1

5. REZOLVAREA SISTEMELOR DE ECUAŢII

NELINIARE

5.1. INTRODUCERE

Rezolvarea sistemelor de ecuaţii neliniare se face, de regulă, cu ajutorul

metodelor iterative. Sunt puţine cazurile când se procedează la rezolvarea
analitică şi aceasta numai dacă sistemele au un număr mic de ecuaţii, iar forma
acestora este deosebit de simplă.
Metodele iterative de rezolvare a sistemelor de ecuaţii neliniare cer o
aproximaţie iniţială a soluţiei, iar această aproximaţie trebuie să se afle într-un
domeniu restrâns al soluţiei căutate. După cum este cunoscut, un sistem de
ecuaţii neliniare are mai multe soluţii, de aceea, în funcţie de aproximaţia iniţială
se obţine soluţia finală. Odată soluţia finală obţinută, aceasta trebuie analizată,
pentru a vedea în ce măsură răspunde cerinţelor procesului sau fenomenului
analizat.

5.2. METODA NEWTON-RAPHSON

Fie f1 , f 2 ,  , f n , n funcţii neliniare definite pe un domeniu X  R n , care

depind de necunoscutele x1 , x2 , ..., xn şi formează sistemul de ecuaţii neliniare:

 f1 ( x1 , x2 ,..., xn ) = 0;
 f ( x , x ,..., x ) = 0;
 2 1 2 n
 (5.2.1)
. . . . . . . . . . . . .
 f n ( x1 , x2 ,..., xn ) = 0.

Vectorial, sistemul poate fi scris sub forma:

f (x) = 0 , f : X → Y , X  R n , Y  R n . (5.2.2)

Presupunem că în vecinătatea V  X există o soluţie unică  , adică

f () = 0 .
Rezolvarea iterativă a sistemului (5.2.1) presupune cunoaşterea unei
aproximaţii iniţiale a soluţiei finale. Fie această aproximaţie de forma:
 2
x1(0) , x2(0) ,  , xn(0) . Aproximaţia considerată nu verifică ecuaţiile sistemului
(5.2.1), ceea ce înseamnă că:
 f1 ( x (0) , x (0) ,..., x n(0) )  0;
 1 2
 f 2 ( x1 , x 2(0) ,..., x n(0) )  0;
( 0 )
 (5.2.3)
 . . . . . . . . . . . . .
 f ( x (0) , x (0) ,..., x (0) )  0.
 n 1 2 n
Dacă la fiecare variabilă independentă se adaugă eroarea absolută limită, se
obţine: x1 = x1(0) + x1 , x2 = x2(0) + x2 , …, xn = xn(0) + xn . In acest caz,
funcţiile sistemului sunt verificate, adică:
 f1 ( x (0) + x1 , x (0) + x 2 ,..., x n(0) + x n ) = 0;
 1 2
 f 2 ( x1 + x1 , x 2(0) + x 2 ,..., x n(0) + x n ) = 0;
( 0 )
 (5.2.4)
. . . . . . . . . . . . .
 f n ( x (0) + x1 , x (0) + x 2 ,..., x n(0) + x n ) = 0.
 1 2

Prin dezvoltarea în serie Taylor a funcţiilor sistemului (5.2.4) şi eliminarea

termenilor care conţin erorile absolute limită x1 , x2 ,  , xn în afara celor
de gradul unu, rezultă:
 f1 f1 f1
 f1 ( x1 , x2 ,..., x n ) + x1 x + x2 x +  + xn x  0;
( 0) ( 0) ( 0)

 1 2 n
 f 2 f f
 f 2 ( x1 , x2 ,..., x n ) + x1 + x2 2 +  + xn 2  0;
( 0) ( 0) ( 0)

 x1 x2 xn (5.2.5)

. . . . . . . . . . . . .

 f n f n f n
 f n ( x1 , x 2 ,..., xn + x1 x + x2 x +  + xn x  0,
( 0) ( 0) ( 0)

