Big Bang

Big Bang-ul (engl. Big Bang, marea explozie) este modelul cosmologic care explică
condițiile inițiale și dezvoltarea ulterioară a Universului. Acest model este susținut de
explicațiile cele mai complete și corecte din punct de vedere științific. Termenul de Big
Bang, în general, se referă la ideea că Universul s-a extins de la o singularitate primordială
fierbinte și densă acum aproximativ 13 miliarde de ani.

„Teoria Big Bang” este modelul care explică apariția materiei, energiei, spațiului și timpului,
altfel spus a existenței Universului. Această teorie încearcă să explice de ce universul se
extinde permanent încă de la apariția sa, și de ce pare a fi uniform în toate direcțiile
Teorii despre producerea Big Bangului; suportul științific:
Astronomul american Edwin Hubble a descris Universul ca fiind în continuă extindere,
dând cosmologilor "o temă pentru acasă". El pornește de la ideea că la începuturi, cu circa
13,7 miliarde de ani în urmă, Universul încă nu exista. Ceea ce a existat a fost doar un
punct de o natură cu totul specială, o așa-numită singularitate, ceva fără dimensiuni dar cu
o energie infinită. La momentul "zero" acest punct a ieșit din starea lui de singularitate (încă
nu se știe din ce cauză) și și-a manifestat uriașa energie printr-o inimaginabilă explozie, Big
Bang-ul, care mai continuă și în ziua de azi. În anul 1940 fizicianul ruso-american George
Gamow și asistenții săi Ralph Alpher și Robert Herman au lansat ideea de explozie
incandescentă de materie și energie de la începuturile Universului. Numele teoriei "Big
Bang" a fost dat de astronomul englez Fred Hoyle în 1950.

Există patru indicii majore pentru veridicitatea teoriei Big Bangului:

Vârsta celor mai bătrâne stele este de 12-13,2 miliarde de ani, adică ea corespunde
parțial cu vechimea Universului. Analiza luminii emise de galaxii indică faptul că obiectele
galactice se îndepărtează unele de altele cu o viteză cu atât mai mare, cu cât sunt mai
îndepărtate de Pământ, ceea ce sugerează că galaxiile erau altădată adunate într-o
regiune unică a spațiului;
În ziua de azi, în toate regiunile Universului există o radiație de fond ("radiație cosmică")
foarte slabă, un fel de fosilă, rămășiță de pe urma torentelor de căldură și lumină din
primele clipe ale Universului.
În radiația cosmică de fond a fost detectat un model care confirmă existența undelor
gravitaționale asociate inflației cosmice, momentul de expansiune rapidă a Universului.
Limitele cunoașterii momentelor de început ale Big Bangului
Astrofizicienii nu pot (încă) explica apariția universului la secunda "zero" (momentul inițial).
Ei iau ca punct de plecare momentul 10−43 secunde după explozia originară (Big Bang). La
această "vârstă fragedă" tot universul vizibil era conținut într-o sferă de mărime infimă,
subnucleară, de numai 10−33 centimetri diametru (nucleul unui atom are ordinul de mărime
de 10−13 centimetri). Temperatura la acel stadiu era însă inimaginabil de mare, de ordinul a
1032 grade.
Teoria nu este aplicabila mai devreme de momentul "zero" + 10−43 secunde; pentru că
se izbeste de „zidul Planck” (știința este încă incapabilă să explice comportamentul atomilor
în condițiile în care forța de gravitație devine extremă, așa cum era cazul în universul de
10−33 centimetri). „Zidul Planck” reprezintă de fapt existența limitelor minime fizice ale
obiectelor; una din barierele fizice este „quantumul de acțiune” sau așa-numita "Constantă
a lui Planck" = 6,62 10−34 Joule secundă, care reprezintă cea mai mică dintre cantitățile de
energie existente în lumea noastră fizică, adică limita divizibilității spectrale și, prin aceasta,
limita extremă a oricărei divizibilități. Prin analogie există o „lungime ultimă” numită și
„Lungimea lui Planck”, precum și „Timpul lui Planck”, care este cea mai mică unitate de
timp posibilă teoretic.
Din punct de vedere religios Big Bang-ul este compatibil cu crearea lumii din nimic, idee
susținută de creștinism începând cu secolul al II-lea d.Hr. și adoptată de iudaism.
 Stele, Constelatii , Galaxii

