a.), cu o
excentricitate de 0,2.Planul orbitei face cu cel al eclipticei un unghi de 70.
Mişcarea de rotaţie este lentă. Se realizează în 58,6 zile.Ca urmare,
turtirea planetei este mică (1%)..Este singura planetă care practic nu are
atmosferă.
S-a format la fel ca şi la celelalte planete, acum 4,6 mild. ani, prin
concentrarea materiei de pe un inel al discului de acreţie. Planeta este
alcătuită preponderent din elemente grele.
Planeta are un câmp magnetic slab şi e determinat probabil de
existenţa unor curenţi de convecţie în nucleu sau din traversarea liniilor de
forţă ale câmpului magnetic solar.
În componenţa reliefului, foarte accidentat, intră: cratere, platouri,
culmi, crăpături (fracturi) cu dimensiuni variabil.Este rezultatul impactului
cu meteoriţi, asteroizi şi a variaţiilor termice.Se presupune şi o activitate
vulcanică.
Peste 70% din suprafaţa planetei prezintă cratere foarte vechi, iar
20% cratere mai puţine şi noi. Platourile, câmpiile au rezultat din materie
bazaltică produsă prin topirea scoarţei în timpul impactului cu meteoriţii,
dar mai ales prin ieşirea materiei din manta prin fracturile create în scoarţă
prin impactul cu meteoriţii.
Pe suprafaţa planetei apar numeroase falii (crăpături) unele cu
dimensiuni foarte mari.
Lipsa atmosferei şi viteza de rotaţie redusă face ca diferenţa între
valorile temperaturilor înregistrate la nivelul scoarţei pe cele două emisfere
– însorită şi umbrită – să fie foarte mare.
49
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Venus
Este a doua planetă în Sistemul Solar în ordinea depărtării de Soare
(0,72 u.a.; 108 mil. km) şi cea mai apropiată de Pământ (41 mil. km la
conjuncţia inferioară şi 258 mil. km la conjuncţia superioară).
După Soare şi Lună, Venus este cel mai strălucitor obiect de pe bolta
cerească.Venus este planeta care prin mărimile fizice se apropie cel mai mult
de Pământ. Planeta are o mişcare de rotaţie retrogradă de la este la vest,
foarte lentă, fapt ce determină o turtire redusă.
Structura planetei este puţin cunoscută, importantă fiind o scoarţă
mai grasă decât a Pământului (100 km), cu un strat granitic (pe aproape
80% din suprafaţa planetei) şi un strat bazaltic.
Relieful planetei este variat cu zone înalte, depresiuni, platouri şi
fracturi. Relieful a rezultat prin trei mecanisme: tectonic, în primele două
miliarde de ani, a impus fragmentarea crustei primare care a suferit o
evoluţie de tip „rift”, rezultând o succesiune de depresiuni şi creste montane
paralele; erupţii vulcanice ce au creat aparatele vulcanice Theia Mons,
Maxwell Mons, Caldeira Colette, impactul cu meteoriţii (îndeosebi în
Marea Câmpie Venusiană) foarte activ cu cca 2 mild. de ani în urmă.
În definitivarea reliefului, rol important l-au avut alterarea şi vântul
(fărămiţarea materialelor şi acumularea lor în depresiuni).
Principalele forme de relief sunt reprezentate de continente şi mări ( ale
căror nume sunt inspirate din mitologie), la care se adaugă altele cu
dimensiuni mai mici.Continentele sunt: Afrodita, Ishtar, Beta Regio,
Alpha Regio, Marea Câmpie Venusiană.
Atmosfera e dominată de formaţiuni noroase, concentrate în trei
niveluri, între altitudinile de 45 km şi 70 km.În compoziţia atmosferei se
includ CO2 (peste 90%), O2 (0,4%), N (5-7%), vapori de apă, H (0,8%), SO2
şi picături de H2SO4 (rezultă prin procese fotochimice, impuse de radiaţia
ultravioletă; CO2 eliberează O care se combină cu SO2 şi dă SO3 iar acesta
cu apa dă H2S04).
Marte
A patra planetă de la Soare, Marte este situat la o depărtare de astru
solar de 1,52 u.a., iar faţă de Pământ între 54 mil. km, la poziţia minimă şi
400 mil. km la conjuncţia maximă.
Are caracteristici apropiate de cele ale Pământului Astfel:
- raza medie este de 0,54 din cea a Pământului;
- axa polilor este cu 36 km mai mică, decât cea ecuatorială;
- masa este de cca 10 ori mai mare decât a Lunii şi doar 0,1 din
cea a Pământului;
- acceleraţia gravitaţională este de 2,3 mai mică faţă de Terra;
- execută o mişcare de rotaţie în 24h 34'22";
- are un câmp magnetic slab (2% din valoarea celui terestru);
- are doi sateliţi: Phobos şi Deimos.
50
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
vulcanice prin care era expulzată materia topită din adânc (un amestec bogat
în Fe, Mg, Ca); la suprafaţă există praf (silicaţi) amestecat cu apă (1%) şi
CO2 îngheţate; mantaua este alcătuită din roci ultrabazice (olivină) cu
densitatea de 3 – 4 g/cm3; nucleul (1500 – 2000) este bogat în elemente
grele (fier, nichel) ceea ce impune o densitate de 7-8 g/cm3.
Relieful este foarte vechi, moştenit din primele etape ale evoluţiei (mai
ales în emisfera sudică) şi este rezultatul activităţii vulcanice,
bombardamentului efectuat de meteoriţi, eroziunii apei în primele etape ale
evoluţiei şi acţiunii vântului (fig.25).
Denivelarea maximă existentă între zona cea mai înaltă (Olimpus, 15
km) şi cea mai coborâtă (10 km în fosă) este de cca 25 km;
Craterele meteoritice sunt de două ori mai numeroase, faţă de cele de
pe Lună şi au adâncimi sub 100 m.
Văile sunt sinuoase şi bine înrămurate, dovadă a unor scurgeri vechi
într-o etapă pluvială. Se disting trei tipuri de văi : văi înguste în formă de
„V” (lăţimi sub 1 km; lungimi de zeci de km); văi cu fundul larg (apa a curs
mai mult); văi mari cu profil calibrat legate de topirea bruscă a gheţii sub
efectul activităţii vulcanice, erupţiilor de ape arteziene aflate sub presiune, al
lichefierii sedimentelor fine saturate în apă, al eroziunii glaciare.
Câmpurile de nisip (erguri) sunt prezente pe fundul unor depresiuni
mari şi indică direcţia vânturilor dominante.
Atmosfera este rarefiată, densitatea ei fiind de 150 de ori mai mică
decât aceea a atmosferei Pământului. În compoziţia chimică intră CO2 (mai
mult de 95%), N (2,7%), Ar (1,6), O (0,13%), gaze rare.Apa este în cantitate
foarte mică. Vaporii de apă condensează în jurul particulelor de praf în
timpul furtunilor care le deplasează spre latitudinile mari
Marte primeşte de două-trei ori mai puţină radiaţie solară în raport cu
Terra. Temperaturile variază mult în timpul zilei (ciclul diurn).Astfel,
valorile termice diurne în zona ecuatorială sunt de 15 – 200C, pentru ca
noaptea să scadă la – 400C (în regiunea calotelor glaciar-polare se ajunge la
sub –1200).