 1 2 n
ceea ce înseamnă că s-a obţinut un sistem de n ecuaţii liniare în necunoscutele
x1 , x2 ,  , xn . Pentru rezolvarea sistemului (5.2.5) vom considera
egalitatea cu zero. Matricea coeficienţilor sistemului de ecuaţii liniare (5.2.5)
este:
f1 f1 f1
...
x1 x2 xn
f 2 f 2 f 2
...
W ( x) = x1 x2 xn , (5.2.6)
... ... ... ...
f n f n f n
...
x1 x2 xn
 3
şi poartă numele de matrice funcţională sau jacobianul sistemului de ecuaţii
neliniare (5.2.1). Elementele matricei funcţionale (5.2.6), se calculează cu
aproximaţia iniţială x1(0) , x2(0) ,  , xn(0) .
Matriceal sistemul (5.2.5) poate fi pus sub forma:
W (x (0) )Δx = − f (x (0) ) , (5.2.7)
T
unde x (0) = x1(0) , x2(0) ,  , xn(0) .
Dacă funcţiile f1 , f 2 ,  , f n , împreună cu derivatele parţiale
f i
, (i, j ) = 1, n , sunt continue pe vecinătatea V  X şi det W (x (0) ) ( 0)  0 ,
x j x V

atunci matricea funcţională W ( x (0) ) admite o inversă W −1 (x (0) ) şi soluţia

sistemului de ecuaţii (5.2.7) este:
Δx = −W −1 ( x ( 0) )  f ( x ( 0) ) .
(5.2.8)

Cu notaţia: Δx = x (1) − x (0) , se obţine soluţia sistemului de ecuaţii neliniare

(5.2.1) la prima iteraţie, şi anume:
x (1) = x (0) − W −1 (x (0) )  f (x (0) ) . (5.2.9)

La iteraţia k , soluţia este de forma:

x ( k ) = x ( k −1) − W −1 (x ( k −1) )  f (x ( k −1) ) , k = 1, 2,  . (5.2.10)

Procesul de calcul este iterativ şi se opreşte atunci când

x ( k ) − x ( k −1)   , (5.2.11)

unde  este eroarea maximă admisă la calculul soluţiei sistemului dat.

Exemplu de calcul

Să se determine o soluţie reală a sistemului de ecuaţii neliniare


5 x1 − 4 x1 x2 − 32 = 0;
3 4
 4 2 (5.2.12)

6 x1 x2 + 8 x2 − 104 = 0,
3

pornindu-se de la aproximaţia iniţială: x1(0) = 1.5 , x2(0) = 0.7 .

 4
Rezolvare

Pentru determinarea unei soluţii reale a sistemului de ecuaţii neliniare

(5.2.12), se aplică metoda Newton-Raphson. Funcţiile sistemului de ecuaţii
neliniare fiind:

f1 ( x1 , x2 ) = 5 x13 − 4 x1 x24 − 32;

f 2 ( x1 , x2 ) = 6 x14 x22 + 8 x23 − 104,

se determină elementele matricei funcţionale a sistemului, se întocmeşte

procedura de calcul FUNCT, pentru determinarea valorilor funcţiilor sistemului
şi a elementelor matricei funcţionale ale acestuia şi se întocmeşte programul
principal de calcul.
Matricea funcţională a sistemului de ecuaţii neliniare (5.2.12) este:

15 x12 − 4 x24 − 16 x1 x23

W ( x1 ,.x2 ) = .
24 x13 x22 12 x14 x2 + 24 x22

Procedura de calcul FUNCT este prezentată în tabelul 5.2.1.

Tabelul 5.2.1
PROCEDURE FUNCT(N:INTEGER;X:VECTOR1;VAR F,W:VECTOR1;VAR KOD:INTEGER);
BEGIN
KOD:=0;
F[1]:=5*POW(X[1],3)-4*X[1]*POW(X[2],4)-32;
F[2]:=6*POW(X[1],4)*POW(X[2],2)+8*POW(X[2],3)-104;
W[1]:=15*POW(X[1],2)-4*POW(X[2],4);
W[2]:=24*POW(X[1],3)*POW(X[2],2);
W[3]:=-16*X[1]*POW(X[2],3);
W[4]:=12*POW(X[1],4)*X[2]+24*POW(X[2],2);
END;

Procedura FUNCT va fi inclusă ca parametru actual în linia de definiţie a

procedurii NEWTONRA, de rezolvare a sistemului de ecuaţii neliniare dat.