O stea este în general un anumit tip de corp ceresc din cosmos, masiv și strălucitor,
deseori de formă aproximativ sferică, alcătuit din plasmă în oarecare echilibru hidrostatic, și
care a produs în trecut sau încă mai produce și azi energie pe baza reacțiilor de fuziune
atomică din interiorul său
Stelele „împodobesc” cerul nocturn. Pentru un observator terestru ele apar ca puncte de
diverse culori, cu un diametru aparent egal dar cu fluctuații de luminozitate. Ochiul uman
distinge pe cerul nocturn până la circa 6.000 de stele. Distanța până la stele este măsurată
cu ajutorul paralaxei stelare, iar unghiul rezultat este de ordinul sutelor de miimi dintr-o
secundă de arc.
Multe stele se pot vedea ca puncte strălucitoare pe cerul nopții. Ele tremură sau sclipesc,
aceasta însă numai aparent, datorită turbulențelor din atmosfera terestră. Cea mai
cunoscută stea este desigur Soarele. El este o excepție notabilă, fiind singura stea suficient
de aproape de Terra pentru a fi vizibilă ca un disc, și nu ca un punct.
O constelație este una dintre cele 88 de zone în care este împărțită bolta sau sfera
cerească, uneori făcându-se referire doar la o grupare aparentă de stele, care, unite printr-
o linie imaginară, se aseamănă cu un anumit obiect, animal, zeu etc. Pentru majoritatea
constelațiilor vizibile din emisfera nordică a Pământului, denumirile există deja din
antichitate. Pentru cele din emisfera sudică, denumirile provin de la navigatori și astronomi
din epoca Marilor descoperiri geografice, și de aceea aceste constelații poartă denumiri ca
de exemplu Microscopul, Mașina Pneumatică etc.
În astronomia modernă constelația este o anumită porțiune din sfera cerească exact
delimitată, în jurul figurii imaginare inițiale, astfel încât fiecare obiect ceresc fix (chiar
invizibil ochiului omenesc) poate fi atribuit unei constelații. Obiectele cerești fugare, ca de
exemplu cele din Sistemul Solar sau și unele din apropierea sa, fiind relativ aproape de
Pământ, pot trece în scurt timp dintr-o constelație în alta. Spre exemplu, cometa Lovejoy a
trecut în decurs de câteva zile prin constelațiile Orion, Taurul și Andromeda.
Spre deosebire de galaxii, constelațiile nu sunt grupări spațiale reale de stele, ci doar
aparente.
O galaxie (cuvântul provine din greacă de la galaxias, însemnând „cerc lăptos”, o
referire la Calea Lactee) este un sistem cu masă, unit de forțe gravitaționale, alcătuit dintr-o
aglomerație de stele, praf și gaz interstelar precum și, dar încă nedovedit, materie
întunecată invizibilă și energie întunecată. În Univers există aproximativ 200 de miliarde de
galaxii. Galaxiile tipice conțin între 10 milioane (107 — galaxiile pitice) și un bilion (1012 —
galaxiile gigante) sau chiar mai multe stele, toate orbitând în jurul unui centru de gravitație
comun. În plus față de stele singuratice și de un mediu interstelar subtil, majoritatea
galaxiilor conțin un număr mare de sisteme stelare, de roiuri stelare și de tipuri variate de
nebuloase. Majoritatea galaxiilor au un diametru cuprins între câteva zeci și câteva sute de
mii de ani lumină și sunt de obicei separate una de alta prin distanțe de ordinul câtorva
milioane de ani lumină. Unele galaxii mari cuprind în structura lor complexă și un număr de
galaxii mai mici, numite galaxii satelit.
Spațiul intergalactic, spațiul dintre galaxii, este aproape vid, având o densitate de mai
puțin de un atom pe metru cub de gaz sau praf. În tot Universul vizibil probabil că există
mai mult de 1011 galaxii.
 Misiuni spatiale