Pe planeta Marte există vânturi puternice, ele fiind generate de
diferenţele termice dintre zona caldă şi zonele reci polare.Masele de aer se
ridică în zona ecuatorului şi la latitudine se deplasează spre nord şi sud până
la latitudinea de cca 250 unde se produce coborârea la nivelul solului şi, de
aici, către ecuator (deci circuite similare cu cele de pe Terra).La latitudini
medii, se înregistrează l anivelul solului o mişcare a aerului spre est, iar la
latitudini de 30-400 alta către vest.Este zona cu o dinamică activă a
ciclonilor şi anticiclonilor ce impun şi transportul spre poli.
Înclinarea axei pe planul orbitei favorizează existenţa anotimpurilor.
În poziţia planetei la periheliu, aceasta primeşte cu 40% mai multă
energie solară decât la afeliu (pe Terra difernţa este doar de 3%).Ca urmare,
în emisfera sudică verile şi primăverile sunt scurte şi calde, iar iernile şi
toamnele sunt lungi şi reci.Invers pentru emisfera nordică.În sezonul cald,
calota polară sudică se restrânge, dar nu dispare, pe când în cea nordică
aceasta se topeşte destul de frecvent.De asemenea, oscilează şi zonele de
activitate a vântului materializate în extinderea sau limitarea suprafeţelor cu
praf (culoare deschisă) su a celor de pe care praful a fost spulberat (culoare
închisă).
Planeta are doi sateliţi naturali Phobos şi Deimos descoperiţi în 1877.
51
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Jupiter (Iupiter)
Ca planetă exterioară, Jupiter (fig.25), al doilea corp ca mărime din
Sistemul Solar, se află la o depărtare de Soare de 5,2 u.a. Principalele
carcteristici ale planetei sunt:
-Raza medie este de cca 11,2 ori mai mare decât cea a Pământului;
între raza polară şi cea ecuatorială este o diferenţă de 8780 km.
-Masa este de 318 ori mai mare comparativ cu a Pământului, respectiv
de 1/1047 din cea a masei Soarelui şi de peste două ori masa tuturor
planetelor.Volumul este de 1317 ori mai mare decât cel al Terrei.
- Densitatea planetei este redusă echivalând cu 0,24 din cea terestră.
- Are 16 sateliţi.
Jupiter este alcătuit dintr-un nucleu şi o manta lichidă. 6ucleul,
aproape 10.000 – 14.000 km, constituie un miez planetar format din
elemente grele (fier). Mantaua (învelişul lichid) are cca 60.000 km grosime
şi este formată din hidrogen şi heliu lichefiate.
Atmosfera are o grosime de peste 1000 km. Compoziţia aerului constă
din: 82% hidrogen; 17% heliu; 0,05 metan; 0,01% amoniac şi, în cantităţi
mici, vapori de apă, sulf, azot etc.Este o compoziţie moştenită din primele
etape ale evoluţiei planetei.Existenţa elementelor uşoare este legată de
distanţa enormă, faţă de Soare şi de forţa de gravitaţie mare care au
împiedicat pierderea elementelor uşoare.
Specific lui Jupiter este Marea Pată Roşie din emisfera sudică
(lungimea 24.000 km, lăţimea peste 12.000 km) considerată un anticiclon cu
activitate continuă care se deplasează în jurul planetei în cca şase zile (100
m/s).Mişcarea petelor mai mici din vecinătatea Marei Pete Roşii se face mai
repede.
Planeta are 16 sateliţi.În funcţie de diametru se disting patru sateliţi
mari (valori între 5262 km la Ganimede şi 3138 km la Europa) şi 12 mici
(sub 200 km). Orbitele primilor opt sateliţi sunt circulare sau uşor eliptice şi
se află în sau foarte aproape de planul Ecuatorial al planetei.
Primii 12 sateliţi au o mişcare de revoluţie în sens direct, pe când
ultimii (Ananke, Carme, Pasiphae şi Sinope) în sens retrograd (sunt
consideraţi ca asteroizi captaţi)..
Asteroizii din spaţiul lui Jupiter alcătuiesc două grupuri care au primit
numele de asteroizi greci – Ahile, 6estor, Agamemnon, Ajax – şi asteroizi
troieni – Priam, Enea; se află pe orbita planetei pe care o preced şi,
respectiv urmează la o depărtare de 1/6 din lungimea orbitei lui Jupiter.
Saturn
Este a şasea planetă de la Soare, la o distanţă medie de 9,55 u.a.
- Raza medie depăşeşte de 9,4 ori raza Pământului, iar raza polară
reprezintă 0,9 din cea ecuatorială.
- Masa planetei este de 95,2 ori mai mare decât cea a Pământului.
- Volumul lui Saturn îl depăşeşte pe cel terestru de 762 ori.
- Acceleraţia gravitaţiei reprezintă cca 0,9 din cea terestră.
52
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Uranus
Este a şaptea planetă în sistemul Solar în ordinea depărtării de Soare
(19,2 u.a.) şi a treia ca masă.
-Raza medie este de 3,81 ori mai mare, decât a Terrei.
-Densitatea reprezintă 1/4 din cea a Terrei.
-Energia primită da la Soare echivalează cu a 400-a parte din aceea
care ajunge pe Pământ.
-Acceleraţia gravitaţiei este mai mică decât cea terestră
Structura planetei relevă un nucleu, cu o rază de cca 7500 km, alcătuit
din silicaţi şi fier, cu o temperatură de cca 10.000ºC şi presiune mare, cu
materia în stare solidă su lichidă şi o manta de cca 10.000 km grosime din
gheaţă de metan, apă şi amoniac.
Atmosfera planetei este subţire are cca 8.000 km grosime; la exterior
este rarefiată şi conţine îndeosebi hidrogen atomic.În vecinătatea planetei,
pe cca 6 km, ea este mai densă (precumpănesc: hidrogenul, heliul şi urme de
metan) şi are o culoare legată de prezenţa metanului (radiaţiile roşu-
portocaliu sunt absorbite de acesta).
Inelele şi sateliţii planetei Uranus sunt întunecate, înguste şi compuse
din particule mici, rareori din bolovani, din blocuri de rocă şi gheaţă cu
diametre de până la 1 km.Până în prezent au fost descoperiţi 15 sateliţi, din
care cei mai mari (cinci) şi mai depărtaţi au o mişcare de revoluţie
retrogradă, iar ceilalţi una directă. Cei mai importanţi sateliţi sunt: Oberon,
Titania, Umbriel, Ariel; Miranda.
=eptun
53
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Pluton
Reprezintă cea mai mică planetă din Sistemul Solar şi a noua planetă
în ordinea depărtării de Soare, în medie de 39, 438 u.a. (5,8 mild. km).
- Diametrul planetei, în jur de 3000 km, este mai ic decât cel al
Lunii (cca 1/4 din cel terestru).
- Masa planetei reprezintă 1/6 din cea a Lunii.
- Densitatea mică (0,2 din cea a Terrei) a condus la ipoteza că
planeta este alcătuită din gheaţă.
Are o atmosferă subţire alcătuită din metan şi un singur satelit,
Charon, cu un diametru de 1200 km şi se deplasează pe o orbită circulară.