Procesul iterativ de căutare a soluţiei se opreşte când diferenţa a două seturi

de valori ale necunoscutelor, calculate consecutiv, este mai mică de 10 −6 . După
6 iteraţii se obţine:
SOLUTIA SISTEMULUI ESTE:
X[1]= 2.00000
X[2]= 1.00000,
adică:
x1 = 2.00000 ;
x 2 = 1.00000 .
 5

Exemplu de calcul

Se pune problema construirii unui canal de aducţiune pentru apă. Canalul

are, în secţiune transversală, forma unui trapez isoscel, după cum se vede în
figura 5.2.1.
Se cere determinarea dimensiunilor canalului, astfel încât la un perimetru dat
(se consideră perimetrul format din baza mică şi laturile oblice) să se obţină o
secţiune maximă.

Fig.5.2.1. Forma secţiunii transversale a canalului

Rezolvare
( B + b) h
Secţiunea trapezului fiind S = , perimetrul utilizat P = 2l + b , iar
2
unghiul dintre baza mare a trapezului şi latura l notat cu  , se determină
mărimea laturii l şi unghiul  , astfel încât secţiunea trapezului să fie maximă.
Dacă în relaţia suprafeţei trapezului se fac înlocuirile:
b = P − 2l , B = P − 2l + 2l cos  , h = l sin  ,
rezultă:
S = Pl sin  − 2l 2 sin  + l 2 sin   cos  .
Pentru ca suprafaţa trapezului să fie maximă, trebuie ca derivatele parţiale în
raport cu parametrii l şi  să fie egale cu zero, adică:
( P − 4l ) sin  + l sin 2 = 0;
( P − 2l )l cos  + l 2 cos 2 = 0.

Cele două ecuaţii formează un sistem de două ecuaţii neliniare în

necunoscutele l şi  . Pentru rezolvarea sistemului de ecuaţii neliniare obţinut,
se aplica metoda Newton-Raphson. Funcţiile sistemului fiind:
 6
f1 (l , ) = ( P − 4l ) sin  + l sin 2;
f 2 (l , ) = ( P − 2l )l cos  + l 2 cos 2.
se întocmeşte procedura de calcul FUNCT, pentru determinarea valorilor
funcţiilor sistemului. Elementele matricei funcţionale se determină pe cale
numerică folosind procedura MF.
Programul principal de calcul este prezentat în tabelul 5.2.3

Tabelul 5.2.3
PROGRAM SISTEM_REZOLVAT_CU_NEWTON_RAPHSON;
{ELEMENTELE MATRICEI FUNCTIONALE SUNT DETERMINATE PRIN DERIVARE NUMERICA}
USES CRT,METODNUM;
VAR X:VECTOR1;
VAR I,N,KOD,ITER:INTEGER;
H,EPS:REAL;
F:TEXT;
{$F+}
PROCEDURE FUNCT(N:INTEGER;X:VECTOR1;VAR F:VECTOR1;VAR KOD:INTEGER);
VAR P:REAL;
BEGIN
KOD:=0;
P:=1;
F[1]:=(P-4*X[1])*SIN(X[2])+X[1]*SIN(2*X[2]);
F[2]:=X[1]*COS(X[2])*(P-2*X[1])+X[1]*X[1]*COS(2*X[2]);
END;
{$F-}
BEGIN
CLRSCR;
ASSIGN(F,'SIST_NLD.DAT');
REWRITE(F);
N:=2;
H:=0.015;
EPS:=1.E-7;
ITER:=30;
X[1]:=0.4;
X[2]:=1.1;
NEWTDERN(FUNCT,MF,N,ITER,H,EPS,X,KOD);
IF KOD > 0 THEN
BEGIN
WRITELN(' KOD=',KOD);
READLN;
HALT;
END
ELSE
WRITELN(' SOLUTIA SISTEMULUI ESTE:');
WRITELN(F,' SOLUTIA SISTEMULUI ESTE:');
FOR I:=1 TO N DO
BEGIN
WRITELN(' X[',I,']= ',X[I]:10:7);
WRITELN(F,' X[',I,']= ',X[I]:10:7);
END;
READLN;
CLOSE(F);
END.