Istoria zborurilor spatiale incepe cu Sputnik1 la 4 octombrie 1957. In acelasi an, a

urmat Sputnik 2, cand a fost trimisa in spatiu catelusa ruseasca „Laika”, devenind prima
fiinta de pe Pamant care a ajuns vreodata in spatiu. Nu a mai fost planificata intoarcerea
Sputnik 2 pe Pamant. Sputnik 2 a intampinat niste defectiuni la scuturile termice. Rusii au
reparat problemele, iar patru ani mai tarziu au trimis primul om in spatiu.
Primul om in spatiu 12 aprilie 1961 (Vostok 1), Iuri Gagarin devine primul om care a zburat
in spatiu, o orbita de Pamant completa. Zborul a durat 180 de minute. Dupa nici o luna, la 5
mai 1961 Alan Shepard devine primul american care a zburat in spatiu, suborbita, la o
altitudine de 116 mile.
Virgil „Gus” Grissom a devenit al doilea american care a facut un zbor suborbital, la o
altitudine de 118 mile.
Gherman Titov in 6-7 august a realizat primul zbor care a durat o zi, cu Vostok2, 17 orbite
de Pamant complete.
In anul 1963 se realizeaza prima transmisie in direct cu un astronaut american si
anume, Gordon Cooper, cosmonaut in misiunea Mercury-Atlas 9 (Faith 7). Valery Bykovsky
doboara recordul de cel mai lung zbor cu o singura persoana, 14 – 19 iunie 1963, in timp ce
Valentina Tereshkova devine prima femeie in spatiu (16 – 19 iunie 1963 – Vostok 6) si cea
mai tanara, avand doar 26 de ani.
In 19 iulie 1963 Joseph A. Walker a atins altitudinea de 106 km, iar o luna mai tarziu a ajuns
la 108 km. Walker a devenit prima persoana care a zburat in spatiu de doua ori.
In 12 octombrie 1964 se efectueaza primul zbor spatial cu multiple persoane. Cu
ocazia acestui zbor s-au realizat cercetari biomedicale. La bordul navei Voskhod 1 s-a aflat
Vladimir Komarov, Konstantin Feoktistov si Boris Yegorov.
In 23 martie 1965 s-au efectuat multe alte zboruri spatiale, americanii Virgil Grissom
si John W. Young de la bordul Gemini 5, au realizat primele manevre orbitale.
Gordon Cooper si Charles Conrad doboara recordul duratei misiunii, ajungand la o
saptamana. 4 luni mai tarziu, Frank Borman si James Lovell (Gemini 7) efectueaza prima
„intalnire” in spatiu cu Gemini 6A.
In 16 martie 1966, s-a lansat Gemini 8, la bordul ei aflandu-se Neil Armstrong si
David Scott. In 12 – 15 septembrie 1966, Pete Conrad si Richard Gordon au ajuns la o
altitudine record, 1374 km.
Anul 1967 aduce primul dezastru care se incheie cu victime umane. Vladimir
Komarov a fost la bordul rachetei Soyuz 1, ce a fost lansata la data de 23 aprilie 1967. O zi
mai tarziu, Soyuz 1 s-a prabusit la aterizare.
Apollo 8 – cursa catre Luna
Un an mai tarziu, americanii sunt cei ce ajung primii pe orbita Lunii, in cadrul misiunii
spatiale Apollo 8, prima misiune spatiala umana. La bordul ei s-a aflat Frank Borman, Jim
Lovell si William A. Anders.
Primul transfer de echipaje
Rusii realizeaza in ianuarie 1969 primul transfer de echipaje intre doua vehicule spatiale,
Soyuz 4 si Soyuz 5. In martie 1969 americanii testeaza Modulul Lunar pe orbita
Pamantului, iar in mai 1969 se testeaza pe orbita Lunii. Dupa lansarea de la 3 martie 1969,
echipajul a petrecut zece zile pe o orbita joasa in jurul Pamantului. Cei trei au efectuat
primul zbor uman al modulului lunar, prima conectare si extragere a unui modul lunar, o
iesire in spatiu in doi, si prima conectare a doua nave spatiale cu echipaj uman. Misiunea a
demonstrat ca modulul lunar este pregatit pentru zborul spatial uman. Alte teste, efectuate
in cadrul misiunii Apollo 10, aveau sa pregateasca modulul lunar pentru scopul sau suprem,
aselenizarea.
Primii oameni pe Luna In data de 16 iulie 1969, Neil Armstrong, Michael Collins si
Buzz Aldrin in cardul misiunii Apollo 11 (in imagine – lansare Apollo 11). A fost cel de-al
cincilea zbor cu echipaj uman din programul Apollo si cea de-a treia calatorie spre Luna.
Misiunea a fost lansata la 16 iulie 1969 avand la bord pe astronautii: comandantul Neil
Armstrong Alden, pilotul modulului de comanda Michael Collins si pilotul modulului lunar
Eugene Edwin „Buzz” Aldrin. Patru zile mai tarziu, pe 20 iulie, Armstrong si Aldrin au
devenit primii oameni care au pasit pe Luna.
In octombrie 1969, rusii lanseaza pentru prima data trei zboruri spatiale, iar
americanii, in noiembrie 1969, Pete Conrad, Dick Gordon si Alan Bean, aterizeaza din nou
pe suprafata Lunara (Apollo 12), unde efectueaza doua iesiri pe suprafata Lunii.
. In 9 februarie 1971, se reuseste in cele din urma a treia aterizare pe Luna (Apollo
14). La bordul navetei spatiale s-au aflat Alan Shepard, Stuart Roosa si Edgar Mitchell.
Shepard si Mitchell au efectuat doua iesiri pe suprafata Lunii.
Anul 1971, a patra aselenizare. David Scott, Alfred Worden si James Irwin (Apollo
15) aselenizeaza. In aceasta misiune a fost transportat pe Luna si primul vehicul lunar.
Scott si Irwin au efectuat trei iesiri pe Luna. Apollo 17. A sasea aselenizare cu echipaj
uman. In anul 1972, americanii mai efectueaza doua aselenizari: Apollo 16 si Apollo 17.
Prima misiune desfasurandu-se intre 16 aprilie si 27 aprilie, iar cea de-a doua intre 7 si 19
decembrie. Apollo 17 a fost si ultima aselenizare. Cernan si Schmitt au efectuat trei iesiri pe
Luna. Skylab a fost prima statie spatiala americana, construita de NASA si lansata pe 14
mai 1973 de la Centrul Spatial Kennedy. A revenit pe Terra pe 11 iulie 1979, aproape de
Perth, Australia. A parcurs o distanta de aproximativ 1.400.000.000 km.
24 mai–16 iulie 1975, Pyotr Klimuk si Vitali Sevastyanov analizeaza efectul unei misiuni
lungi in spatiu asupra corpului omenesc.
In iulie 1975 se realizeaza prima unire a doua „nave” spatiale intre USA si URSS,
cosmonautii facand schimb intre ei de steaguri si cadouri (Apollo 18 si Soyuz 19).
In anul 1976 rusii realizeaza fotografii ale Terrei, vazuta din spatiu.
In 2 martie 1978, Vladimir Remek (Cehia) devine primul astronaut care nu este american
sau rus (Soyuz 28), iar Sigmund Jahn, devine in 26 august 1976 primul german in spatiu.
Un an mai tarziu, Georgi Ivanov devine primul bulgar in spatiu, la bordul rachetei rusesti
Soyuz 33.
Dumitru Prunariu, la data de 14 mai 1981, devine primul roman in spatiu (Soyuz 40),
realizand observatii despre campul magnetic. A fost de asemenea si ultimul zbor al
rachetelor Soyuz.
Prima naveta spatiala 12 noiembrie 1981, Columbia, este prima racheta spatiala (si
reutilizabila). Se realizeaza diverse teste si experimente.
 Soarele, Pamantul si Luna