FIG 25- Planete-Atlas
2.10. Corpuri mici în sistemul solar
Asteroizii
Reprezintă corpuri cereşti cu dimensiuni mici, ce se deplasează în
jurul Soarelui pe orbite elptice şi care nu au lumină proprie. Marea
majoritate ocupă spaţiul între orbitele planetelor Marte şi Jupiter (fig.26).
54
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Meteoriţi
Pentru denumirea corpurilor cosmice care pătrund în atmosfera
terestră se folosesc mai mulţi termeni care definesc corpul sau fenomenul ce
se înregistreză în timpul contactului dintre acesta şi atmosfera terestră.
Primul termen pleacă de la dimensiuni (particule meteorice pentru cele
submilimetrice; meteoriţi pentru cei cu diametrul de la câţiva cm la câţiva
metri şi bolizi pentru cei cu masă foarte mare care ajung la suprafaţa terestră
unde dau cratere).
Meteorul este termenul care se referă la fenomen, el definind dâra
luminoasă ce se observă pe bolta cerească pe parcursul străbaterii (parţială
sau totală) a atmosferei terestre de către corpul solid provenit din spaţiul
extraterestru.În limbaj popular sunt anumite „stele căzătoare” întrucât apar
ca puncte strălucitoare ce se deplasează de pe bolta ceresacă spre suprafaţa
terestră(fig.27).
FIG.27- Imaginea luminoasă a unui meteorit-ATLAS
Fig. 28- Crater meteoritic- ATLAS
Fenomenul se înregistreză frecvent la o depărtare de suprafaţa terstră
cuprinsă între 120 şi 80 km.Meteoriţii intră în atmosferă cu viteze mari (de
la 5-10 km/s la câţiva zeci de km pe secundă) şi, datorită frecării cu aerul, se
încălzesc şi se volatilizează treptat.Rezultă o lumină a cărei culoare variază
de la un meteorit la altul (datorită compoziţiei chimice diferite) şi la acelaşi
meteorit din momentul intrării în atmosferă (roşcată) şi până la arderea
completă (roşie, galbenă, albă şi fum-gri).
Pătrunderea meteoriţilor în atmosferă depinde de unghiul pe care
traiectoria lor îl face cu suprafaţa atmosferei terestre.Dacă acesta este mic
(traiectoria aproape tangentă), atunci acesta este azvârlit în afară şi îşi va
continua periplul interplanetar.Dacă unghiul va fi perpendicular pe suprafaţa
atmosferei, atunci el va pătrunde şi va ajunge sau nu la suprafaţa terstră, în
funcţie de volumul şi alcătuirea sa, apărând mari –cratere (fig. 28).
Originea meteoriţilor este fie din degradarea cometelor în fazele de
trecere prin periheliu (elementele desprinse s-au încadrat într-un roi care a
căpătat o orbită heliconcentrică), iar alţii au provenit din distrugerea unor
asteroizi.
Deplasarea lor în atmosferă este marcată de o strălucire puternică
(magnitudine 5), ce se amplifică pe măsura apropierii de suprafaţa terestră,
dezvoltarea unei unde de şoc, fenomene acustice (tunete) şi o „coadă” lungă
de fum. Presiunea enormă ce se exercită asupra locului, în vecinătatea
contactului cu suprafaţa terestră, de aerul comprimat, duce la explodarea lui
înainte de impact. Solul va fi izbit puternic de unda de şoc care va crea un
crater mare; în jurul acestuia, bucăţile din fostul bolid (cu greutăţi sub 0,5 t)
vor crea alte cratere cu diametre mult mai mici.
Cometele
55
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
56
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Î%TREBĂRI DE VERIFICARE:
1. Ce este Universul şi care sunt principalele sale caracterisici ?
2. Ce este o stea ?
57
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
6. Ce sunt planetele?
58
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
REZUMAT
PARTEA %R.2
Universul sau Cosmosul constituie un spaţiu ale cărui limite sunt
imperceptibile şi în care materia se află organizată în structuri şi forme
care au stadii diferite de evoluţie extrem de variabile. Caracteristicile
Universului sunt:Universul este considerat transparent, Universul este
omogen, Volumul Universului este apreciat la 1080 m³, iar masa de 2,5 x
1054 kg, Densitatea este de 2,5 x 10-26 kg/m³.
În Univers acţionează patru forţe: gravitaţia, forţa
electromagnetică, forţa nucleară şi forţa slabă
Macrostructurile din cadrul Universului sunt: grupuri mari numite
roiuri şi superroiuri de galaxii
Galaxiile sunt sisteme cosmice în componenţa cărora intră de la sute
de milioane până la 1000 de miliarde de stele de tipuri diferite: sisteme
solare, nebuloase gazoase, pulberi, atomi şi particule elementare
dispersate. Roiurile de stele sunt grupuri de stele (sute, mii, sute de mii),
între care există forţe de atracţie şi care au origine, vârstă şi compoziţie
chimică apropiată (diferită îndeosebi prin masă)..
Stelele sunt corpuri cereşti gazoase, sferice, cu temperaturi mari şi
lumină proprie.Stelele sunt diferenţiate îndeosebi prin luminozitate,
temperatură, compoziţie chimică, evoluţie etc. Materia interstelară este
spaţiul între stele format din gaze, praf, particule subatomice.Acestea
reprezintă cca 2% din masa galaxiei.
Formarea şi evoluţia Universului a reprezentat una din problemele
cruciale care a stat în atenţia oamenilor de ştiinţă încă din cele mai vechi
timpuri.Treptat lărgirea câmpului de observaţii astronomice, a teoriilor
ştiinţifice, dezvoltarea fizicii, chimiei, matematicii – au creat condiţiile
imaginării mai multor modele de evoluţie a Universului. Modelul Big Bang-
ului (Marea Explozie iniţială) s-a impus în ultimile decenii, la baza lui stând
59
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
60
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Cometele sunt corpuri cereşti care descriu orbite foarte alungite în jurul
Soarelui. Pe măsura apropierii de Soare datorită unor transformări fizico-
chimice intense, ele devin strălucitoare, iar dimensiunile corpului lor cresc
enorm fiind vizibile pe bolta cerească cu ochiul liber. Apar ca „stele cu
coadă” sau „stele pletoase”.Cometele sunt alcătuite din nucleu, coamă şi
coadă.
61
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Partea 3
PĂMÂTUL ŞI LOCUL SĂU Î UIVERS
Cuprinsul părţii 3:
-Pământul şi sistemul geografic global……………………………………………
-Luna………………………………………………………………………………………..
-Fenomene determinate de Sistemul Pământ-Lună-Soare……………………...
Obiective:
- însuşirea unor date generale privind Luna, singurul satelit natural al
Pământului.
- întelegerea fenomenelor determinate de sistemul Pământ- Lună- Soare
- cunoaşterea noţiunilor legate de forma Pământului şi a consecinţelor
geografice ale acesteia
- enumerarea şi definirea proprietăţilor fizice ale Pământului
- definirea, stabilirea dovezilor şi consecinţelor mişcărilor Pământului
62
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Pământul un geoid
Modelul de elipsoid folosit în măsurătorile geodezice are ca idee de
bază o sferă turtită alcătuită din materie omogenă. În realitate, materia din
care este formată planeta nu este omogenă nici din punct de vedere chimic,
63
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Consecinţele geografice
64
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Mişcările Pământului
Mişcarea de rotaţie
Este mişcarea globală pe care o face în jurul axei polilor într-un
interval de 23 ore, 56 minute, 4,09 secunde numită „zi siderală”.Ea
corespunde timpului dintre două situări consecutive a unei stele de pe boltă
la meridianul locului.