Considerându-se perimetrul egal cu unitatea şi o precizie de calcul a soluţiei

de 10 −7 , procesul iterativ de căutare a soluţiei se opreşte după 4 iteraţii, şi se
obţine:
 7

SOLUTIA SISTEMULUI ESTE:

X[1]= 0.3333333;
X[2]= 1.0471976,
adică:
l = 0.3333333 [m];
 = 1.0471976 [rad] .
iar secţiunea transversală a canalului este: S = 0.144338 [m2].

5.3. METODA GRADIENTULUI

Fie sistemul de n ecuaţii neliniare (5.2.1). Se presupune că funcţiile

sistemului şi derivatele parţiale ale acestora sunt continue în domeniul de
definiţie.
Se consideră de asemenea o formă pătratică pozitiv definită
n
F ( x1 , x 2 ,..., x n ) =  f i 2 ( x1 , x 2 ,..., x n ) .
i =1
(5.3.1)
Soluţia x = ( x1 , x2 , , xn ) , a sistemului iniţial, anulează şi funcţia F (x) ,
astfel că are loc implicaţia
f (x) = 0  F (x) = 0 . (5.3.2)

Aceasta înseamnă că determinarea soluţiei sistemului f (x) = 0 este

echivalentă cu determinarea minimului nul x = α , pentru funcţia F (x) . Metoda
gradientului constă tocmai în determinarea acestui minim nul.
T
F F F
Gradientul funcţiei F (x) este un vector F (x) =  , care
x1 x2 xn
indică sensul celei mai mari creşteri, adică valorile funcţiei cresc cel mai rapid în
sensul gradientului.
Fie x (0) aproximaţia iniţială a soluţiei sistemului de ecuaţii neliniare (5.2.1).
Prin punctul A0 , de coordonate x (0) , se trasează suprafaţa de nivel a funcţiei
F (x) = F (x (0) ) . Dacă din punctul A0 se merge în sens invers gradientului,
adică în sensul determinat de − F (x) , vom obţine cea mai rapidă descreştere a
funcţiei F (x) (v. Fig. 5.3.1).
 8

 F (x (0) )
A0 F (x (0) )
− F (x(0) )
A1
A2 F ( x (1) )
x (0)
x (1)
x (2)

O
Fig. 5.3.1. Acţiunea metodei gradientului

În punctul A1 , de coordonate x (1) , se întâlneşte suprafaţa de nivel de valoare

F ( x (1) ) . Din punctul A1 , pornind în sens invers gradientului, se ajunge în
punctul A2 şi aşa mai departe. Cum F (x (0) )  F (x (1) )  F (x ( 2) )    F (x ( k ) ) ,
se ajunge în punctul în care funcţia F (x) are valoarea cea mai mică. Pentru
aceasta trebuie să determinăm coordonatele punctelor A1 , A2 ş.a.m.d.
Relaţia de determinare iterativă a soluţiei este:

x ( k +1) = x ( k ) −  k W ' ( x ( k ) )  f ( x ( k ) ) , (5.3.3)

unde:
k =
f (x (k )
), W( x ( k ) )  W ' ( x ( k ) )  f ( x ( k ) ) 
W( x (k )
)  W (x
' (k )
)  f (x (k )
), W( x (k )
)  W (x
' (k )
)  f (x (k )
) . (5.3.4)

Exemplul de calcul.

Fie sinteza unui mecanism patrulater pentru realizarea poziţiilor relativ

asociate (v.figura 5.3.1). În acest caz, se cunosc funcţiile de transmitere
 3i =  3i (1i ) , i = 1, p , unde p este numărul de poziţii impuse elementelor 1 şi
3, faţă de poziţia iniţială a mecanismului.
 9
Ci C0
y  3i
2
Bi 0
3
1i B
0
1
0
A 0 x D