Soarele este steaua aflată în centrul Sistemului nostru Solar. Masa totală a
Pământului, a tuturor celorlalte planete, asteroizi, meteoroizi, comete precum și a prafului
interplanetar care orbitează în jurul Soarelui, reprezintă abia 0,14% din masa întregului
Sistem Solar, în timp ce masa Soarelui reprezintă 99,86%. Energia provenită de la Soare
(sub forma luminii, căldurii ș.a.) face posibilă întreaga viață de pe Pământ, de exemplu prin
fotosinteză, iar prin intermediul căldurii și clima favorabilă.
În cadrul discuțiilor dintre cercetători, Soarele este desemnat uneori și prin numele său
latin Sol, sau grecesc Helios. Simbolul său astronomic este un cerc cu un punct în centru.
Unele popoare din Antichitate îl considerau ca fiind o planetă.
Conform cercetărilor actuale, vârsta Soarelui este de aproximativ 4,6 miliarde de ani, și el
se află pe la jumătatea ciclului principal al evoluției, în care în miezul său hidrogenul se
transformă în heliu prin fuziune nucleară. În fiecare secundă, peste patru milioane de tone
de materie sunt convertite în energie în nucleul soarelui, generându-se astfel neutrino și
radiație solară.
Ciclul de viață al Soarelui
Conform cunoștințelor actuale, în decursul următorilor aproximativ 5 miliarde de ani
Soarele se va transforma într-o gigantă roșie și apoi într-o pitică albă, în cursul acestui
proces dând naștere la o nebuloasă planetară. În cele din urmă își va epuiza hidrogenul și
atunci va trece prin schimbări radicale, întâlnite des în lumea stelelor, care vor conduce
printre altele și la distrugerea totală a Pământului. Activitatea magnetică a Soarelui
generează o serie de efecte cunoscute sub numele generic de activitate solară, incluzând
petele pe suprafața acestuia, erupțiile solare și variații ale vântului solar, care dispersează
materie din componența Soarelui în tot sistemul solar și chiar și dincolo de el. Efectele
activității solare asupra Pământului includ formarea aurorelor polare, la latitudini nordice
medii spre mari, precum și afectarea comunicațiilor radio și a rețelelor de energie electrică.
Se consideră că activitatea solară a jucat un rol foarte important în evoluția sistemului solar
și că ea influențează puternic structura atmosferei exterioare a Pământului.
Deși este cea mai apropiată stea de Pământ și a fost intens studiată, multe întrebări
legate de Soare nu și-au găsit încă răspuns; ca de exemplu, de ce atmosfera exterioară a
Soarelui are o temperatură de peste un milion Kelvin, în timp ce suprafața vizibilă
(fotosfera) are o temperatură de „doar” aproximativ 5.780 K.