Rotaţia se face de la vest la est (sens direct) ceea ce crează (pentru un
observator de pe suprafaţa terestră) impresia unei deplasări false a bolţii
cereşti (stele, Soare, Lună, planete etc.) de la est la vest.Diferitele puncte
situate pe suprafaţa Pământului vor înregistra viteze de rotaţie deosebite
întrucât cercurile paralele pe care se înscriu au mărimi variate, iar durata
este aceeaşi.
Mişcarea de rotaţie este argumentată prin:
- toate planetele, sateliţii, Soarele au această formă de mişcare;
- forma Pământului de sferă turtită la poli nu poate fi explicată
decât admiţând această mişcare;
- corpurile în cădere liberă nu ajung la baza verticalei, ci la o
anumită depărtare întrucât punctele extreme (de plecare şi de
sosire) descriu în acelaşi timp cercuri cu mărimi diferite şi viteze
deosebite;
- experienţa fizicianului francez Foucault (1851) în cupola
Pantheonului din Paris. Pendulul căruia i s-a imprimat o
deplasare constantă a trasat urme succesive în sensul deplasării
acelor de ceasornic.Conform legilor mecanicii, el îşi păstrează
planul de oscilaţie.Deci, ceea ce s-a deplasat a fost suprafaţa pe
care au fost lăsate urmele.El s-a mişcat de la est la vest ceea ce s-
a reflectat în succesiunea urmelor în sens invers(fig.32)
- observaţiile şi fotografiile realizate de pe sateliţi artificiali.
65
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
66
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Exerciţiu:
• Consultaţi un Atlas general. Dacă la Londra este ora 8.00, la
Bucureşti ce oră este? Dar la Paris şi Manilla?
• Ce oră este la Bucureşti dacă la Sulina este ora 14.00. Dar la
Beba Veche?
Mişcarea de revoluţie
Pământul, la fel ca şi celelalte planete din Sistemul Solar, realizeză o
mişcare în jurul Soarelui pe o orbită. Este ideea de bază a concepţiei
heliocentrice fundamentată de N. Copernic.
Perioada în care Pământul îşi parcurge orbita este de un an.Mărimea
acesteia este diferită în funcţie de elementul care este luat drept reper al
perioadei de revoluţie.Astfel, anul sideral corespunde timpului necesar (365
zile, 6ore, 9 minute, 55 secunde sau 365,256361 zile), între două treceri ale
Pământului (în mişcarea sa pe orbită) prin acelaşi punct în raport cu o
anumită poziţie a unei stele; anul tropic constituie perioada necesară (365
zile, 5 ore, 48 minute, 46 secunde sau 365,2422 zile) trecerii succesive prin
punctul corespunzător echinocţiului de primăvară (punctul vernal).
Diferenţa dintre cele două perioade este determinată de mişcarea de
precesie a Pământului.
Datorită oblicităţii, axa polilor Pământului realizează cu planul
orbitei un unghi de 660½.Aceasta face ca pe parcursul mişcării de revoluţie,
67
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
68
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
69
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Î!TREBĂRI DE VERIFICARE:
1.Care este forma Pământului? Ce denumire are aceasta?
2.Care este diferenţa între elipsoid şi geoid?
3.Care sunt consecinţele geografice ale formei Pământului?
4.Cum se realizează aprecierea timpului? Cum se numerotează fusurile
orare?
Gravitaţia
Este o proprietate specifică oricărui corp cosmic, indiferent de
mărime şi care se exprimă printr-o anumită forţă de atracţie.Ea a fost
descoperită şi formulată la rang de lege (legea atacţie universale) de către
Isaac Newton.Se apreciază în gali (1 cm/s2).
Asupra genezei gravitaţiei există diverse păreri:
• Pe Glob, valoarea gravitaţiei scade de la poli la Ecuator.Mişcarea de
rotaţie impune o forţă centrifugă maximă la Ecuator orientată în sens
invers forţei de gravitaţie.Ca urmare, rezultă turtirea Pământului, o
diferenţă de cca 21 km între razele ecuatorială şi polară şi o mişcare
a gravitaţiei cu cca 5 cm/s2 (gravitaţia la Ecuator este 978 cm/s2, iar
la poli de 983 cm/s2).
70
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
71
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Magnetismul terestru
Pământul, datorită acestei proprietăţi, se comportă ca un uriaş
magnet.De aici şi denumirea de geomagnetism.În ultimile două secole s-au
măsurat şi precizat, în diferite puncte de pe suprafaţa terestră, caracteristicile
elementelor sale şi s-au emis idei referitoare la originea şi la cauzele
variaţiei în timp şi spaţiu (fig.37).
Originea lui este pusă pe seama multor surse, unele cu caracter
general (curenţi de convecţie termică, frecarea materiei topite din nucleu de
partea inferioară a mantalei care este solidă), iar altele cu specific local.
Consecinţele existenţei câmpului magnetic a făcut posibile:
- folosirea busolei ca instrument absolut necesar în orientarea
geografică, navigaţie, în ridicările topografice, cartografice,
geologice etc.;
- existenţa vieţii, întrucât cea mai mare parte din radiaţiile solare şi
cosmice nocive acesteia sunt respinse sau reţinute la nivelul tecii
geomagnetice;
- individualizarea ionosferei (între 60 km şi 1200 km), ca parte
distinctă în cadrul atmosferei exterioare..
FIG.37- MAGNETISMUL TERESTRU- IELENICZ pag.170
Electricitatea terestră
Pământul are un câmp electric slab evaluat la zecimi de
milivolţi.Există diverse surse de producere a lui aflate la nivelul diferitelor
învelişuri. Curenţii de convecţie din nucleul extern reprezintă sursa cea mai
profundă, de ea legându-se şi geneza magnetismului terestru (la nivelul
discontinuităţii Gutemberg, efectul acestei surse se pierde).
Surse aflate în scoarţă sau în bazinele acvatice (frecarea produsă în
circuitul apei subterane, diferenţe de salinitate a apelor marine) aflate în
mişcare.Sursa principală se află în ionosferă şi rezultă din procesele de
ionizare ce au loc sub influenţa radiaţiilor solare.
Densitatea
Prin valoarea de 5,52 g/cm3, Pământul are cea mai mare densitate
din întregul Sistem planetar depăşind de trei-patru ori mărimile specifice
planetelor-gigant, dar fiind cu puţin mai ridicată decât a planetelor telurice.
Distribuţia neuniformă a materiei de la o geosferă la alta, ca şi în
cadrul fiecărui înveliş în parte, determină variaţii însemnate ale acestui
parametru fizic.Astfel, cele mai ridicate mărimi la nivelul nucleului
Pământului (12–17 g/cm3) unde există cea mai mare concentrare de
elemente grele, iar cele mai mici în învelişurile exterioare (2 –3 g/cm3, în
scoarţă, 1 g/cm3 la apă).În scoarţă, apar deosebiri între sectoarele dominant
alcătuite din roci magmatice şi cele din roci sedimentare, între regiunile de
scut şi cele de orogen.