Fig. 5.3.1. Schema cinematică a mecanismului patrulater;

o o i i
poziţia iniţială AB C D şi poziţia curentă AB C D

Ecuaţiile necesare sintezei mecanismului se obţin prin proiectarea pe axele

sistemului de coordonate xAy a ecuaţiei vectoriale AB + BC = AD + DC ,
ecuaţie scrisă pe conturul independent ABCDA, şi anume:
 AB cos(0 + 1i ) + BC cos  2i − CD cos( 0 +  3i ) − AD = 0 ;

 AB sin(0 + 1i ) + BC sin  2i − CD sin( 0 +  3i ) = 0 ; (5.3.10)

i = 1, p .
Printre soluţiile sistemului (5.3.10) se află şi soluţia banală. Pentru a evita
obţinerea unei astfel de soluţii, se consideră AB = 1 (sau CD = 1 ). În cazul în
care AB = 1, sistemul (5.3.10) devine:
cos(0 + 1i ) + BC cos  2i − CD cos( 0 +  3i ) − AD = 0 ;

sin( 0 + 1i ) + BC sin  2i − CD sin(  0 +  3i ) = 0 ; (5.3.11)

i = 1, p .
Necunoscutele sistemului de ecuaţii neliniare (5.3.6), sunt: BC, CD, AD, 0 ,
0 , 2i , i = 1, p .
Din condiţia de compatibilitate, 2p = 5 + p, rezultă 5 poziţii relativ asociate.
Prin eliminarea unghiului  2i , între ecuaţiile sistemului (5.3.11), se obţine un
sistem de 5 ecuaţii neliniare cu 5 necunoscute (BC, CD, AD, 0 , 0 ), şi anume:

 f i ( BC , CD , AD ,  0 ,  0 ) = 1 − BC 2 + CD 2 + AD 2 −

 − 2CD cos( 0 + 1i −  0 −  3i ) −
 . (5.3.12)
 − 2 AD (cos( 0 + 1i ) − CD cos( 0 +  3i )) = 0
i = 1,5

 10
Pentru rezolvarea sistemului de ecuaţii neliniare (5.3.12) este necesară
matricea funcţională a sistemului, şi anume:
f1 f1 f1 f1 f1
BC CD AD 0  0
f 2 f 2 f 2 f 2 f 2
BC CD AD 0  0
f 3 f 3 f 3 f 3 f 3
W ( BC , CD , AD ,  0 ,  0 ) = , (5.3.13)
BC CD AD 0  0
f 4 f 4 f 4 f 4 f 4
BC CD AD 0  0
f 5 f 5 f 5 f 5 f 5
BC CD AD 0  0
unde:
f i
= −2 BC ;
BC
f i
= 2CD − 2 cos( 0 + 1i −  0 −  3i ) + 2 AD cos( 0 +  3i ) ;
CD
f i
= 2 AD − 2(cos( 0 + 1i ) − CD cos( 0 +  3i )) ;
AD
f i
= 2CD sin( 0 + 1i −  0 −  3i ) + 2 AD sin( 0 + 1i ) ;
 0
f i
= −2CD sin( 0 + 1i −  0 −  3i ) − 2 AD  CD sin( 0 +  3i ) ;
 0
i = 1, 5 .
Rezolvarea sistemului de ecuaţii neliniare (5.3.12) se face cu ajutorul
procedurii GRADIENT
În procedura FUNCT s-au făcut notaţiile: X [1] = BC , X [2] = CD ,
X [3] = AD , X [4] = o , X [5] =  o .
Pentru exemplul dat, s-au considerat unghiurile:
11 = 0 rad; 12 = 0.349066 rad; 13 = 0.698132 rad; 14 = 1.047198 rad;
15 = 1.396264 rad;
 31 = 0 rad;  32 = 0.151820 rad;  33 = 0.334031rad;  34 = 0.523821 rad;
 35 = 0.707635 rad;
Tabelul 5.3.2
PROGRAM SISTEM_DE_ECUATII_NELINIARE_REZOLVAT_CU_METODA_GRADIENTULUI;
USES CRT,METODNUM;
VAR X:VECTOR1;
I,N,KOD,ITER:INTEGER;
EPS:REAL;
 11
F1:TEXT;