Pământ (numită și Terra sau „Planeta albastră”) este a treia planetă de la Soare și
singurul obiect din Univers despre care se știe că are viață. Conform datărilor radiometrice
și a altor surse de dovezi, Pământul s-a format în urmă cu peste 4,5 miliarde de ani.
Gravitația Pământului interacționează cu alte obiecte din spațiu, în special cu Soarele și
Luna, singurul satelit natural al Pământului. Terra se învârte în jurul Soarelui în 365,26 de
zile, perioadă cunoscută drept un an. În acest timp, Pământul se rotește în jurul axei sale
de aproximativ 366,26 ori. Axa de rotație a Pământului este înclinată în raport cu planul
orbital, producând anotimpuri pe Pământ. Interacțiunea gravitațională dintre Pământ și
Lună provoacă mareea oceanului, stabilizează orientarea Pământului pe axa sa și
încetinește treptat rotația. Pământul este cea mai densă planetă din sistemul solar și cea
mai mare dintre cele patru planete telurice.
Luna este un corp astronomic care orbitează planeta Pământ, fiind singurul său satelit
natural permanent. Se consideră că Luna s-a format acum circa 4,51 miliarde de ani, nu
mult după Pământ(d). Există mai multe ipoteze pentru originea sa; cea mai acceptată
explicație este că Luna s-a format din resturile rămase după un impact uriaș(d) între
Pământ și un corp de dimensiunile lui Marte, numit Theia.
Luna este în rotație sincronă cu Pământul, adică arată întotdeauna aceeași față către el,
partea vizibilă fiind marcată de mări lunare(d) vulcanice întunecate, care umplu spațiile
dintre zonele înalte ale scoarței și craterele de impact mai proeminente. Văzută de pe
Pământ, este al doilea obiect ceresc vizibil de pe Pământ ca strălucire, după Soare.
Suprafața sa este de fapt întunecată, deși prin comparație cu cerul nopții pare foarte
luminoasă, reflectanță(d) doar puțin mai mare decât cea a asfaltului(d) uzat. Influența ei
gravitațională produce mareele oceanice, mareele de uscat(d), și o ușoară prelungire(d) a
zilei.
Distanța orbitală actuală a Lunii este de 384.400 km,[10][11] sau 1,28 secunde-lumină.
Această valoare este de aproximativ treizeci de ori mai mare ca diametrul Pământului,
mărimea aparentă pe cer fiind aproape la fel de mare ca cea a Soarelui, ca urmare Luna
acoperă Soarele aproape perfect în timpul eclipselor totale de Soare. Această potrivire de
aparență vizuală nu va continua în viitorul îndepărtat, pentru că distanța între Lună și
Pământ este într-o lentă creștere.