72
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
3.2.Luna
Repere generale
Luna este singurul satelit natural al Pământului şi cel mai apropiat
corp ceresc de Pământ
-Distanţa medie P – L este de 384 403 km (60,13 raze medii
terestre);
-Masa de 7,3 · 1022 kg reprezintă 0,012 mase terestre; este al cincilea
satelit în Sistemul Solar;
-Volumul este de 2,2 · 1016 km3 (0,02 din cel terestru);
-Raza medie este de 1738 km;
- Suprafaţa este de 3,79 · 107 km2;
Are o mişcare de rotaţie egală ca perioadă cu cea de revoluţie şi, ca
urmare, Luna va expune permanent spre Terra aceeaşi emisferă.
Relieful lunar
Este destul de accidentat a rezultat îndeosebi în urma impactului cu
meteoriţii.Discul lunar privit de pe Terra se remarcă prin zone închise la
culoare numite maria (mări), depresiuni şi zone strălucitoare care ar
reprezenta continente, munţi(fig.38,39) .
Mările sunt suprafeţe joase frecvent circulare, plane pe ansamblu, dar
cu denivelări regionale.Sunt alcătuite precumpănitor din bazalte.Regional,
se disting culmi şi creste alungite cu poziţie periferică, dar şi sisteme de
munţi formate din culmi lungi de mai mulţi kilometri, înalte de 100 – 300
m.Cele mai importante mări sunt: Imbrium, Crisium, Orientală, ,ectaris,
Smithi, Humorum, Tranquillitatis, Serenitatis, Fecunditatis, ,ubium,
Humboldtianum, Grimaldi.
Bazinele sunt depresiuni mari (diametre de peste 3000 km) rezultate
prin impact cu bolizi sau asteroizi. Cele mai mari bazine sunt: Procellarum
(diametru de 3200 km, în emisfera vestică) şi Polul Sud-Aitkins (2500 km în
emisfera invizibilă).
Şanţurile au aspecte arcuite, fund plat, versanţi abrupţi (înalţi de 50-
230 m) şi drepţi.Au rezultat în mări şi bazine prin presiuni.
Munţii reprezintă formele cele mai înalte, au lungimi de 700 – 9000
km şi se desfăşoară în jurul mărilor sau în jurul craterelor mari.Sunt
alcătuite din roci bazice.Poartă numele unor sisteme terestre – Alpi,
Apenini, Carpaţi, Caucaz etc.
Craterele sunt forme de relief complexe rezultate precumpănitor din
impactul cu meteoriţii, unele au şi origine vulcanică. Au dimensiuni variate.
Craterele mari peste 100.000 au şi cratere secundare îngemănate ce aparţin
unor faze ulterioare de evoluţie; în unele cratere, pe centru, sunt conuri mici.
Alcătuirea petrografică
Din punct de vedere geologic se deosebesc:
- Roci magmatice rezultate din primele faze ale evoluţiei Lunii.
Impactul cu meteoriţii au dus la topituri noi, dar şi la
73
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Proprietăţi fizice:
• Acceleraţia gravitaţională este de 162,2 cm/s2 fiind de peste
şase ori mai mică decât cea terestră.
• Magnetismul lunar este slab şi variabil regional.Originea este
legată fie de procese interne petrecute la începutul evoluţiei sale
când avea un nucleu cu materie în stare de topitură, fie de
influenţa câmpului magnetic, terestru sau a impactului cu
meteoriţii.
• Albedoul, în medie, are o valoare mică (0,07), dar este ceva
mai mare în regiunile cu roci deschise la culoare (pe continente)
în raport cu cele care abundă bazaltele (mări).
• Seismicitatea este extrem de mică întrucât scoarţa lunară este
consolidată, iar activitatea tectonică a început după aproape
un miliard de ani de la începutu evoluţiei Lunii.
• Densitatea medie de 3,34 g/cm3 care reprezintă 0,6 din cea
terestră.Apar diferenţe regionale în funcţie de categoria de roci
din care este alcăutită scoarţa.
FIG.38- Harta suprafeţei vizibile a Lunii- IELENICZ pag.120
Fig.39- Harta suprafeţei invizibile a Lunii- IELENICZ pag.122
Originea Lunii
Există mai multe ipoteze care au stat în atenţia oamenilor de ştiinţă; în
acest sens, se disting două direcţii în interpretarea originii Lunii.
-Originea terestră este presupusă de astronomul G. Darwin (1879).A
rezultat prin desprinderea Lunii din Pământ la începutul evoluţiei acestuia
când avea o rotaţie rapidă.E. Suess a indicat ca loc al desprinderii Oceanul
Pacific, dar acesta are o vechime de cca 200 mil. ani, pe când Luna are 4,5
mild. ani. Wise (1960) şi O. Keefe (1960 – 1970) presupun apariţia unei
74
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE:
1. Care sunt consecinţele gravitaţiei terestre?
2.Ce este căldura internă?
3.Care sunt consecinţele căldurii interne a Pământului?
4.Ce este magnetismul şi electricitatea terestră?
5.Structura şi alcătuirea petrografică a Lunii.
6.Care sunt principalele proprietăţi fizice ale Lunii?
7. Care este originea Lunii?
Fazele Lunii
Luna gravitează în jurul Pământului, iar acesta descrie o orbită în jurul
Soarelui. Ca urmare, cele trei corpuri cereşti se află permanent în poziţii
diferite care se transpun într-o modificare continuă a formei şi mărimii
suprafeţei selenare receptată de pe Pământ. Acestea se înscriu într-un ciclu
(revoluţie sinodică) cu o durată de 29,2 zile.
Dacă se urmăreşte cu atenţie în acest interval de timp poziţiile Lunii la
răsărit, în punctul maxim pe boltă şi la apus se constată că de la o zi la alta,
ele se produc cu o întârziere de cca o oră (echivalentă cu un unghi de peste
120). Ca urmare, pe bolta cerească între poziţiile Soarelui şi Lunii, în raport
cu Pământul, se înregistrează o diferenţă de cca 450 la 3 ¼ zile situaţii
evidenţiate de o anumită configuraţie a Lunii.În acest sens se disting
(fig.40):
- Faza de Lună nouă – corespunde alinierii celor trei corpuri
cereşti în poziţie de conjuncţie (Soare-Lună-Pământ).Soarele şi
Luna răsar în acelaşi timp.Luna va expune spre Pământ emisfera
neluminată; razele puternice ale Soarelui vor împiedica
distingerea discului lunar.
- Faza de Crai ,ou – se produce după cca 3 ¾ zile, când între
Lună şi Soare există o diferenţă de poziţie pe boltă de cca 450.
Forma sub care apare Luna este de corn sau seceră cu coarnele
orientate spre stânga.Ea va fi văzută seara, după apusul Soarelui,
când va avea şi o poziţie ridicată pe boltă. Anterior acestui
moment, Luna nu se vede întrucât se află pe boltă.
- Faza primului pătrar – se realizează după cca. 7½ zile când între
direcţiile Pământ-Soare şi Pământ-Lună există o diferenţă de 900.
75
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
- Cea de-a doua fază de Lună convexă – are loc după 18¼ zile
când între direcţiile de la Pământ la Soare şi Lună există o
diferenţă de 2250.Ca urmare, Luna va răsări în timpul nopţii (în
jurul orelor 21) şi va atinge puntul maxim în a doua parte a
nopţii.Imaginea ei va fi biconvexă.