{$F+}
PROCEDURE FUNCT(N:INTEGER;X:VECTOR1;VAR F,W:VECTOR1;VAR KOD:INTEGER);
VAR ABC,X4FI,X5PSI,X45,CDIF,SDIF,CFI,CPSI:REAL;
FI,PSI:VECTOR1;
BEGIN
FI[1]:=0; FI[2]:=0.349066; FI[3]:=0.698132; FI[4]:=1.047198;
FI[5]:=1.396264;
PSI[1]:=0; PSI[2]:=0.151820; PSI[3]:=0.334031; PSI[4]:=0.523821;
PSI[5]:=0.707635;
ABC:=1+POW(X[2],2)+POW(X[3],2)-POW(X[1],2);
FOR I:=1 TO 5 DO
BEGIN
X4FI:=X[4]+FI[I]; X5PSI:=X[5]+PSI[I];
X45:=X4FI-X5PSI;
CFI:=COS(X4FI);
CPSI:=COS(X5PSI);
CDIF:=COS(X45);
SDIF:=SIN(X45);
W[I]:=-2*X[1];
W[I+5]:=2*(X[2]-CDIF+X[3]*CPSI);
W[I+10]:=2*(X[3]-CFI+X[2]*CPSI);
W[I+15]:=2*(X[2]*SDIF+X[3]*SIN(X4FI));
W[I+20]:=-2*X[2]*(SDIF+X[3]*SIN(X5PSI));
F[I]:=ABC-2*X[2]*CDIF-2*X[3]*(CFI-X[2]*CPSI);
END;
END;
{$F-}

BEGIN
CLRSCR;
ASSIGN(F1,'GRADIENT.DAT');
REWRITE(F1);
N:=5;
EPS:=1.E-5;
ITER:=10000;
X[1]:=2.; X[2]:=1.5; X[3]:=2.5; X[4]:=0.8; X[5]:=1.4;
GRADIENT(FUNCT,N,ITER,EPS,X,KOD);
WRITELN(' SOLUTIA SISTEMULUI ESTE:');
WRITELN(F1,' SOLUTIA SISTEMULUI ESTE:');
FOR I:=1 TO N DO
BEGIN
WRITELN(' X[',I,']= ',X[I]:10:6);
WRITELN(F1,' X[',I,']= ',X[I]:10:6);
END;
READLN;
CLOSE(F1);
END.

În urma rulării programului, rezultă:

SOLUTIA SISTEMULUI ESTE:

X[1]= 2.186266
X[2]= 1.823448
X[3]= 2.291878
X[4]= 1.044796
X[5]= 1.471903
adică:
BC = 2.186266 ;
 12
CD = 1.823448 ;
AD = 2.291878 ;
0 = 1.044796 ;
 0 = 1.471903 .

După determinarea cu o precizie de 10 −5 a necunoscutelor sistemului, se dă

o valoare lui AB şi rezultă: BC, CD şi AD, în funcţie de această valoare. De
exemplu, pentru AB = 0.050 [m], rezultă:
BC = 0.109313 [m]; CD = 0.091172 [m]; AD = 0.114594 [m].

Observaţie. Şi în cazul metodei gradientului s-a folosit procedura MF de

derivare numerică, pentru determinarea elementelor matricei funcţionale a
sistemului de ecuaţii neliniare considerat, şi s-a întocmit procedura de calcul
GRADDERN. Procedura de calcul GRADDERN are următoarea linie de definiţie:

PROCEDURE GRADDERN(NUME:PROC6;MF:PROC7;N,ITER:INTEGER;
H,EPS:REAL;VAR X:VECTOR1;VAR KOD:INTEGER).

Exemplu de calcul

Se cere să se determine dimensiunile unui mecanism director, astfel încât

punctul trasor T (v.Fig. 5.3.2) să traseze o dreaptă.