- Faza ultimului pătrar – se produce după cca 21½ zile când între
poziţiile de la Pământ la Soare şi Lună există o diferenţă de 2700,
iar în timp de cca 18 ore.Ca urmare, Luna va răsări la miezul
nopţii, se va situa la meridianul locului pe la orele dimineţii.Va fi
văzută o jumătate din discul lunar (cea din stânga).
- Faza de corn – seceră – cu coarnele orientate spre dreapta se
relizează după 25¼ zile.Luna răsare în a doua parte a nopţii, iar
punctul maxim îl atinge la câteva ore după răsăritul Soarelui.Ca
urmare, imaginea ei (destul de slabă) nu apare decât înainte de
zori şi se va menţine doar câteva ore.
Eclipsele
Orice corp luminat dintr-o direcţie lasă în partea opusă o umbră.Dacă
corpul este sferic umbra va căpăta forma unui con al cărui dimensiuni
depind de distanţa dintre cele două corpuri şi de diametrul celui expus
luminii.El va fi mic dacă distanţa şi diametrul vor fi reduse şi invers.
În situaţia în care un al treilea corp trece prin conul de umbră atunci,
pentru perioada traversării acestuia, corpul care produce lumina va dispare
mai mult sau mai puţim observaţiei.Acest fenomen a fost denumit eclipsă.
Transpunerea acestor idei la Sistemul Solar împinge spre următoarele
situaţii:
- corpul care lumineză este Soarele;
- corpurile care produc conuri de umbră sunt planetele şi sateliţii
acestora (Pământul cu Luna, Jupiter, Marte şi sateliţii lor);
- producerea eclipselor se realizează în cazurile în care acele
corpuri se află pe aceeaşi direcţie; în această poziţie ies în
evidenţă două situaţii aparte:
76
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Eclipsa de Lună
O eclipsă de Lună se produce când aceasta intră în conul de umbră al
Pământului.Poziţia Soare-Pământ-Lună, pe aceeaşi direcţie, corespunde
stadiului de Lună plină, deci unei faze în care apare luminată întreaga
emisferă a Lunii orientată spre Pământ.
Dacă eclipsele de Lună sunt legate de faza de Lună plină ar însemna
că ele s-ar repeta periodic la 29,2 zile (perioada sinodică). Nerealizarea
acestui lucru se datoreşte faptului că planul orbitei lunare face cu ecliptica
un unghi de 508’, la care se adaugă înclinarea diferită a planului orbitei
Pământului cu cel al ecliptici (23045’).
Axa conurilor de umbră şi penumbră se află în planul eclipticii.Pentru
ca eclipsa să aibă loc, trebuie ca faza de Lună plină să coincidă cu o poziţie
a Lunii cât mai apropiată de planul eclipticii.Momentul optim îl reprezintă
coincidenţa cu punctele nodale, adică cu locurile de intersecţie ale orbitei
lunare cu planul ecliptici (Soarele se va afla într-un punct, iar Luna în
celălalt). În aceste momente, eclipsa lunară este totală, Luna intră în
întregime în conul de umbră; cu cât poziţia va fi mai depărtată de aceste
momente cu atât posibilitatea realizării unei eclipse totale lunare scade; se
vorbeşte de eclipse parţiale când doar o parte a Lunii intră în conul de
umbră.În ambele situaţii vor exista trecerile prin sectoarele conului de
penumbră.
La o eclipsă totală se pot separa câteva faze:
• de la intrarea în conul de penumbră şi până la începutul
pătrunderii în cel de umbră (cca o oră);
• intrarea în conul de umbră marcată de ştirbirea conturului
discului lunar (ştirbirea cu formă circulară şi nu eliptică ca în
situaţia fazelor lunare) şi până la ieşirea completă din aceasta
(dispariţia ştirbirii) cu o durată de 2 ore;
• străbaterea în timp de o oră a restului conului de penumbră.
Chiar în intervalul de timp când Luna se află în întregime în conul de
umbră totuşi ea poate fi zărită.Apare ca un disc luminat de o lumină
77
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Eclipsa de Soare
Se produc în condiţiile în care Pământul intră în conurile de umbră şi
penumbră ale Lunii.Acestea se întâmplă când pe aceeaşi direcţie se află
Pământul-Luna-Soarele, coincizând cu faza de Lună nouă (fig.42).
Orbita Lunii în jurul Pământului este o elipsă şi ca urmare distanţa
dintre Pământ şi Lună variază între 363.300 km şi 405.500 km (valoarea
medie este de 384.403 km).Ca urmare, lungimea conului de umbră al Lunii
este în medie de 374.000 km (V.Ureche, 1982), dar variază în timp.
Din raportarea acestor valori reies trei concluzii:
- distanţa dintre Pământ şi Lună este mai scurtă decât mărimea
lungimii conului de umbră; sunt condiţii pentru o eclipsă totală
de Soare, Pământul străbătând conul de umbră lunar;
- distanţa dintre Pământ şi Lună corespunde cu lungimea conului
de umbră.(Pământul se află în vârful conului); sunt condiţii
pentru o eclipsă parţială de Soare;
- distanţa dintre Pământ şi Lună este mai mare decât lungimea
conului de umbră; Pământul se află în conul de penumbră sau în
prelungirea celui de umbră.Se produce o eclipsă inelară.
Ca urmare a acestor condiţii, o eclipsă de Soare nu va putea fi
observată decât pe o anumită porţiune de pe Terra ca eclipsă totală; în
regiunile limitrofe situate în conul de penumbră se vor înregistra eclipse
parţiale; în cele din afara conurilor nu se va înregistra nici un fenomen
(discul solar va fi văzut în întregime).
Durata fenomenului:
- eclipsa totală durează efectiv în zona ecuatorială cca 8 minute,
iar la latitudinile medii 6 minute;
- eclipsa inelară durează la Ecuator 12 minute, iar la latitudinile
medii 10 minute.
La eclipsa totală de Soare se disting: mai întâi faza în care Luna
începe să acopere discul solar (se dezvoltă forme cu concavitate orientată
spre Lună), faza de acoperire totală şi apoi faza de restrângere treptată a
suprafeţei acoperite până la revenirea la forma generală a disculu solar.
78
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Î!TREBĂRI DE VERIFICARE:
1. Care sunt caracteristicile reliefului Lunii?
79
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Introducere
80
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Concluzii
Bibliografie
REZUMAT
PARTEA !R.3
81
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
82
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Partea 4
GEOSFERELE TERESTRE
Cuprinsul părţii 4:
- Endosferele terestre……………………………………………………
- Exosferele……………………………………………………………….
Obiective:
- cunoaşterea modelelor privind structura internă a Pământului
- însuşirea definiţiilor,limitelor şi caracteristicilor geosferelor externe
- cunoaşterea legilor generale şi specifice pentru fiecare înveliş extern al
Pământului.
83
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
84
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
4.2. Exosferele
(Învelişurile externe ale Pământului şi limitele spaţiului geografic)
Reliefosfera
85
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Limitele reliefosferei
Limita exterioară este dată de suprafaţa terestră numită şi suprafaţa
fizică a Pământului.Ea dă conturul reliefului fiind supusă cel mai intens
modificării prin procese impuse de acţiunea diferiţilor agenţi modelatori
(agenţi morfogenetici), externi (în general nivelează) şi interni (creează
denivelări).
Limita inferioară este discutabilă. În unele lucrări este fixată la baza
scoarţei terestre invocându-se ca argument alcătuirea structurală, limita
inferioară a acţiunii proceselor tectonice generatoare de relief, pe când în
altele ea este plasată la câteva sute de metri.Realitatea este că referindu-ne
strict la relief, trebuie găsită acea limită inferioară la care se generează
relief sub acţiunea factorilor tectonici.
Legat de această acţiune, în contextul cunoştinţelor actuale, prezintă
importanţă trei lucruri:
- scoarţa, în alcătuirea căreia intră trei pături diferite ca alcătuire şi
grosime, este fragmentată în şase plăci majore şi multe altele cu
dimensiuni mai mici şi formă diferită ;
- în astenosferă, în care plăcile se afundă diferit, se manifestă
curenţii de convecţie care sunt responsabili, nu numai de
circuitul materiei vâscoase din aceasta, dar şi de antrenarea
(mişcarea) plăcilor în sensuri diferite;
- contactele dintre plăci prin specificul dinamic şi reflexul în
generarea reliefului sunt de două tipuri – rift şi subducţie.Ceea ce
le este comun acestor contacte sunt marea dezvoltare pe verticală
(ele străpung în întregime scoarţa) şi, în al doile rând, poziţia lor
în dreptul zonelor de întâlnire a curenţilor de convecţie din
marile circuite ale astenosferei.Le diferenţiază însă specificul
dinamicii materiei din cadrul lor şi de aici modul de generare a
reliefului.În zonele de rift, materia circulă ascendent ieşind la
suprafaţa scoarţei. Prin consolidarea ei pe marginile plăcilor,
acestea se îndepărtează şi totodată cresc (se extind), dar cu
materie bazaltică.Tensiunile care rezultă aici duc la îngrămădirea
86
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Care este poziţia limitei între cele două situaţii extreme? De-o parte
şi de alta a lor există plăci cu alcătuire diferită, dar proaspătă şi labilă în
vecinătatea ariilor generatoare şi din ce în ce mai veche şi mai consolidată
spre interior.Pe măsura depărtării de zonele de rift sau de subsidenţă,
rigiditatea tot mai accentuată a materiei plăcilor va diminua posibilitatea
intervenţiei factorului endogen în crearea de reliefuri.Se exceptează ariile
unde apariţia unor sisteme de fracturi locale sau regionale poate duce la
individualizarea unui relief în blocuri (horsturi, grabene) sau a unor vulcani
izolaţi sau grupaţi.Deci, între rifturi şi ariile de subducţie, limita
reliefosferei este aproape de limita superioară a scoarţei (mai joasă în
ariile cu fracturi şi mai ales în cele cu carcater subsident).
În concluzie, limita inferioară a reliefosferei corespunde unei
suprafeţe cu desfăşurare neuniformă ce are o poziţie coborâtă în dreptul
rifturilor, zonelor de subsidenţă şi este la partea superioară a scoarţei în
rest.Ca urmare, în reliefosferă, se include doar o parte a scoarţei.
Alcătuirea reliefosferei
La scara 1:1.000.000, Pământul ar putea fi comparat cu o sferă cu
diametrul de 12,75 m, iar conturul reliefului de la Chomolungma (8848m)
până la fosa Marianelor (11.022 m) s-ar înscrie pe o diferenţă de nivel de
cca 1,8 cm; adâncimea maximă în zonele de rift ale reliefosferei ar atinge
87
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
cca 8-9 cm. Relieful este alcătuit dintr-un număr foarte mare de forme care
pot fi împărţite în diferite grupări după criterii deosebite (mărime, geneză,
structură, stadiu de evoluţie etc.) ce impun chiar anumite ierarhizări.
Macroformele
Sunt cele mai mari forme ce pot fi separate la nivelul planetei:
continentele şi bazinele oceanice.De aici şi numele de forme planetare sau
forme de ordinul I.Au rezultat în etape de sute de milioane de ani prin
evoluţia complexă a plăcilor, mecanismul genetic fiind impus de factorii
interni şi de legile ce determină dinamica materiei în scoarţă.
Continentele reprezintă macroforme pozitive înconjurate total sau în
cea mai mare parte de apele bazinelor marine şi oceanice.Alcătuiesc cca
29% din suprafaţa terestră fiind concentrate îndeosebi în emisfera nordică
(39,4% faţă de cea sudică 19%).Uneori se separă şi o Emisferă continentală
în care uscatul ar reprezenta 47,4% şi o Emisferă oceanică cu uscat în
proporţie de numai 10,6% (fig.46).
Mezoformele
În domeniul macroformelor s-au individualizat în timp geologic
(zeci şi sute de milioane de ani), sub acţiunea factorilor tectonici, o grupă de
reliefuri cu dimensiuni mai reduse (ordinul II) care reprezintă anumite
trăsături impuse de unităţile structurale în care au luat naştere (orogen,
platformă etc.).
În domeniul continental se pot separa:
Lanţuri muntoase ce reprezintă sisteme de munţi individualizate
(fig.48) în lungul unor foste depresiuni tectonice pe parcursul a mai multor
zeci sau sute de milioane de ani (caledoniale, din nord-vestul Europei, au
rezultat în prima parte a Paleozoicului; hercinidele, din centrul Europei, s-au
format în a doua parte a Paleozicului; alpinidele, ce dau cele mai
impunătoare sisteme de munţi înalţi, au apărut în mai multe faze
tectonogenetice, începând de la finele Mezozoicului până în Neogen).Au
88
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
89
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Casimcea
90
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
91
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
92
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Microformele
Sunt forme de relief de ordin inferior ce apar ca detalii pe ansamblul
mezamorfelor. În crearea lor, factorii interni (tectonici) au un rol
secundar.Ele sunt generate de agenţii externi (apa curgătoare, gheaţa, vântul,
apa mării etc.), printr-o suită de procese care desfac rocile în părţi cu
dimensiuni diferite, le transportă şi le acumulează. Astfel, în timp relativ
scurt, rezultă forme de relief cu un specific impus de agentul care le-a creat
(forme fluviatile, glaciare, marine, eoliene etc.).
Acţiunea agenţilor, gruparea lor, intensitatea proceselor şi
microrelieful creat depind precumpănitor de variaţia elementelor
climatice.Astfel, se diferenţiază o distribuţie zonală latitudinală (zone
morfoclimatice) care se completează cu una în altitudine (etaje
morfoclimatice).Deci, clima joacă un rol preponderent în mecanismul ce
duce la crearea formelor de relief de ordinul III-VIII.
Legile reliefosferei
Legile specifice reliefosferei desemnează tipuri de relaţii esenţiale,
generale între elementele acesteia. În această categorie intră:
- Legea nivelului de bază.Modelarea atât în lungul râurilor, cât şi a
versanţilor se realizezaă în funcţie de poziţia bazei nivelului de la
care începe să se producă (fig.53).Pentru râuri se admite un nivel
de bază general reprezentat de mări şi de oceane.Urmează apoi,
în lungul râurilor, punctele de confluenţă, pragurile, vatra marilor
depresiuni, toate ca nivele locale. Pentru versanţi se pot delimita
ca nivele regionale albiile şi şesurile depresiunilor, iar ca nivele
locale aflorimentele de rocă mai dură şi orice ruptură de pantă
din lungul lor.