 2i  5i

1i  4i

Fig. 5.3.2. Schema cinematică a mecanismului

Pentru scrierea ecuaţiilor necesare sintezei mecanismului, se foloseşte

metoda contururilor [Chr. Pelecudi]. Astfel, pe contururile independente
ABCEA, ABFG şi ABTA se scriu ecuaţiile vectoriale:
 13
AB + BC = AE + EC ;
AB + BF = AG + GF ; (5.3.14)
AB + BT = AT .
În cadrul ecuaţiilor vectoriale (5.3.14) intervin atât mărimi constante, cât şi
mărimi variabile. Mărimile constante sunt: XE , XG , YG , AB , BC , BF , FG ,
BT . Mărimile variabile sunt unghiurile 1i ,  2i ,  4i , 5i şi variabila S 4i , din
cupla de translaţie D.
Proiectând ecuaţiile (5.3.14) pe axele de coordonate ale sistemului xOy se
obţin ecuaţiile scalare:
 AB cos 1i + BC cos  2i − S 4i cos  4i − XE = 0;
 AB sin  + BC cos  − S sin  = 0;
 1i 2i 4i 4i
 AB cos 1i + BF cos  2i − FG cos 5i − XG = 0;

 AB sin 1i + BF sin  2i − FG sin 5i − YG = 0; (5.3.15)
 AB cos 1i + BT cos  2i − XTi = 0;

 AB sin 1i + BT sin  2i − YTi = 0;
i = 1, p .

Din bilanţul ecuaţii-necunoscute, 8 + 5 p = 6 p , rezultă p = 8 , adică se pot

impune 8 poziţii ale punctului trasor T şi anume:
XTi = 2.352 m, YTi = 0.223 + 0.14(i − 1) m, i = 1, 8 .

Ecuaţiile (5.3.15) formează un sistem de 48 de ecuaţii neliniare cu 48 de

necunoscute. Numărul ecuaţiilor fiind foarte mare, determinarea expresiilor
elementelor matricei funcţionale a sistemului de ecuaţii neliniare este deosebit
de dificilă, ceea ce impune folosirea procedurii MF, de derivare numerică.
Rezultatele calculelor sunt prezentate în tabelul 5.3.4
Tabelul 5.3.4
X[1]:= 0.56992
X[2]:= 0.78725
X[3]:= 0.78762
X[4]:= 0.78556
X[5]:= 0.55477
X[6]:= 0.61275
X[7]:= 0.25571
X[8]:= 2.43556
X[9]:= 1.59491
X[10]:= 1.63084
X[11]:= 1.65576
X[12]:= 1.67060
X[13]:= 1.67581
X[14]:= 1.67150
X[15]:= 1.65747
 14
X[16]:= 1.63322
X[17]:=-0.23295
X[18]:=-0.17377
X[19]:=-0.11510
X[20]:=-0.05696
X[21]:= 0.00072
X[22]:= 0.05809
X[23]:= 0.11535
X[24]:= 0.17284
X[25]:= 1.64535
X[26]:= 1.67310
X[27]:= 1.68914
X[28]:= 1.69589
X[29]:= 1.69489
X[30]:= 1.68709
X[31]:= 1.67303
X[32]:= 1.65297
X[33]:=-2.54222
X[34]:=-2.69956
X[35]:=-2.84400
X[36]:=-2.98187
X[37]:=-3.11803
X[38]:=-3.25636
X[39]:= 2.88296
X[40]:= 2.73053
X[41]:= 0.65907
X[42]:= 0.69182
X[43]:= 0.72405
X[44]:= 0.75595
X[45]:= 0.78767
X[46]:= 0.81929
X[47]:= 0.85088
X[48]:= 0.88239

Rezultatele din tabelul 5.3.4, obţinute în urma rulării programului de calcul

din tabelul 5.3.3, au următoarele semnificaţii:
- valorile introduse în locaţiile 1- 8, ale tabloului X, reprezintă dimensiunile
elementelor şi poziţiile articulaţiilor la bază, şi anume:
XE = X [1] ; XG = X [2] ; YG = X [3] ; AB = X [4] ; BC = X [5] ; BF = X [6] ;
FG = X [7] ; BT = X [8] ;
- în locaţiile 9-40, ale tabloului X, sunt introduse valorile unghiurilor 1i ,
i = 1, 8 ;  2i , i = 1, 8 ;  4i , i = 1, 8 ; 5i , i = 1, 8 ;

- în locaţiile 41-48, ale tabloului X, sunt introduse valorile distanţelor S 4i ,

i = 1, 8 , dintre articulaţiile C şi E ale cilindrului hidraulic.