93
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Î!TREBĂRI DE VERIFICARE:
1.Definiţi endosferele şi exosferele.
2. Care sunt cele mai importante modele privind alcătuirea internă a
Pământului?
3.Ce este riftul şi zona de subducţie?
4.Care sunt macroformele?
5.Care sunt formele de relief din bazinele oceanice?
6.Legile reliefosferei. Explicaţi şi dezvoltaţi legea profilului de echilibru.
94
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
95
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
96
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Climatosfera
97
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
98
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Biosfera
Alcătuire
În cadrul acestui înveliş există cca 500.000 de specii de plante şi
peste 1,5 milioane de specii de animale, care pe ansamblu dau o masă vie de
aproape 80 miliarde tone ce asigură anual o productivitate de 144 miliarde
tone materie organică (102 miliarde tone pe uscat şi 42 miliarde tone în
bazinele acvatice).Dar această mare diversitate de specii ce dă o enormă
masă organică, nu impune şi o repatiţie uniformă a acestora în
biosferă.Această caracteristică (distribuţia inegală) este determinată de
marea varietate a condiţiilor de viaţă atât la nivelul suprafeţei terestre, cât şi
pe verticală în uscat şi în bazinele marine.
Limitele fizice ale vieţii împing baza biosferei până la adâncimi mari
în scoarţă.Astfel, pe continente ajunge la trei kilometri, întrucât la această
depărtare temperaturile ar fi în jur de 100-1500C, valori ce constituie limita
99
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Legile biosferei
La baza dezvoltării lumii organice stau o serie de legi bilogice, între
care mai importante pentru învelişul viu sunt:
- ereditatea – moştenirea caracterelor în succesiunea de generaţii,
dacă condiţiile de viaţă se menţin neschimbate;
- variabulitatea – modificarea caracterelor, ca urmare a unor
transformări de esenţă în condiţiile de mediu, ce impun alte
modalităţi de realizare a schimburilor de substanţă şi energie;
organismul se adaptează, se transformă în concordanţă cu
condiţiile noi;
- selecţie naturală – eliminarea în timp a speciilor ce nu se pot
adapta la schimbarea de mediu şi impunerea varietăţilor ce şi-au
dobândit caractere ce le asigură existenţa şi înmulţirea.
Î!TREBĂRI DE VERIFICARE:
1.Definiţi şi menţionaţi legile hidrosferei.
100
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
101
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Î!TREBĂRI DE VERIFICARE:
1. Care este structura internă a Pământului?
3. Mezoformele- Clasificare
4. Tipuri de câmpii.
5. Legile climatosferei
9.Legile biosferei
10. Explicaţi care sunt legităţile ce stau la baza formării învelişului de sol al
Pământului.
102
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
REZUMAT
PARTEA !R.4
103
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
104
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Partea 5.
MARILE SISTEME ATURAL– GEOGRAFICE
Cuprinsul părţii 5:
-Zona caldă…………………………………………………………….
-Zonele temperate…………………………………………………….
-Zonele reci……………………………………………………………
Obiective:
- localizarea zonelor şi regiunilor naturale de pe Glob şi înţelegerea
factorilor care le determină
- cunoaşterea principalelor caracteristici climatice, biogeografice,
pedologice şi de morfogeneză în cadrul zonelor şi regiunilor naturale de
pe Glob.
Zona caldă
105
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
106
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
107
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
108
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
109
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
110
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
111
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
112
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
113
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
114
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
115
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
determinând, mai ales când procesul este intens şi de durată, formarea unor
cruste de sulfaţi, cloruri, carbonaţi cunoscute sub numele de sebka în
Sahara, alcaliflats în S.U.A., salinas în Americade Sud.
Când scoarţa este alcătutită predominant din săruri de mangan, fier şi
siliciu, ea va avea o culoare negricioasă sau brună şi va fi numită patină sau
luciul deşertic. Ca urmare, solurile sunt slab dezvoltate, lipsind în regiunile
hiperaride.
116
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Zonele temperate
caracteristici complexe.
Factorul principal în continuarea zonei temperate îl reprezintă tot cel
dinamic care - prin deosebirile nete în regimul de manifestare al
parametrilor săi în cadrul sezoanelor – impune anumite caracteristici de
ordin general în desfăşurarea învelişului vegetal, de soluri, în regimul
scurgerii râurilor şi în morfodinamica actuală; cu alte cuvinte a determinat
detaşarea unor peisaje diferite de cele întâlnite în zona caldă.
Structura peisajului zonei nu este omogenă sau nu are doar
diferenţieri mici. În cadrul ei o seamă de alţi factori duc la deosebiri mari
care impun peisaje aparte (de la cel de pădure la cel arid).Cei mai importanţi
factori sunt:desfăşurarea lanţurilor montane care în anumite situaţii
reprezintă bariere naturale ce determină deosebiri între ţinuturile situate de
parte şi de alta a lor şi de aici peisaje diferite;curenţii oceanici reci sau calzi
din vecinătatea fâşiilor litorale;distanţele mari între oceane şi centrul
continentelor, cu reflectare în dinamica maselor de aer şi în schimbarea
caracteristicilor acestora; existenţa unor lanţuri montane înalte şi foarte
înalte care au favorizat şi etajarea peisajelor.
117
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
118
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
119
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
120
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
121
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
122
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
123
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
124
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
125
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
126
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Zonele reci
127
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
128
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Cuprind cea mai mare parte din Groenlanda, unele insule din Arctica
şi Antarctida.Sunt întinderi imense de gheaţă cu grosime mare, din care
răzbesc vârfuri şi creste ale reliefului fosilizat.
Fig.67- PEISAJ GLACIAR- ATLAS
Reprezintă unele din regiunile cele mai reci de pe Glob; masele de
aer, arctice şi antarctice, staţionând mult timp provoacă scăderi de
temperatură foarte importante.De altfel, aici nu numai mediile anuale sunt
negative dar, cu unele excepţii şi cele ale tuturor lunilor anului. Iarna,
sezonul nopţii polare, temepraturile scad mult (mediile ajung la – 600 C la
Amundsen-Scott şi – 710 C la Vostok). La staţia Vostok s-a înregistrat şi
minima absolută de pe Glob (- 880,3 C); amplitudinile diurne sunt
reduse.Vara, deşi valorile medii lunare sunt negative, în anumite intervale
pot fi pozitive favorizând topirea unei cantităţi mici de zăpadă sau gheaţă.
Precipitaţiile sunt numai sub formă de zăpadă şi variază de la câteva sute de
mm în vecinătatea oceanelor, la câţiva zeci de mm în interiorul
continentelor. Zăpada se păstrează şi prin trasare va evolua în gheaţă.Cea
mai mare parte din precipitaţii cad în timpul verii, iar cele mai puţine la
trecerea de la iarnă la vară. În regiunile polare, vânturile au viteze mari
provocând viscole (fig.67).
129
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
AtenŃie:
130
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
Î!TREBĂRI DE VERIFICARE:
1. Caracterizaţi clima regiunii ecuatoriale.
131
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
REZUMAT
PARTEA !R.5
132
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
BIBLIOGRAFIA
133
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
134
Copyright © DEPARTAMENT ID 2009